Capitolul 25
„Uscocii au murit. Trăiască uscocii!“

Era o seară frumoasă şi liniştită cînd moş Gorian se aşternu la drum spre golful lui.

Pe la ceasurile patru se stîrnise bora, însă pe la şase se potolise. Soarele se revărsa deasupra mării şi a uscatului. Dinspre insule sufla un vînt sărat şi sălciu, iar de pe munţi coborau miresme calde, cu iz înţepător. Mirosea a salvie şi a cimbru, a rosmarin şi a levănţică.

Taica Gorian mergea iavaş-iavaş. Nu-şi mai făcea griji, dăduse uitării chiar şi impasul greu prin care abia trecuse, îi rămînea doar să le povestească copiilor cele hotărîte la primărie în privinţa lor.

Copiii şedeau în jurul mesei de piatră, sub smochin. În ciuda tuturor sfaturilor, nu putuseră să mai rabde hruba aceea înăbuşitoare. La aceasta se mai adăugase şi foamea, şi îngrijorarea pentru bătrîn. Niciodată nu zăbovise atîta în oraş.

Dar iată că intră pe poarta grădinii.

Copiii dădură buzna să-l întîmpine. Zora îl îmbrăţişă.

— Începuse să ne fie teamă că te-a închis pe dumneata în locul nostru.

— Nici mult n-a lipsit, fato dragă. Cît pe ce! Şi mîngîie părul Zorei roşu ca focul. Dar şi-au recunoscut greşeala şi mi-au dat drumul.

— Ce s-a hotărît? întrebă Branko.

— Asta o să vă povestesc mai tîrziu. Deocamdată mi-e foame; mai întîi să mîncăm.

Copiii pregătiseră masa. Pe vatră fierbea o supă groasă de cereale. Pavle aduse oala, Duro bliduri şi linguri, Branko pîine şi brînză, Nicola o sticlă mare cu vin. Bătrînul zîmbi pe sub mustaţă:

— Asta mă unge la inimă. De mult n-am mai avut parte de-un trai ca ăsta.

Zora împărţi supa. Fiecare căpătă cîte un blid plin ochi, după care se luară la întrecere cu lingurile.

În timpul mesei, copiii tot la bătrîn cătau cu privirile. Avea un aer atît de solemn taica Gorian în straiele lui de sărbătoare! Şi-apoi şi felul lui de a fi era mai solemn, mai grav ca de obicei, încît copiilor li se strînse inima. Bătrînul bănuia ce se petrece cu ei.

— Mîncaţi! Mîncaţi! îi îndemnă el. Ca să ascultaţi cele ce-o să vă povestesc, e mai bine să fiţi cu stomacul plin.

Copiii cufundară mai adînc lingurile în supă, dar tot nu-i simţeau bine gustul.

În sfîrşit, bătrînul isprăvi de mîncat, îşi mîngîie barba şi ridică ochii. Copiii strînseră totul, în timp ce moşul se aşeză pe zidul scund de lîngă mare.

Stătuseră acolo de atîtea ori, şi fie că taica Gorian le povestea cîte ceva, sau ei îi povesteau lui. Se aşezară şi de astă dată lîngă bătrîn, bălăcindu-se cu picioarele în apă. Taica Gorian începu:

— A fost o poveste urîtă. Pentru voi m-a poftit primarul la primărie dinaintea întregului consiliu. Primarul voia să vă prindă şi să vă-nchidă cu mîna lui, Karaman să vă snopească în bătaie, inginerul silvic să vă jupoaie pentru nelegiuirile voastre, morarul să vă macine între pietrele lui de moară, iar Brozovic să pună să vă biciuiască în piaţă.

— Şi dumneata? întrebă Nicola ştrengăreşte.

Bătrînul rămase grav:

— Eu am vorbit două ceasuri, mai mult decît oricînd în viaţa mea, iar părintele Lasinovic m-a încredinţat că nici el n-ar fi putut să vorbească mai bine.

Zora îl privi ţintă:

— Dar măcar a folosit la ceva, taică Gorian?

Bătrînul făcu semn că da:

— De puşcărie v-am scăpat, şi nici bătuţi sau măcinaţi n-o să fiţi, însă cu cetatea Nehaigrad s-a zis, şi cu hruba de jos de la mare – îi cuprinse pe toţi cu privirea – şi cu uscocii, de asemenea.

— Niciodată! strigă Zora şi sări în sus.

— Şezi jos, fato! zise bătrînul şi o trase înapoi pe piatră. Într-adevăr, aţi săvîrşit multe rele, şi dacă stăm să le numărăm pe toate, vedem că, de fapt, locul vostru la închisoare ar fi să fie. Însă cele mai multe din isprăvile voastre nu le-aţi făcut cu gînd rău, şi de asta o să se ţină seamă.

— N-avem nevoie să se ţină seamă de nimic – cîrti Zora, arţăgoasă. Noi vrem să rămînem uscoci!

— Dacă vreţi să rămîneţi uscoci – rosti grav bătrînul – atunci mai întîi pe mine mă bagă la başcă, apoi ocupă turnul, vă ia ca din oală şi tot la închisoare ajungeţi.

— Da, dar putem să fugim – îşi dădu Pavle cu părerea.

— O să ne-ascundem în scobiturile stîncilor, unde de atîtea ori s-au refugiat uscocii – adăugă Nicola.

— Da, puteţi să fugiţi – încuviinţă bătrînul. Cu asta, însă, nu v-aţi salvat. Chiar de mîine poliţaii vor cotrobăi munţii şi-or să v-alunge şi de-acolo, apoi puteţi fugi mai departe, însă braţul poliţiei este lung, şi din ce vreţi să trăiţi?

— Din ceea ce am trăit şi pîn-acum – răspunse Zora cu îndărătnicie.

— Ştiu, de pe urma lui Curcin şi a furtişagurilor. Însă Curcin nu mai are voie să vă dea nimic, şi de azi înainte nu numai poliţaii şi liceenii, ci o jumătate din oraş stă cu ochii aţintiţi asupra voastră.

— Păi mai avem şi banii noştri! zise Nicola şi făcu iute cu ochiul, zornăindu-şi gologanii.

— Din păcate, o bună parte din ei trebuie s-o daţi morarului.

— Niciodată! se oţărî Duro. Niciodată!

— Eu am garantat pentru asta, fiindcă altfel aţi înfunda puşcăria.

— Şi pe urmă ce facem? întrebă Branko, cu voce plîngăreaţă.

— Trebuie să vă cîştigaţi pîinea cinstit.

— Cinstit, păi aşa am cîştigat-o mereu! se încrîncenă Pavle.

Bătrînul zîmbi:

— Ceilalţi însă nu sînt de aceeaşi părere.

— Eu nu vreau să fiu altceva decît un uscoc – spuse Zora, tăioasă.

Moş Gorian o trase lîngă el şi-şi petrecu braţul pe după gîtul ei:

— Te cred, fata mea. Însă vremea uscocilor s-a dus. Uite, şi uscocilor de odinioară le-a trecut vremea într-o bună zi. Cînd veneţianul şi turcul au încheiat pace, şi aceşti mari tîlhari s-au unit în părerea că-i mai bine să se războiască cu cei mici decît între ei, uscocii au trebuit să-şi părăsească cetatea, să dărîme zidurile Seni-ului, să-şi scufunde corăbiile, să se lase de piraterie şi să se facă meşteşugari şi ţărani. Aşa şi cu voi acuma. Vremea cînd puteaţi trăi în turnul vostru, cînd şterpeleaţi, cînd puteaţi să faceţi tot felul de năzbîtii, cînd eraţi golani, vagabonzi, hoţi şi uscoci s-a sfîrşit. Asta vrea primarul, asta vrea Consiliul municipal, asta vrea preotul, toţi vor asta, şi asta vrea şi moş Gorian.

— Păi acum cîteva zile tot dumneata spuneai că pentru libertate eşti dator să lupţi pînă la moarte – ripostă şi mai tăios fata.

Taica Gorian încuviinţă.

— Aşa am spus, într-adevăr, şi am şi luptat pentru libertatea mea, însă numai atîta vreme cît lupta a fost de vreun folos. Doar ştiţi şi voi că mai tîrziu am căzut la învoială cu societatea şi am lăsat-o mai moale.

— Ori societatea a lăsat-o mai moale? interveni Branko.

— Hai să zicem că ne-am unit, şi fiecare din noi şi-a vîndut cîte o parte din drepturi. Păi altceva nici voi n-aveţi de făcut. După litera legii, locul vostru e la închisoare şi, vă rog să mă credeţi, astăzi n-a lipsit mult să nimeriţi chiar acolo. Şase din consiliu au fost pentru şi şase contra. În urma înţelegerii cu primarul, scăpaţi de închisoare doar dacă vă hotărîţi ca pînă în seara asta să desfiinţaţi banda şi să deveniţi copii de treabă, iar mai tîrziu, buni cetăţeni ai oraşului.

— Păi tocmai asta nu vrem noi – strigară Nicola, Pavle, Duro şi Branko.

— Staţi, nu vă pripiţi – îi potoli bătrînul şi se adresă lui Nicola: Ia spune-mi, ce-ţi place mai mult: să te-ascunzi veşnic de orice fiinţă omenească, să tremuri noaptea într-o peşteră, într-un tufiş ori într-un turn, să trăieşti din resturi, din furtişaguri şi din franzelele uscate ale lui Curcin, sau să călătoreşti pe-o corabie pe mare, să laşi vîntul să-ţi sufle prin plete, să ridici velele, să arunci năvodul în apă şi s-ajungi un pescar destoinic şi viteaz?

— O! Nicola se roşi la faţă de bucurie. La fel de mult mi-ar plăcea să fiu pescar, cum îmi place să fiu uscoc.

— Ei, vezi? Directorul Frages, domnul acela tînăr în haine albe, ar dori să te duci la el cît se poate de grabnic, să te angajeze la societate şi să pleci cu „Minerva” la Corfu. Au nevoie de-un flăcăiaş iscusit, ca să pescuiască acolo scrumbii.

Nicola bătu din palme de bucurie.

— Cu domnul în alb pe „Minerva”, corabia cea mare, la Corfu?! Sigur, sigur că da, plec cu el!

— Pe tine – şi moş Gorian se adresă lui Duro – ar vrea Polacek să te ia la el. Ştii tu, ţăranul la care aţi fost acum cîteva zile. Alaltăieri l-a întrebat de tine pe preot. Ar lua bucuros un băiat fiindcă el n-are copii şi-i trebuie un ajutor, pentru care treabă unul din voi, pe nume Duro, ar fi cel mai potrivit. Mîine sau poimîine vine iar în Seni, şi poţi să pleci împreună cu el.

Duro se uită fericit la moş Gorian:

— Da, visul meu e să fiu ţăran, şi la bătrînul Polacek, la vacile şi la porcii lui mă duc bucuros. A fost atît de bun cu noi, şi mai ales nevastă-sa. Cred că m-aş simţi tare bine acolo.

— Pe Pavle – chipul lui taica Gorian se încreţi într-un zîmbet abia desluşit – ar vrea Curcin să-l ia la el. Numai că aicea-i un clenci la mijloc. Curcin spune: „Am nevoie de un vlăjgan zdravăn şi voinic, care să poată duce un sac cu făină în spinare şi să-mi poată frămînta aluatul ca lumea, dar pentru asemenea treburi Pavle e prea slab”.

— Ce? strigă vlăjganul, sărind ca ars. Cu o mînă ridic un sac cu făină, şi dacă-şi închipuie Curcin că nu pot să-i frămînt aluatul, se înşală amarnic. Îşi suflecă mînecile pînă sus: Sînt atît de zdravăn, încît nici nu-ncape vorbă că în curînd o să pot face treaba asta chiar mai bine decît el.

— N-ai grijă, că i-am tocat eu destul despre puterea ta – îl linişti taica Gorian – însă el nu vrea să mă creadă. Cel mai bun lucru ar fi să treci tu într-o zi pe la el şi să-i arăţi cît de voinic eşti.

— Într-o zi! izbucni Pavle din nou. Ba chiar azi o să se încredinţeze, o să-i arăt eu că un băiat mai zdravăn şi mai voinic decît mine nu găseşte în tot Seni-ul.

Bătrînul se uită la Branko şi la Zora.

Branko urmărise întreaga discuţie, la început cu uimire, apoi cu un uşor zîmbet, în timp ce Zora, pe măsură ce bătrînul vorbea tot mai cu foc şi băieţii tot mai bucuroşi îi primeau propunerile, devenea mai îndărătnică, se posomora mai mult.

— Ei, şi cu noi ce gînduri ai? întrebă Branko.

— Da – spuse Zora, furioasă – pe noi cui vrei să ne vinzi?

Taica Gorian păru dintr-o dată foarte bătrîn şi obosit:

— Nimănui. Dimpotrivă, pe voi doi voiam să vă rog dacă nu vreţi să rămîneţi cu mine. Am şaptezeci şi şapte de ani şi, în afară de capra mea, n-am pe nimeni în lumea asta, şi două ajutoare ca voi mi-ar prinde bine în casă şi la pescuit.

— Bucuros, taică Gorian, bucuros! Nici prin vis nu s-ar fi gîndit Branko la o asemenea dezlegare. Sări în sus şi-i cuprinse gîtul cu amîndouă braţele. Moş Gorian se uită lung la Zora.

— Şi tu?

Furia Zorei se topise. Zîmbea.

— Nicăieri pe lume n-aş rămîne mai cu drag decît la dumneata.

O vreme, copiii îşi dădură drumul veseliei. Da, ceea ce urma să se întîmple cu ei n-ar fi cutezat nici măcar în vis să spere. Dimpotrivă, jumătate din noapte, visele lor de pînă acum erau bîntuite de poliţai, de închisori, case de corecţie... şi iată-i dintr-o dată liberi, liberi să facă de-acum încolo ceea ce ani de-a rîndul îşi doriseră zi de zi.

Nicola se şi vedea matelot. Pavle voia să ajungă cel mai bun brutar şi, pe deasupra, cel mai puternic om din Seni. Duro voia să crească vreo două capre, cîţiva iepuri de casă, dar, mai cu seamă, un mînz. Branko visa la vioara lui, iar Zora voia să-i ajute bătrînului la gătit bucate şi la pescuit.

— Numai că nu înţeleg de loc – spuse deodată Nicola, şi pe faţă i se ivi un zîmbet şăgalnic – de ce pretinde taica Gorian de la noi să nu mai fim uscoci. Eu pot să fiu şi un bun matelot, şi totodată un bun uscoc.

— Da – sări şi Duro – şi eu pot s-ajung un bun ţăran, şi totuşi să rămîn şi un bun uscoc.

Pavle zise încet:

— Lui Curcin, desigur, o să-i fie totuna dacă-i frămînt aluatul ca Pavle sau ca uscoc.

— Şi eu cred la fel – rîse Branko – e acelaşi lucru, ori că Branko cel de ieri, ori că Branko cel de mîine învaţă vioara.

Zora chiui:

— Sigur că da, Nicola are dreptate, şi casa lui moş Gorian va fi cetatea noastră uscocă, iar cînd Nicola se va întoarce din prima lui călătorie, vom da aici o mare serbare.

— Fiecăruia o să vă aduc cîte ceva de pe-acolo – spuse Nicola cu hotărîre.

— Eu, cu siguranţă, o dată pe săptămînă pot să vin cu ţăranul meu la Seni şi-atunci mă opresc să vă văd – spuse Duro.

— Eu, şi-aşa, de două-trei ori pe săptămînă tot vă aduc pîine – zise Pavle.

Zora se uită la moş Gorian:

— Spune, cum găseşti ceea ce ne-am pus în gînd?

Moş Gorian se scărpină în cap, îşi trecu mîna peste faţă şi zîmbi pe sub mustăţi:

— Mari pehlivani mai sînteţi! Desigur că nişte buni meşteşugari, ţărani şi pescari pot fi şi buni uscoci. Fireşte că puteţi face din vechea mea casă şi din grajdul meu o nouă cetate Nehaigrad, că doară de aproape trei săptămîni a şi ajuns o cetate uscocă. Puteţi să vă numiţi şi de-acum înainte uscoci. Nu mai încape vorbă că vechii uscoci tot uscoci şi-au zis încă mulţi, mulţi ani, după ce, de atîta amar de vreme, se risipiseră prin toată ţara şi ajunseseră vînători, pescari, ţărani, slujbaşi la oraş, meşteşugari sau oameni de nimic; şi poate că aşa şi-au zis şi copiii lor, şi copiii copiilor lor, şi-apoi s-au adunat vechile lor povestiri, s-au cîntat cîntece despre ei, pînă cînd uscocii au înviat din nou în voi. Însă – şi îşi coborî glasul – lucrul ăsta să-l păstrăm numai pentru noi. Să rămînă taina noastră că, în ciuda opreliştei primarului şi a Consiliului municipal, uscocii n-au murit, ci, dimpotrivă, o să trăiască mai departe! În afară de mine şi de voi, nici un suflet de om nu trebuie să ştie asta.

— Nici Zlata să nu ştie – spuse Zora şi se uită la Branko.

— Nu, nici Zlata – întări moş Gorian – însă să n-o ocărăşti prea tare pe fata asta.

— L-a trădat pe Branko! protestă înverşunată Zora.

Taica Gorian se uită la ea:

— Ştiu, însă dacă voi nu vă aflaţi astăzi în închisoare şi rămîneţi şi de-acum încolo liberi, asta Zlatei i-o datoraţi.

— Cum aşa? întrebară Zora şi Branko într-un glas.

— Din consiliu, şase erau pentru voi şi şase contra. Ultimul şi cel mai însemnat vot îl avea primarul, cînd a venit Zlata şi l-a rugat să nu voteze împotriva voastră. Copiii se uitară lung unul la altul. De altfel, îţi trimite vorbă – continuă bătrînul – că-i pare rău de ce-a făcut ieri, aprinsă de mînie. Te roagă să nu fi supărat pe ea. Să-ţi dai mai departe osteneala să ajungi un viorist înzestrat ca şi tatăl tău şi, în acelaşi timp, îşi şi ia rămas bun de la tine.

— Cum, pleacă? întrebă Branko, mai mult mirat decît impresionat.

— În Italia. Vrea s-ajungă cîntăreaţă.

Zora, pe fruntea căreia se ivise iarăşi o cută, răsuflă uşurată.

Branko însă îşi scoase muzicuţa din buzunar. Mai întîi scoase cîteva sunete stinse, melancolice, un rămas bun pentru Zlata, apoi sunetele deveniră mai puternice şi mai clare, pînă cînd, în cele din urmă, intonă cîntecul uscocilor.

Săltind de bucurie, copiii începură şi ei să-l acompanieze cu vocea:

 

Frumos e-n largul mării...

Se scaldă-n roşu-viu fregata,

Uscocilor, fiţi gata!

Zvoneşte valul depărtării.

Fac zid, trăsnesc rafale,

Hultanul ţipă în văzduhuri...

Vîslim zburînd ca nişte duhuri.

La nave! Printre pale,

Voioşi lăsăm pămîntul.

Cînd steag turcesc se-arată-n larguri

Sau, din Veneţia, catarguri,

Noi îi izbim ca vîntul!

 

Între timp se lăsase întunericul. Şi marea se întunecase şi se făcuse neagră, numai cîteva cununi albe de spumă mai sclipeau pe faţa apei. După o clipă, deasupra cetăţii Nehaigrad se înalţă luna, mare şi rotundă.

— Vedeţi – spuse bătrînul – răsare mereu.

— Ca şi noi – adăugă Branko.

— Da – strigă Zora. Uscocii au murit. Trăiască uscocii!