Capitolul 13
Lupta cu rîsul

Branko de-abia adormise, cînd Stiepan îl şi trezi din somn. Ceilalţi se sculaseră un pic mai înainte şi se întindeau lenevoşi în paie.

Cînd copiii ieşiră din hambar, era întuneric beznă. Stiepan mînă măgarii afară din grajd, îi încărcă şi, după cîteva minute, mica lor caravană străbătea satul adormit.

Nu mai luară drumul pe care-l bătuseră în ajun; Stiepan îi duse prin livezi.

Deasupra ierburilor stăruia o ceaţă groasă ca o perdea, care îngreuia mult vizibilitatea, însă măgarii cunoşteau drumul, şi copiii n-aveau altceva de făcut decît să se ţină după urechiaţi.

Un ceas mai tîrziu ajunseseră în pădure. Îngheţaseră de-a binelea, căci era tare frig. În bezna nopţii, brazii înalţi li se păreau ameninţători şi mohorîţi.

Încet-încet, prinse să se lumineze la răsărit, totuşi cînd sosiră Ia iazul unde Stiepan voia să le-arate racii, era atît de întuneric, încît abia puteai zări la cîţiva paşi.

— Luaţi seama! îi făcu atenţi Stiepan. Apa e adîncă.

Strînse bine frîiele măgarilor şi călăuzi cu grija ceata mai aproape de malul iazului.

— Păi ce, racii se trezesc atît de devreme? întrebă Duro.

Stiepan făcu semn că da:

— Noaptea se prind mai uşor. Da’ tot o să punem noi mina pe vreo cîţiva.

— Cum se prind? vru Branko să ştie.

— Uitaţi-vă la mine – şi Stiepan îşi suflecă mînecile pînă sus şi-şi cufundă braţele în apă. La ceasul asta racii stau chiar la mal, sub vreo rădăcină sau în mici adîncituri.

Copiii se lăsară pe vine şi încercară şi ei. Dar, oricît de vitejeşte înfruntau apa rece, de apucat nu apucau altceva decît nămol şi frunze.

— Au! strigă Zora. M-a muşcat ceva.

Rîzînd, Stiepan sări spre ea:

— Pesemne c-a fost un rac.

Dibui şi flăcăul cu luare-aminte sub aceeaşi rădăcină şi, după o clipă, azvîrli racul în iarbă, în spatele lui.

Copiii alergară buluc într-acolo. Era un jupîn de rac pîntecos şi negru; stătea răsturnat pe spate, mişca din picioare şi-şi agita foarfecele.

Duro vru să-l apuce.

— Ia seama! îi spuse Stiepan. Te muşcă şi pe tine – şi aruncă bereta asupra animalului, acoperindu-l.

Copiii căutară mai departe, însă abia cînd se apropiară de pîrîiaşul care se alimenta din iaz, prinse Branko un rac, iar după el, Nicola.

— Poate la pîrîu s-avem mai mult noroc – zise Stiepan.

Începură să cerceteze malul pîrîului.

Ce-i drept, curînd Pavle şi Duro avură şi ei noroc. Stiepan scoase doi de sub o rădăcină, iar la cîţiva metri mai încolo încă doi.

Copiii umblau cu atîta zel după raci, încît nici nu-şi dădură seama cînd s-a luminat de ziuă. Mai întîi s-au retras vălurile de ceaţă aşternute pe apă, apoi, solemni, au ieşit la iveală brazii înalţi şi, curînd, puteai desluşi chiar tufişurile mai scunde.

Se treziră şi păsărelele şi începură să cînte: cîntau sticleţii, sturzii, piţigoii; un gotcan prinse să uguiască, două coţofene zburară ţipînd prin pădure; sus, pe crengi, gungureau porumbeii sălbatici.

Deodată o rază de lumină sclipi printre trunchiuri.

— Soarele! strigă Zora, care, obosită de cît stătuse aplecată, se ridică iute, desfăcîndu-şi larg braţele deasupra capului.

— Cum ? îngăimă Stiepan, speriat. A şi răsărit soarele ? Dumnezeule sfinte! De obicei, la ceasul ăsta mă şi aflam pe creastă.

Îşi legă măgarii laolaltă şi-i mînă pe drumeagul ce ducea de-a lungul pîrîului, apoi îşi luă rămas bun de la prietenii lui.

— Să dau de veste despre voi cuiva din Seni ? întrebă el.

Zora clătină din cap:

— Poţi însă să-l întrebi pe Ringelnatz sau pe altul dacă Begovic şi primarul ne mai urmăresc. La prînz o să te-aşteptăm pe drumul care intră în pădure.

Măgarii tocmai dispăreau printre copaci, cînd Pavle, care chiar atunci prinsese încă un rac, strigă după Stiepan:

—      Da’ ce naiba facem cu racii ?

— Aruncaţi-i în apă clocotită, asta-i tot – răspunse el. Aşa, or să fie tare gustoşi.

Mai prinseră vreo doi: aveau cu totul şaptesprezece bucăţi; Pavle scobi o groapă în nisip, unde-i puse de-a valma.

Copiii se uitau cum se foiesc dihăniile.

— Să-i fierbem! zise Pavle şi cătă cu ochii jur împrejur: Dar în ce ? Să punem iazul la fiert ?

— Am văzut eu adineauri o tinichea. Şi Duro sări de la locul lui.

Era o cutie mare şi goală de conserve de mazăre, zvîrlită pesemne de niscai drumeţi.

Copiii îşi încropiră din pietre o vatră, adunară lemne, puseră cutia deasupra, aprinseră vreascurile, iar cînd apa începu să dea în clocot, aruncară doi raci înăuntru.

— Uite că se fac roşii! strigă Branko, mirat.

— Păi aşa se fac toţi racii cînd îi pui în apă clocotită – îi răspunse Nicola.

— Mai trebuie să fiarbă? întrebă Duro.

— Ba bine că nu; la fel ca şi peştii – se arătă Zora atotştiutoare. Mai lasă-i!

Însă Pavle, căruia-i era o foame de lup, luă un băţ şi-l pescui pe cel mai mare, suflă în el şi, înainte de-a începe să înfulece, îl adulmecă pe toate părţile.

— E bun? întrebă Zora, privindu-i.

— Deocamdată e prea fierbinte – răspunse Pavle, suflînd de zor – şi-i tare ca piatra.

— Ia să văd... Nicola îi luă racul din mînă: Păi trebuie să-l desfaci. Strînse bine coaja roşie şi sorbi carnea, plescăind mulţumit din limbă.

— Mă, tîlhar de drumul mare ce eşti! Ziceai că vrei doar să-l desfaci! Şi Pavle îl înşfăcă de ceafă.

— Of! gemu Nicola. Că bun mai era! Piciul întinse mîna după al doilea, dar Duro i-o luase înainte.

Aruncară toţi racii în cutie, unul după altul, aşteptară să fiarbă, după care Zora făcu împărţeala.

Duro şi Pavle încercară să mai prindă şi alţi raci, însă răsăritul soarelui parcă-i pusese pe fugă. Izbutiră să prindă doar doi răcuşori pirpirii, aşa că renunţară să mai scormonească.

După ce-şi puseră astfel burta la cale, o luară pe drumeagul ce ducea spre creastă, iar cînd ajunseră într-un mic luminiş scăldat în soare, îşi întocmiră un culcuş ca să mai doarmă cîteva ceasuri.

Dar în pădure era prea mult zgomot: mai întîi o ciocănitoare veni să bocănească chiar în apropierea lor, îndată după aceea auziră uguitul cocoşilor de munte, ceva mai tîrziu un căprior îşi chemă soaţa, care se ivi o clipă în luminişul lor. La rîndul său soarele începea să dogorească aprig, aşa încît copiii renunţaseră la odihnă.

Drumul mergea de-a lungul pîrîului. Cînd şi cînd, micul şuvoi curgător se lăţea, alcătuind o baltă pe care pluteau nuferi şi plante acvatice. Bălţile erau negre ca smoala şi copiii zăriră peşti în apa lor.

Cu cît urcau mai sus, cu atît şi valea se îngusta. De asemenea, şi poteca se îngustase, iar copacii – cei mai mulţi brazi – tot mai des le tăiau drumul de-a curmezişul.

Erau adevăraţi uriaşi. Şi abia-abia dacă toţi cinci laolaltă puteau să cuprindă cu braţele trunchiul gros al vreunui brad, iar cînd se uitau în sus, le venea ameţeală fiindcă li se părea că vîrfurile copacilor împung cerul.

— Odinioară, din brazii ăştia se făceau catarge de corăbii – începu Zora. Pe vremea cînd corăbiile cu pînze pluteau mînate de vînt şi motorul cu aburi nu se cunoştea.

— Asta era pe vremea cînd trăiau adevăraţii uscoci? întrebă Pavle.

— Da – încuviinţă Zora. Uscocii au fost vestiţi constructori de corăbii şi comandanţi viteji de nave. Ei au ajuns pînă la Veneţia şi la Istambul, ba chiar pînă-n Egipt, chiar şi mai departe.

— Păcat că nu putem face şi noi aşa ceva! zise Pavle. Cu siguranţă că aş ajunge şi eu un bun constructor de nave, poate şi un viteaz comandant de vas.

Copiii mai priviră o bucată de vreme în sus la copacii semeţi, apoi Branko întrebă:

— Şi acum ce se face din ei?

— Şi azi se mai fac catarge – îl lămuri Zora – însă mai mult se întrebuinţează pentru schele la clădiri sau se taie scînduri şi grinzi din trunchiul lor.

Valea se curma brusc într-o albie unde apa ţîşnea dintr-o mică scobitură.

— Izvorul... – spuse Duro şi se aplecă să bea.

Jur împiejurul izvorului, stîncile se avîntau înalte ca nişte ziduri.

Nicola făcu o strîmbătură:

— Şi taman acolo sus trebuie să urcăm?

— Vezi bine – zise Zora şi începu să se caţăre.

Le trebuiră cam un ceas ca să escaladeze stîncile, după care intrară într-o pădure cu frunza deasă. Aici, copacii erau mai puţin înalţi, însă atît de întreţesuţi cu mărăcini şi tufărişuri, încît copiii nu puteau să înainteze decît pas cu pas.

Străbătuseră vreo sută de metri prin desiş, cînd auziră un ţipăt strident şi curînd după aceea un pufăit îngrozitor.

— Ce-a fost asta? Duro se opri înfricoşat.

— Nu ştiu – zise Zora, însă Pavle se şi năpustise ca o furtună în direcţia ţipătului, dînd cu furie la o parte ramurile tufişurilor din imediata apropiere.

Ceilalţi îl urmară în goană. Ieşiră într-un luminiş tivit cu zadă şi se pomeniră în faţa unei uriaşe pisici sălbatice care doborîse un fazan.

Pisica îi zărise şi ea şi, cu ochii aţintiţi la ei, scoase un ţipăt şi mai ascuţit.

— Ce dihanie e asta? întrebă Branko, cuprins de groază.

— Un rîs – îl lămuri Duro. Cunosc eu bine jivinele astea. Sînt periculoase. Staţi pe loc.

Branko nici nu se gîndea să mai facă vreun pas, însă Pavle se şi repezise înainte. Rîsul îşi lăsase capul în jos, părăsindu-şi prada, şi se pregătea să se năpustească asupra lui Pavle.

Pisica uriaşă îi sări băiatului drept în piept şi-l trînti la pămînt, rînjindu-şi colţii ameninţător.

— Pe el! strigă Zora, ridicînd un lemn şi tăbărînd asupra sălbăticiunii.

Branko prinse curaj, luă o piatră şi o aruncă în fiară. Rîsul se ridică în două picioare, îşi zburli părul şi, rînjindu-şi şi mai vîrtos colţii, pufni pe nări către Zora şi Branko.

Copiii însă nu dădură înapoi, iar cînd le veni şi Duro în ajutor, fiara o luă alene la picior, bineînţeles pufnind într-una. Se îndrepta în partea unde rămăsese Nicola.

Băiatul se ascunse după trunchiul unei zade, dar, văzînd că animalul se apropie tot mai mult, se căţără ca o maimuţă sus în copac.

— Dihania o să se caţăre după el! strigă Zora, îngrozită.

Fiorosul animal, neavînd altă ieşire, sări sprinten din cracă în cracă urmărindu-l pe Nicola. Puştiul ţipa, dar nu se lăsa mai prejos decît jivina şi continua să se caţăre. Zada începu să se încline. Nicola scoase un răcnet şi îşi dădu drumul la pămînt. Trecu vertiginos pe lingă rîs şi se prăbuşi într-o tufă de grozamă. Zora îl trase binişor afară:

— Te-ai lovit?

Nicola sc pipăi, cu ochii ţintă la fiara care rămăsese sus pe cracă, pufnind ameninţător.

— Nu – răspunse el după un răstimp şi încercă să glumească, după obiceiul său: în afară de pantaloni, am rămas întreg!

Zora era îngrijorată din pricina lui Pavle, care mai zăcea la pămînt. Bietul băiat arăta jalnic. Rîsul îi sfîşiase obrazul. Trei zgîrîieturi adînci îi tăiau obrazul de la ureche pînă la bărbie, şi din toate sîngele curgea şiroaie, prelingîndu-se pe gît.

Zora se aplecă asupra lui.

— Te doare rău?

Pavle încercă să zîmbească:

— La cap nu, la picior, da.

Fata văzu că şi piciorul băiatului sîngerează. Îi suflecă pantalonul pînă sus; rîsul îşi înfipsese dinţii adînc, şi rana părea primejdioasă.

— Ticălosul! Afurisitul! se mînie Zora, uitîndu-se chiorîş la pisică, apoi rupse cămaşa lui Pavle în fîşii şi-i legă rana.

Între timp, Branko şi Duro aruncau de zor cu pietre şi cu bucăţi de lemne în rîs, ba chiar şi Nicola, care uitase de frică, lua parte la atacul lor.

Dihania se legăna pe aceeaşi creangă pe care stătuse şi puştiul, de unde pufnea şi miorlăia înfiorător, uitîndu-se la copii.

Zora îl apucă pe Branko de umăr:

— Pavle a fost muşcat. Cred că trebuie să-l ducem pe braţe.

— Mai întîi trebuie să scăpăm de rîs – îi răspunse băiatul – altminteri iar se năpusteşte asupra noastră.

Cînd, iată, dintre tufişuri ieşi un ţăran, care se uită mai întîi Ia Pavle, apoi la Zora.

— Da’ ce faceţi voi aici? întrebă el.

Zora îi arătă fazanul, apoi rîsul, care tocmai îşi plecase capul în piept ca şi cum s-ar fi pregătit să sară asupra lor.

Ţăranul, un om mărunt de stat, cu o faţă mică, dar plină de şiretenie, privi o clipă dihania cu ochi sfredelitori şi scoase iute de sub haină o ţeavă de armă, o înşurubă la patul puştii, pe care-l trase afară din cracul pantalonului, iar după un minut în liniştea pădurii răsună o detunătură.

Rîsul ţipă încă o dată sălbatic, se ridică în două labe şi se prăvăli printre crengi.

Duro şi Nicola voiră să se repeadă spre el.

— Încet, încet – îi domoli ţăranul cel mărunţel — neamul pisicesc are şapte vieţi, şi cînd o fiară ca asta e atinsă de glonţ, devine mai primejdioasă ca oricînd.

Omul îşi încărcă iar puşca înainte de a se apropia.

Rîsul era într-adevăr mort. Sta lungit pe o rînă, cu cîteşipatru labele întinse, cu botul căscat, aşa încît copiii îi văzură colţii mari şi înfiorători.

— Ah, dihanie afurisită! mormăi Nicola şi-i repezi un picior în coastă.

Între timp, ţăranul se îngrijea de Pavle. Îi desfăcu zdrenţele cu care era legat:

— Nu arată de loc bine. Haideţi să-l ducem la mine acasă.

Omul doborî un pui de mesteacăn, legă picioarele rîsului şi-l atîrnă de trunchi, pe care Duro şi Branko trebuiră să-l ducă. Nicola înhăţă fazanul, iar Zora şi ţăranul îl sprijiniră pe Pavle.

— Luaţi-o la dreapta. Ţăranul cel mărunţel arătă spre un brad semeţ: Acolo dăm pe cărare şi, dacă vă zoriţi, într-un ceas sîntem la mine acasă.

Copiii nu puteau să înainteze repede. Trupul greu al dihaniei se agăţa de crengi, iar Pavle trebuia sprijinit, rănile îi ardeau ca focul şi-l dureau la fiece pas.

Cînd ajunseră pe cărăruie, le fu mai uşor. În curînd pădurea se retrase şi deodată se pomeniră într-o poiană largă, unde se aflau cîţiva pomi roditori şi o şură. În spatele pomilor se zăreau loturi lucrate, iar după un ceas, ba chiar mai puţin, se ivi şi un pîlc de case.

Ţăranul arătă spre ele:

— Acolo stăm noi.

Gospodăriile se înălţau la umbra unor nuci uriaşi: case de piatră, înşirate în lung şi lipsite de orice podoabă. Partea din faţă era învelită cu şiţă lată, iar cea din spate cu paie. Cîteva găini alergau speriate de colo-colo, două gîşte se porniră să gîgîie, iar undeva, în dosul caselor, lătra un cîine.

— Mila! strigă ţăranul.

O femeie vînjoasă ieşi în pragul primei case:

— Ce s-a-ntîmplat?

— Aduc musafiri – spuse ţăranul – şi mai aduc şi marafeturile astea... – adăugă el, arătînd fazanul şi rîsul.

— Iar te-ai dus la vînătoare! exclamă nu prea încîntată femeia cea zdravănă, care părea ditamai stîlpul alături de omul ei mărunt.

Ţăranul clătină din cap:

— M-am nimerit şi eu taman cînd tîlharul ăsta – şi izbi rîsul cu piciorul – doborîse pe unul din băieţi, ba a mai ucis şi fazanul. Dar dă-ne odată drumul înăuntru, că sîntem obosiţi.

Femeia se trase la o parte lăsîndu-i pe copii şi pe ţăran să treacă. Cînd văzu faţa plină de sînge a lui Pavle, o cuprinse mila.

— Te doare tare? îl întrebă ea pe băiat.

Pavle făcu semn că da.

Intrară-n casă cu toţii. Uşa dădea într-o bucătărie mare, pe jumătate cufundată în întuneric. Lîngă peretele din fund se afla o vatră uriaşă, deasupra căreia atîrna un ceaun de tuci. De-a lungul celorlalţi pereţi se înşiruiau bănci grele; încolo, în toată încăperea nu mai vedeai altceva decît o poliţă zidită în perete şi o covată de piatră, întocmită din pietre neşlefuite.

Ţăranul îl aşeză pe Pavle lîngă vatră.

— Nu e foc? o întrebă el pe femeie. Trebuie să-i spălăm de îndată rănile cu apă caldă.

— L-am lăsat să se treacă – zise femeia.

— Cere cîţiva tăciuni de la vecin.

Femeia luă o torţă de răşină şi vru să iasă.

Branko o opri:

— N-aveti chibrituri?

— Pentru un ţăran pădurar sînt prea scumpe — spuse ea.

— Eu am vreo cîteva beţe – şi Branko scoase o cutie de chibrituri din buzunar.

Surcele şi lemne tăiate se aflau pregătite, şi într-o clipă un foc vesel prinse să ardă sub ceaunul de tuci.

Între timp, ţăranul atîrnase rîsul de un stîlp şi începuse să-l jupoaie de blană, în vreme ce nevastă-sa îi desfăcea lui Pavle zdrenţele cu care-l oblojiseră.

— Să nădăjduim că n-o să obrintească.

Îi spălă cu grijă rănile cu apă caldă în care azvîrlise şi un pumn de muşeţel. Pavle strîngea din dinţi, uneori însă îi mai scăpa şi cîte-un geamăt uşor.

Zora, Duro şi Nicola iscodeau cu ochi curioşi prin toată casa. Din bucătărie, singura încăpere de locuit, intrai de-a dreptul în grajd. În acest acaret lung şi aerisit, folosit pe jumătate ca hambar, se aflau două vaci, patru oi şi o capră. Tot acolo mai rîmau patru porci negri, care, de îndată ce copiii intrară în grajd, începură să adulmece, apoi la iuţeală se buluciră printr-o spărtură şi ieşiră afară.

Copiii văzură şi cîinele, o potaie burtoasă şi întărîtată ce se repezi cu furie la ei, arătîndu-şi colţii.

Se duseră în dosul casei şi aruncară o privire mai departe, către celelalte gospodării. A doua era mai mică decît cea unde se aflau, iar a treia părea nelocuită, căci la faţadă lipseau cărămizi, iar un zid se surpase.

Duro tocmai voia să se întoarcă înapoi în casă, cînd Nicola începu să strige:

— Uite colo, vine un vînător!

— Un vînător? repetă Duro, speriat.

Copiii priviră într-acolo. Chiar în punctul unde ieşiseră ei din pădure, se ivi printre pomi un bărbat în haine verzi; cîinele îl şi simţise.

Duro se sperie de-a binelea:

— Sfinte Dumnezeule! Dacă descoperă arma, îl înhaţă pe ţăran. Trebuie să-i dăm de veste – şi se pregăti s-o ia la fugă.

Branko îi opri:

— Mergi încet, altfel îi trezeşti bănuielile.

Nicola însă o şi tulise prin grajd, iar cînd Branko şi Duro intrară în bucătărie, ţăranul aflase totul. Se scărpina tulburat în cap.

— Fir-ar dracu al dracului, asta ar putea să mă coste scump al naibii! Şeful mă pîndeşte de multă vreme.

— Nu mai ocări – îl povăţui femeia, calmă. Gindeşte-te mai bine la ce-am putea face. Deocamdată încă n-a sosit.

— În primul rînd trebuie să dispară puşca. Omul o smulse din cui şi dădu să se repeadă cu ea afară.

Femeia i-o luă din mînă:

— Dacă te vede cu puşca, apăi te are numaidecît la mînă.

— Păi şi aşa mă are la mînă – bodogăni ţăranul — sau îţi închipui cumva că n-a văzut sîngele rîsului – şi arătă spre jivină.

— Poate să-l ia şi sînge pierdut de băiatul ăsta – îl linişti femeia. Ce, băiatului nu i-a curs nici o picătură de sînge?

— Ba chiar foarte mult – întări Zora.

Ţăranul îşi mai veni în fire. Îi dădu puşca lui Branko şi-i zise:

— Te duci cu ea în grajd, iar cînd şeful e la uşă, dispari cu puşcă cu tot în pădure.

Duro luă la spinare rîsul jupuit de piele.

— Aştepţi şi tu pînă ce vînătorul intră în bucătărie, apoi arunci jivina în hazna.

Între timp femeia îndesă blana într-un sac şi-l vîrî sub Pavle. Pe urmă presără cenuşă peste sîngele sălbătăciunii şi mătură cu grijă jur împrejur.

— Pe vlăjgan îl lăsăm să stea culcat? îl întrebă ea pe bărbatu-său.

Ţăranul tăcu semn ca da, după care adaugă:

— Fata să rămînă şi ea lîngă băiat.

— Da’ ce spunem dacă ne întreabă cine-s ei?

— Păi... adevărul – fu de părere ţăranul. I-am găsit în pădure taman cînd îi ataca dihania, fiindcă atîta lucru o să vadă şi pădurarul, că numai un rîs a putut să-l aducă în halul ăsta.

— Nu, mai bine să spunem că sînt copiii sor-mi şi că au fost să culeagă bureţi. Femeia arătă o strachină cu mînătîrci: Chiar am cules vreo cîteva azi-dimineaţă. Iată-le aici...

— Bun, bun... – încuviinţă omul.

Apoi femeia îşi aruncă privirea asupra păsării. Zăcea azvîrlită pe un scaun:

— N-ar fi bine să dispară şi fazanul?

Ţăranul clătină din cap:

— Rîsul e mişel şi nu se dă la om decît atunci cînd e în primejdie. Trebuie să-i spunem şefului că am vrut să-i smulgem fazanul şi că de aceea l-a vătămat atît de rău pe băiat.

Femeia ciuli urechea:

— Auzi-l că vine.

Era însă doar cîinele lui, care zgrepţănea la uşă.

— Da’ eu ce să fac? piui Nicola.

— Şi tu eşti aici? Ţăranul chibzui cîteva clipe. Deodată începu să rîdă: Du-te şi dă-i drumul lui Karo al nostru. Dar grăbeşte-te. Şi-l împinse şi pe Nicola în grajd.

— De ce? întrebă femeia, mirată.

— Cînd Karo l-o vedea – şi arătă spre uşă, unde cîinele şefului lătra de zor şi rîcîia – se aruncă negreşit asupra lui, şi pînă se luptă pădurarul să-i despartă, cîştigă copiii timp şi ajung sigur în pădure.

Însă nu era atît de simplu să-l dezlege pe Karo. Afurisitul de cîine îl lătra înverşunat pe Nicola, vrînd să-şi înfigă colţii în el. Piciul era gata să renunţe, cînd de după colţ zbucni cîinele de vînătoare.

Karo se năpusti asupra ogarului, iar Nicola, fără a pierde o clipă, îi tăie funia care-l lega de coteţ. Karo se repezi ca o săgeată spre subţiraticul cîine de vînătoare şi-l dădu peste cap. Ogarul se sperie şi o rupse la fugă. Karo, după el.

Auzind zgomotul încăierării, ţăranul clipi din ochi către nevastă-sa, dar în acelaşi timp izbucni şi glasul furios al şefului.

— Javre afurisite! strigă el, lovind în amîndoi cîinii, însă nu reuşi decît să-i facă pe cîini să se fugărească mai avan şi să se muşte cu îndîrjire.

Ţăranul ieşi în prag:

— Karo!

Celălalt îşi chemă şi el ogarul.

Karo se duse la stăpînul său, iar cîinele de vînătoare se apropie strecurîndu-se pe furiş. Cei doi îşi apucară dobitoacele de zgardă; pădurarul îl legă pe-al său în faţa casei.

Mătăhălosul, care, de sub şapca-i cu cozoroc lat, îşi arăta o faţă prelungă şi parcă tăbăcită, un nas ascuţit şi nişte ochi ameninţători ce scăpărau, dădu buzna în casă.

— Ei, Polacek, azi te-am prins! mîrîi el.

— Pe mine? şi ţăranul îl privi mirat.

— Lasă-te de minciuni! Ochii lui mari zvîrleau fulgere de mînie Am auzit o împuşcătură şi am găsit şi urme. Cîinele s-a luat după ele şi, pe firul lor, am ajuns drept la dumneata.

— Urme poate oţi fi găsit dumneavoastră, nu zic ba – răspunse ţăranul. Pot să v-arăt şi unde se sfîrşesc, cît despre împuşcătură, nu ştiu nimic.

Musafirul fu nevoit mai întîi să se obişnuiască cu întunericul, după care îi zări pe Pavle şi pe Zora.

— El este victima – şi Polacek arătă spre băiat.

— Da’ ce-are? Omul se aplecă asupra lui Pavle.

— L-a atacat un rîs.

— Un rîs?! Şi atinse cu mîna-i lată şi zdravănă faţa însîngerată a lui Pavle, că vlăjganul gemu lung.

— L-a muşcat şi de picior – continuă ţăranul, arătîndu-i rănile adînci.

— I-aţi spălat bine rănile? întrebă mai prietenos matahala.

Ţăranul încuviinţă printr-un gest:

— Cu apă fierbinte. Nevastă-mea a pus în apă şi un pumn de muşeţel.

Musafirul îşi trecu mîna prin barbă şi păru că se gîndeşte. Deodată dădu cu ochii de fazan:

— Da’ asta ce mai e? întrebă el, cu glas din nou aspru, aţintindu-l răutăcios pe mărunţelul Polacek.

Polacek însă nu-şi pierdu cumpătul şi răspunse calm:

— Cea de a doua victimă. Rîsul l-a doborît, iar cînd voinicul ăsta – şi arătă iar spre Pavle – i-a tulburat prînzul, s-a aruncat asupra lui. Eu am picat la ţanc, fiindcă altfel l-ar fi scărmănat şi mai rău.

Între timp, omul se uită la fazan:

— S-ar zice că spui adevărul. Rana de la gît e într-adevăr făcută de pisică.

Polacek rîse înăbuşit:

— Şi ce pisică! Zău aşa, credeţi-mă.

— Da, dar am auzit o împuşcătură – începu din nou oaspetele, uitîndu-se bănuitor în jur.

— Eh, acum toată ziulica se trage cu puşca în pădure – spuse liniştit ţăranul şi se aşeză.

— Dar, la urma urmei, ce-aţi căutat în pădure?

— Au fost după niscai ciuperci – se amestecă femeia în discuţia celor doi bărbaţi. Iată-le aici... – şi i le puse sub nas.

— Da’ chiar n-aţi auzit nici o împuşcătură? continuă cu îndărătnicie să întrebe musafirul, iar ţăranul clătină din cap. Nici tu? şi o îmboldi cu piciorul pe Zora, care stătuse tot timpul tăcută lîngă Pavle.

— Eu am auzit doar două ţipete, unul al rîsului, celălalt al lui Pavle. Încolo nimic – răspunse fata.

Omul se uită mai bine la Zora. Deodată îi puse mîna pe creştet şi-i răsfiră părul pe frunte:

— Da’ ce? Fata are părul roşu?

Zora îşi dăduse de mult seama că bărbatul acela frumos, cu nas ascuţit, îndrăzneţ avîntat, şi cu bărbuţă, era silvicultorul Smolian, tatăl lui Vladimir, şi se aştepta la această întrebare.

— Ei, şi ce dacă am părul roşu? vorbi ea, liniştită, dîndu-şi părul peste cap.

Femeia interveni din nou:

— Soră-mea are şi ea părul roşu.

— Sora dumitale? repetă Smolian.

— Fata mi-e nepoată de soră. E de două săptămîni venită la noi în vizită, împreună cu băiatul.

— În Seni este căutată o fată cu părul roşu – continuă silvicultorul – şi de nu v-ar fi nepoată, aş fi luat-o pe sus.

— În Seni? întrebă ţăranul. Păi de ce?

Smolian rîse cu răutate:

— Fiindcă întreg Seni-ul ar vrea s-o ştie în ghearele lui Scaraoţchi, şi eu mai abitir ca toţi.

Păşi încet spre uşă, dar iscodind într-una cu ochii prin toate ungherele.

— Mai doriţi ceva? îl întrebă Polacek. Poate un rachiu? Sau rachiul nostru nu-i vrednic de dumneavoastră?

— Altă dată – zise musafirul şi, în sfîrşit, ieşi afară. Deodată se întoarse înapoi şi înşfăcă fazanul: Pe-ăsta, din păcate, trebuie să-l iau cu mine.

Polacek încuviinţă din cap:

— Păi şi aşa, tot vi l-aş fi adus.

De astă dată, Smolian rîse cu poftă:

— Pot să cred orice, Polacek, numai asta, nu.

Ţăranul ridică stînjenit din umeri:

— Cum doriţi, domnule...

Omul îşi dezlegă cîinele:

— Da’ ai putea să-mi spui încotro a fugit rîsul?

— Devale, în văgăună. Şi altă dată l-am mai zărit eu acolo...

— Mulţumesc... – silvicultorul îşi duse mîna la şapcă — ...şi aveţi grijă de băiat. Rănile de rîs sînt primejdioase.

— O s-avem, domnule. Polacek îşi scoase şi el şapca: Vînătoare bună! Poate dă Dumnezeu şi puneţi mîna pe ticălosul cela de rîs.

Omuleţul rămase neclintit în prag, pînă ce inginerul dispăru în pădure, şi numai cînd şi ogarul se pierdu printre copaci, intră şi el în casă.

Între timp femeia pusese masa. Aşezase blidele de lemn, precum şi o strachină adîncă pestriţă, în care aburea îmbietor ciorba. Femeia întoarse capul:

— A plecat?

Polacek făcu semn că da.

— Uite c-am avut noroc – zise ea.

— Mare noroc!... Ţăranul se aşeză la masă.

Femeia umplu ochi primul blid.

— Dă-i-l bolnavului – îi spuse ea Zorei – şi cheamă-i şi pe ceilalţi.

Duro şi Nicola se şi arătară.

— Rîsul s-a dus la fund cît ai clipi – povesti triumfător Duro, iar după o pauză continuă: Să-l scoatem afară?

— Nici pomeneală. Blana e de preţ, iar blana am salvat-o.

Sosi şi Branko. Ţăranul se uită la el:

— Ce mi-ai făcut cu puşca?

— Am lăsat-o în pădure. Mi-am zis că-i mai bine aşa. S-o aduc?

— Nu încă – spuse femeia. Pînă una alta, să îmbucăm ceva – şi împinse băncile în jurul mesei.

Băieţii se aşezară şi vrură să apuce lingurile, dar Zora le trase un cot: ţăranul îşi împreunase mîinile şi rostea o rugăciune. Femeia se ruga şi ea; copiii încercară şi ei să repete cuvintele.

Ţăranul îşi ridică fruntea, clipi şiret cu ochii lui mici, apoi spuse:

— Poftă bună! şi-şi vîrî lingura în ciorbă.