Capitolul 1
Băiatul de pe stînca de la mare

— Branco! Branco!

O voce răguşită de femeie striga neîncetat acest nume prin uliţa strîmtă, care, în orăşelul croat Seni{1}, ducea din piaţă pînă jos, la port.

— Branko! Branko!

Cea care striga în gura mare era bătrîna Stoiana, o femeie înaltă şi ţeapănă, cu faţa zbîrcită şi uscată, însă blajină. Părul alb îi învîlvora capul mic, ca o cunună sălbatică.

— Branko! Branko! începu ea din nou să strige.

Branko, cel căruia i se adresa chemarea, era un băiat înalt, de doisprezece ani. Juca bile cu nişte ortaci de-ai săi în curtea din dos a unui palazzo ruinat. Auzea că-l strigă, însă pînă într-atît se obişnuise cu acest lucru, încît îşi vedea tacticos de joaca lui.

— Branko! Branko! Vocea se apropia şi deodată în faţa lui apăru bătrîna Stoiana. Branko... – zise ea din nou, apoi, pe un ton dulce, aproape dureros, continuă: I-atît de departe...

În ultimele zile, Stoiana rostise de mai multe ori aceste cuvinte. Branko se ridică şi o urmă pe bătrînă, care, de îndată ce-l văzu, se întoarse brusc.

Branko era un băiat frumos; avea aerul îndrăzneţ al tatălui său, un păr negru, zburlit, şi o faţă prelungă, cu nasul ascuţit şi proeminent. Ochii îi erau tot negri, însă scînteierea lor luminoasă împrumuta ceva voios chipului său.

Băiatul era foarte înalt pentru cei doisprezece ani ai lui, însă trupu-i subţire era mai degrabă mlădios decît puternic. Soarele îl arămise din creştet pînă-n tălpi: şi mîinile, şi picioarele, şi gîtul, şi faţa, ba chiar şi spatele, care, ici şi colo, se zărea prin găurile cămăşii.

De bună seamă că Branko se număra printre cei mai săraci copii din oraş, fiindcă, în afară de-o cămaşă albăstrie, ruptă şi cîrpită, nu mai avea pe el decît nişte pantaloni jerpeliţi.

Tatăl său era viorist. Se numea Milan şi trecea drept unul din cei mai buni viorişti de pe coastă. Deoarece cînta neasemuit de frumos, toţi îl iubeau în Seni. De cele mai multe ori însă se afla pe drumuri şi-şi mînuia arcuşul pe la marile staţiuni balneare de pe litoral şi prin orăşelele de pe coastă. Cîştiga bani cu ghiotura, dar nimic nu ajungea la Seni; nici măcar cîte o ştire nu trimitea vreodată, şi nimeni n-avea habar cînd o să se întoarcă.

Bătrîna Stoiana iuţi pasul şi Branko trebui şi el să se grăbească. Din curte, ea ieşi iar în uliţa strîmtă de-abia de doi metri, coti într-o văgăună întunecoasă, unde cele două- trei case aflate acolo îi înscriau direcţia la dreapta şi la stînga, şi se opri dinaintea unei uşi întredeschise. Aşteptă pînă ce o ajunse şi băiatul şi, uşurel, îl împinse înăuntru.

Uşa dădea de-a dreptul într-o odaie, care numai printr-o gaură primea o rază de lumină. În semiîntuneric se vedeau două paturi, o masă, un scaun, o ladă veche, pe care se afla o spirtieră, şi un cuier. Pe patul din dreapta, chiar lîngă uşă, stătea întinsă o femeie. Avea faţa albă şi ascuţită, iar ochii mari, larg deschişi, aţinteau tavanul.

— I-atît de departe! se jelui pentru-a doua oară bătrîna Stoiana, care, în urma lui Branko, intrase şi ea în odaie.

Lui Branko nu-i venea să creadă. Ori de cîte ori, cînd pe maică-sa o apuca un acces grav de tuse şi se prăbuşea ţeapănă pe pat, bătrîna Stoiana îi spunea acelaşi lucru, şi totdeauna cînd el sosea gîfîind, cu sufletul la gură, bolnava deschidea ochii, rostea „Branko” şi-i zîmbea.

Băiatul îi privi faţa. Desigur că şi acum îl va striga iar pe nume. Dar mama rămase ciudat de liniştită. Ochii ei căutau fix spre tavan şi ea nu se mişcă nici cînd o muscă începu să se plimbe pe obrazu-i supt.

— Mamă! şopti el şi alungă musca, însă maică-sa nu se clinti.

Cu ochii larg deschişi, Branko îi luă mîna albă şi străvezie ce zăcea pe cuvertura vărgată. Mîna nu mai era fierbinte şi umedă ca de obicei, ci rece şi ţeapănă.

— De astă dată este cu adevărat foarte departe! Bătrîna se apropie din partea cealaltă şi închise ochii moartei.

Băiatul simţi că i se taie picioarele şi, într-o clipă, se prăbuşi jos lîngă pat, unde izbucni în hohote.

— Bietul copil, bietul copil! îngînă bătrîna. Acum nu-l mai ai decît pe taică-tău.

Branko îşi înălţă fruntea. Ochii mamei erau închişi. Bătrîna Stoiana îi aşezase mîinile subţiri împreunate pe piept. Părul negru îi era strîns într-o basma colorată. Faţa arăta şi mai albă ca înainte, însă părea mai împăcată, atît de împăcată şi de liniştită, încît s-ar fi zis că de mult nu mai ţinea de această lume. Branko se puse şi mai tare pe plîns.

Între timp, bătrîna Stoiana, care îngenunchease de cealaltă parte a patului, se ruga smerită şi făcea cruci, apoi îl apucă strîns de mînă pe Branko.

— Nu mai plînge – zise ea. Maică-ta a fost vitează pînă la sfîrşit şi aşa trebuie să fii şi tu.

Ascultător, băiatul se ridică în picioare şi-şi trecu amîndouă mîinile peste obraz. Bătrîna Stoiana avea dreptate: mama fusese vitează şi aşa voia şi el să fie. Îşi îndreptă privirea către bătrînă: „Ei, acum noi ce facem?“

— Ne ducem la moş Iosip, sacristanul bisericii Sfîntul Francisc – răspunse bătrîna. Să tragă clopotele ca să ştie şi alţii că maică-ta a murit, după care o să vorbim cu el pentru înmormîntare.

Biserica cea veche şi înaltă se afla doar la două sute de metri depărtare. Intrară prin marele portal din mijloc. Moş Iosip trebăluia pe la altar. Se îndreptară spre el.

— Iosip – zise Stoiana – mama lui Branko a murit.

Bătrînul, pe care anii îl încovoiaseră de-a binelea, îl privi pe băiat cu ochii lui buni şi prietenoşi, mîngîindu-şi barba albă.

— Frumoasa Anca! hîrîi el. Vai, că numai pe cei tineri îi ia Dumnezeu! Pe noi ar trebui să ne ia, Stoiana, pe noi – chicoti el şi se strecură spre sacristie. Veniţi să-i spunem şi părintelui.

Sfinţia sa Paulus Lasinovic stătea dinaintea unui pupitru şi citea. Auzind paşi, îşi ridică faţa rotundă, cu obrajii pungiţi, şi-i privi cu ochii săi prietenoşi.

În ciuda înfăţişării sale tinereşti, sfinţia sa Paulus Lasinovic era tare bătrîn. Să mai fi fost poate doar unul, în tot oraşul, pe care el să nu-l fi botezat sau cununat şi a cărui suferinţă, fericire, durere sau bucurie să nu o cunoască.

Cînd ochii preotului se opriră asupra lui, Branko îşi simţi deodată sufletul greu. Oare de cît timp nu mai fusese la biserică? Poate un an, poate şi doi, ba chiar mai mult. Preotul însă îl prinse de bărbie:

— Sărman copil, ai pierdut-o pe maică-ta. Dar să nu plîngi. Şi eu mi-am pierdut mama la unsprezece ani. Dumnezeu o să se-ndure de tine, aşa cum s-a îndurat şi de mine.

Apoi îl luă deoparte pe moş Iosip şi, împreună, se preumblară în sus şi-n jos prin încăperea strimtă, luminată de vitralii multicolore, vorbind între ei. După un răstimp, Iosip îi conduse afară din sacristie:

— O s-o-ngropăm poimîine, mamă Stoiana. Poţi atunci? La două.

— Eu, una, pot. Şi, vezi bine, şi băiatul o să poată — răspunse bătrîna. Încolo, n-o să mai fie nimeni la înmormîntare.

— Da’ Milan unde-i?

— Nu ştiu. Pe undeva prin lume...

— Aşadar, poimîine. Mă duc acum să trag clopotele. Dar în ce priveşte sicriul, aţi vorbit cu cineva pîn-acum?

Bătrîna clătină atît de vîrtos din cap, încît părul ei alb se zburli în toate părţile:

— Nici nu ştiu cu cine aş putea să vorbesc. N-avem un ban în casă. Poate cunoşti dumneata pe cineva care să facă un sicriu gratis?

Moş Iosip luă o priză de tabac şi clipi din ochii lui mici şi înroşiţi:

— Eu... nu. În Seni n-ai să găseşti pe nimeni care să dăruiască un sicriu unei biete muncitoare la regie.

Bătrîna Stoiana îl luă iar de mînă pe Branko:

— Atunci nu ne rămîne decît s-o ducem la cimitir chiar în cearceaful ei de pat.

Cînd ieşiră în stradă, auziră dangătul clopotului de mort: ding-dang, ding-dang. Iosip trăgea din răsputeri de funia groasă.

Prin vecini se răspîndise vestea c-a murit frumoasa Anca. În faţa uşii stăteau cîteva femei; lat şi buhăit, Pletnic cel pîntecos alerga tulburat încoace şi încolo; era acolo şi lungana de Elena, o prietenă a Ancăi, care locuia în aceeaşi cămăruţă cu ea, şi mai veniseră şi alte zece-douăsprezece muncitoare de la regie. Branko se repezi îndată către Elena. Aceasta îşi plecă spre el faţa-i prelungă de cal, îi luă capul în mîinile-i aspre şi-l mîngîie pe păr, zicîndu-i:

— Sărman copil! Însă brusc după aceea se adresă Stoianei: Aşteptaţi preotul?

Bătrîna Stoiana clătină din cap:

— Păi chiar de la el venim. N-auziţi? Iosip a şi început să tragă clopotele.

— Şi cînd e înmormîntarea?

— Poimîine la două.

Celelalte muncitoare de la regie se apropiară şi ele de Stoiana:

— S-a nimerit bine. O să putem veni şi noi la înmormîntare.

Bătrîna le privi un răstimp pe fetele astea gătite ca nişte brezaie, apoi spuse:

— Dar nu putem s-o ducem aşa la cimitir!

Fetele cătară mirate la bătrînă:

— Ce vrei să spui, mătuşă?

— N-avem un chior pentru coşciug.

Elena îşi mîngîie bărbia ieşită în afară:

— Chiar nimic?

— Nici un gologănaş.

— Păi ce facem atunci?

Stoiana se uită în jurul ei:

— Ia să-l întrebăm pe Pletnic.

Burtosul Pletnic, care ascultase cu interes convorbirea, îşi scoase speriat mîinile din buzunarele hainei largi.

— Da cum nu!... Pe mine!... strigă el. Ce sînt eu de vină că ea a murit? Ba mai mi-e datoare şi chiria pe două luni.

Stoiana îl privi un timp pe omul acela diform, vîrît în hainele lui ca într-un sac:

— Păi nu spuneai tu mereu: „Pentru Anca fac şi pe dracu-n patru”?...

— Da – încuviinţă Pletnic, frecîndu-şi încurcat obrazul – dar atîta vreme cît nu-i pe punga mea.

Elena lungana i-o tăie scurt:

— Bine, bine, atunci prietenia încetează. Las’ că găsim noi banii şi fără tine.

— Uite, ţine cinci dinari – spuse o alta. Lasă-l dracului de calic să putrezească pe aurul lui!

— Da’ cine a spus că nu vreau să dau chiar nimic? Ceva acolo dau şi eu bucuros. Pletnic moşmoli în punga lui doldora de bani.

Cînd răsturnară toţi banii grămadă, aveau nouăzeci şi şapte de dinari.

— Vai, păi o s-ajungă doar atîta pentru un coşciug? întrebă Elena, tînguindu-se.

— Ştii ce? Du-te la Pacic – fu de părere bătrîna Stoiana.

— De ce tocmai la nemîncatul ăla? vru să ştie Pletnic.

— Şi el e tot atît de sărac ca Anca, şi mai degrabă au inimă nevoiaşii decît bogaţii.

Între timp, Branko intrase iarăşi în odaie. Chichineaţa era plină de lume. Vreo două femei mai bătrîne, pe care Branko nu le cunoştea, stăteau la masa micuţă şi pe patul Elenei şi se rugau. Pe spirtieră apa dădea în clocot. Mama Stoiana puse cafea în apă şi oferi celor din jur.

După o jumătate de ceas se năpusti pe uşă doctorul Skalec. Era un om greoi, cu faţa lată, cu fălci masive şi ochi mari de broască. Purta, ca totdeauna, o vestă albă, după care îl cunoşteau toţi, şi mesteca zahăr-candel.

— Ce-am auzit? zise el. A murit Anca?

Bătrîna Stoiana dădu din cap şi femeile se rugară mai încet. Doctorul se apropie de pat, luă mîna Ancăi şi se uită la chipul ei.

— Da, da – Îngînă el. Praf de tutun şi plămîni prăpădiţi, aşa ceva nu îndură nimeni multă vreme.

În clipa aceea intră în odaie, cu saboţii lui grei şi poticnindu-se, sfrijitul de Pacic.

— Trebuie să iau măsura – se bîlbîi el, scoţînd din buzunar un metru de tîmplărie.

— Prea mult de luat nu cred să ai – îşi dete doctorul cu părerea. Mi-nchipui că nu cîntăreşte mai mult de patruzeci de kilograme.

Ca un stol de păsări veniră mai tîrziu şi alte fete de la regie. Pe cele mai multe Branko le cunoştea. Aduseseră flori. Bucheţele sărăcăcioase. Erau însă tocmai florile care-i plăceau Ancăi: trandafiri, crini, iasomie, cîrciumărese şi maci.

Băiatul şedea în colţul cel mai îndepărtat al încăperii şi vedea totul ca prin ceaţă. Încă nu-i venea să creadă că maică-sa a murit. Însă ea zăcea acolo, la cîţiva paşi de el, şi faţa ei slabă aproape că dispăruse sub flori.

Către seară fetele plecară şi rămaseră numai bătrînele. Elena îşi puse basmaua şi ieşi din odaie.

— Doar n-o să dorm aici – zise ea, legîndu-şi mai strîns basmaua. După o bună bucată de vreme, se întoarse îndărăt. Nu l-a văzut nimeni pe Branko? întrebă ea.

Bătrînele îşi aruncară privirile în jur. Băiatul şedea tot acolo.

— Vino! îl chemă Elena. Undeva trebuie să dormi şi tu.

Se duseră împreună la cafeneaua lui Pletnic.

Lat în spate şi mătăhălos, Pletnic sta după tejghea. În afară de el se mai aflau acolo moş Iosip şi un pescar tînăr. Branko îl cunoştea pe vlăjganul acela cu pieptul tatuat cu chipuri vesele, colorate. Îl chema Rista, iar Elena era logodnica lui. Fata îl împinse pe Branko în faţa tejghelei.

— Copilul nu poate să doarmă astăzi unde e moarta. Bagă-l şi dumneata într-una din odăile dumitale.

Pletnic se scărpină în cap, apoi strîmbă din nas.

— Iar eu... – mîrîi el – veşnic numai eu...

— Nu mai mîrîi – rîse Rista. Nici vorbă că o cameră liberă tot ai, iar ploşniţele dumitale au să se bucure cînd or să aibă din ce să se-nfrupte.

— Ploşniţe la mine?! se zborşi Pletnic, pe urmă însă îl înşfăcă pe Branko de umăr: Ei, hai, fie, din partea mea, rămîi. Îl duse la magazia unde de obicei îşi culca chelnerii. Burtosul descuie o cameră, îl împinse pe băiat înăuntru şi, arătîndu-i o saltea de paie ce zăcea într-un colţ, zise: Poţi să te lungeşti acolo.

Branko se culcă numaidecît şi adormi; a doua zi de dimineaţă era destul de tîrziu cînd, simţindu-se zgîlţîit, se trezi năuc.

Era nevasta lui Pletnic, care-l înşfăcâse de umăr.

— Vino – spuse ea – dacă vrei s-o mai vezi o dată pe maică-ta. Curînd o aşază în sicriu.

O clipă, Branko nu-şi dădu seama ce s-a întîmplat.

— Pe cine! întrebă el.

— Da’ prost mai eşti! cîrîi femeia uscăţivă. Pe maică-ta!

Branko gemu. A, da, uitase în timpul nopţii: mama lui murise şi trebuia să fie îngropată.

Maică-sa zăcea acum între scîndurile cele negre. Chipul ei nu mai părea atît de străveziu ca în ajun. Un roşu-deschis îi colora obrajii, ceea ce o făcea să arate mai plină, ba chiar aproape vie.

Pacic îşi adusese şi ucenicul, la fel de pirpiriu ca şi stăpînul. Ridicară capacul deasupra chipului Ancăi.

— Uite-o că trăieşte! strigă Branko şi-i împinse pe toţi la o parte.

Bătrîna Stoiana îl prinse zdravăn de mîini şi, clătinînd din cap, spuse:

— Roşul acela e doar boiala dată de fete pe obrajii maică-ti. Au vrut ca să se ducă frumoasă în cer, aşa cum a fost şi pe pămînt.

Capacul o acoperi pe maică-sa în întregime. Pacic şi ucenicul său bătură cuiele şi duseră coşciugul în biserică.

Bătrîna Stoiana făcu la iuţeală curăţenie, clăti ceştile, mătură pe jos, aşeză patul la locul său; Branko o ajută.

Pe la prînz veni Elena cu tot felul de pungi, pregăti o supă, mai pregăti una şi seara, apoi îl culcă pe Branko. Astăzi putea să doarmă iar în odaie.

— Ţi-e frică? îl întrebă ea, întinzînd cuvertura peste el.

Branko clătină din cap. Nu, nu-i era frică.

A doua zi se îngriji Stoiana de el. Îl spălă pe faţă, pe mîini şi pe picioare.

— Să mergem – spuse ea cînd sună de amiază – trebuie să vii şi tu.

Elena şi prietenele ei se şi aflau acolo. Aşteptau în faţa casei. Fata îl măsură cu privirea pe Branko şi, arătînd spre cămaşa lui ruptă şi spre pantalonii cîrpiţi, zise:

— Aşa nu te putem lua.

Bătrîna Stoiana ridică braţele:

— Toate astea le-am văzut şi eu, dar n-are altceva.

Fiindcă nu ştiau cum s-o scoată la capăt, se duseră iarăşi la bătrînul Pletnic. Elena arătă spre băiat:

— Copilul nu poate să vină cu noi la biserică în halul ăsta.

Pletnic luă o priză de tabac, îl răsuci pe Branko de la stînga la dreapta şi de la dreapta la stînga, îşi ţuguie buzele şi zise:

— Într-adevăr, nu poate... Şi, după o pauză, în care timp strănută de mai multe ori, adăugă: Trebuie să rămînă acasă.

— Lighioană ce eşti! se oţărî Elena, rînjindu-şi dinţii de cal. În iad ai s-ajungi, ce mai tura-vura!

— Da – îi ţinuă isonul şi celelalte – în focul ăl veşnic!

Pletnic rîse dureros:

— Păi mă aflu în iad, mă şi aflu... Şi uite că dracii sar pe mine şi mă pişcă. Da’, mă rog, ce vreţi de la mine?

— Măcar nişte pantaloni ca lumea dă-i băiatului.

Pletnic se uită din nou la Branko:

— Mai degrabă o cămaşă i-ar trebui.

Nevastă-sa, care, alături de burtos, părea şi mai sfrijită ca de obicei şi avea o faţă ca o pară uscată, îşi spuse şi ea părerea:

— Şi o haină?!

— N-aveţi chiar nimic? întrebă Elena, tot mai stăruitor.

Pletnic luă iar o priză de tabac:

— Păi să ne uităm şi să vedem...

Cămaşa pe care o căpătă Branko o lăsase acolo un muşteriu în loc de plată. Haina şi pantalonii erau chiar ai lui Pletnic: costumul lui de la prima împărtăşanie. Îl păstrase.

— Ascultaţi! Imediat după înmormîntare mi le-aduceţi înapoi! adăugă el şi ameninţă cu degetul.

Trebuiră să grăbească pasul. Cînd ajunseră la biserică, convoiul cu rămăşiţele pămînteşti ale mamei tocmai cotea într-o parte, după ce ieşise prin portalul cel mare. Elena îi împinse pe Branko şi pe Stoiana între coşciug şi preot, iar ea se duse în spate, amestecîndu-se printre muncitoarele de la regie.

Bătrîna îl apucă pe Branko de mînă, acesta însă şi-o trase. Nu, era destul de tare, n-avea nevoie de mîna altuia. Putea să meargă singur după sicriul mamei lui.

Bing-bang, bing-bang! începură să se legene în acea clipă clopotele, tînguindu-se peste casele şi acoperişurile albicioase ale oraşului.

Bing-bang, bing-bang! Unul din clopote avea un ton mai adînc decît celălalt. Venea ca dintr-o hrubă, iar celălalt fugea după primul, de-ai fi zis că vrea să-l ajungă din urmă.

Uliţele erau pustii; soarele stătea ca un jeratic aprins deasupra oraşului şi alungase toată suflarea. Pe maidanul unde se ţinea tîrgul se aflau doar cîţiva catîri, iar un cîine rătăcea prin piaţă de colo pînă colo.

Bing-bang, bing-bang! Dangătul clopotelor îi scoase totuşi pe vreo doi-trei inşi din casele lor.

Curcin cel burduhănos, cu mînecile albe sumese pînă sus, în nişte pantaloni cenuşii rufoşi, cu o şepcuţă umbrindu-i chipul rotund şi prietenos, ieşi în pragul brutăriei lui. Îşi duse mîinile streaşină la ochi şi cătă în sus către turnul bisericii Sfîntul Francisc, unde clopotele se bălăngăneau încoace şi încolo ca nişte pere mici.

Brozovic cel scund, cu amîndouă policarele vîrîte în răscroitura vestei, îşi iţi şi el faţa ascuţită din prăvălia sa cu mărfuri de tot felul şi îşi aţinti privirea în sus.

— Cine-o fi murit? întrebă Curcin, dîndu-şi şepcuţa pe ceafă.

Brozovic făcu o mutră ca şi cum voia să spună că habar n-are. În aceeaşi clipă îşi repezi iarăşi mutra înainte, ascuţindu-şi-o ca pe-un bot de ştiucă. În apropiere răsunau paşi. Curcin îi auzise şi el.

După cîteva secunde se ivi şi poliţaiul Begovic{2} de pe una din acele ulicioare strîmte şi ceva mai ridicate decît curţile, care străbateau oraşul Seni asemenea unei reţele încîlcite de canale.

Curcin şi Brozovic{3} îi văzură mai întîi picioarele zdravene, pe care poliţaiul le arunca totdeauna înainte, ca şi cum ar fi fost prea grele pentru el. Apoi se arătă centironul lat, de care atîrna revolverul, zărindu-se la răstimpuri şi mîinile, ce i se bălăbăneau înainte şi înapoi; în dreapta ţinea bastonul gros de cauciuc, umflat şi negru ca un cîrnat afumat. Pe urmă se ivi vestonul slinos, pe care oricine putea să ghicească ce mîncase Begovic. La gît, vestonul era descheiat dînd la iveală pieptul pîrlit şi păros ca un codru nepătruns.

Abia după ce se arătaseră toate aceste părţi dintr-însul, venea la rînd şi faţa lui Begovic: rotundă şi roşie ca o pătlăgică, cu nasul atît de turtit, de parcă i-ar fi ars cineva un pumn zdravăn. Sub nas îi atîrnau, de o parte şi de alta, o pereche de mustăţi negre, pleoştite. Încolo, nu prea mai aveai ce vedea pe obrazul lui lat. Ochii îi erau cu desăvîrşire ascunşi sub sprîncene stufoase, în jurul urechilor părul ţepos i se zburlea ca la o bufniţă, iar cu degetele-i ca nişte cîrnaţi, Begovic tocmai îşi ştergea năduşeala, care, de sub chipul său cafeniu, se scurgea grăbită pe frunte în pîrîiaşe cenuşii.

Curcin îi ieşi înainte:

— Cine a murit, Begovic?

Begovic se opri, măsurîndu-l din ochi pe omul care cuteza să i se adreseze. Era brutarul. Ei bine, lui putea să-i răspundă. Lăsă bastonul de cauciuc să se legene:

— Frumoasa Anca. Nevasta lui Babici. O muncitoare de la regie – mîrîi el.

— A lui Milan Babici?

Begovic încuviinţă printr-un semn:

— A lui. Acum vin şi ei.

De altfel, se şi auzeau. O cîntare molcomă şi tărăgănată de glasuri subţirele şi, la răstimpuri, o voce groasă, desigur a preotului. Pe deasupra acestor voci pluteau încă dangătele celor două clopote. Cel mic aproape că-l ajunsese din urmă pe cel mare. Sunetele se succedau tot mai aproape unul de altul.

„O muncitoare de la regie.” Brozovic, auzind răspunsul, intră în prăvălie. Pentru o muncitoare la regie n-avea chef să mai zăbovească sub soarele acela dogorîtor.

Convoiul cotea din uliţa de unde venise Begovic. De bună seamă, era cel mai sărăcăcios cortegiu funerar pe care bătrînul Seni îl văzuse vreodată. În frunte mergea un băiat, cu veşmîntul alb de ministrant deasupra pantalonilor negri, purtînd prapurul cu sfîntul Gheorghe ucigînd balaurul. După el veneau patru bărbaţi care duceau sicriul.

Brutarul îi cunoştea pe toţi, aşa cum cunoştea pe fiecare de-aici. Primul era bătrînul Gorian, un pescar care avea o căsuţă într-un golf, ceva mai departe de Seni. Chipul său, încins de-o cunună de păr cărunt, era aspru, dar nu ursuz. Lîngă el mergea tînărul Rista, în straiele lui de pescar: pantaloni albaştri, o haină de aceeaşi culoare şi, în picioare, nişte cizme înalte. Al treilea şi al patrulea uscăţivul acela de Pacic şi ucenicul său. Semănau ca două picături de apă de-ai fi zis că-s fraţi. Pantalonii lui Pacic erau atît de scurţi, că i se vedeau picioarele goale, şi acum fără ciorapi, încălţate cu saboţi grei. Ucenicul părea şi mai sfrijit decît meşterul. Tîra piciorul drept: era mai lung decît stîngul.

Deasupra celor patru, de-a dreptul pe umerii lor, se clătina sicriul. Arăta ca o grindă afumată, iar pe scîndurile groase nu se afla nici măcar o învelitoare sau o cunună. Imediat după sicriu venea sfinţia sa Lasinovic. Greul veşmînt brodat pe care-l purta astăzi stătea ca un clopot mare de aur sub chipul său rotund. Preotul mergea încet, cu pas măsurat, şi cînta litania atît de tare şi de armonios, încît toţi puteau s-o înţeleagă.

În spatele lui mergea Branko, bătrîna Stoiana şi moş Iosip.

Stoiana purta o fustă lungă, cu creţuri, şi o bluză de culoare închisă; singura-i podoabă era părul său alb ce-i cădea pînă pe umeri. Iosip avea veşmîntul lui de sacristan. Păşea tare încet, şi barba-i lungă tremura căci mersul pe soarele acela dogoritor îl stînjenea din cale afară.

Curcin îl ştia şi pe Branko. Era unul din băieţii care făceau zarvă pe uliţe şi de care, ca şi de mulţi alţii, trebuia să-şi ferească pîinile. Băiatul purta de obicei o cămaşă zdrenţăroasă şi nişte pantaloni rupţi; astăzi arăta atît de caraghios, încît Curcin trebui să-şi ţină rîsul.

Faţa mică de copil a lui Branko era încadrată de gulerul galben al cămăşii, nespus de mare, peste care atîrna haina neagră a lui Pletnic, cu poalele ce-i ajungeau băiatului pînă la genunchi şi cu mînecile trecîndu-i de vîrful degetelor. Sub haină se vedeau pantalonii, la fel de mari, tot ai lui Pletnic, pe care nevasta acestuia îi prinsese la brîu cu două ace de siguranţă.

Cei doi liceeni, opriţi în spatele lui Brozovic, pe care curiozitatea îl scosese iarăşi din prăvălie, rîseră şi ei cînd îl văzură pe Branko, însă copilandrul, care altă dată i-ar fi ameninţat cu pumnii sau cu o privire mînioasă, nu le auzi rîsul, ci se uita ca împietrit drept înainte.

Begovic se postase ceva mai sus, cam la cîţiva metri mai încolo, unde ulicioara dădea în piaţa de peşte. Sta bine înfipt, ca şi cum în spatele său ar fi fost sute de inşi pe care trebuia să-i oprească. Pe lîngă aceasta, îşi luase şi o mutră de înmormîntare. Cu ochii larg deschişi, privea ţintă în faţa lui, iar mustaţa, bine netezită, înţepa în stînga şi în dreapta cu vîrfurile ei ca două ace. Chipiul şi-l împinsese pe ceafă, iar braţul cu bastonul de cauciuc atîrna ţeapăn în jos.

Branko şi Begovic nu schimbară nici o privire, deşi de obicei se priveau totdeauna unul pe altul. Branko – cu o anumită superioritate şireată, ştrengărească; Begovic – cu o uşoară mînie pe chip, ceea ce-l făcea să-şi agite bastonul de cauciuc.

Branko nu le vedea şi nu le auzea nici măcar pe fetele, care, în rînduri largi, mergeau în spatele lui. Toate erau muncitoare la regie şi prietene de-ale maică-si. Nu apucaseră să-şi lepede rochiile lor deschise la culoare, cele mai multe înflorate, şi ca semn de doliu, îşi prinseseră în păr un văl negru ce le cădea pînă la călcîie. Erau fete drăguţe, cu faţa oacheşă sau rumenă, de cele mai multe ori rotundă. Unele plîngeau, altele se îmbrînceau sau şuşoteau între ele.

Nu, Branko nu vedea şi nu auzea nimic. Mergea cu capul plecat, dar ochii săi mari şi larg deschişi priveau încremeniţi sicriul negru, şi cîteodată la umerii largi ai bărbaţilor care-l duceau. Nu se gîndea decît la un singur lucru şi anume: cum se face că merge după un sicriu în care trebuie să stea întinsă maică-sa?

Cortegiul tăie piaţa mare din port. La dreapta se afla dugheana lui Radic, negustorul de peşte, care îşi vindea marfa dimineaţa şi seara; acum însă, către amiază, locul de desfacere era pustiu.

Branko simţi că i se moaie genunchii, la fel ca alaltăieri cînd se prăbuşise lîngă patul maică-si şi, mai bucuros, s-ar fi trîntit pe caldarîm. Ca şi atunci, lacrimile îi inundară obrajii.

Bătrîna Stoiana, care păşea alături de el, mare şi fantomatică, îl apucă strîns de mînă, înşfăcîndu-l de încheietură şi apăsîndu-l vîrtos. Aşa îl prinsese şi alaltăieri. Nu jurase el oare atunci să fie la fel de curajos ca şi maică-sa? Branko îşi înăbuşi hohotul. În aceeaşi clipă, genunchii săi îşi redobîndiră vlaga.

Cortegiul coti îndepărtîndu-se de apă. Drumul urca uşor spre cimitir. Branko îl auzi gemînd pe bătrînul Gorian; Pacic gîfîia şi el şi îşi tot ştergea năduşeala de pe frunte şi de pe ceafă.

În faţa cimitirului se afla un mic loc deschis. Aici sus dogorea ca într-un cuptor. Aerul greu şi îmbîcsit de praf, mai-mai să-l tai cu cuţitul, ţi se aşeza ca o povară pe umeri şi pe spate.

Sfinţia sa Lasinovic făcu o pauză în cîntarea litaniei. Fetele amuţiră şi îşi trecură batistele peste feţele lor boite; numai bătrîna Stoiana nu dădea semne de oboseală.

Poarta ţintirimului era deschisă şi cortegiul intră.

— Acolo, în fund – spuse un om care ţinea o lopată în mînă. Am săpat-o aproape de zid.

În cimitir zăpuşeala era şi mai apăsătoare, iar oamenii se grăbeau. Aşezară coşciugul pe o lespede îngustă de piatră. Preotul îl binecuvîntă, apoi sicriul fu din nou săltat în sus şi purtătorii lui o porniră într-acolo unde omul cu lopata săpase groapa.

Era colţul cel mai periferic din micul cimitir. Cimbrul înflorea peste tot; zvîcneau şopîrle, doi fluturi frumoşi se zbenguiau şăgalnic, însă Branko abia dacă vedea toate astea.

Bătrînul Gorian şi cu Pacic, Rista şi ucenicul tîmplarului lăsară jos, cu luare-aminte, sicriul. Omul cu lopata petrecu două funii pe dedesubtul lui, una la cap, cealaltă la picioare, şi, încet-încet, frumoasa Anca coborî în groapă.

Cînd sicriul se izbi de fund – Branko simţi ca o lovitura în inimă – fetele se apropiară de groapă şi aruncară înăuntru flori şi bulgări de pămînt. Preotul mai binecuvîntă o dată sicriul coborît, apoi plecă împreună cu moş Gorian şi cu Iosip.

Cu toţii părăsiră cimitirul. În faţa porţii, fetele îşi scoaseră vălurile, îşi şterseră lacrimile şi îşi vîrîră nasul în cutiuţele lor cu pudră. Plecă şi Elena împreună cu Rista, Pacic şi ucenicul său. Numai bătrîna Stoiana şi Branko mai zăboveau acolo.

Branko, care în tot acest timp îşi stăpînise cu bărbăţie lacrimile, nici chiar acum nu vedea şi nu auzea nimic şi, de altfel, nici nu voia să audă nimic. Abia cînd bulgării grei se loviră de capacul sicriului, îşi veni întrucîtva în fire. Aşadar, maică-sa zăcea acolo jos, în groapă. Simţea cum plînsul urcă din nou de la inimă spre ochi, şi băiatului i se puse un nod în gît.

Bătrîna Stoiana îl apucă de mînă.

— Vino – spuse ea – sîntem ultimii.

Ieşi pe poartă şi o luă spre oraş. Dar Branko rămase ţintuit locului. Nu voia să se întoarcă în oraş.

— Mă duc la mare – zise băiatul.

Cu mîna streaşină la ochi, mama Stoiana se uita după el.

— Să te duci negreşit la bătrînul Pletnic – strigă ea în urma lui. Vrea să-şi vadă costumul înapoi.

Băiatul încuviinţă printr-un semn, apoi într-o clipă se şi mistui după zidul cimitirului.

Branko fugi pe o fîşie de ogor pietros, îngrădit, unde creşteau grîu şi levenţică miresmată, sări peste un gard de mărăcini şi ajunse în şoseaua largă, umblată şi prăfoasă, care, cu nenumărate cotituri de-a lungul coastei, duce de la Seni pînă la Fiume.

Tăie şoseaua, al cărei colb se depusese ca făina pe picioarele lui, fugi în salturi încă vreo sută de metri şi se urcă pe o stîncă, la marginea mării. Era un stei de piatră înalt pe care creşteau tufe de grozamă şi de ienupăr şi care se ridica falnic între smochini bătrîni. Spălată de talazuri, stînca intra de-a dreptul în apă. De aici puteai să vezi pînă în fund, atît de limpede şi de luminoasă era marea în locul acesta.

Branko se aşeză jos, îşi sprijini capul în mîini şi privi peste ape.

La dreapta se afla insula Krk. De acolo, insula se vedea ca o îngrămădire de pietre, întinsă şi golaşă, care, de la Seni, ajungea pînă sus, la Fiume. Privită de pe mare, apărea ca un ostrov încîntător, presărat cu multe sate mărunte, cu măslini, piersici şi caişi, cu colibe de pescari, cu vile şi avînd un ţărm minunat.

La stînga se afla insula Rab, mai cenuşie, mai mică şi mai puţin arătoasă decît insula Krk, iar între ele marea. Se stîrni un vînt uşor. Bătea dinspre insule şi încreţea faţa albastră a mării, care, dintr-o dată, fu dăruită cu sute de cununiţe albe de spumă.

Un vultur zbură peste întinderi. Se lăsă glonţ pe apă şi, cît ai clipi, se înşurubă iar în văzduh. Apoi se opri plutind în azur, ca un fluture mare, cu aripile desfăcute.

Băiatul cătă în sus către el. Ce singură stătea pasărea acolo în înălţimi! Singură întocmai ca şi el. Şi deodată îl podidiră lacrimile.

Da, nici măcar tată nu avea Branko în acea clipă.

Adesea trecea un an, ba chiar doi, pînă să-l vezi pe Milan cel înalt şi subţiratic ivindu-se în port, cu chica lui neagră şi lucioasă şi cu ochii săi scînteietori. De obicei sosea cu vaporul, însă venea şi pe jos, pe vechea şosea dinspre Fiume sau pe cărarea ce cobora în serpentine din munţi. Dar chiar şi atunci cînd se ivea, nu rămînea multă vreme.

Dinspre mare sufla un vînt puternic, izbindu-l pe băiatul care plîngea. Branko se opri din plîns, îşi trecu mîna peste faţa-i înlăcrimată şi căzu pe gînduri.

Îl văzuse pe taică-său numai de cinci ori. Prima dată, cînd avea doi ani, apoi la trei, la şase, la nouă ani, iar ultima oară picase tocmai de ziua copilului.

De cîte ori sosea, Milan Babici intra mai întîi în cafeneaua burduhănosului de Pletnic, cînta un cîntec la vioară şi cerea să-i aducă vin de-ăl negru.

— A venit Milan! A venit Milan! Cîntă la vioară în local la Pletnic burtosul! se răspîndea ca un foc vestea prin tot tîrgul.

Curcin îşi lăsa aluatul în voia Domnului şi alerga într-un suflet. Brozovic se ruga de clienţi să nu se supere că el se duce să-l asculte pe Milan. Cizmarul azvîrlea într-un ungher cizma la care tocmai ciocănea şi dădea fuga la Pletnic. Tomislav, fierarul, se înfiinţa cu ucenicii lui, moş Iosip se oprea în faţa uşii, aşijderea şi preotul sau doctorul Skalek, dacă se nimereau să treacă pe-acolo, şi toţi îl ascultau pe Milan.

Negustorii povesteau muşteriilor, precupeţele slujnicelor şi, pînă suna clopotele de amiază pe la toate bisericile, se afla şi la regie că a venit Milan, ajungîndu-i la ureche şi frumoasei Anca.

Mama lăsa deoparte tutunul tăiat mărunt, care stătea dinainte-i în mormane uriaşe, zvîrlea cît colo halatul de lucru, rupea vreo doi trandafiri de lîngă un gard şi-l căuta pe Milan. Ba nu, mai întîi îl căuta pe el – pe chipul lui

Branko, în ciuda lacrimilor, înflori un zîmbet. Branko îşi amintea prea bine cum maică-sa îl trăgea din ungherul unde el tocmai se juca, îl spăla frecîndu-i zadarnic faţa, gîtul şi mîinile, apoi îi punea o cămaşă curată şi, în cele din urmă, se duceau amîndoi să-l caute pe taică-său.

Milan însă de mult nu mai era la Pletnic. Cînta prin diferite localuri din Seni: îşi mînuia arcuşul la „Hotel Adria”, zicîndu-i un cîntec-două în faţa lui Merculin, mai cînta pentru clienţi la cafeneaua „Nehai{4}”, pentru doctorul Ivekovic{5}, primarul oraşului, pentru văduvă la „Hotel Zagreb“ sau pentru ţărani şi lemnari în vreuna din cîrciumioarele mărunte din dosul catedralei. Îi cînta fiecăruia ceva la vioară, apoi fiecare cinstea cu scripcarul un pahar de vin sau un rachiu, urîndu-i din inimă bun venit ca unui fiu rătăcitor.

— Milan! striga mama cînd, în sfîrşit, da de el.

— Anca! răspundea tatăl şi o cuprindea cu braţele lui mari şi zdravene, sub care micuţa Anca aproape că dispărea.

Apoi venea rîndul lui Branko să fie arătat şi admirat.

— Aşa – spunea tatăl – va să zică tu eşti Branko. Ce băiat gigea se face el! Părul, mîinile, ochii, totul leit ca la mine, leit-poleit.

Îl înşfăca, ridicîndu-l în sus, şi-l săruta pe gură şi pe obraji.

La început, Branko se temuse de bărbatul acesta voinic, cu barba neagră, care-l zvîrlea în văzduh. Ba prima oară chiar plînsese, însă taică-său îşi trecuse barba ţepoasă peste obrazul lui, îl gîdilase şi rîsese pînă ce-l făcuse şi pe Branko să rîdă cu el.

Ultima dată îl întrebase: „Tu ştii să ţii o vioară în mînă?“ şi-i pusese cu băgare de seamă vioara lui în mîini.

S-o ţină, ştia el, ba chiar şi să pişte strunele cele subţiri sau să tragă cu arcuşul peste ele, dar încolo habar n-avea de nimic.

— Restul las c-ai să-nveţi tu – îl mîngîiase taică-său. Hai acum!

Intraseră cîteşitrei într-o cafenea, iar Branko băuse vin dulce, miresmat, mîncase prăjituri cu sirop cleios, bomboane rotunde şi, cînd şi cînd, primise cîteo sărutare. Apoi se duseseră la Brozovic, şi omuleţul cu mutră de vulpe, care, ori de cite ori îl vedea pe Branko, îl ocăra, se arătase slugarnic în faţa lui Milan, iar Branko trebuise să-şi smulgă de pe el cămaşa cea veche şi căpătase una nouă, ba fusese nevoit să-şi scoată şi pantalonii rufoşi, rămaşi prea mici, iar Brozovic alesese alţii mai largi şi mai arătoşi; ultima dată căpătase o şapcă vărgată, un briceag şi o cingătoare.

Pentru cîteva ceasuri, Branko ştia ce minunat lucru e să ai un tată, şi încă unul pe care toată lumea îl admiră şi care cu toţi trebuie să cinstească un pahar de vin.

Dar bucuria nu dăinuia mult, doar cîteva ceasuri, ba curînd Branko n-o mai vedea nici pe maică-sa. Nu era nici la regie, nici la prietena ei. O căuta şi întreba de dînsa pretutindeni, dar n-o găsea nicăieri: dispăruse parcă luată de vînt.

Cîteva săptămîni ea batea drumurile împreună cu taică-său, împărtăşind viaţa lui liberă, lipsită de griji. Tatăl cînta la vioară în vreo cafenea sau în vreo sală de dans, apoi se călătoreau mai departe, dormeau prin tufişuri, se hrăneau cu ceea ce găseau ori cu ce li se dăruia şi se scăldau în mare.

Niciodată Branko nu o căuta vreme îndelungată pe maică-sa. Ba chiar şi uita că avusese o mamă: se ducea la prietenii lui, se fălea cu lucrurile sale noi şi cu cele dăruite de taică-său.

În locul maică-si, Elena îi dădea cîte o bucată de pîine, peşte uscat sau o farfurie de supă, iar dacă-i mai era foame, se găsea totdeauna în Seni cîte ceva de îmbucat: un castravete, ceva pătlăgele roşii sau vreun măr. Numai că trebuia să fie cu ochii-n patru ca să nu-l înhaţe Begovic.

Ultima dată, maică-sa se întorsese din cale afară de obosită. Arăta palidă şi tuşea.

Elena a întrebat-o:

— Ce ai tu, Anca?

Ea a rîs:

— A, nimic. Era cam rece sub pomi. Trece şi asta.

Dar n-a trecut. Ghiduşul doctor Skalec, care veşnic mesteca zahăr-candel, îşi ţuguia buzele şi făcea o mutră îngrijorată. Mama n-a mai putut să se ducă la regie, a fost nevoită să stea în pat. Dar nici în pat nu se înzdrăvenea. Tuşea tot mai rău şi într-o zi a scuipat sînge.

Acum era moartă şi zăcea în micul cimitir al oraşului, închisă în sicriul cel negru. Fetele aruncaseră pămînt deasupra ei, iar taică-său nu ştia nimic.

Unde era el oare?

Pesemne că-i mînuia arcuşul undeva prin lume, şi rîdea, şi era voios, şi nici prin gînd nu-i trecea că Anca murise şi că Branko sta singur pe ţărmul mării.

Băiatul se plesni peste faţă, acoperindu-şi-o cu mîinile, se trînti pe piatra cea albă şi începu să plîngă.

Deodată i se păru că-l vede pe taică-său, auzi vioara, auzi fiece sunet. Şi aceea care, urmîndu-l, venea către el nu era oare maică-sa? Nici vorbă că ea era. Mergea repede, tot mai repede. Îl ajunse pe taică-său, îi cuprinse gîtul cu braţele şi porniră împreună. Rătăceau printr-o vale întinsă. Migdalii erau în floare şi mirosea a cimbru şi a levănţică. Branko se uita după ei. Maică-sa ridică braţele în sus, aşa cum făcea cîteodată cînd era nespus de fericită, iar tatăl său cînta la vioară marşul care-i plăcea lui Branko.

Branko se înveseli. Toată durerea şi toată restriştea se risipiră. Nici mumă-sa nu mai arăta bolnavă, era iarăşi frumoasa Anca, aceea pe care el o iubea, pe care toţi o iubeau, nu Anca cea slabă, palidă, care-l făcea să plîngă.

Băiatul fu scuturat de-un fior de frig. Îşi trecu mîinile peste ochi. Să fi dormit oare? Totul să fi fost doar un vis? Se aşeză şi privi marea.

Între timp se întunecase de-a binelea. Valurile se învolburau negre-verzui. Departe, spre miazăzi, erau roşii, căci răsfrîngerea soarelui, care tocmai scăpătase dincolo de munţi, mai dăinuia ca o văpaie deasupra cununilor de spumă. Branko nu mai văzuse nicicînd asemenea privelişte. Apa ardea. Se apropia un vapor. Semăna cu un peşte uriaş, care, cu ochii săi mari, scînteietori, urcase din adînc, iar acum plutea încet, cu luare-aminte, peste valurile incendiate.

Un fior de frig şi mai puternic îl scutură pe Branko. Sufla bora, vîntul rece, tăios, uscat şi rău, care adesea vuia ca un vifor deasupra ţinutului, secătuind totul, nimicind florile, aplecînd pomii, vîntul de care toţi se temeau – ţărani, pădurari şi pescari.

Băiatul sări în sus. Îi făgăduise bătrînei Stoiana că se va duce la Pletnic cel burtos. Da, trebuia să-şi ia rămas bun de la faleza lui, de la mare, de la chipul maică-si şi de la năluca tatălui.

Trecu din nou pe lîngă micul cimitir. Unele cruci întreceau zidul în înălţime, de asemenea şi o Fecioară, dar el nu intră în ţintirim. Nu mai avea ce căuta acolo. Mama lui nu zăcea în groapa întunecoasă, între scîndurile negre: nemaiputînd să îndure strîmtoarea aceea, îi ieşise lui Milan al ei în întîmpinare, iar acum rătăceau împreună pe undeva prin lume.

De astă dată intră în oraş venind dinspre cîmpie printr-o poartă îngustă zidită în vechiul zid, se afundă în uliţele, care aici erau mai înguste decît jos, la mare, iar o clipă mai tîrziu trecea pe lîngă biserica Sfîntul Francisc. La cîţiva paşi de-acolo se afla şi cafeneaua lui Pletnic.

În încăperea lungă, îngustă şi nu prea înaltă o lampă răspîndea o lumină puternică. Branko intră. Pletnic sorbea un rachiu, iar nevastă-sa bea şi ea unul. Mai erau acolo moş Iosip şi alţi doi bătrîni, iar în spatele lor, lîngă peretele igiasios, văruit, şedeau la o masă bătrîna Stoiana şi Elena.

— Bună seara! zise Branko.

— Iacătă-l pe dezertor. Mai e întreagă haina? Pletnic ieşi de după tejghea, îi smulse băiatului haina şi o cercetă la lumină.

— Nu i-am făcut nimic – răspunse Branko.

— Nici nu te-aş fi sfătuit să-i faci ceva. Cincizeci de ani am păstrat-o ca pe ochii din cap.

— Acum unde rămîne băiatul? întrebă moş Iosip.

Pletnic ridică privirea. Simţea el fără doar şi poate că întrebarea i se adresa lui.

— Ştiu şi eu? mormăi negustorul.

— Ei! exclamă sacristanul, netezindu-şi barba. Până azi a avut şi el un culcuş la maică-sa.

Pletnic îşi arcui spinarea ca un pisoi:

— Pînă azi, dar de azi înainte nu mai are. Şi-aşa Anca mi-a rămas datoare cu chiria pe două luni, pentru ea şi pentru el.

— Ai dreptate, dar patul tot e liber, nu? întrebă sacristanul cu îndărătnicie.

— S-a ocupat chiar azi după-masă – bodogăni burtosul. S-a mutat o prietenă de-a Elenei.

Elena întări spusele lui:

— Am luat-o eu să stea cu mine. Altminteri mi-e frică în odaie.

— Totuşi undeva trebuie să stea şi copilul! Este? şi moş Iosip duse paharul la gură.

Un răstimp se lăsă tăcerea în cafeneaua cea mică. Toţi se uitau la Branko, iar Branko se uita la ei. Nu se gîndise de loc unde să mîie. Da, de cînd murise mama, nu mai avea cămin. Rămase cu ochii pironiţi la burtosul de Pletnic.

Pleftiic se încovoie sub privirea băiatului.

— Nu te uita aşa la mine – mîrîi el tare. N-am nimic de dat. Apoi se întoarse către ceilalţi: De grijă să-i poarte pezevenghiul ăla de Milan!

— Aşa! croncăni bătrîna Stoiana din ungherul ei. Iată-l pe Milan dintr-o dată pezevenghi, dar pînă mai ieri ţi-era cel mai bun prieten!

— Pînă mai ieri – bombăni negustorul – nici fiu-său nu trăia pe buzunarul meu.

— Dar încăperea în care a dormit alaltăieri, nici aceea nu mai e liberă? întrebă Elena.

Pletnic clătină din cap:

— A fost ocupată azi-dimineaţă de un pădurar.

— Păi mai are şi-o bunică – îşi dădu cu părerea bătrîna doamnă Pletnic, întinzînd capul peste tejghea.

Negustorul se plesni vîrtos peste coapsele-i zdravene:

— Bătrîna Kata! Bătrîna Kata!

Era nespus de fericit că nevesti-si îi trecuse prin cap asemenea gînd.

— Nu s-ar putea spune că acolo l-aşteaptă pe copil raiul – se împotrivi Iosip.

— Tot e mai bine să stai sub un acoperiş decît să n-ai nimic. Pletnic se aplecă spre Branko: Tu ştii unde locuieşte bunică-ta?

Branko clătină din cap. Burtosul îl lămuri:

— Traversezi piaţa şi pe urmă o iei în sus pe alee. Acolo unde se face al doilea drum la stînga, mai ai de mers încă trei-patru sute de metri şi dai de coliba ei. Hai, pleacă chiar acum, pînă nu se-ntunecă de-a binelea.

După lunga-i cuvîntare, Pletnic ieşi de după tejghea, îl luă pe Branko de mînă şi, mai înainte ca băiatul să-şi dea seama, ba chiar mai înainte de a-şi lua rămas bun de la Elena sau de la vreunul din ceilalţi muşterii, burtosul îl şi scosese din local.

Pletnic îl îmbrînci uşor:

— Hai, fugi! Să n-ajungi prea tîrziu, că altfel bătrîna nu-ţi mai dă drumul în casă...