Capitolul 17
Bîntuie stafiile în cetatea Nehaigrad

Vestea despre pescuitul de pomină se răspîndise pe toată coasta. A doua zi dimineaţă veniră nenumăraţi pescari să vadă dihăniile. Veni şi lume de la oraş. Ba unii orăşeni cumpărară un peşte sau doi. Bogătanul Karaman sosi chiar cu cotiga lui şi încărcă vreo cîteva chintale.

Moş Gorian zîmbi pe sub mustaţă şi-i trase una cu cotul lui Orlovic:

— Iacă, vezi, încetul cu încetul se adună.

Unchieşul îşi înălţă capul lui mare:

— Dacă şi de-acum încolo tot atît de încet s-o aduna, apăi ultimii peşti taman de Crăciun îi vindem.

După-amiază, altă veste proastă. Moş Drăgan hurui cu căruciorul lui în grădină.

— Mai vrei alţi peşti? întrebă Orlovic.

Drăgan clătină din capul pleşuv, ce-i sta ca un pepene pe gîtul prea subţire:

— Ţi-i aduc înapoi şi pe ăilalţi...

Gorian se apropie:

— De ce?

— Primarul mi-a trimis vorbă că nu-i voie să-şi vîndă oricine peştii în piaţă.

— De cînd asta?

— De azi – răspunse moş Drăgan, bîţîind într-una din cap. Azi înainte de amiază s-a afişat că toţi cei ce vor vinde peşte în Seni să aibă autorizaţie.

Gorian îşi încleştă fălcile:

— Nici vorbă că societatea a cerut asta. Dacă-şi închipuie dumnealor că eu o să cedez, se înşală amarnic.

— Poate că nici măcar nu vor aşa ceva – spuse Drăgan.

— Păi atunci ce vor?

— Să te ruineze.

Descărcară peştii şi, fiindcă începuseră să se altereze, îi tăiară bucăţi pentru hrana celor din apă.

Pe seară mai veni lume. Bătrînul Karaman se înfiinţă din nou.

Pînă atunci copiii se ascunseseră ori de cîte ori intra în grădină cineva din Seni. Se duceau fie la Pavle, care mai zăcea în grajdul caprei, fie prin tufişuri. De astă dată însă se aflau la masă împreună cu ceilalţi, gata să mănînce.

Bogătanul Karaman îi dibăcise. Veni de-a dreptul la masă.

— Asta-i Zora cea roşie – spuse el.

— Şi de ce n-ar fi? zise moş Gorian, uitîndu-se ţintă Ia el.

Karaman însă se întorsese spre celălalt capăt al mesei:

— Poftim! Colo-i haimanaua care a furat peştele.

Moş Gorian se ridică în picioare:

— Mai aveţi mult de gînd să-mi jigniţi oaspeţii?

— Va să zică aşa... – lungi vorba bogătanul. Ăştia sînt oaspeţii dumitale? Eu ştiu una şi bună: că primarul a fixat un premiu de o sută de dinari pentru prinderea lor.

Apoi cumpără iar vreo cîţiva peşti şi plecă.

Branko se întristă de-a binelea:

— S-a zis cu răgazul nostru plăcut aici.

— De ce? întrebară într-un glas amîndoi pescarii.

— Karaman o să se ducă, cu siguranţă, la poliţie şi-o să vedeţi că n-o să treacă nici un ceas şi o să vină înapoi cu poliţaiul după el.

Gorian îşi încleştă mîinile mari:

— N-au decît să poftească! Tocmai că mi-era cam dor de ei...

Orlovic îşi strîmbă gura într-un rînjet:

— Dar cum ai să poţi tu să te ridici împotriva poliţiei?

— Eu? Cuta de pe fruntea bătrînului se adînci, iar el se aprinse la faţă.

— Nu! i-o tăie scurt Zora. Şi fără noi, ai destule necazuri. Mai bine să plecăm.

— Da’ unde-o să vă duceţi? întrebă el.

— O să ne ducem înapoi în cetatea noastră.

— Da, însă îmi închipui că acolo vă aşteaptă straja.

Zora rîse:

— M-am gîndit eu la ceva. Poate că scăpăm de ei.

— Ce-ţi mai trece prin cap? vrură să afle şi ceilalţi.

Zora continuă să rîdă:

— O să vă spun cînd o să fim la noi în turn.

— Da’ ce facem cu Pavle? întrebă Nicola.

— Pavle rămîne aici – spuse taica Gorian cu hotărîre. Mă bucur c-a dat Dumnezeu să-i scadă temperatura, iar rănile adînci s-au închis.

— Şi dacă dă Begovic peste el? obiectă Duro. Cu siguranţă c-o să-şi vîre nasul în grajdul caprei.

— Am altă ascunzătoare. Ia veniţi! Moş Gorian se ridică: îl ducem numaidecît acolo.

— Unde întrebă Zora.

— Scoateţi-l mai întîi pe Pavle – spuse bătrînul. Ce vreţi? Am şi eu tainele mele.

Branko şi Zora se duseră în grajd. Pavle zăcea în acelaşi loc. Taica Gorian îi pansase piciorul. Copiii îi povestiră vlăjganului că i-a descoperit Karaman şi că ei aveau de gînd să se reîntoarcă în turn.

— Şi eu? Pavle, încă foarte palid la faţă, îi privi întrebător.

— Moş Gorian o să te-ascundă în alt loc.

Între timp, bătrînul, împreună cu Duro şi cu Nicola, împinsese o luntre în apă, şi în vreme ce Pavle, ajutat de Branko şi de Zora, se îndrepta şchiopătînd spre ţărm, bătrînul aduse şi vîsla.

— Ian te uită, mergem cu luntrea!... spuse Zora, mirată.

Gorian îl ajută pe Pavle să se aşeze în luntre.

— Las’ c-o să vă miraţi voi şi mai şi.

Nu plutiră însă prea departe. În spatele casei se afla o stîncă. Bătrînul arătă spre vîrful ei:

— Vedeţi colo sus o crăpătură adîncă? Acolo-i ascunzătoarea.

Copiii se căţărară pînă în locul acela tainic: era o hrubă adîncă, unde taica Gorian îşi păstra vinul şi diferite alte lucruri. Îi încropiră lui Pavle un culcuş de paie şi-l cuibăriră acolo.

— Trebuie să rămîn aici? întrebă vlăjganul, uitîndu-se jur împrejur.

— Cel puţin pîn’ ce trece primejdia mare... – răspunse bătrînul. Eu o să-ţi aduc în fiecare zi demîncare.

— Şi noi o să venim în fiecare zi la tine – spuse Zora. Că doar nu sîntem peste lume.

Taica Gorian le dădu copiilor o legăturică cu tot felul de merinde: pline şi fructe, brînză şi peşte.

— Păi mîine mai trecem noi pe aici – zise Zora încă o dată apăsat şi vru să refuze darul.

— Lăsaţi vorba şi luaţi-le cu voi. Bătrînul nu ceda uşor: Nu strică s-aveţi o rezervă de alimente în cetate.

Abia plecară copiii, că se şi înfiinţă un poliţai în ograda lui Gorian. Nu era însă beţivanul de Begovic, aşa cum se aşteptaseră copiii, ci Dordevic. Se îndreptă spre cei doi bătrîni.

— Ce cauţi aici? îl întrebă unchiaşul Orlovic, sprijinindu-şi mîinile grele de masă.

— Nişte derbedei... – răspunse Dordevic.

— Da’, mă rog, de cînd cauţi dumneata derbedei în casa oamenilor de treabă? se răsti moş Gorian.

Dordevic se scărpină fîstîcit:

— Mi-a spus Karaman că ar fi venit la voi în vizită.

— Cin’ ţi-a spus? Karaman?... Gorian începu să rîdă. Voi, poliţaii, credeţi toate gogoşile...

— Mai bine i-aţi căta pe derbedeii ăia chiar la Karaman – adăugă şi moş Orlovic. Dar aveţi grijă să luaţi negreşit un sac cu voi. O să-i găsiţi nu numai pe hoţi, ci şi prada lor.

Dordevic îşi trase un scaun lîngă masă şi-i făcu lui Gorian cu ochiul:

— Au şters-o puştii?

— Peste munţi şi văi... – îi răspunse moşul.

— Cu atît mai bine! Dordevic îşi mîngîie bărbuţa de ţap: Iar dacă se întîmplă să-i mai vedeţi, salutaţi-i din partea mea şi spuneţi-le că şi eu mai bucuros l-aş băga la başcă pe Karaman decît pe ei.

— Pentru asemenea vorbe face să cinstesc un pahar cu dumneata! şi moş Gorian împinse unul plin către Dordevic.

Paharele se ciocniră cu un clinchet.

Între timp, copiii ajunseseră la poalele colinei. Se întunecase de-a binelea şi cetatea Nehaigrad se înălţa ca un uriaş pumn ameninţător în noaptea sinilie.

— Trebuie să ne grăbim. Zora cercetă cerul: Peste jumătate de ceas răsare luna şi luminează locurile.

Copiii urcară colina în patru labe.

— Ssst! izbucni brusc Nicola. E unul acolo de pază.

Branko îl zărise şi el:

— Chiar în faţa porţii.

— Puteţi desluşi cine este? întrebă Zora.

Băieţii clătinară din cap.

— Voi aşteptaţi aici – şuieră Nicola printre dinţi. Eu o să mă tîrăsc mai departe. După cîteva clipe se întoarse înapoi: Este Begovic. Stă lîngă poartă şi mănîncă.

— Haideţi! porunci Zora. O să ne strecurăm prin coridor.

Dar după ce străbătură tufărişul de grozamă, văzură că tainicul coridor fusese astupat.

— Ticăloşii! ocăriră copiii.

— Doar liceenii au putut face una ca asta – îşi dădu cu părerea Nicola.

— I-o fi pus primarul – spuse Duro.

Zora zgîlţîi pietrele:

— Nu... sînt puse de formă... Dacă treaba asta ar fi încăput pe mîna primarului, pietrele ar fi fost zidite.

— Să le scoatem! Branko se şi apucă de lucru.

Zora clătină din cap:

— Mai avem deschizătura lui Pavle. Pe-acolo e mai simplu.

Se tîrîră pe brînci înapoi, ocoliră turnul, scoaseră pietrele din zid şi intrară anevoie pe-acolo. Deschizătura dădea de-a dreptul în curte. Zora, care trecuse prima, se furişă cu grijă spre scară; băieţii o urmau.

— Staţi! dădu alarma Branko. Poarta e deschisă, Begovic ne poate vedea.

Dar Zora n-avea de gînd să meargă mai departe. Scoase ceva rotund din bluză şi cătă cu privirea jur împrejur.

— Ce cauţi? o întrebară băieţii.

— Pe aici pe undeva e o prăjină.

Duro i-o întinse:

— Da’ ce vrei să faci cu ea?

— Aveţi răbdare. O să vedeţi acuşica.

Obiectul rotund era un dovleac. Fata îl scobise pe dinăuntru şi-i dăduse chip de om. Fixă o lumînare în interior, apoi se întoarse spre Duro şi şopti:

— Am nevoie de cămaşa ta.

— De cămaşa mea?

— Da, hai repede...

Băiatul îi dădu cămaşa. Zora îmbrăcă prăjina şi înfipse în vîrf dovleacul.

— Tare aş vrea să ştiu ce comedie o să iasă şi din asta – mormăi Branko.

— Tot nu-ţi dai seama? întrebă Zora, înălţînd prăjina.

Branko clătină din cap.

— Măi, nătăfleţilor! îşi zeflemisi fata prietenii. Un strigoi!

— Şi ce vrei să faci cu el?

Zora chicoti:

— O să vedeţi îndată – şi după un scurt răstimp, în care mai încercă o dată şi dovleacul, şi prăjina, întrebă: Cine-i cel mai curajos dintre voi? Dar mai-nainte de-a apuca vreunul să răspundă, îi puse lui Nicola prăjina în mînă şi zise: Haideţi!

Într-adevăr, Begovic stătea în faţa porţii celei mari. Jos, alături de el, se afla despăturit un ziar, iar pe ziar, un cozonac şi o sticlă cu rachiu. Begovic rupea din cînd în cînd o bucată din cozonac, o muia în rachiu şi înfuleca lacom. Plescăia ca un porc, îşi ştergea bărbia şi rîgîia.

Dar iată că din oraş se auzi bătînd miezul nopţii la toate turnurile. Begovic ciuli o clipă urechea, numără conştiincios bătăile, apoi se cinsti mai departe. Deodată îşi ridică privirea, scăpă sticla din mînă, iar ochii săi rotunzi se holbară cît cepele. În mijlocul scării, nici la douăzeci de metri de el, stătea un strigoi. Poliţaiul se frecă la ochi şi privi din nou ţintă înainte: fantoma era tot acolo.

— Begovic – glăsui fantoma, îndreptîndu-se încet spre el. Ce cauţi tu aici?

Asta era prea mult pentru bietul Begovic.

— Maica ta, Hristoase! strigă el, sărind în picioare şi pipăindu-şi tocul revolverului. Spune cine eşti?!... strigă el în gura mare, după ce izbuti să-şi scoată arma. Că de nu, trag!...

Dar fantomei nu părea să-i fie frică, deoarece continuă să se apropie.

— Duhurile nu mor dacă le împuşti, Begovic. Şi strigoiul începu să rîdă.

Begovic prinse să tremure:

— Ascultă, să ştii că nu glumesc şi dacă nu te opreşti trag.

— Trage!

Begovic apăsă pe trăgaci.

Împuşcătura bubui ca o sută de împuşcături prin curtea cea mică, apoi se rostogoli, mai puternică, prin săli, pînă cînd ecoul se pierdu treptat în încăperile de sus. În cetate ecoul răsună mai întîi ca un tunet, apoi ca un strigăt şi, în cele din urmă, ca un hohot de rîs.

Efectul împuşcăturii avu darul să-l sperie din cale afară chiar pe poliţai. Pentru bietul om, ecoul părea un bici ce-l plesnea cînd peste cap, cînd peste spinare. Dar cînd văzu că fantoma stă tot acolo pe scară, o spaimă mai cumplită, o deznădejde mai adîncă i se întipări pe faţă. Ce-i drept, o clipă stafia se clătinase, dar numai o clipă, acum însă se apropia tot mai mult de el.

Begovic ridică iar revolverul.

— Eu, eu... – bîigui poliţaiul.

— Begovic – i se adresă fantoma, cu glas puternic. Lasă revolverul, că glonţul tot pe tine o să te-ajungă.

Sărmanul, era prea mult pentru el. Scăpă arma din mînă şi, lăsînd totul baltă, făcu stînga-mprejur, luînd-o la goană de parcă l-ar fi fugărit necuratul.

— Ha, ha, ha! rîse Zora, arătîndu-se din spatele strigoiului şi urmărindu-l cu privirea pe Begovic.

Branko şi Duro ieşiră din ascunzătoarea lor şi-i ţinură isonul fetei.

— În viaţa lui n-a făcut asemenea salturi...

— Cum poate un om să fie atît de fricos? se minună Branko.

— Ba chiar a fost mai viteaz decît mi-am închipuit – zise Zora. N-aş fi crezut în ruptul capului că Begovic o să se-ncumete să tragă într-un strigoi.

— Da, a fost îngrozitor! gemu Nicola. Abia acum se alătură şi el celorlalţi.

Zora îl luă de urechi:

— Da, Nicola ar fi rupt-o la fugă înaintea lui Begovic. N-aţi văzut cum juca dovleacul încoace şi-ncolo?

— Ba da – zise Branko – şi chiar intrasem la griji pentru voi.

Zora rîse:

— Ei, asta-i bun! Nu se întîmplase nimic, doar pe Nicola îl cuprinsese frica şi voia s-o tulească.

— Mi-au ţiuit gloanţele pe la ureche – se jelui puştiul.

— Ştiu de la maică-mea că atunci cînd auzi glonţul şuierînd, nu te mai poate nimeri – spuse Zora, rîzînd.

Duro se aplecă:

— Ia să vedem ce ne-a lăsat Begovic. Ridică de jos cozonacul şi clondirul cu rachiu.

— Uite-aici şi pistolul... Branko înşfăcă arma.

— Nu v-atingeţi de nimic – îi povăţui Zora. Fantomele nu mănîncă cozonac şi nu beau rachiu. Dacă luăm ceva cu noi, lumea o să-şi dea seama că i-am jucat un renghi lui Begovic.

Copiii lăsară totul aşa cum era şi se duseră la ei în ascunzătoare.

Încăperea strimtă rămăsese la fel ca-n ziua cînd o părăsiseră. Nimeni nu pătrunsese pînă acolo. Îşi regăsiră şi păturile, şi pozele, iar după ce astupară cu străşnicie toate intrările şi ieşirile, se lungiră ca de obicei în culcuşurile lor şi curînd adormiră.

Dar avură grijă să nu-i apuce răsăritul soarelui în turn. Mai înainte ca globul roşu să se înalţe deasupra lor, copiii porniră devale la moş Gorian.

Bătrînul plecase în oraş. Copiii îl puseră de strajă pe Nicola, ca să nu mai fie surprinşi de Karaman sau de Dordevic, şi se duseră să-l vadă pe Pavle.

Vlăjganul avusese o noapte bună, iar cînd prietenii lui îi povestiră cum îşi luase Begovic picioarele la spinare, bucuria lui nu cunoscu margini.

După aceea se duseră să se scalde şi să înoate, apoi pescuiră, în vreme ce Zora pregăti de masă şi mulse capra.

În sfîrşit sosi şi moş Gorian. Îi ameninţă vesel cu degetul.

— Bune poame îmi sînteţi! spuse el. De cînd, mă rog, fac uscocii pe strigoii?

Copiii rămaseră cu gura căscată văzînd că bătrînul aflase de şotia lor.

— Da’ cin’ ţi-a povestit? îl asaltară ei cu întrebările.

— Galben ca turta de ceară, Begovic s-a dus azi-noapte la primar şi i-a raportat că în cetate bîntuie stafiile; iar acum tot oraşul numai despre asta vorbeşte.

— Atunci, astă-seară cu siguranţă că au să ne lase în pace – zise fata.

— Dimpotrivă – replică bătrînul. După cîte am auzit, primarul s-a făcut foc pe Begovic şi vrea să stea chiar el de pază la noapte.

— Doctorul Ivekovic? rîseră copiii. N-are decît să poftească!

Moş Gorian se scârpină în barbă.

— Numai băgaţi de seamă... – le atrase el luarea- aminte.

— N-avea nici o grijă, tăicuţule! spuse Zora. O să-l învăţăm noi şi pe el cum s-o ia la sănătoasa.

Copiii dădură apoi demîncare la peşti. Dihăniile stăteau neclintite între zid şi năvoade, conştiente parcă de captivitatea lor. Numai cînd bucăţile de carne căzură în apă, începură să se mişte de colo-colo, înviorate.

— Putem să luăm vreo doi-trei dovleci? întrebă Zora cînd erau gata să plece.

— Cîţi poftiţi.

— Nu cumva ai şi vreo două cămăşi vechi? îl mai rugă fata.

— Asta-i ceva mai greu – spuse bătrînul. Să mi le-aduceţi negreşit înapoi, fiindcă, altfel, săptămîna viitoare aş umbla gol!

— Vai de mine, chiar mîine ţi le-aducem îndărăt – îl asigură Zora.

...Moş Gorian auzise bine ce auzise. Doctorul Ivekovic era foc şi pară pe Begovic şi voia să vadă cu ochii lui stafia. Nu trecu mult de cînd copiii sosiră la ei în turn, că-l şi auziră venind.

Dar doctorul Ivekovic nu sosea singur, ci însoţit de mai mulţi inşi, care urcau măgura la lumina unui felinar.

— Uite că revolverul meu e aici – auziră copiii glasul lui Begovic.

— Da’ mai văd şi-un cozonac, şi-o sticlă cu rachiu – spuse altul pe care copiii nu-l cunoşteau.

— Ia daţi sticla încoa’ – porunci doctorul Ivekovic şi o ridică în dreptul ochilor. Hm! mormăi el. E pe jumătate goală. Nu cumva ieri ai fost beat, Begovic?

— Nu, domnule primar – îl încredinţă poliţaiul. Să nu mă mişc de-aici; eram treaz ca un nou-născut.

— Să ne luăm posturile în primire! răsună din nou glasul străinului.

— Da, cel mai bun loc ar fi în faţa porţii, domnule Brozovic – răspunse doctorul Ivekovic. De-acolo putem să vedem şi în cetate, şi afară – şi se instală acolo.

— Ai auzit? îi şopti Branko Zorei. E şi Brozovic cu ei cel cu mutră de vulpe.

— Îl văd şi pe-al patrulea – îi răspunse fata tot pe şoptite.

— Unde, unde? şi Branko se aplecă înainte.

— Colo lîngă zid.

Branko îl zări şi el pe bărbat. Ca şi Begovic, purta uniformă.

— E Dordevic – spuse băiatul, întorcînd capul.

Brozovic şi doctorul Ivekovic aşezară între ei o scîndură pe care puseră felinarul.

— Luaţi loc! li se adresă poliţailor primarul. Pînă vine stafia, să ne mai omorîm timpul cu un joc de cărţi.

Begovic şi Dordevic se aşezară. Doctorul Ivekovic scoase un pachet de cărţi de joc din buzunar, le amestecă şi le împărţi.

Copiii erau atît de aproape, încît puteau să observe totul. Se părea că Brozovic are carte mică, deoarece mutra lui de vulpe se schimonosi într-un zîmbet cînd şi le răsfiră pe toate, ţinîndu-le în mînă.

Jucau de-o bună bucată de vreme. Cînd şi cînd, Ivekovic mai căta către cetate.

— Begovic – spunea el, zeflemitor – nu văd nimic...

— Nici eu, domnule primar – răspundea bietul Begovic – dar o să vină, n-aveţi grijă.

— Ei, ce facem? Nu începem? întrebă Branko, nerăbdător.

Zora clătină din cap:

— Trebuie s-aşteptăm pînă la miezul nopţii. Stafiile apar abia după douăsprezece noaptea.

Se mai scurse o jumătate ceas şi bătu miezul nopţii.

Primarul tocmai împărţea cărţile. Îi dădu şi lui Begovic.

— Begovic – zise el – tot nu văd nimic...

În clipa aceea, speriat, Begovic încremeni cu privirea în sus:

— Acolo, domnule primar! V-am spus eu! Uite-o acolo!

Primarul azvîrli cărţile din mină şi întoarse capul. Brozovic şi Dordevic rămaseră stană de piatră, cu ochii aţintiţi în sus.

Într-adevăr, deasupra lor se afla o stafie. Arăta şi mai înfiorătoare decît cea din ajun. Avea un cap aproape de două ori mai mare, iar în jurul gîtului un jabou alb, tivit de o dungă groasă însîngerată ce se continua în stropi şi dîre roşii pe cămaşă.

În primul moment, pare-se că şi primarul fu cuprins de groază, dar numai cîteva clipe, apoi, smulgîndu-i lui Begovic pistolul din toc, răcni:

— Uite-aşa se procedează cu stafiile, Begovic! şi trase două focuri, unul după altul, în direcţia strigoiului, de bubui tot castelul ca în urma unei explozii.

Fantoma însă se dovedea imună la gloanţe. Rămase locului şi clătină din cap cu indignare, privindu-i impasibilă.

Deodată la fereastra de vizavi apăru încă o stafie, care, uitîndu-se spre ei, rosti cu o voce subţire, piţigăiată:

— Cine trage iar cu puşca în castelul nostru?

Primarul se răsuci ca o sfîrlează şi ochi spre cea de a doua nălucă; însă amîndouă împuşcăturile se stinseră într-un rîset lung, apoi în cealaltă parte se ivi a treia stafie.

Spăimîntătoarea şi uriaşa căpăţînă zise răspicat:

— Cine trage în castelul nostru?

Cele trei fantome priveau în jos spre cei patru oameni!

Primarul tot nu-şi pierdu cumpătul. Vru să tragă şi a cincea, şi a şasea oară. Dar nu răsună decît o singură detunătură, deoarece magazia revolverului era goală. Împuşcătura singuratică se rostogoli bubuind ca tunetul prin sălile şi încăperile cetăţii, însă a treia fantomă rămase neclintită. Dădea doar din cap batjocoritor, privind în jos spre ei.

— Acolo! Acolo! strigă mărunţelul Brozovic şi arătă în sus. Acolo! Acolo!

De astă dată, doctorului Ivekovic îi căzu curajul în ciubote. Chiar deasupra lui se ivi a patra fantomă şi, în aceeaşi clipă, Branko rosti cavernos:

— Cine trage cu puşca în castelul nostru?

Primul care-şi luă picioarele la spinare fu tot Begovic. Era atît de grăbit, încît se izbi de poartă. De durere scoase un răcnet deznădăjduit, de parcă stafiile i-ar fi sărit în spate; făcu un salt şi o luă la goană ca vîntul.

Dimpotrivă, pe negustorul cu mutră de vulpe parcă-l lovise damblaua. De spaimă, îşi pusese haina în cap şi îşi înfundase şapca pe ochi, stînd ca pironit sub bolta porţii. Numai cînd îl înşfăcă primarul şi-i spuse: „Hai, Brozovic, că aici nu-i a bună!”, se lăsă tîrît, apoi o luă şi el la galop.

Singur Dordevic mai rămăsese.

Lunganul de poliţai îşi tot răsucea barba cu degetele, după care, uitîndu-se mai întîi în urma fugarilor, apoi în sus, către stafii, mormăi surd:

— Aş putea să jur că sub căpăţînile alea nu-i decît o nenorocită de prăjină...

Însă cînd, drept răspuns la reflecţia lui, una din fantome se aplecă mai tare spre el şi-i şuieri: „Dordevic, fugi, dacă ţii la viaţa ta”, îl cuprinse frica şi o rupse la fugă după ceilalţi.

Copiii erau şi mai zburdalnici decît în ajun. Defilară pe scară într-un marş solemn, fiecare cu căpăţîna fantomatică în vîrful prăjinii.

— Bună seara, domnule strigoi! se adresă Branko Zorei. Te-a nimerit cumva omul acela cumplit?

— Mulţumim de întrebare – răspunse fata – m-a atins doar la falcă.

— Mie era cît pe ce să-mi stingă Lumina ochilor — chicoti Nicola – însă, precum vedeţi, domnii mei, mai arde încă.

— Mie mi-a trecut glonţul prin cămaşă – spuse Duro şi adăugă: Da’ bine că era cămaşa mea.

La fel de solemn coborîră scara, îndreptîndu-se spre poartă, ba o clipă ieşiră afară şi se uitară cu luare-aminte jur împrejur.

Cînd cei patru vînători de fantome dispărură jos, înghiţiţi de primele uliţe ale Seniu-ului, copiii se întoarseră în cetate.

— Tiii, da’ ce păcăleală le-am tras! izbucni Nicola. Mai să mor de rîs cînd am văzut că şi pe primar l-a apucat frica.

— Da’ de Brozovic ce-ai de zis? Ăla cred că n-o să ne uite cît o trăi! spuse Duro.

— Şi nici Begovic – rîse Branko.

— Cel mai bănuitor era Dordevic – spuse Zora.

— Ăsta-i cel mai deştept din toată poliţia Seni-ului – se amestecă Nicola. Avem mare noroc că-i de partea noastră.

— Cum aşa? întrebă Zora.

— E prieten cu taică-meu – spuse Branko.

Copiii se întoarseră în ascunzătoarea lor şi îşi luară în stăpînire cetatea. A doua zi dimineaţă se duseră să viziteze toate sălile şi încăperile, precum şi pe toţi prietenii şi cunoscuţii lor.

Liliecii erau la locul lor. Bufniţa, de asemenea, sălăşluia în ungherul ei. Şoimii însă zburaseră, pesemne alungaţi de liceeni.

— Vai! strigă Nicola, care se şi căţărase la porumbeii lui.

— Ce s-a întîmplat?

— Ia veniţi aici sus – zise puştiul, cu glas tînguitor.

Porumbarul arăta jalnic. Cuiburile fuseseră sfărîmate, cîteva ouă zaceau pe pardoseală, iar puii nu se zareau nicăieri. Mai tîrziu găsiră cîţiva jos lîngă turn: erau cei mai mititei, care încă n-aveau pene. Desigur, liceenii îi zvîrliseră din cuiburi acolo jos.

Copiii îl mîngîiară pe Nicola:

— Ai să vezi că porumbeii cei bătrîni se vor întoarce şi au să scoată alţi pui.

Urcară tot mai sus şi, după o bună bucată de vreme, ajunseră la creneluri.

Era dis-de-dimineaţă. O ceaţă uşoară învăluise marea, întinzîndu-se şi peste oraş. Numai munţii străluceau luminoşi, vestind răsăritul soarelui.

Din vălul de neguri toate clopotele anunţară începutul zilei. Clopotele bisericii Sfîntul Francisc se auziră cele dintîi. Îndată după ele urmară clopotele catedralei, cu o puternică izbucnire de dangăte; se desluşi numaidecît şi clinchetele micilor clopote de la Sfîntul Ambrozie, iar ceva mai tîrziu le ţinură isonul clopotele bisericii Sfînta Fecioară.

— Ia ascultaţi ce frumos bat! exclamă Zora.

Branko ascultă în tăcere, apoi îşi aruncă privirile asupra împrejurimilor.

— Ah! oftă el. De-am putea să rămînem aici pentru totdeauna!

Zora se sprijini de el:

— Şi de ce să nu putem?!

Branko îmbrăţişa cu ochii locurile:

— Cine ştie!

După o vreme, copiii porniră spre moş Gorian.

Bătrînul plecase iar la oraş. De peşti se îngrijiră Duro şi Nicola. Zora văzu de Pavle şi pregăti masa. Branko rămase la pîndă.

Era aproape de amiază şi băiatul stătea ascuns în spatele unui tufiş des de ienupăr, lîngă şoseaua cea mică. Îşi sprijinise obrajii în palme şi privea marea. Deodată văzu un automobil coborînd drumul plin de hîrtoape.

Băiatul sări alarmat. Era o maşină mică, lăcuită în verde. La volan se afla o tînără doamnă. Branko nu putu s-o vadă bine la faţă, deoarece doamna purta un voal pe cap şi ochelari de soare. Maşina stopă şi doamna se aplecă în afară.

— Şoseaua merge mai departe? întrebă ea.

Branko clătină din cap:

— Numai pînă la moş Gorian. Trebuie să vă întoarceţi.

— Să mă întorc? Doamna se ridică puţin şi se uită cu luare-aminte în jurul ei. O să fie cam greu.

— Mergeţi puţin mai departe – o sfătui Branko. Acolo, la sălciile acelea, puteţi întoarce.

Doamna porni motorul. Branko sări pe scara maşinii ca s-o însoţească.

Şi la sălcii era greu de întors, dar, în cele din urmă, tînăra doamnă izbuti. Tocmai voi să-i mulţumească băiatului cînd simţi că maşina se lasă într-o parte. Scoase capul afară:

— Ce-o fi asta?

Branko se uită şi el curios:

— Cred că a plesnit un cauciuc.

— Asta-mi mai lipsea! Doamna deschise portiera şi coborî din maşină.

Unul din cauciucurile din faţă se dezumflase şi părea tăiat în două sub greutatea roţii.

Doamna ocoli contrariată maşina şi Branko putu s-o vadă mai bine. Era zveltă şi îmbrăcată în verde, ca şi automobilul său, numai că rochia ei avea o nuanţă mai deschisă decît verdele intens al maşinii: era un verde fraged şi transparent care parcă luneca pe trupul ei ca o apă.

În cele din urmă se opri dinaintea lui Branko:

— Poţi să-mi dai o mînă de ajutor? Băiatul tocmai voia să spună „da”, cînd ea, bucuroasă, strigă în gura mare: Păi noi ne cunoaştem... Nu eşti Branko Babici?

Băiatul încuviinţă printr-un semn.

Ea rîse:

— Da’ pe mine nu mă cunoşti?

— Nu vă văd bine faţa – se dezvinovăţi Branko, uitîndu-se la ochelarii ei mari şi la voalul verde.

Doamna rîse mai tare şi-şi scoase voalul şi ochelarii.

— Zlata! strigă el, uimit, pentru ca numaidecît să se corecteze: Domnişoara Zlata.

Branko însă degeaba se corectă, deoarece fata îi ceru să-i spună pe nume.

Abia de-şi mai aducea aminte de fata cea înaltă. Ceea ce îl izbise atunci la ea era faptul că părea mai matură şi mai înţeleaptă decît cei care o întovărăşau, şi că îi luase partea împotriva liceenilor şi a fratelui său. De cînd Pavle o numise „frumoasa Zlata”, Branko încerca să-şi reamintească chipul ei.

Acum îşi dădu seama că era într-adevăr frumoasă.

Sub buclele de păr castaniu se înălţa o frunte albă. Avea ochii căprui-deschis şi atît de luminoşi, încît abia puteai să le susţii privirea, iar nasul mic şi în vînt, ca al fratelui ei. Însă la Slavko aceleaşi trăsături păreau ascuţite şi colţuroase, în vreme ce la ea erau feminine şi rotunjite. Gura era mică şi dinţii de-un alb orbitor. Însă nu numai asta îi trezise admiraţia lui Branko, făcîndu-l să tresară atît de bucuros. Întregul ei chip îl fermeca: luminoasa rumeneală a obrajilor, sprîncenele negre cu reflexe castanii, roşeaţa buzelor, bărbia uşor umbrită, gîtul graţios. Da, Branko nu-şi aducea aminte să fi văzut vreodată ceva mai frumos.

Rămase cu privirile pironite asupra fetei.

— Te-am întrebat dacă vrei să-mi ajuţi – repetă Zlata.

Branko se trezi din uluiala ce-l stăpînea.

— Bucuros – răspunse el – bucuros. Mă şi pricep puţin la treaba asta. Pe Ringelnatz de la „Hotel Zagreb” l-am ajutat deseori să schimbe cauciucurile.

Zlata deschise cutia cu scule şi scoase de-acolo cricul şi două chei pentru şuruburi.

Puseră întîi cricul sub osie şi înălţară maşina.

Branko era într-adevăr meşter. În timp ce Zlata aducea din maşină roata de rezervă, el scoase singur cauciucul spart şi-l cercetă pe toate părţile: un cui mare se înfipsese în el. Băiatul îl smulse şi-l ridică în sus:

— Vedeţi, ăsta a fost de vină – şi băgă cuiul în buzunar.

Montară amîndoi roata de rezervă şi, în timp ce Zlata o înşuruba, Branko puse la port-bagaj roata stricată. Apoi scoaseră cricul. Branko strînse uneltele. Fata se uită la nivelul benzinei şi al apei. Totul era în ordine.

— Gata? întrebă ea, întorcîndu-se spre Branko.

— Gata! răspunse băiatul.

Fata se uită la ceas:

— Exact şase minute. Mi-ai fost un ajutor foarte preţios. Ce-ţi datorez? Şi scoase o punguliţă din geantă.

— Nimic – zise Branko şi scutură energic din cap. Nici dumneavoastră nu mi-aţi cerut nimic cînd m-aţi liberat din mîinile liceenilor.

— Asta o s-o fac şi de-acum încolo – spuse ea. Aştept, în orice caz, să-mi mulţumeşti.

— Aş fi făcut-o mai demult – răspunse Branko – atunci însă a trebuit să ne luăm valea şi nu v-am mai văzut.

— Şi eu te-am căutat, dar în zadar...

— Dumneavoastră? întrebă uluit Branko.

— Oricum, m-a interesat să ştiu unde a dispărut băiatul pe care tatăl meu şi toţi poliţiştii din Seni îl caută ca acul în carul cu fîn – zise Zlata.

— Am fost cu toţii... – începu Branko, însă îndată amuţi: n-o cunoştea prea bine pe fată.

— Aţi fost cu toţii în cetatea Nehaigrad, pînă cînd v-au alungat de acolo poliţiştii – sfîrşi Zlata. Ştiu totul.

— Da, şi pe urmă... – începu iar băiatul, dar se opri din nou: dacă vrea numai să-l iscodească?

Fata bănui cam ce gîndea Branko.

— N-ai decît să nu-mi spui dacă nu vrei – zise ea apăsat – însă, crede-mă, în mine nu există nici urmă de trădare, şi pe tine, mai cu seamă, n-o să te trădez.

Branko era destul de încurcat:

— Noi am făcut un jurămînt.

Zlata rîse:

— Da, da, şi pe-asta o ştiu. Sînteţi o bandă în toată regula.

— Noi nu sîntem o bandă – replică băiatul cu mîndrie. Noi sîntem uscoci!

— Uscoci?! Tînăra fată avea un aer jumătate zeflemitor, jumătate mirat. Şi Zora cea roşie? întrebă ea.

— Zora este căpitanul nostru.

— Voi, băieţi, să ascultaţi de-o fată?! se miră Zlata, uitîndu-se lung la el.

— Noi nu ascultăm de nimeni. Zora este însă cea mai vitează dintre noi, şi la vechii uscoci tot o femeie era cea mai vitează.

Zlata făcu semn că ştie:

— Am citit şi eu asta. Însă totodată sper că ai învăţat şi tu că uscocii erau eroi şi cavaleri.

Branlko îşi umflă pieptul slăbuţ:

— Şi noi sîntem la fel!

— Şi din ce trăiţi?

Branko se fîstîci:

— Din ce mai căpătăm...

— Sînteţi deci nişte hoţi şi nişte derbedei, aşa cum susţine tatăl meu?

Branko îşi muşcă buzele.

— Eu nu sînt derbedeu – se oţărî el.

— Atunci fură ceilalţi şi pentru tine?

— Nu ştiu. Branko privi într-o parte şi, după o scurtă pauză, continuă: Chiar de-ar fi aşa, trebuie să trăim şi noi.

Zlata privi în lături. Rămase pe gînduri.

— Da, trebuie să trăiţi şi voi... Apoi se uită la ceas. Ah – spuse ea – mă grăbesc s-ajung acasă. Şi adăugă: Ne-om mai vedea vreodată?

— Poate... – spuse băiatul.

Fata deschise portiera şi, zăbovind pe treapta maşinii, căută iar în geantă:

— Dacă nu vrei şi nu vrei să iei nici un ban, primeşte măcar atît – şi scoase un pachet: L-am cumpărat pentru Slavko, dar ţi-l dau ţie. Şi-i zvîrli pachetul. Zlata nu aşteptă ca Branko să-i mulţumească şi nici să desfacă pachetul, ci sări în maşină. Dar mai înainte de-a porni întoarse încă o dată capul: Ai aflat cumva că la voi în turn bîntuie stafiile? strigă ea.

Branko, ţinînd stîngaci pachetul în mînă, nu ştia ce să răspundă.

— O, păi nouă nu ne e frică de strigoi – zise el într-un tîrziu şi zîmbi.

— Crede-mă, sînt nişte făpturi foarte primejdioase. Mi-a povestit tata. Le-a văzut azi-noapte – insistă fata.

— Le-a văzut? răspunse Branko şi zîmbi iar.

— Nu cumva chiar voi sînteţi strigoii? întrebă ea, zîmbind la rîndul său.

Branko tăcu şi ridică din umeri.

— Ascultă – izbucni Zlata, fulgerîndu-l cu privirea – şi asta o s-o ţin tot numai pentru mine.

În clipa următoare maşina porni. Branko se uită după ea. Văzu cum fata îşi flutură mîna în semn de salut, apoi automobilul coti pe şoseaua cea mare şi dispăru într-un nor de praf.

Branko se ascunse iar în tufiş şi se apucă să desfacă pachetul. Sfoara era groasă şi strîns înnodată. Sub hîrtia cafenie găsi alta albă; în sfîrşit, ajunse la o cutie bine ferecată. Deschise capacul şi faţa lui se încreţi într-un rîs:

— O muzicuţă! O muzicuţă!

O scoase afară şi, înveselit, o luă în mînă. Stătu aşa o bucată bună de vreme, cînd se pomeni deodată cu Zora alături.

— Hai să mîncăm – spuse ea.

Branko însă abia o văzu, cu ochii aţintiţi la muzicuţă.

Zora îi trase un ghiont.

— Da’ ce-i cu tine? întrebă ea.

— Am văzut-o pe fata aceea... – răspunse Branko.

— Care fată?

— Cea care m-a ajutat atunci cînd ne-am încăierat cu liceenii.

— Frumoasa Zlata?

— Da, ea.

— Şi? continuă Zora să întrebe.

— Mi-a dăruit o muzicuţă.

Branko o duse cu grijă la buze şi încercă să cînte.