Capitolul 8
Noaptea pe mare

O adiere uşoară mîna deasupra mării ceaţa care se lăsase pe uscat ca o perdea groasă, însă, încet-încet vîntul începu s-o împingă spre insule.

Luna îşi cernea razele întocmai ca în ajun. Răsăriră şi stelele; cetatea din Seni se vedea lămurit, iar în spatele ei, munţii.

Branko şi Zora şedeau alături pe banca largă. Băiatul cufunda în apă vîsla dreaptă, iar fata pe cea stîngă. Trecuse o bucată de vreme pînă îşi potriviseră mişcările în acelaşi ritm, dar acum luntrea tăia lin apa.

Între timp, bătrînul împinsese a doua luntre în apă şi-i urmă pe copii.

— Vedeţi colo lumina cea mare?! le strigă el. Este farul de pe Rab. În direcţia aia să ţineţi cîrma.

Copiii cufundară mai repede vîslele în apă. Cu cît înaintau în larg, cu atît mai uşor li se părea să spintece apa cu lopeţile grele de lemn. Stratul lăptos de la suprafaţa apei era neted ca untdelemnul şi luntrea lor zbura ca o săgeată.

Copiii, care la început stătuseră ţepeni şi stîngaci pe bancă, se aşezară ceva mai la largul lor şi priveau jur împrejur.

Era, într-adevăr, minunat să mergi noaptea pe mare. Cînd cufundau vîslele în unde, se iscau cercuri argintii, iar cînd le scoteau, străluceau în aer mii de perle sclipitoare.

Ce linişte domnea pe mare! Nu se auzea decît plescăitul ritmic al vîslelor şi, în răstimpuri, vîslele lui moş Gorian.

— Ce departe rămîne în urma noastră! rîse Branko.

— Abia de-l mai zăresc... – spuse Zora, iar după o pauză întrebă: Te-a bătut rău?

— Tot mă mai doare, dar cînd stau jos, îmi trece.

— Nu ştiam nici eu ce să fac cînd el te croia cu ciomagul – continuă Zora. Tot timpul am avut impresia că pe mine mă bate.

— Încolo, e un om foarte cumsecade – spuse Branko.

— La început am crezut că sînt doi în grajd.

— Fiindcă vorbea cu capra lui. Ştiu asta. Aşa face mereu. Taică-meu spune că s-a cam ţicnit de cînd i-a murit nevasta, însă, altminteri, e cel mai bun om din lume!

— Cum? Tu ai tată? îl întrebă Zora, uimită.

— Îl cheamă Milan şi e cel mai iscusit viorist din Seni – mărturisi Branko.

Zora rămase o clipă dusă pe gînduri.

— Mi se pare că l-am auzit şi eu odată. Era într-o primăvară. Cînta la „Hotel Zagreb”.

— El trebuie să fi fost – se grăbi s-o încredinţeze Branko. Primăvara trecută a venit ultima dată pe aici.

— Ai şi mamă? îl întrebă iar fata.

Branko clătină trist din cap, şi o clipă lăsă vîsla să se tîrască pe apă, astfel încît luntrea se suci brusc la stînga.

— Nu, mamă nu mai am – răspunse el într-un tîrziu. Da – şi apăsă pe „da” – au îngropat-o acum trei zile.

Zora nu mai zise nimic. Încercă să-şi potrivească ritmul vîslitului cu al băiatului, şi numai după ce se scurse o bună bucată de vreme spuse:

— Maică-mea a murit acum patru ani.

— Nu cred în ruptul capului că maică-mea a murit — zise răspicat Branko. I-a fost tare dor de Milan şi n-a mai putut să rabde, aşa că s-a dus după el să-l caute.

Zora rămase cu privirea aţintită în gol:

— Maică-mea a murit de dorul Albaniei.

— Sînteţi din Albania? Şi Branko făcu ochii mari.

— Da – spuse Zora. Înainte de a fi uscocă în Seni, eram albaneză.

— Albania e departe... – murmură Branko.

— Am călătorit pe o mică luntre cu pînze. Ne-au trebuit paisprezece zile ca s-ajungem în Seni.

— La urma urmei, de ce aţi plecat, dacă pe maică-ta a chinuit-o într-atîta dorul de ţară?

De astă dată Zora fu aceea care uită să mai vîslească:

— Asta-i o poveste lungă, pe care n-am istorisit-o nimănui.

Branko o privi lung pe fată:

— Mie poţi să mi-o spui fără grijă.

Zora încuviinţă din cap:

— Da, ţie cred că pot să ţi-o spun. Nu ştiu de ce, dar chiar de prima dată cînd te-am văzut hoinărind prin piaţă, am simţit că ţie pot să-ţi spun orice, şi cum azi te-ai arătat atît de viteaz şi nu l-ai lăsat pe moş Gorian să mă bată, m-am gîndit o clipă că aş vrea să am un frate ca tine.

Branko se uită stingherit în lături, apoi repede trebui să apuce zdravăn vîsla: ieşiseră din golf în largul mării şi, dinspre dreapta, curentul era mai puternic.

Zora, de asemenea, se îndoi mai mult din şale şi, după cîteva mişcări de vîslă mai puternice, izbutiră să-şi reia drumul spre far.

— La noi în ţară – începu Zora – mai dăinuie încă vendeta. Nu ştiu dacă pot să te lămuresc bine, însă bunicul tatălui meu a ucis pe unul din familia Dhailan, şi atunci toţi Dhailanii s-au jurat să nu se lase pînă ce n-au să omoare şi ei pe unul sau pe mai mulţi din familia noastră. Eu eram mică de tot cînd tatăl meu a fost ucis. După aceea, fraţii tatii au ucis şi ei, la rîndul lor, cîţiva Dhailani, iar fraţii Dhailanilor ne-au măcelărit aproape toată familia, de n-au mai rămas decît micul Dinco, prunc de trei luni, mama mea şi cu mine. Cum urma să fie omorît şi Dinco, maică-mea a fugit într-ascuns cu noi la mare: a dat cîteva salbe de-ale ei unui pescar croat, care tocmai voia să se întoarcă acasă cu luntrea lui, şi pescarul ne-a dus pînă la Seni.

— O! exclamă Branko, care ascultase cu răsuflarea tăiată povestirea Zorei. Şi pe urmă aţi rămas în Seni?

— Maică-mea a găsit de lucru mai întîi la regie, apoi spăla rufe pentru marinari, uneori şi pentru altă lume, şi cîrpea bulendrele. Dar tînjea mereu de dorul Albaniei, pînă ce, într-o bună zi, a căzut la pat şi a murit.

— Da’ cu tine şi fratele tău ce s-a întîmplat?

— Dinco a murit şi el la cîteva zile, iar pe mine m-au dat la călugăriţe, acelea în straie cenuşii, cu mînăstirea pe aleea Iosif.

Branko le văzuse şi el pe femeile acelea în veşminte cenuşii, cu bonete ca nişte aripi şi strecurîndu-se ca nişte umbre pe străzile Seni-ului.

— Cînd trăia maică-mea, puteam să fac tot ce-mi trăsnea prin cap; la surorile cenuşii trebuia să fiu toată ziua cuminte, să scriu, să citesc, să cînt sau să mă rog. Citeam mai ales din cronici vechi, şi ce mult îmi plăcea cînd scria acolo despre uscoci; însă după ce le-am citit pe toate, viaţa mi s-a părut tot mai plictisitoare în casa aceea cenuşie, aşa că mi-am luat valea. De două ori m-au adus înapoi şi m-au ţinut multă vreme sub cheie; iar cînd m-au găsit a treia oară, după altă fugă, mi-au spus că, dacă mai fug o dată, o să mă-nchidă într-o mînăstire sus de tot în munţi, o mînăstire cu ziduri înalte, şi că de-acolo n-o să mai pot ieşi. Atunci m-am ascuns cum m-am priceput mai bine, fiindcă mi-era groază de zidurile acelea înalte; m-am ascuns în tufele de mure prin pădurice. La început mi-a fost foarte frică, mai ales noaptea, aşa singură-singură, în hăţişul acela des... Dar curînd a venit Pavle...

— Aha, a venit Pavle... – repetă Branko.

Zora vru să povestească mai departe, cînd auziră vocea lui moş Gorian în spatele lor.

— Ce? Nu mai puteţi? strigă el şi încercă să treacă pe lîngă ei.

Copiii nu-şi dăduseră seama că, în timp ce Zora îşi depăna povestea, ei îşi încetiniseră mişcările, pentru ca apoi să înceteze cu desăvîrşire să mai vîslească.

— Ba putem! zise Branko, apucînd cu nădejde vîsla. Zora o înşfăcă şi ea zdravăn pe a ei şi, după cîteva lopeţi, îl lăsară iar pe bătrîn în urmă.

— Mai avem de mers o jumătate bună de ceas! le strigă de departe moş Gorian. Şi vedeţi să nu pierdeţi farul din ochi.

Curentul apei nu mai era atît de puternic, însă valuri mici încreţeau faţa apei, plesnind luntrea ca nişte lovituri de bici.

— Va să zică primul pe care l-ai întîlnit a fost Pavle — reîncepu Branko.

Zora îşi înlătură o şuviţă de păr ce-i cădea în ochi.

— L-am văzut într-o zi jos pe chei. Era la fel de mare ca şi azi, însă urla cît îl lua gura, îi curgeau lacrimile şiroaie pe obraji şi de-a lungul nasului şi i-am tras un picior şi l-am întrebat: „Ce naiba urli aşa?” Atunci s-a uitat la mine cu ochii lui mari şi mi-a spus hohotind: „M-a bătut tata, m-a zvîrlit afară şi mi-a zis că, dacă mă mai prinde acasă, mă omoară!” L-am întrebat: „Păi de ce?” „Nu ştiu, mi-a răspuns Pavle. Tata e cizmar, eu trebuie să-l ajut şi dumnealui zice că fac totul de mîntuială!” „Şi e adevărat?” l-am iscodit eu. „Da, mi-a mărturisit el, eu trebuie să cercetez încălţările şi pe dinăuntru, nu numai pe dinafară.” Pe vremea aceea nu mai mi-era chiar atît de frică, însă mă simţeam prea singură, de aceea i-am spus: „Vino cu mine. Acolo nu-ţi face nimeni nimic, nici să te bată nu mai poate”... Întîi s-a uitat ca prostu’ la mine, apoi a întrebat: „Da’ nu cumva ai ceva de mîncare şi pentru mine? Mi-e o foame de lup. Toată ziua mi-e foame”. „Tu vino – i-am răspuns – eu mă satur totdeauna şi-ai să te saturi şi tu.” După ce-a mers o bună bucată cu mine, s-a oprit iar şi mi-a zis: „Să ştii că şi tu trebuie să fii cu ochii pe mine”. „Păi de ce?” l-am întrebat. „Ei, fiindcă pe tot ce pun mîna fac harcea-parcea.” Am rîs cu hohote şi i-am răspuns: „La mine ai nimerit-o de minune, căci acolo unde stau eu, n-ai decît să faci totul harcea-parcea.”

Pe Branko îl pufni rîsul:

— Da, chiar că şi poate... Şi prin tufe, şi prin turn... O să treacă mult şi bine, pînă să izbutească să facă totul harcea-parcea...

— Ba acum ne e foarte de folos – spuse Zora – şi-i foarte cuminte; în loc să prăpădească tot ce-i pică în mînă, face făcăleţe şi linguri. E şi grozav de puternic, şi l-ai auzit doară: vrea să devină şi mai puternic.

— Şi-i cel mai bun înotător – replică Branko, rîzînd.

— Nu rîde – zise Zora, serioasă – o dibăceşte bine şi cu apa.

Valurile se înălţau mai sus şi stropeau în luntre. Trebuiră să înainteze cu luare-aminte. Branko îşi continuă întrebările.

— Şi pe urmă a venit Duro?

— Nu. Mai întîi a venit Nicola. Pavle l-a adus într-o bună zi cu el. „Uite încă unul, mi-a spus el; n-are nici tată, nici mamă”, şi l-a tîrît înăuntru, pe poartă. Pe-atunci locuiam jos în cetate. L-am întrebat de unde l-a cules. „A vrut să fure mere şi l-am prins”, mi-a răspuns Pavle. „Erau merele tale?” l-am întrebat eu. „Nu, însă erau tocmai merele pe care vroiam să le fur eu, a mărturisit Pavle. Mai întîi i-am tras vreo cîteva scatoalce şi fiindcă tot nu părea mulţumit, l-am luat cu mine.”

— Îmi place şi Nicola – spuse Branko, rîzînd, şi îşi aminti cum au mers ei tîrîş prin hornul lui Curcin, apoi cum şi-au dat drumul pe acoperiş în jos. Stai, ce-a zis atunci Nicola? A, da: În iad am fost, ne mai rămîne s-ajungem în cer”.

Zora zîmbi şi ea, deşi nu înţelegea prea bine de ce Branko se prăpădea de rîs.

— E plin de haz! zise fata. De cîte ori nu ne-a făcut el să rîdem cînd nouă ne venea să plîngem.

— Luaţi-o la dreapta! auziră ei glasul lui moş Gorian, departe, în urma lor. Cam vreo sută de vîsle la dreapta! Aşteptaţi-mă acolo, că vin şi eu.

Zora cufundă vîsla adînc în apă, iar Branko o trase afară. Luntrea se învîrti ca o sfîrlează şi începu să se clatine atît de vîrtos, că trebuiră o clipă să se ţină unul de altul. Ba Zora îşi înfipse cu nădejde degetele în umerii lui Branko.

— Ţin-te bine! Eu mi-am redobîndit echilibrul. În acelaşi timp el atinse apa cu latul vîslei, şi luntrea încetă să se mai clatine.

Copiii îl aşteptară pe bătrîn. Băiatul nu se putu stăpîni şi continuă cu întrebările:

— Şi-apoi a venit Duro?

Zora încuviinţă printr-un semn:

— Nu l-am cunoscut şi nu l-am văzut niciodată. El însă ne urmărea de cîtva timp şi chiar dibuise că ne ducem zilnic în turn. Într-o dimineaţă a venit la noi şi ne-a spus: „Trebuie să mă primiţi şi pe mine în banda voastră, altfel vă denunţ lui Begovic că v-aţi ascuns aicea sus”. Pavle l-a şi înhăţat de gît: „Să-l -arunc în fîntînă?”

— Vai! strigă Branko. Asta mai lipsea!...

Zora clătină din cap:

— Desigur, n-ar fi fost bine de loc. Tu încă nu-l cunoşti îndeajuns. Duro e de mare folos, şi dacă nu l-am avea pe el, ne-ar merge deseori prost de tot.

— Ştiu, numai că e un prefăcut – replică Branko.

— Poate, faţă de tine – se învoi Zora – însă faţă de noi n-a fost niciodată.

Vîslind, moş Gorian se apropiase mult de ei.

— Măi, da straşnici barcagii mai sînteţi! îi lăudă el. Am năduşit tot, pînă să v-ajung! şi se şterse pe faţă.

— Acum ce trebuie să facem, moş Gorian? întrebă Zora.

— Aşteaptă puţin, fetico. Mai întîi să-mi trag o clipă sufletul – şi răsuflă adînc de cîteva ori, în timp ce luntrea aluneca încet pe lîngă luntrea copiilor.

— Aveţi cumva un chibrit? întrebă moşul.

Branko mai avea un băţ.

— Ridicaţi în sus scîndura din faţă. Şi arătă spre prova luntrei lui. Gata?

— Îndată, îndată! strigară Branko şi Zora.

— Acolo. În faţă, sînt două facle. Daţi-mi încoa’ una! Mulţumesc. Pe cealaltă înfigeţi-o în furca din faţa voastră şi aprindeţi-o.

Zora îşi făcu palmele căuş şi Branko frecă chibritul de cutie. După cîteva secunde torţa lor ardea cu o flacără luminoasă. Bătrînul le-o întinse şi pe a lui, iar ei o aprinseră.

— Acum luaţi bine seama ce vă spun – începu bătrînul. Am aici năvodul meu ăl mare. Îl luăm între cele două luntre ale noastre. Partea de sus o leg la pupa luntrei mele, cea de jos e mai grea şi cade în apă. Ţineţi funia! şi le-o întinse. Cu ea, legaţi marginea cealaltă a năvodului de luntrea voastră, însă legaţi-o strîns, şi în aşa fel, ca năvodul să intre bine în apă. Ei, ce ziceţi, o să fiţi în stare?

Branko tocmai înnoda funia.

— Acum legaţi mai departe spre dreapta. Năvodul cade încet în apă. Cînd vedeţi că funia e bine întinsă, opriţi-vă. Pe urmă, o dată cu fluxul, o să intrăm iarăşi în golf. Dar să nu mai scoateţi o vorbă, trebuie să tăcem mîlc.

Copiii făcură repede semn că au înţeles. Erau cu totul absorbiţi de munca lor şi lăsară luntrea să plutească încet. Năvodul plescăi în dreptul lui moş Gorian.

— Staţi! strigă bătrînul. Merge bine, însă aveţi grijă să păstraţi mereu aceeaşi distanţă. Ridicaţi mai sus vîsla dreaptă şi luaţi seama la năvod.

Copiii îi urmară sfatul şi îşi schimbară locurile. Branko se aşeză la pupa luntrei, iar Zora, lîngă torţă. Pe chipul băiatului cădea din plin lumina lunii.

— Parcă ai fi străveziu! şopti Zora. Pot vedea în spatele tău şi marea, şi luntrea.

— Iar tu parcă ai arde – răspunse Branko.

Torţa de răşină ce pîlpîia lîngă capul Zorei îşi unduia flacăra pe faţa ei, colorîndu-i-o în nuanţe stacojii, încît ai fi zis că i-au luat foc obrajii.

Trebuiau să ia seama ca nu cumva funia să se întindă prea tare. Priviră plutele prinse de frânghia ce dănţuia pe apă. Copiii simţeau cum talazurile îi mînă tot mai iute în golf. Uneori apa îi împroşca din creştet pînă-n tălpi, atît de sus bateau valurile în luntrea lor.

— Or fi intrat niscai peşti în năvod? întrebă Zora încet.

Branko îi răspunse scurt:

— Taci! Să nu mai suflăm o vorbă.

Băiatul fu iar nevoit să sucească repede cîrma, deoarece funia se întinsese prea tare. Deodată la suprafaţa apei se zbătu un peşte mare.

— Ai văzut! exclamă Zora. A sărit peste năvodul nostru.

Branko pufni în rîs:

— Aşa ai face şi tu dacă ai fi peşte.

Luntrile ajunseră în pragul golfului şi, împinse de curent, intrau într-însul.

— Apropiaţi-vă încet – îi îndemnă bătrînul – şi trageţi puţin năvodul în luntrea voastră. Dar, ştiţi, încet de tot...

Branko aşeză cîrma pieziş şi copiii traseră spre ei mai întîi funia, apoi năvodul. Era greu şi trebuiră să se ţină zdravăn de pereţii luntrei.

Luntrile se aflau cam la opt metri una de alta, şi copiii trăgeau cu nădejde de năvod.

— E un peşte aici! strigă Branko, tulburat.

— Pe-ăsta, primul, voi l-aţi prins! Şi moş Gorian se aplecă înainte. Puneţi mîna pe el şi zvîrliţi-l în butoiul din spatele vostru.

Branko apucă peştele, care se vîrîse într-un ochi al năvodului. Dar, încercînd să-l înhaţe, scăpă din mînă năvodul; atunci sforile grele se cufundară iar în apă, cu peşte cu tot. Zora rîse:

— Noroc că năvodu-i legat, altminteri nici vorbă că moş Gorian ne-ar fi trimis la toţi dracii! Năvodul trebuie să-l ţii cu stînga, iar peştele să-l scoţi cu dreapta.

Traseră din nou. Peştele era tot acolo. Branko încercă să-l apuce cu grijă. Se zbătea ca argintul viu, iar cînd băiatul se pregăti să-l înşface, peştele începu să se zvîrcolească încoace şi-ncolo, dar Branko izbuti să-l arunce-n butoi. Zora prinse şi ea unul. Deşi era mai mic decît al prietenului ei, puţin a lipsit să nu-l scape.

Copiii trăseseră aproape întreg năvodul în barcă, şi luntrile se apropiau tot mai mult. Se părea că moş Gorian avusese mai mult noroc: prinsese cinci sau şase peşti.

— Noi n-avem decît doi – spuse Zora, amărîtă.

— Fiţi şi voi cu ochii-n patru – îi îndemnă moşneagul. Năvodul e destul de greu. Peştii mari sînt mai la fund.

Şi într-adevăr aşa era. Deodată sub ochii copiilor plescăiră vreo doi cogeamite peşti. Mai întîi ieşiră la iveală doar aripioarele, apoi trupurile argintii, prea mari ca să treacă prin ochiuri, şi de aceea se învîrteau de colo-colo, liberi, în năvod.

— Lăsaţi năvodul slobod – strigă bătrînul – îl trag eu spre mine.

Moş Gorian făcu întocmai şi năvodul lunecă în luntrea lui.

— Tare-s frumoşi zdrahonii ăştia! îi admiră el şi scoase unul afară. Apoi îl înşfacă pe al doilea, pe-al treilea, însă ultimul, cel mai mare, se avîntă spintecînd aerul şi, pînă să-l prindă bătrînul, dispăru în apă.

— S-a dus dracului! ocărî Gorian, uitîndu-se după peşte cu o mutră atît de jalnică, dar totodată şi comică, încît pe copii îi pufni rîsul. Da, da, peştii ăştia sînt mai şireţi decît s-ar crede – zise el, rîzînd şi scărpinîndu-se în barbă. Şi eu care mă şi vedeam cu zece dinari la chimir!

Moşneagul mai stătu o clipă să răsufle, în timp ce luntrile se apropiau iarăşi una de alta.

— N-aţi obosit? îi întrebă el.

Branko clătină din cap:

— Nici vorbă de oboseală!

Şi, într-adevăr, nu se simţea de loc obosit.

Bătrînul îşi aprinse luleaua, iar vîntul mîna fumul aromat înspre copii.

— Şi nici frig nu vă e? continuă moşul.

— Nu, nu! Ba chiar ne e cald.

După ce-şi curăţă luleaua stinsă, bătrînul apucă iar vîslele:

— Ia să mai încercăm o dată.

Un răstimp luntrile lunecară de-a lungul golfului; dar cînd traseră afară năvodul, înăuntru nu se aflau decît patru peştişori. Vîsliră din nou spre larg, unde avură mai mult noroc, prinzînd peste o duzină de peşti. Moş Gorian, care-şi îngădui încă o lulea, îşi dete cu părerea:

— Peştii se îndreaptă către ţărm. Dacă şi de-acum încolo ne-or pica tot atît de mulţi în năvod, putem spune că am avut un pescuit bogat.

Copiii se descurcau din ce în ce mai bine. Învăţară cum să prindă zdravăn năvodul, ca să poată apuca peştii cu amîndouă mîinile cînd erau prea mari. Abia de mai scoteau cîte o vorbă, cu ochii doar la plute şi la peşti.

Cînd se îndreptară pentru a patra oară spre larg, Branko se ridică deodată în picioare.

— Da’ ce-i cu tine? îl întrebă Zora.

— Ia priveşte puţin! Şi Branko arătă spre orizont.

Era într-adevăr o privelişte rară! După geana de lumină ivită în zare, copiii ghiciră că se face ziuă, că în curînd va răsări soarele. Şi geana aceea de lumină, cu vîrful înfipt în depărtări, se aşternea peste ape lăţindu-se necontenit şi înaintînd spre ei ca o imensă piramidă.

— Ăsta-i soarele – zise Zora, care văzuse adesea asemenea privelişte, şi-şi dădu pe spate părul căzut în ochi.

Branko rămase în picioare în mijlocul luntrei, cu ochii aţintiţi către răsărit. Geana aprinsă se făcea tot mai luminoasă şi, deodată, ţîşni din adîncuri chiar soarele. Se înălţa ca un glob de jar pe crestele munţilor, iar jur împrejur abureau negurile, ca şi cum sub dogoarea lui ar fi prins să fiarbă totul.

— E mai frumos decît apusul, pe care l-am privit nu demult – zise Branko.

Zora se uita şi ea:

— O să fie şi mai frumos. Aşteaptă niţel.

Şi tot cuprinsul mării, luminat de soare, se prefăcu în argint topit. Branko nu văzuse niciodată ceva mai minunat; curînd astrul ceresc începu să urce tot mai sus, iar argintul se preschimbă în aur.

— O! exclamă băiatul. Toată apa e de aur! De-aş avea şi eu măcar o fărîmă!

— Ei, hai, na şi ţie un pumn de aur! glumi Zora, împroşcîndu-l cu apă.

Branko, nici una, nici două, vru s-o stropească şi eh cînd îl auzi pe moş Gorian strigînd:

— Haidem! Să mergem! Am isprăvit!

Ultima încercare a fost cea mai rodnică: Branko prinse unsprezece peşti, iar Zora treisprezece; butoiaşul lor era plin.

— Acoperă-l cu un sac – spuse Zora – să nu sară iarăşi afară vreunul.

Negăsind nici un sac, Branko puse o scîndură pe gura butoiaşului.

Bătrînul trase năvodul spre el, după care îl aşeză cu luare-aminte în luntre. Zîmbind pe sub mustăţi, zise ca pentru sine:

— Ce-i drept, sînteţi nişte copii care aduc noroc. E tare multişor de cînd n-am mai pomenit atîta peşte la mine-n butoi!

— Şi-al nostru-i aproape plin – zise Zora.

— Atunci putem să ne întoarcem liniştiţi acasă – şi bătrînul apucă vîsla.

Vîntul se potolise, marea era calmă şi semăna cu o uriaşă albie plină cu aur, iar el vîslea prin aurul acela.

Luntrile se aflau încă departe în larg; aveau mai bine de jumătate de ceas pînă să ajungă în dreptul colibei lui moş Gorian şi din clipa aceea, încă zece minute pentru ca luntrea lor să scrîşnească pe nisip. Zora căscă:

— M-a ajuns oboseala...

— Şi pe mine. Mai ales mîinile, abia le mai simt – zise Branko, întinzîndu-se.

Cît despre moşneag, se ţinea mai ţanţoş ca ei, şi luntrea lui alunecă alături de a lor pe nisip.

— Haideţi! strigă el. Trebuie să punem năvodul la uscat.

Le întinse unul din capete şi ei traseră plasa afară din barcă.

— Atîrnaţi-o în pari! şi moşneagul le arătă parii, în vreme ce el atîrnă capătul celălalt. Acum aduceţi încoa’ butoiaşul vostru. Bătrînul le făcu prieteneşte cu ochiul: la să vedem noi ce-am prins...

Gorian ridică lesne hîrdăul lui şi-l tîrî pînă la o masă mare de piatră, alături de care se afla o albie goală şi două putini, de asemenea goale. Branko şi Zora însă nu putură să-l care tot atît de uşor pe-al lor.

— Aşteptaţi că vin acuma să v-ajut! strigă moşneagul.

Deşertară amîndouă butoaiele în albie, unde era puţină apă. Peştii se mlădiau, se împleteau între ei şi încercau să scape strecurîndu-se spre margini.

Abia acum constatară copiii ce mulţi erau. Cu greu puteau să-i numere. Şi ce învălmăşeală veselă de capete, de aripioare şi de cozi! La lumina soarelui văzură toată varietatea de culori. Nici un peşte nu semăna cu celălalt. Nici cînd nu avuseseră prilejul să admire asemenea privelişte. Unul argintiu, celălalt cenuşiu, altul bătea în verde, altul avea picăţele negre. Capetele, cozile, aripioarele, fiecare era altfel.

Moş Gorian se aşeză lîngă albie şi vîrî mîna înăuntru:

— Ăsta-i un lipan – zise el şi scoase un cogeamite peşte, pestriţ şi acoperit cu solzi; avea spinarea cenuşiu-închis, coastele străluceau argintii, iar burta albă; dungi negre îi brăzdau tot trupul de-a curmezişul. Bătrînul cîntări lipanul în mînă: Trage trei pfunzi cum mă vezi şi te văd.

— De unde cunoşti peştii atît de bine? întrebă Branko.

Moş Gorian rîse:

— Apăi cum să nu-i cunosc! O viaţă întreagă am avut de-a face cu peştii. De altfel, lipani sînt foarte mulţi pe-aici. Ăştia-s cei mai grei. E lipanul de mare, căpăţînos – şi arătă spre cap şi aripioare.

Bătrînul lovi peştele în cap cu o bucată de lemn, îi despică trupul şi, după ce lăsă să i se scurgă măruntaiele, îl împinse deoparte. Apoi scoase altul din albie:

— Ăsta-i tot un lipan. Uitaţi-vă bine la el. Îl recunoşti totdeauna după cap şi după coadă. Nu ştiu dacă alt peşte are coada atît de adînc despicată ca lipanul.

Urmară apoi scrumbii de mare. Erau cei mai vioi peşti şi-i lunecau neîncetat bătrînului printre degete. Ieşind din apă, trupurile lor scînteiau în toate culorile, însă cu cît stăteau mai mult afară, la aer, cu atît se întunecau, pînă cînd strălucirea lor opalină se preschimba într-un verde-măsliniu foarte închis.

— Mai sînt scrumbioare înăuntru? întrebă moş Gorian şi privi în albie. Pe-ăştia toţi îi punem în butoiul cel mare. O să-i duc la Seni doar cînd o să am pe puţin vreo cincizeci.

Bătrînul scoase, unul după altul, şi ceilalţi peşti din albie. Erau vreo cîţiva bibani de mare subţirateci: se zvîrcoleau lovind cu cozile şi-şi arătau dinţii. Rînjeau furioşi ca fiarele de pradă, cum şi erau, de altfel. Moş Gorian spuse:

— Ăştia-s cei mai de preţ din toată prada noastră. La „Hotel Zagreb” or să ajungă ei!

Printre bibanii de mare se mai aflau şi stavrizi, guvizi şi cîteva scrumbii de mare. Bătrînul aruncă înapoi, în albie, doi stavrizi:

— Pe-ăştia nu-i cumpără nimeni, sînt prea mărunţi.

Guvizii scînteiau argintii, iar capul în culoarea aurului.

Stavrizii, de asemenea, străluceau ca argintul. Aveau botul adînc despicat, cu falca de jos mai ieşită în afară.

— Oho! exclamă bătrînul. Ia te uită ce-am prins! şi ţinu în lumina soarelui un peşte lătăreţ.

Lighioana era scurtă, cu trupul umflat şi în formă de romb, cu amîndoi ochii în partea stîngă, aşezaţi unul deasupra altuia. Botul se căscă mare, iar copiii văzură un şirag de dinţi ascuţiţi mergînd pînă în fundul gîtlejului.

— Asta rareori cade-n năvod – spuse bătrînul. E un calcan.

Calcanul picase în plasă împreună cu cîteva mrene mari, care, cu căpăcelele rubinii ale branchiilor, cu spinarea lor galben-brună, cu restul trupului alb şi strălucind ca sideful, şi cu dungile galbene-aurii ce le brăzdau aripioarele pectorale şi coada, tărcate şi de mici pete de un roşu-aprins, emu cei mai frumoşi, cei mai coloraţi peşti din celălalt butoi.

— Îi pun bine şi pe-ăştia – spuse bătrînul. Abia pe vineri îi duc la piaţă. Vinerea, senienii cumpără şi peşti mai scumpi.

— Ai văzut? spuse Zora şi-l înghionti pe Branko. Mrenele au barbă – şi arătă spre firele ce atîrnau de branchiile mrenelor.

Gorian încuviinţă din cap:

— Cu ele înlătură mîlul şi stîrnesc micile vieţuitoare care se-ascund acolo spre a se feri de mrene.

Dinaintea bătrînului, mormanul de peşte creştea tot mai mult. În soare şi azvîrliţi claie peste grămadă, peştii îşi pierdeau văzînd cu ochii frumoasele lor culori, transformîndu-se într-o movilă de peşti morţi, aşa cum copiii mai văzuseră de atîtea ori în piaţă.

— Păcat! zise Branko cu glas tare.

Bătrînul se uită la el:

— Păcat, de ce?

— Că au murit. Vii, arătau cu mult mai frumoşi.

— Da, peştii sînt frumoşi – încuviinţă moşul. Mai cu seamă cînd îi scoţi din apă. Însă orice vietate trebuie să moară. Şi-apoi, cei mai mulţi peşti sînt răpitori şi trăiesc hrănindu-se cu alţi peşti, iar cei ce nu se hrănesc cu alţi peşti mănîncă viermişori şi crustacei. De-aia au fost lăsaţi pe lume: ca să-i mîncăm noi, aşa că nu trebuie să vă fie milă de ei.

— Totuşi vii erau mai frumoşi – repetă Branko.

Gorian se uită la el:

— Şi noi, vii, sîntem mai frumoşi, măi băiete!... Ei, haide, ia luaţi... – şi moşul împinse către ei jumătate din grămada de peşti. Aveţi în ce să-i puneţi?

— Noi?! întrebară Zora şi Branko, miraţi.

— Da, voi. Păi doar şi voi aţi pescuit şi, la noi, pescarii, prada se împarte totdeauna.

— Da, însă noi ţi-am dat doar o mînă de ajutor.

— Păi tocmai de aceea – rîse bătrînul. Şi nu numai că m-aţi ajutat, dar v-aţi dovedit chiar de prima dată nişte pescari foarte destoinici. Luaţi-i, fără multă vorbă. Sînt ai voştri! Sau credeţi cumva că eu o să fur plata unor muncitori cinstiţi? Moş Gorian nu-i nici derbedeu, nici înşelător.

Şi cum copiii tot nu îndrăzneau să pună mîna pe peşti, moşneagul înhăţâ un sac şi-i îndesă înăuntru.

— Ei, haide, luaţi-i de-aici că, de nu, mă supăr rău! se burzului el.

Zora, sfioasă şi adînc mişcată de bunătatea bătrînului, se apropie şi-i luă.

— Mulţumesc – se bîlbîi ea, şi apoi încă o dată: Mulţumesc.

— Da’ n-aveţi de ce să-mi mulţumiţi – rîse moş Gorian. Dacă n-aţi fi venit voi, ar fi trebuit să ies la pescuit cu undiţa şi puteţi fi încredinţaţi că n-aş fi prins nici jumătate din ce mi-a rămas acum. Nu, eu trebuie să vă mulţumesc vouă – şi strînse mîna copiilor.

— Ne dai voie să mai venim şi să te-ajutăm, moş Gorian? întrebă fata.

Bătrînul îi făcu semn cu ochiul:

— Bucuros. Numai să-mi spuneţi adresa voastră, ca să ştiu unde să vă înştiinţez.

Zora îi răspunse şi ea, clipind din ochi:

— Îl cunoşti pe Curcin?

— Pe brutarul cel burtos? Păi cine nu-l cunoaşte? Doar de la el cumpăr pîine o dată la trei zile.

— Spune-i dumneata lui, iar el o să ne spună nouă.

— Ian te uită! exclamă moşneagul, mîngîindu-şi barba. Va să zică nici moş Gorian nu poate afla mai mult?

— Uscocii nu vorbesc mult... – replică Zora.

— Fie şi-aşa... Acum, hai, duceţi-vă. Măcar un cesuleţ, s-apuc şi eu să dorm – şi le întinse încă o dată mîna. Tocmai dădeau să iasă pe poartă, cînd bătrînul strigă din răsputeri: Staţi! Staţi! V-aţi lăsat găinile aici.

— Vai! gemu Zora. Credeam că ai uitat de ele.

— Nu, nu – zise bătrînul. Veniţi încoace! Sînt în grajd. Duceţi-le frumuşel de unde le-aţi luat; iar de nu faceţi treaba asta, atunci să nu vă mai calce piciorul pe la moş Gorian! îi ameninţă bătrînul pescar.

Şi Branko luă orătăniile.