Capitolul 23
Branko e gata s-ajungă a doua oară la puşcărie

În timpul serbării, copiii rămăseseră ascunşi prin ganguri, pe ulicioare şi pe la gura pivniţelor.

Cînd solemnitatea era în toi şi, în sunetele puternice ale muzicii, marinarii duceau hîrdăul greu la tribună, ei se încumetară să iasă de prin ascunzători şi să se amestece în mulţime.

Branko şi Nicola se aflau aproape de căruţa împodobită. Puştiul tremura de emoţie şi de bucurie.

— Ah, au să vadă ei acuşi!...

Cu ochii larg deschişi, Branko se uita la primar şi la cei doi bătrîni pescari. Deodată băiatul mai zări pe cineva în tribună: lîngă doctorul Ivekovic şedea, nu numai fecioru-său, ci şi Zlata.

Domnişoara nu era deci nici bolnavă, nici plecată, aşa cum crezuse Branko, şi în timp ce toate privirile se îndreptau încordate asupra hîrdăului, iar moş Gorian tocmai spunea „Un cîine” şi toţi repetau „Un cîine! Un cîine!”, Branko n-avea ochi decît pentru tînăra fată.

Băieţii văzură şi auziră cum primarul şi chelbosul se răsteau la cei doi bătrîni, cum poliţaii şi marinarii hăituiau mulţimea care rîdea, chiuia şi fluiera, şi cum lumea fugea pe uliţele şi pe străzile din apropiere.

În această învălmăşeală, Branko şi Nicola fură trîntiţi la pămînt, Branko izbuti să se ridice repede şi să se refugieze la „Hotel Zagreb”, lîngă Ringelnatz. Nicola fu mai puţin norocos, dar se salvă totuşi sub una din nenumăratele mese din faţa hotelului, punîndu-se astfel la adăpost de poliţai şi de marinari.

Din ascunzătoarea lui, băiatul auzi cum primarul îi lua la rost pe cei doi bătrîni, cum jandarmii şi marinarii primeau noi ordine şi cum o porniră în pas alergător împreună cu liceenii.

Să fi ghicit că ei sînt tartorii păcălelii? Cine să-i fi trădat oare? În orice caz, Nicola constată că liceenii vorbeau numai despre ei. Puştiul aşteptă pînă ce mulţimea dispăru în direcţia cheiului, apoi se făcu şi el nevăzut. Primul lui gînd fu să-i găsească pe ceilalţi şi să-i pună în gardă. Nu era însă chiar atît de uşor. Duro şi Zora cutreierau uliţele de-a valma cu muncitoarele de la regie şi cu cîţiva tăietori de lemne, chiuind şi fluierînd; la rîndul său, Pavle se desfăta în acelaşi fel, aşa că trecu un ceas bun pînă cînd Nicola să dea de ei.

— Primarul e foc şi pară pe noi, iar poliţaii şi liceenii sînt pe urmele noastre – îi înştiinţă el.

— Păi cine le-o fi spus? întrebă Duro.

— Da, cine? întrebă şi Pavle.

— Poate că au doar aşa, o bănuială... – zise Nicola.

— Mai-nainte de toate trebuie să-l vestim şi pe Branko – fu de părere Zora, care abia atunci îşi dădu seama că Branko lipseşte.

— Pe unde s-o fi ascunzînd?

De la serbare, copiii nu-l mai văzuseră.

— Ştiu doar că s-a refugiat la „Hotel Zagreb” – spuse Nicola.

— La „Hotel Zagreb”? repetă pe gînduri Zora.

— Ringelnatz i-a dat drumul să intre – adăugă puştiul.

— Atunci tot la Ringelnatz trebuie să fie – spuse fata. Voi furişaţi-vă pînă-n golf, la taica Gorian, şi ascundeţi-vă în hrubă. Eu mai dau o raită pe la „Hotel Zagreb”.

Zora le făcu un semn cu capul şi o porni iute către „Hotel Zagreb”.

Într-adevăr, în primul moment, Branko se refugiase la Ringelnatz, în hotel. Dar apoi ieşise în curte să asculte zarva mulţimii.

După o bucată de vreme hărmălaia se mai potoli şi el dădu să iasă în stradă, cînd o zări pe Zlata, care traversa piaţa şi se îndrepta spre casă.

Doamne, dar cum arăta fata! Avea chipul palid şi răvăşit, ochii roşii, iar pumnii încleştaţi, ca şi cînd se pregătea să se năpustească asupra cuiva.

Trecu în fugă pe lîngă băiat, care se ascunsese după poartă, deschise brusc uşa casei şi o trînti cu putere în urma ei.

Branko se furişă înapoi în curte. Poate că Zlata se va duce în pavilion şi acolo va putea să-i vorbească şi s-o întrebe ce era cu ea.

Trebui să aştepte multă vreme pînă ce fata ieşi din casă şi se repezi ca o furtună în pavilion. Părea deznădăjduită şi trecu în goană pe lîngă el, de parcă ar fi gonit-o o haită de dulăi.

Branko se luă tiptil după ea.

Zlata smucise uşa pavilionului, se năpustise înăuntru şi băiatul n-o mai văzu de loc, nici n-o mai auzi. Se strecură pînă la fereastră: în semiîntuneric o zări pe Zlata stînd pe scaun cu faţa în palme şi plîngînd în hohote.

Branko se furişă cu luare-aminte pînă la uşă şi intră înăuntru.

— Zlata! şopti el.

Fata se întoarse repede şi cei doi se priviră în ochi.

Branko se sperie: nu mai era Zlata pe care o cunoştea el şi nici măcar fata care, cu o clipă înainte, plîngea deznădăjduită, era altă arătare. Era o Zlată scoasă din minţi, gata să răcnească, să lovească, şi făptura aceasta îl privea cu atîta ură, încît Branko mai bucuros ar fi luat-o la fugă sau ar fi intrat în pămînt.

— Tu! şuieră ea cu o voce plină de venin. Mai îndrăzneşti să vii?

— Da, eu – se bîlbîi băiatul.

— Ce cauţi aici?

— Am vrut să te văd.

— Pe mine?! şi fata izbucni într-un rîs cutremurător. Pe mine, după ce l-aţi făcut ridicol pe tatăl meu în faţa întregului oraş?! Pe mine, care, după ruşinea aruncată de voi asupra casei noastre, nici nu mă mai pot arăta în lume.

— Noi? îndrăzni Branko.

— Cutezi să tăgăduieşti?

Branko era încurcat:

— Dar ce-am făcut noi?

Zlata înaintă un pas spre el:

— Aţi pus sau nu cîinele în hîrdău? Vorbeşte!

Între timp Zora ajunsese la „Hotel Zagreb”. Ringelnatz se afla ca totdeauna la postul lui şi privea în dreapta şi-n stînga.

— Nu l-ai văzut pe Branko? întrebă fata.

Ringelnatz îşi scoase luleaua din gură:

— Acum un ceas, cam aşa ceva, a intrat ca o săgeată aici înăuntru.

— Şi de ieşit n-a mai ieşit?

— Cred că nu. Dar dă o raită şi vezi...

— Unde anume?

— La prietena lui de-alături. Dacă n-a ieşit pîn-acum, cu siguranţă că-i la ea în pavilion.

Zora se încruntă:

— La Zlata?

— Da – încuviinţă Ringelnatz – că doară vrea să-l înveţe să cînte la vioară. Aşa, cel puţin, mi-a spus Branko.

O clipă, Zora simţi că inima încetează să-i mai bată. De astă dată nu gelozia se stîrnea într-însa, şi nici ciuda împotriva acelei fete. Nu, era disperată şi totodată furioasă pe Branko.

Doar ieri juraseră să fie strîns uniţi, să nu pună nimic mai presus de prietenia lor, şi se legaseră să-şi rămînă statornic credincioşi şi mereu buni uscoci, şi uite că astăzi Branko se ducea din nou la fata aceea. Pur şi simplu, nu-i venea să creadă!

— Şi unde-i pavilionul de care spui? întrebă ea.

Ringelnatz arătă în spatele curţii:

— Dacă o iei prin curte, poţi să vezi de-acolo în grădina doctorului Ivekovic, iar dacă sări zidul, ajungi chiar lîngă pavilion; este lipit de zid.

Zora îi mulţumi lui Ringelnatz şi se strecură înăuntru.

Aşadar, acolo era curtea, dincolo grădina, iar în fundul grădinii, clădirea aceea mică, cu faţada rotundă, nu putea fi decît pavilionul.

În geamurile ferestrelor înalte se răsfrîngeau raze de soare. Fata zări şi două umbre, însă trebuia să se caţere pe zid dacă voia să se încredinţeze că Branko şi Zlata se aflau într-adevăr acolo.

Da, ei erau.

Branko se făcuse mic şi stătea înfricoşat lîngă uşă. Domnişoara se înălţase furioasă în faţa lui şi-l ameninţa cu pumnii.

Zora se strecură şi mai aproape.

Fata batea din picior, se răstea la Branko, îl lua la rost, îl ocăra, iar Branko încremenise locului, copleşit şi înspăimîntat.

Zora desluşi vorbele fetei:

— Atîta vreau să ştiu – răcni Zlata, fulgerîndu-l cu privirea pe Branko – aţi pus sau nu cîinele în hîrdău?

— Cîinele... – bîigui Branko.

— Răspunde da sau ba! Altceva nimic!

Branko ridică din umeri. Chipul lui se înăspri:

— Da – zise el răspicat, apoi repetă: Da.

Zora îşi ţinu răsuflarea. Nu mai auzi răspunsul Zlatei. În urechi îi răsuna numai acest cuvînt „da” şi-i veni ameţeală. N-o mai ţineau picioarele: simţi o slăbiciune în tot trupul.

Nu numai că Branko se dusese la fata asta, dar se şi trădase. Şi nu numai pe el, ci pe toţi din bandă, pe uscocii lui. Şi-a călcat jurămîntul şi credinţa şi, prin asta, a rupt tot ce-i lega pe ei amîndoi.

Atît de mult o zgudui pe Zora trădarea lui, încît trebui să se sprijine de zid, apoi de un pom, însă îşi veni repede în fire, se smuci din loc, o luă la goană prin grădină, sări zidul şi pe-aci ţi-e drumul...

Înima îi bătea în piept ca o toacă. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji. Îşi încleştă mîinile, înfigîndu-şi unghiile în carne. Vai, Branko... Îi fusese drag, îl iubise ca pe un frate. Ba poate chiar mai mult decît atît. Îl preferase tuturor prietenilor ei, fusese gata să-i ierte tot ce se întîmplase: iubirea lui pentru fata aceea, ba chiar şi faptul că el pusese această iubire mai presus de prietenia lor. Însă că s-a dus şi a dat totul în vileag, ca un trădător dintre cei mai ticăloşi, asta nu putea să i-o ierte!

Alerga tot mai repede, gonea tot mai disperată pe străzi. Nici nu vedea pe unde calcă. Nu recunoştea pe nimeni şi nu auzea nici mulţimea care cînta în gura mare: „Cîntecul cîinelui”; trecu aşa în goană prin dreptul cheiului, apoi prin piaţă şi din nou către chei; n-auzea şi nu vedea nimic; alerga ca vîntul.

Deodată cineva se năpusti asupra ei.

— Zora roşcovana! strigă o voce stridentă şi piţigăiată, iar o mînă i se înfipse în umăr.

Zora se scutură şi goni mai departe. Dar cel care strigase n-o slăbea de loc: „Zora roşcovana! Zora roşcovana!” Glasul acela urla tot mai tare şi băiatul încercă să pună iar mîna pe ea. Atunci Zora îl văzu: era mutra ascuţită de şoarece a micului Brozovic. Îl îmbrînci cît colo şi se smulse pentru a doua oară din mîinile lui.

Dar Brozovic îşi atinsese scopul. Iată că acum strigau încă doi după ea, apoi al treilea, feciorul cel gras al morarului, micul Skalec şi un alt licean.

După cîteva clipe cineva îi tăie drumul: era tînărul Karaman. O cuprinse cu braţele.

— În sfîrşit, te-am înhăţat, împieliţato! spuse el, triumfător, şi faţa-i unsuroasă se roşi de bucurie.

Zora începu să se apere. Îl izbi pe tînăr drept în ochi, îl zgîrie, îi scăpă un pumn în piept, însă între timp tăbărîră şi ceilalţi asupra ei.

Un marinar îi despărţi lovindu-i fără milă.

— Lăsaţi fata-n pace, golanilor! strigă el.

— Nene, e drăguţa lui Branko Babici, pe care-l caută poliţia – spuse gîfîind micul Brozovic, iţindu-şi mutra de vulpe.

— Lasă, nene, fata pe seama noastră! stărui şi Skalec. E din banda care i-a pus primarului clinele în hîrdău.

— A! Va să zică şi ea... – rîse marinarul, care tot nu ştia ce să facă, dacă să-i dea o mînă de ajutor Zorei, sau macar să-i înlesnească fuga.

— Da! strigă grăsanul morarului. Şi vrem s-o ducem la poliţie.

Între timp Zora îşi redobîndi cumpătul. Acum totuna îi era, orice s-ar fi întîmplat. Dacă Branko o trădase, ce-i mai rămînea ei şi celorlalţi decît să se lase în voia soartei? Nu dorea nimic decît să se răzbune pe el. Aşa cum o trădase el pe ea, îl va lovi şi ea pe el. Begovic avea să afle unde era el, ba mai avea să afle şi că dumnealui poposeşte sub acelaşi acoperiş cu domnişoara Zlata.

— Mă duc şi singură la poliţie – spuse fata, urmîndu-şi gîndul, şi se smulse din mîinile băieţilor.

— Tu?! strigară liceenii şi, miraţi, se uitară ţintă la ea.

— Da, eu, şi dacă nu mă credeţi, n-aveţi decît să veniţi cu mine.

— Asta o s-o facem noi, vrei nu vrei – rîse mînzeşte Karaman şi-şi şterse sîngele de pe faţă.

— Da, haide! comandă şi Brozovic, înghiontind-o în spate.

Zora o şi pornise. Mergea ca prin ceaţă, ca printr-un perete gros, ca printr-un zid. Unde voia să se ducă? La poliţie. Ce voia să facă acolo? Să-l trădeze pe Branko. Oare i se tulburase mintea? Fusese părăsită de toate duhurile bune? Înnebunise?

Între timp, alaiul se mărea. În afară de Karaman, de feciorul cel gras al morarului, de prichindelul de Brozovic şi de Skalec, cel cu picioarele strîmbe, se mai alăturaseră şi tînârul Marculin, Smolian şi încă vreo alţi şase-şapte liceeni.

Băieţii urlau cît îi lua gura şi se agitau de mama focului.

— Am pus mîna pe Zora cea roşie! răcneau ei. Am pus mîna pe cea mai mare hoaţă din Seni! O ducem la poliţie! Înfundă puşcăria! Consiliul municipal o s-o condamne la spînzurătoare!

Hărmălaia şi hăulitul liceenilor atraseră nenumăraţi oameni care se alăturară convoiului, aşa încît, cînd ajunseră la poliţie, erau vreo cincizeci de inşi în jurul fetei.

Dordevic sta sub felinarul cel roşu.

— Da’ pe cine-aţi adus? întrebă el, întinzînd gîtul.

— Pe Zora cea roşie! strigară băieţii.

— Ce?! Dordevic îşi frecă mîinile.

— Eu am prins-o! strigă Brozovic.

— Tu? Karaman îl îmbrînci la o parte: Ba eu!

— Nu. Eu! Eu! Eu! strigau cu toţii de-a valma.

Zora se smulse din nou dintre ei:

— Mint cu toţii. Am venit de bună voie.

Mirarea lui Dordevic crescu şi mai mult:

— Vii tu de bună voie?

Zora încuviinţă din cap cu semeţie:

— Am să vă povestesc ceva.

— Bine. Dordevic deschise uşa: Intră înăuntru, iar cînd liceenii vrură să dea năvală după ea, îi opri: Staţi! Voi rămîneţi afară. De voi n-am nevoie la mine-n birou.

— Să n-o laşi să fugă! strigară Brozovic şi Karaman.

— Rămîneţi aici în faţa uşii – îi linişti Dordevic. Toate celelalte uşi dau în curtea închisorii. O împinse pe Zora la el în birou, apoi se instală la masă, trase pe nas o priză de tabac, strănută şi o sfredeli cu privirea pe fata aceea subţirică şi roşcată, apoi zise: Hai, dă-i drumu’!...

În timpul acesta Branko şi Zlata stăteau unul în faţa celuilalt.

— Aşadar, voi aţi fost – rosti Zlata după acel „da” rostit cu hotărîre de Branko, şi ochii ei se înfigeau aprinşi într-ai lui, de parcă ar fi vrut să-l ardă.

— Noi n-am vrut altceva decît să-l răzbunăm pe moş Gorian – continuă Branko.

— Asta aţi vrut?

— Societatea nu voia să cumpere peşte de la el – o lămuri băiatul, vorbind repede. Pe urmă, chiar primăria i-a interzis să-şi vîndă peştele. Si acum, după tot răul pe care i l-a făcut, societatea voia să-i dăruiască primarului, ca şef al Consiliului municipal, peştele cel mai mare, şi doar dumneavoastră ştiţi că moş Gorian e prietenul nostru.

— Eu atîta ştiu – strigă Zlata – că primarul e tatăl meu, că acum tot oraşul rîde de el, că cizmarul a şi ticluit „Cîntecul cîinelui”, care răsună peste tot, şi că ruşinea ce s-a abătut asupra casei şi familiei noastre e atît de mare, cum nici nu-şi poate cineva închipui!

Branko se dumiri, în sfîrşit, de ce fata era atît de furioasă şi disperată, deşi nu putea recunoaşte că ei săvîrşi- seră o faptă nedreaptă.

— Eu am să... – începu el.

— N-ai să mai faci nimic – îi tăie Zlata vorba. Absolut nimic! Şi nici banda ta nu va mai face nimic, ci eu voi face ceva, şi ştii ce anume? Păşi drept spre Branko, iar el, speriat, se trase un pas înapoi. Mă duc imediat la poliţie şi-l anunţ pe Begovic sau pe Dordevic că eşti aici, şi ca nu cumva să-mi scapi, uite că te şi încui! Branko mai vru să-i răspundă ceva, dar ZIhta ieşise pe uşă: uşa se deschise larg, apoi se trînti cu putere la loc. Băiatul auzi pocnetul lacătului şi cînd se repezi la clanţă, constată că uşa e încuiată, iar el, prizonier.

Trase disperat de clanţă, însă lacătul de afară era prins cu nădejde. Se suci şi se răsuci în toate părţile cercetînd din ochi ferestrele. Zlata însă pusese să se fixeze gratii de fier dublate şi cu o reţea de sîrmă şi oblonise ochiurile cu geamuri groase, aşa încît nici gînd să poată ieşi pe-acolo. Băiatul se dădu înapoi. Iată-l pentru a doua oară prins, şi tocmai de Zlata. După cum se arătau lucrurile, va fi din nou întemniţat şi, desigur, pentru foarte, foarte multă vreme.

La drept vorbind, aşa-i şi trebuia! Zora îi atrăsese atenţia în privinţa Zlatei. Moş Gorian îi vorbise şi el. Toţi fuseseră împotriva prieteniei lui cu Zlata, însă pe el îl mistuise tot mai aprig dorul, şi acum căzuse în cursă ca un prost.

Şi totuşi Branko nu era supărat pe Zlata. La urma urmei, trebuia să precedeze astfel. Dar nici pe el nu se putea învinovăţi. Era de datoria lor să-l răzbune pe moş Gorian, asupra căruia se îngrămădiseră nedreptăţi peste nedreptăţi, iar primarul şi Consiliul municipal meritau din plin cîinele mort, chiar dacă primarul este tatăl Zlatei.

Cu siguranţă că fata ieşise pe poartă. În clipa aceea, Zlata dădea în goană colţul spre Curcin. Trecu în fugă pe lîngă prăvălia lui Pletnic, apoi traversă piaţa în dreptul bisericii Sfîntul Francisc şi doar cîţiva paşi o mai despărţeau de poliţie.

O să-l găsească oare pe burduhănosul şi cherchelitul de Begovic, sau pe tînărul şi veselul Dordevic? Ar fi preferat să aibă de-a face cu Dordevic.

Acesta, cu părul des, dat peste cap, cu mustăcioara răsucită în sus, se afla la biroul lui.

— Hai, dă-i drumul! se adresă el Zorei pentru a doua oară.

— Eu... – Zora se poticni. Adică ce voia ea să-i povestească lui Dordevic? A, da! Să-i spună unde era Branko, că se afla ascuns la Zlata, că o iubea pe fata aceea, că...

— Mai departe, mai departe – o încurajă Dordevic, ciocănind cu degetele lui groase în masă.

— Ştiu unde e Branko! izbuti fata să îngaime.

— Aha! exclamă Dordevic. Căpetenia voastră!...

— Nu-i nici o căpetenie! strigă Zora. Dimpotrivă. E un trădător.

— Hm! Dordevic începu să ciocănească mai repede, apoi se uită la ea: Deocamdată pari să fii tu ce spui că este el.

— Eu?... Zora îşi pierdu şirul vorbelor.

De altfel, Dordevic avea dreptate; însă mai-nainte de a-şi veni în fire şi a putea continua, răzbătu pînă la ei hărmălaia pe care o făceau liceenii. Deodată poarta cea mare fu deschisă violent; Zora şi Dordevic crezură că liceenii vor să dea buzna înăuntru. Dar în locul lor apăru Zlata, care se năpusti în birou. Aprinsă la faţă de atîta alergat şi abia suflînd, se uită repede în jurul ei. Pe fata cea desculţă nici nu o băgă în seamă; nu-l vedea decît pe Dordevic.

— Dordevic, trebuie să-ţi vorbesc imediat! spuse ea, clocotind de furie.

Poliţaiul, care o cunoştea, se sculă repede de la biroul lui:

— Mă rog, mă rog, domnişoară Zlata.

Zlata gîfîia şi mai tare:

— Unde pot să-ţi vorbesc între patru ochi?

Dordevic deschise o uşă:

— Aici! Şi, cu o plecăciune, o pofti înăuntru.

Zora aproape că încremenise în colţul unde şedea. Fata aceasta semeaţă era Zlata. Zora o zărise doar în treacăt în încăierarea de lîngă turn şi, cu puţin mai-nainte, pe fereastră. Zlata arăta ca o adevărată domnişoară din lumea mare. Zorei i se păru ridicol să fie geloasă pe ea. Dar de ce o fi venit aici? De ce era atît de furioasă şi de grăbită, chiar mai furioasă decît acum cîteva minute în pavilion? Zora se strecură lîngă uşă şi ciuli urechea.

— Ştii, desigur – vorbea Zlata destul de tare, aşa încît Zora auzea totul – că tatăl meu a aflat de la băiatul lui Orlovic că banda uscocilor a fost aceea care a vîrît cîinele în hîrdău.

— Ştiu – răspunse Dordevic.

— Şi tot atît de bine ştii că tatăl meu a dublat recompensa pe care o stabilise pentru capturarea bandei.

Dordevic încuviinţă printr-un semn:

— La două sute de dinari. Tocmai voiam să afişez anunţul.

— Poţi chiar dumneata, Dordevic, să cîştigi cei două sute de dinari.

— Eu, domnişoară Zlata?

— Da. Pe principalul făptaş l-am încuiat la noi în pavilion.

— Pe Branko?

— Da.

— La dumneavoastră în pavilion?

— Da.

Se aşternu o scurtă tăcere.

— Nu ştiu cum aş putea să-ţi explic acest lucru – continuă fata, ceva mai încurcată. Îl cunoşteam pe acest băiat, îmi făcea chiar plăcere să stau cu el de vorbă. E dotat şi voiam să-l învăţ vioara. Dar acum am aflat de la flăcăul acela pescar că-n povestea cu cîinele el a fost tartorul. Poţi să-ţi închipui toată tulburarea şi durerea mea. Şi, după toate astea, a mai avut obrăznicia ca îndată după scandal să vină la mine. I-am spus-o pe şleau că el este făptaşul. La început a vrut să tăgăduiască, dar în cele din urmă a mărturisit. L-am încuiat la noi în pavilion. Dumneata n-ai altceva de făcut decît să descui uşa pavilionului şi să pui mîna pe el.

Zora asculta ţinîndu-şi respiraţia. Va să zică nu Branko, ci unul din gemeni îi trădase, iar Branko doar mărturisise fapta.

Fata se simţi ca mîntuită. În clipa aceea, tot ce gîndise despre Branko în ultimele ceasuri se şterse ca prin farmec. Ştia doar că Branko se află în cea mai mare primejdie, un uscoc se zbătea în primejdie de moarte şi ea avea datoria să-l salveze. Dar cum? În acel mic birou mucegăit, ea însăşi era pe jumătate prizonieră.

În odaia de alături îl auzi pe Dordevic că telefonează. Transmitea lui Begovic şi altor doi poliţai cele aflate de la Zlata; apoi îşi încinse tocul revolverului şi Zora îl auzi îndreptîndu-se spre uşă; în clipa următoare avea să intre în birou.

Fata se uită disperată în jurul ei. Să se năpustească în stradă şi, bătîndu-se, să-şi croiască drum printre băieţi, era cu neputinţă. Pe fereastră, de asemenea, nu putea ieşi; însă acolo, în dos, mai era o uşă.

Tocmai cînd Dordevic intră pe uşă, ea o zbughi pe cealaltă.

Uşa dădea într-un coridor lung şi îngust. În salturi mari, Zora goni mai departe. Coridorul făcea o cotitură. După vreo doi metri, fata întîlni o uşă solidă în care era o deschizătură rotundă. Se uită printr-însa: coridorul se continua şi dincolo de uşă. Ţinînd seama de nenumăratele uşi ce se înşirau una lîngă alta, acolo părea să fie închisoarea.

În nici un caz deci nu putea să intre acolo.

Drept în faţă se mai afla o uşiţă; mai degrabă un oblon, închis cu zăvoare grele de fier. Fata încercă să urnească zăvoarele. Erau ruginite. Încercă de cîteva ori. În sfîrşit, tocmai cînd îşi pierduse curajul, zăvoarele cedară.

O uşoară apăsare, şi oblonul se deschise. Dădea într-o curticică, chiar în curticica de unde ea, cu cîteva săptămîni în urmă, îl eliberase pe Branko. Îi venea să chiuie de bucurie. Nu-i mai rămînea decît să caute să ajungă la pavilion mai repede decît Dordevic, şi-atunci ar mai fi fost cu putinţă să-l salveze pe Branko.

Se năpusti într-o goană nebună, sări ca un cîine peste ziduri şi tufişuri, se căţără ca o pisică pe garduri şi uluci, ţîşni ca un şoarece prin pivniţe şi spărturi de zidărie surpată şi, în cîteva minute, sosi la „Hotel Zagreb”.

Oare urmăritorii ei să fi ajuns înainte? Se uită pe după colţ. Nu! însă auzi zgomot şi hărmălaie. În curînd aveau să se ivească. Va cîştiga cel mai iute de picior. Dintr-un salt fu în curtea hotelului şi, îndată, în grădină.

Branko era prizonier acolo. Se învîrtea încoace şi încolo prin micul pavilion, gîndindu-se necontenit la Zlata.

Pîn-acum, nici vorbă că povestise poliţaiului că este prizonierul ei. Îl şi vedea pe unul din cei doi, sau chiar pe amîndoi laolaltă, prinzîndu-şi la cingătoare tocul revolverului, înşfăcîndu-şi bastonul de cauciuc, punîndu-şi chipiul pe cap şi luînd-o, împreună cu Zlata, spre pavilion.

Da, i se părea că-i şi vede pe poliţai. În toiul alergării, Begovic se descheia la veston. Era roşu la faţă ca o pătlăgică, iar năduşeala îi curgea şiroaie pe obraji. Burduhănosul îşi vîntura de zor bastonul gros de cauciuc, gîfîia şi răsufla anevoie, şi-şi descheia şi mai mult vestonul.

Dordevic mergea mai încet, alerga probabil alături de Zlata, îşi răsucea mustăcioara şi cerea să i se povestească încă o dată toată tărăşenia.

Acum, cu siguranţă, se aflau în faţa casei... iată-i străbătînd gangul ca să intre în grădină... acum traversau în goană grădina îndreptîndu-se către pavilion... acum...

Cheia se răsuci în broască, Branko scoase un oftat adînc: aşadar, ei erau.

Cheia se răsuci, însă nu aspru şi hîrşîit, ci binişor, cu precauţie. Clanţa fu apăsată în jos, nu repezit, violent, ci cu grijă şi uşurel. O mînă se ivi între uşă şi uscior, însă nu mîna cu degetele ca nişte cîrnăciori a lui Begovic şi nici mîna lui Dordevic, ci o mînă delicată. Se ivi apoi un cap, dar nu era nici capul mare cu faţa buhăită a lui Begovic, nici capul ca o felie de dovleac şi mirosind veşnic a pomadă al lui Dordevic. Nu, nici capul Zlatei nu era...

— Zora! strigă Branko şi nu ştia dacă să rîdă sau să plîngă de bucurie.

— Da – zise fata cu părul roşu – grăbeşte-te că acum pică poliţaii şi cu liceenii...

Branko îi şi auzi. Trosneau din ţîţîni poarta şi uşile. Dintr-un salt fu lîngă Zora, dintr-al doilea fu în grădină, dintr-al treilea, peste zid, şi împreună dispărură în curtea întunecată a „Hotelului Zagreb”.

Prin gang, copiii voiră s-o zbughească pe stradă, însă îşi dădură seama că urmăritorii se aflau îngrămădiţi nu numai în faţa casei primarului, ci şi în faţa gangului larg al hotelului. Şi nu erau numai poliţaii şi liceenii: se strînseseră şi nişte muncitoare de la regie şi cîţiva marinari, meşteşugari, tăietori de lemne. Sosise şi bătrînul Karaman, şi silvicultorul, şi morarul cel gras, şi chelbosul, şi doctorul Frages. Se aflau la o masă în localul „Hotelului Nehai” şi se alăturaseră şi ei poliţailor. Cînd se mai înfiinţară şi doctorul Skalec şi primarul, îţi venea să crezi că era un făcut de se adunaseră acolo toţi duşmanii copiilor.

Zora se uită la Branko:

— Ce ne facem?

Branko stătu o clipă pe gînduri:

— Ştiu eu o ascunzătoare. Vino! O prinse pe Zora de mînă şi încetişor o trase înapoi în curte.

Zlata şi cei doi poliţişti fură cei dintîi care pătrunseră din casă în grădină.

Zlata arătă spre pavilion:

— Acolo înăuntru este.

— Să sperăm c-o mai fi înăuntru – spuse Begovic, gîfîind, şi-şi înşfăcă bastonul de cauciuc.

Tustrei se apropiară de pavilion.

— Doamne! strigă fata. Uite că-i deschis!

— Iar ne-au scăpat printre degete! mîrîi Begovic şi se şterse de năduşeală pe frunte.

Dordevic împinse uşa:

— Să aruncăm totuşi o privire înăuntru.

În pavilion însă nu se vedea nimeni şi poliţaii puteau să se uite mult şi bine pe sub masă, pe sub scaune, pe sub canapea, că Branko era bun dispărut.

— Ufff! Rupt de oboseală, Begovic se trînti pe un scaun, gîfîind.

Dordevic se aşeză şi el, cînd deodată dădură buzna înăuntru chelbosul şi doctorul Ivekovic:

— Aţi pus mîna pe el?

Amîndoi poliţaii săriră-n picioare:

— Iar ne-a scăpat.

— Eu l-am încuiat aici – se bîlbîi Zlata. Cineva a descuiat uşa...

— Dar acel cineva cum de-a pătruns aici? Doar n-o fi trecut pe la noi ca la el acasă. Primarul şi, după el, poliţaii cercetară cu privirile jur împrejur.

Begovic arătă spre zid:

— Păi ăsta poate să-l sară şi un copil.

Dordevic întări cele spuse:

— Acel cineva a venit pe la „Hotel Zagreb”.

— Poate că mai sînt încă acolo amîndoi – spuse primarul. Întrebaţi peste tot dacă n-au fost văzuţi doi băieţi.

Begovic şi Dordevic săriră zidul şi, din curte, se năpustiră pe stradă.

În faţa fierăriei şedea moş Tomislav şi-şi pieptăna barba.

— Hei! mîrîiră către el cei doi poliţai. N-ai văzut cumva doi băieţi ieşind pe poartă? Şi arătară spre gangul larg.

— Ieşind, nu – spuse fierarul şi făcu cu ochiul – şi, mai întîi de toate, nu erau doi băieţi, ci un băiat şi-o fată.

— Da, se prea poate să fi fost şi-un băiat c-o fată — zise Begovic. Dar cum de nu i-ai văzut ieşind?

— Păi au intrat doar.

— Un băiat înalt?

— Să zicem, aşa şi-aşa. Mi se pare că-l şi ştiu. Este feciorul lui Milan şi al frumoasei Anca.

— Şi fata avea părul roşu?

— Ca focul de roşu – întări Tomislav.

— Şi de ieşit n-au mai ieşit?

— Pot să jur că n-au ieşit. Numai de n-or fi zburat pe sus.

Begovic îşi înşfăcă bastonul de cauciuc şi ochii i se aprinseră de bucurie:

— Atunci sînt tot înăuntru.

Primarul şi chelbosul veniră şi ei din stradă.

— Ce-aţi aflat? întrebă primarul.

Begovic zîmbi şiret:

— Copiii au intrat, dar de ieşit n-au mai ieşit.

— Fiuuu! fluieră tare doctorul Ivekovic. Atunci hai să căutăm mai cu nădejde.

— Cel mai bun lucru ar fi – spuse directorul Frages, ieşind al treilea pe poartă – să se împresoare mai întîi locuinţa dumneavoastră şi „Hotel Zagreb”.

Begovic se scărpină în cap:

— Atunci trebuie să împresurăm întregul grup de case.

Directorul Frages se uită la liceeni. Oameni aveau berechet.

— Vreţi să ne daţi o mînă de ajutor?

— Mai e vorbă? strigară băieţii.

Primarul şi domnul cel tînăr, îmbrăcat în alb, îi împărţiră în grupuri. La fiecare colţ urma să stea cîte doi, iar alţi doi să patruleze între posturile de pază.

— Noi, ceilalţi, o luăm încet-încet prin primărie – ordonă mai departe doctorul Ivekovic – şi dacă într-adevăr n-au ieşit în stradă, îi dibuim negreşit.

Branko şi Zora nu erau însă de găsit nici în pivniţă, nici în camerele de locuit, nici în pod.

— Acum – spuse doctorul Ivekovic – mai trebuie să căutăm la „Hotel Zagreb”.

— Ne-o da oare voie proprietăreasa? întrebă chelbosul.

— Las că ne dă ea voie – spuse directorul Frages. Să mergem!

Ringelnatz îi văzu venind. Mirosi el cam ce voiau dumnealor şi se trase după uşă.

Poliţaii intrară tropăind:

— N-aţi văzut cumva o haimana de băiat şi o fată cu părul roşu? le întrebară ei pe cele două fete care stăteau la tejghea.

Fetele clătinară din cap. Nici proprietăreasa hotelului nu văzuse pe nimeni. Şi nici unul dintre muşterii.

Între timp intră şi primarul în sala de mese.

— Doamnă – i se adresă el – trebuie să vă percheziţionăm casa.

— Casa mea? întrebă mirată femeia. De ce?

Doctorul Ivekovic şi chelbosul o lămuriră.

— Bine – se învoi femeia – percheziţionaţi. Vi-l dau pe Ringelnatz să vă-nsoţească – şi strigă după el.

Ringelnatz n-avu încotro şi trebui să vină.

— Condu-i pe domni peste tot prin clădire. Dumnealor caută doi copii vagabonzi, bănuiesc că s-ar fi ascuns la noi.

Ringelnatz îşi luă luleaua din gură:

— Una ca asta nu fac eu. M-am angajat aici ca om de serviciu, nu ca detectiv.

— Dar dacă-ţi dau cinci dinari? îl ispiti doctorul Ivekovic şi scoase banii din buzunar.

— Nici zece să-mi daţi. Nici o sută. Poliţia să-şi caute singură vagabonzii. Eu rămîn ceea ce sînt.

— Lăsaţi-l – spuse patroana hotelului. Vă conduc chiar eu.

Şi începură cu pivniţa.

Între timp, Ringelnatz urcă la el în odaie ca să-şi mai ia tutun. Cel din pipă i se terminase. Împinse uşa şi-i văzu pe Branko şi pe Zora stînd pe patul lui.

Făcu ochii mari cît cepele:

— Iacă ne-am procopsit!

— Altă cale n-aveam, Ringelnatz... – se bîlbîi Branko. Ne-am refugiat aici sus...

Ringelnatz nu răspunse nimic, ci îşi îndesă luleaua cu tot dichisul.

— Tot ne mai caută? întrebă Zora, pe care o apăsa tăcerea asta.

Ringelnatz sfîrşi cu îndesatul tutunului:

— Răscolesc toată casa şi-n cinci minute sînt şi aici, nu-ncape îndoială, şi atunci am să-nfund şi eu puşcăria, nu numai voi...

— Nu putem ieşi pe nicăieri? continuă Zora să întrebe.

Ringelnatz îşi mîngîie nasul mare:

— Nici dacă vă prefaceţi în şoareci! Au împresurat toate casele de jur împrejur.

— Afurisită treabă! gemu Branko, însă Zora tot nu se descurajă:

— Poate c-o mai fi totuşi vreo cale de scăpare.

Copiii se apropiară cu luare-aminte de ferestruică.

— Ia te uită, peste tot s-au postat – şi Branko arătă în jos.

— Nici măcar peste garduri nu puteţi sări fără să nu vă vadă – oftă Ringelnatz.

Poliţaii isprăviseră de cercetat pivniţa şi acum urcau la bucătărie şi spre odăile pentru oaspeţi. Pe scară se întîlniră cu Curcin, care îşi căra pîinea la hotel.

— Da’ pe cine căutaţi aici? întrebă brutarul.

Begovic se uită pieziş la Curcin:

— Pe derbedeii care i-au pus primarului cîinele în hîrdău.

— Ha-ha! hohoti Curcin cu gura pînă la urechi. Mai bine aţi cerceta de ce a fost pus cîinele în hîrdău.

Begovic îl privi ţintă pe brutar, dar nu răspunse nimic.

Copiii îl auziră şi ei pe meşter.

— Ăsta-i Curcin – spuse Branko.

Ringelnatz făcu semn că da:

— Totdeauna pe la ora asta aduce pîinea la hotel. Deodată îl străfulgeră un gînd: Curcin nu-i prietenul vostru?

— Ba da – răspunseră copiii.

Ringelnatz se lumină la faţă:

— Dacă e cineva care să vă poată ajuta, apăi ăsta-i Curcin. Se îndreptă spre uşă: Staţi că-l aduc aici. O clipă după aceea saboţii de lemn ai lui Curcin clămpăniră pe scări, urcînd spre ei. Ringelnatz îl împinse pe brutar în odaie: Poftim aici, uite-i pe criminali!

Curcin se uită la copii:

— Care criminali?

— Ăi pe care-i caută dumnealor jos.

— Voi aţi fost tartorii? Şi Curcin începu să rîdă de se cutremura tot. Să ştiţi că pentru treaba asta o să vă coc mîine un cozonac clasa-ntîi!

— Pînă la cozonac, mîine au să stea la post cu pîine şi apă, dacă nu le dăm o mînă de ajutor să iasă de-aici – se grăbi să răspundă Ringelnatz, sceptic.

— Să iasă de-aici? zise Curcin, scărpinîndu-se în cap. Adică să iasă trecînd pe lîngă împuţitul ăla de Begovic, asta vrei să spui.

— Şi pe lîngă doctorul Ivekovic, şi pe lîngă liceeni...

Curcin se scarpină iar în cap, apoi se uită la coşul lui:

— Pe unul pot să-l bag aici.

Copiii prinseră ideea brutarului. Ochii le străluceau.

— Zău, zici că se poate aşa ceva?

— Da, dar numai pe unul dintre voi.

— Luaţi fata – hotărî Branko.

— Nu, pe Branko – spuse Zora.

— Nu ies eu înaintea ta – bătu Branko din picior.

— Ba ai să ieşi.

— Dacă nu vă-nţelegeţi mai repede, o iau pe fată – spuse Curcin şi, mai-nainte de-a putea Zora să se împotrivească, o înşfăcă şi o vîrî în coş, aşternu o cîrpă deasupra şi ridică coşul în sus.

— Nu! şi fata mai scoase o dată capul afară.

— Taci din gură! mormăi brutarul, supărat. Uite c-am şi deschis uşa şi pot să te-audă.

Fata amuţi şi brutarul începu să coboare scara, cu paşi grei.

Poliţaii erau tocmai la primul etaj. Curcin se opri.

— Ei, i-aţi înhăţat? îl întrebă el pe Begovic.

— Încă nu, dar las’ că-i dibăcim noi.

Begovic trecu ca o furtună pe lîngă el.

— Caută-i şi sub chipiul tău – rîse Curcin în spatele lui – poate că s-au cuibărit acolo.

Brutarul trecu teafăr cu coşul lui şi pe lîngă primar, şi pe lîngă chelbos, care tot mai zăbovea în faţa hotelului; mai trebuia să treacă doar pe lîngă liceeni.

Ringelnatz şi Branko îl urmăreau cu luare-aminte.

— O scăpa oare cu bine? se nelinişti băiatul.

Brutarul însă clămpăni cu saboţii lui de lemn şi pe lîngă liceeni, apoi coti în strada principală.

Branko răsuflă uşurat. Unul din ei era salvat.

— Acum pe tine trebuie să te scoatem din casă — spuse Ringelnatz.

— Dar cum? se repezi Branko.

— Ai să vezi îndată.

Dintr-una din încăperile alăturate de la mansardă, Ringelnatz tîrî la el în odaie o valiză mare şi o deschise.

— Vîră-te înăuntru.

— În rabla asta?

— Da, da. Hai mai repede! Uite că Begovic a şi ajuns la al doilea etaj.

Branko se vîrî înăuntru. Ringelnatz o închise, ţăcănindu-i încuietorile, mai petrecu şi două curele late în jurul ei, apoi luă valiza grea la spinare.

Begovic şi Dordevic tot mai scotoceau prin odăile de la etajul doi. Ringelnatz însă nu se sinchisi de ei, îşi cără mai departe valiza în curte şi o încarcă într-un cărucior.

Pe neaşteptate, proprietăreasa se înfiinţă lîngă el.

— Unde te duci cu valiza asta? întrebă ea.

Ringelnatz se opri şi începu să-şi îndese pipa:

— Ea englezului de la primul etaj. Vrea o curea nouă la valiză. O duc la Pacic.

— Da’ vezi să nu zăboveşti – spuse femeia. Astă-seară mai am nevoie de dumneata.

În sfîrşit, pipa lui Ringelnatz se aprinse.

— Mai mult decît pînă-i pune cureaua nu zăbovesc. Îşi petrecu funia căruciorului în jurul umerilor şi, în duruitul roţilor, ieşi din curte.

Trecu şi el fără nici un obstacol pe lîngă primar şi pe lîngă chelbos. Cu ochii lui mici, doar bogătanul Karaman se uită o clipă curios la el, ba aproape chiar bănuitor.

Ringelnatz se opri:

— Ce e?

— Da’ ce? N-am voie să mă uit la dumneata? zise Karaman.

— Mă rog, mă rog! Ringelnatz îşi văzu de drum, mormăind: Credeam că vreţi să-mi daţi un dinar.

— Ţi-l datorez cumva? îi sări muştarul lui Karaman.

— Nu, însă-n ultima vreme s-a dus vestea că v-aţi făcut mare galanton! Ringelnatz schiţă un zîmbet: Şi-n ziua de azi, cînd peştii vii se prefac în cîini morţi, totul e cu putinţă.

Karaman se aprinse la faţă.

— Golanul ăsta se obrăzniceşte cam rău! răcni el, însă Ringelnatz hodorogea departe cu căruciorul lui, cotind după primul colţ. Cînd ajunse dincolo de chei, se opri, deschise valiza şi spuse:

— Aşa, acum tunde-o!

Branko îi scutură lui Ringelnatz amîndouă mîinile:

— Mii de mulţumiri, Ringelnatz. N-am să uit niciodată ce-ai făcut pentru noi.

Ringelnatz protestă încurcat:

— Mai bine nu uita să-i spui lui moş Gorian că, după şotia asta, să vă vîre într-un butoi şi să vă ţină cîtva timp scufundaţi unde-i marea mai adîncă. Căci, după toate cîte le-am auzit eu astăzi, de mîine jumătate din oraş o să fie pe urmele voastre şi primarul n-o să se liniştească pînă n-o pune mîna pe voi.

— O să-i spun, Ringelnatz.

Omul îşi petrecu funia în jurul umerilor.

— Vezi să nu uiţi – stărui el, apoi o luă înapoi spre oraş, hodorogind cu căruciorul lui.

Abia făcu Branko o sută de paşi, cînd Zora ieşi dintr-un tufiş. De bucurie, copiii căzură unul în braţele celuilalt. Fata se desprinse binişor din braţele lui Branko.

— Ştiam că ai să vii – spuse ea.

— De unde?

— Curcin m-a dus la el în brutărie şi, îndată ce-am ieşit pe horn, l-am şi văzut pe Ringelnatz luînd-o devale cu căruciorul. Am ştiut că eşti în valiză, aşa că m-am tîrît pe furiş pînă aici şi te-am aşteptat.

— Nici măcar nu ţi-am mulţumit – zise Branko cu căldură.

— De ce să-mi mulţumeşti?

— Fiindcă azi m-ai salvat pentru a doua oară.

— Nu trebuie să-mi mulţumeşti – răspunse Zora, gravă. Ca să spun drept, nici prin cap nu-mi trecea să te salvez. Dimpotrivă, mă gîndeam să te trădez.

— Tu? Şi Branko o privi uluit.

Zora încuviinţă printr-un semn:

— Am mai fost azi pînă în dreptul pavilionului. Acolo am auzit cum îi spuneai domnişoarei: „Da, noi am fost aceia”. Atunci am fugit într-un suflet şi m-am gîndit că totul s-a sfîrşit, că tu ne-ai trădat, şi am vrut să mă duc să te trădez şi eu pe tine arătîndu-i lui Begovic şi lui Dordevic locul unde te afli.

— Păi Zlata ştia dinainte, de la Bălăior, că noi am fost făptaşii.

— Da, însă eu habar n-am avut şi m-am pomenit deodată în mîinile liceenilor, şi după o clipă mă aflam la poliţie, unde Dordevic îmi punea întrebări, iar eu îi şi spusesem: „Ştiu unde este Branko”, cînd tocmai atunci a intrat Zlata şi te-a dat în vileag.

— Şi-atunci te-ai întors la pavilion?

— Da, sărind peste garduri – spuse Zora şi izbucni în plîns.

Branko o cuprinse de umeri:

— Ei, acum totul e bine. Sîntem salvaţi şi eu îţi sînt de două ori recunoscător.

— Nu eşti supărat pe mine pentru ce-am făcut?

Branko rîse:

— Nu. Dar e mai bine să nu mai vorbim despre asta şi nici să nu le povestim celorlalţi.

— Bine. Zora îşi şterse lacrimile. Aşa să facem. Acuma hai, trebuie să ne vedem de drum.

Nicola, Pavle şi Duro nu se culcaseră încă, iar moş Gorian şi unchieşul Orlovic şedeau la masa de piatră. Cu toţii îi aşteptau îngrijoraţi pe Branko şi pe Zora.

— În sfîrşit, iată-vă înapoi – îi întîmpină moş Gorian. Începuserăm să credem c-au pus poliţaii mîna pe voi.

— Era cît pe ce, însă ne-au salvat Ringelnatz şi Curcin – şi amîndoi se porniră să depene toată povestea.

Rîseră cu toţii şi se bucurară, mai cu seamă în privinţa lui Curcin.

— Altminteri, cred că aţi aflat – le mai spuse bătrînul – că primarul a urcat premiul pus pe capetele voastre.

— La două sute de dinari – completă Branko, dînd din cap.

— Ce-aveţi de gînd să faceţi acum?

— Ringelnatz îţi trimite vorbă să ne vîri într-un butoi şi să ne scufunzi pentru cîtva timp în mare.

Bătrînul rîse:

— Ăsta ar fi cel mai bun lucru. Dar, răbdare... Poate că nu mai departe decît mîine lumea se va arăta mai prietenoasă.