Capitolul 18
Saltul în mare

În ceasurile ce au urmat, Branko, fie că stătea laolaltă cu ceilalţi, fie că pescuia sau şedea lingă Pavle, care, la sfatul bătrînului, îşi ţinea piciorul ore întregi cufundat în apa sărată a mării, se gîndea neîncetat la Zlata.

Era cea mai frumoasă fată pe care o văzuse vreodată.

Cînd se gîndea la ochii mari şi luminoşi ai Zlatei, la obrajii ei fragezi şi rumeni, chipul lui se lumina de fericire, ca şi cum ar fi avut-o dinaintea ochilor. Repede îşi lua muzicuţa şi începea să cînte. Primele acorduri se înfiripaseră, iar către seară izbuti să închege primul cîntec.

Putea-va oare să-l cînte într-o bună zi fetei? Ea a zis că vrea să-l revadă. Asta nădăjduia şi el. Poate chiar mîine dimineaţă... În graba cu care plecase, el uitase iar să-şi exprime recunoştinţa pentru că l-a eliberat, iar acum mai trebuia să-i mulţumească şi pentru muzicuţă. Voia să-i ducă ceva. Dar ce? Plecă pe ţărm şi se cufundă în mare să caute scoici frumoase.

A fost nevoit să se scufunde de mai multe ori ca să găsească două scoici minunate. Una era trandafirie şi delicată ca o boare imaterială, aproape că puteai să priveşti prin transparenţa ei! Cealaltă avea o culoare mai închisă, în schimb era mai mare şi mai întortocheată, cu tot soiul de proeminenţe pe partea bombată.

Le frecă bine cu nisip fin şi le vîrî în buzunar.

Pe înserate sosi şi taica Gorian. Fusese toată ziua în oraş şi stătuse de vorbă, în privinţa peştilor săi, cu Radic şi cu directorul Kukulic.

Societatea nu voia să-i dea nici un camion, de aceea telefonase la Susak şi vorbise cu cîteva fabrici mari de conserve, care prelucrau tonul. Fabricile însă nu trimiteau nici căruţe, nici camioane. Moş Gorian bătu cu pumnul în masă. Unul din directori îi spusese: „Noi toţi avem contract cu societatea. Ne procurăm peştele numai de la ea sau prin intermediul ei. Fiţi deci amabil şi adresaţi-vă societăţii, dacă spuneţi că aveţi atîta berechet de peşte”.

Unchieşul Orlovic lăsă capul în piept:

— Aşadar, şi-au dat cu toţii mîna împotriva noastră.

— Aşa se pare. Moş Gorian îşi şterse năduşeala de pe obrajii învăpăiaţi.

— Şi acum vrei să-i vinzi societăţii? Moş Orlovic se uită lung la el.

Gorian clătină din cap:

— Încă nu. Am împrumutat de la Drăgan căruciorul. Să văd dacă au să mă poată împiedica să-mi vînd peştele la piaţă.

Zora servi cina: pîine proaspătă, frumos rumenită, şi lapte gras. Pavle, care pentru prima oară putea să umble în voie, puse pe masă şi un coşuleţ cu pătlăgele roşii. Copiii întingeau în sarea zgrunţuroasă minunatele roade purpurii, apoi le duceau la gură.

Moş Gorian, care, o dată cu mîncarea, îşi recăpătă şi buna dispoziţie, făcu copiilor cu ochiul.

— Voi, in timpul ăsta, aţi scos-o la capăt mai bine decît mine, ai?

Veselindu-se, hohotind şi chicotind, copiii povestiră celor doi bătrîni cum şi Begovic, şi Brozovic, şi Dordevic, ba chiar doctorul Ivekovic o rupseseră la fugă de frica dovlecilor lor.

Gorian rîdea cu poftă:

— Mai adineauri, în oraş, am auzit că Begovic stă la „Hotel Adria” şi toarnă pe gît un rachiu după altul, doar-doar o uita de stafii!

— A fugit şi primarul? întrebă moş Orlovic cu îndoială.

— Şi încă cum! răspunse Zora.

Bătrînului tot nu-i venea să creadă.

— Da, da – întăriră cu toţii.

— Ba, cu picioarele lui de bărzoi, le-a luat-o înainte la toţi... – adăugă Nicola.

Moş Gorian zîmbi pe sub mustaţă:

— Ei, acum, o bucată de vreme au să vă dea pace în cetatea voastră, o dată ce şi primarul e încredinţat că bîntuie stafiile pe la uscoci.

După scăpătatul soarelui, o luară la trap spre cetate. Pavle mărşăluia alături de ei. Îi era dor de vechiul lui culcuş şi, mai cu seamă, de pozele lui.

Nu se zărea nimeni în faţa porţii, şi nici pe colină nu văzură ţipenie de om. Avusese dreptate moş Gorian. Cîtva timp, cetatea va fi ocolită de toţi senienii, iar pe ei aveau să-i lase în pace.

Copiii se zbenguiră urcînd scara, se ascunseră prin săli, stîrniră liliecii, se jucară iar de-a duhurile, strigară „uhu!” şi imitară şoimii. Scoaseră chiote, „pif, paf!”, se veseliră de ecoul ce hăulea înmiit prin vasta zidire, şi atîta se zbenguiră, pînă cînd căzură pe paie rupţi de oboseală.

Luînd parte la toate aceste jocuri, Branko nu înceta să se gîndească la Zlata şi la muzicuţa lui. Îndată ce se lungi în culcuşul său, o şi scoase din buzunar şi începu să cînte.

În zori se apucă iar să cînte, cînd Duro tocmai se pregătea să-l trezească din somn ca să meargă împreună la Curcin.

— Te-ai şi sculat? îl întrebă el, uimit.

— De un ceas bun – răspunse Branko.

Curcin le pusese la locul ştiut, pe lîngă pîinea veche, şi una proaspătă, ba chiar şi o bucată de cozonac. Ce mai tura-vura, de cînd copiii îi povestiseră tărăşenia cu drăguţul nevesti-si, el îi răsfăţa.

Ca totdeauna, Duro vru s-o pornească imediat la turn, însă lui Branko îi zbură din nou gîndul la Zlata. Poate ar găsi un prilej să-i dea scoicile...

— Poţi să te duci singur? îl întrebă el pe Duro, care tocmai încăleca deschizătura cuptorului.

— Dar ce-ai de gînd să faci? îi întoarse acesta întrebarea.

— Nu mare lucru – o scăldă Branko – aş vrea doar să vorbesc ceva cu prietenul meu Ringelnatz.

— Bine, bine – zise Duro şi, chipurile, o luă tîrîş mai departe.

Branko se strecură afară din brutărie, intră într-o curte, o străbătu, ajunse în fierăria lui moş Tomislav, pustie la ceasul acela, şi ieşi drept în faţa „Hotelului Zagreb”.

Nu minţise cînd îi spusese lui Duro că vrea să vorbească cu Ringelnatz. Chiar voia, căci dacă putea cineva să-l ajute s-o întîlnească pe Zlata, apăi ăsta era Ringelnatz şi numai el: lîngă „Hotel Zagreb” se afla casa primarului.

Ringelnatz privea din prag. Faţa lui îngustă şi posacă sta aplecată deasupra unei mantale: o peria cu multă grijă.

— Pst! îl ţistui Branko.

Ringelnatz îl văzu şi se apropie.

— Ce cauţi în oraş, nenorocitule? îl dojeni el. Nu ştii că poliţaii umblă ca turbaţi pe urmele tale?

— Voiam să te-ntreb ceva – răspunse Branko în doi peri.

Ringelnatz se uită cu teamă în toate părţile.

— Ei, hai, întreabă-mă! îl îndemnă el.

— O cunoşti pe Zlata?

— Pe fata primarului? Sigur c-o cunosc.

— Mi-a dăruit o muzicuţă. Branko o scoase din buzunar.

— Ăsta nu-i un motiv ca să te foieşti pe-aici.

— Am uitat să-i mulţumesc.

— Hm! mormăi Ringelnatz, privindu-i mirat pe Branko, pe urmă continuă: Apăi ai sosit prea tîrziu. Domnişoara Zlata a plecat de-un sfert de oră la baie, şi pînă la amiază nu se întoarce.

— La baie? repetă Branko.

Atunci cu siguranţă că putea s-o revadă chiar azi şi, poate, să-i şi vorbească.

— Mulţumesc, mulţumesc. Mai făcu o mică plecăciune în faţa lui Ringelnatz şi, tot aşa pe furiş cum venise, dispăru.

Urcînd pe brînci priporul spre cetate, zări o umbră înaintea lui. Se ascunse prudent într-un tufiş şi rămase lungit acolo o bucată de vreme.

Să fie oare Begovic sau vreunul din liceeni? Numai după ce se înstăpîni din nou liniştea, ieşi din tufiş şi îşi urmă drumul, căţărîndu-se spre cetate.

Între timp, ceilalţi făcuseră foc în ascunzătoare. Pavle frigea cîţiva peşti. Tocmai se întorsese cu spatele şi turna untdelemn peste ei.

— Da’ unde-ai zăbovit atîta? îl întrebă Zora.

Branko se înroşi tot.

— Am fost în oraş – bîigui el.

Duro îşi strînse buzele:

— A fost la prietenul lui, la Ringelnatz.

— M-ai urmărit? i se adresă Branko, furios.

Duro făcu semn că da:

— Ştiu tot ce-ai vorbit cu Ringelnatz.

— Ce-am vorbit?

Duro se întoarse spre Zora:

— A întrebat de-o fată.

Branko îl pironi cu privirea, şi mai furios. Aşadar, iată umbra pe care o zărise de-a lungul Potocului.

— Spion afurisit! zvîrli el printre dinţi şi se uită la peştii din tigaie.

— Ai întrebat de fata care ţi-a dăruit muzicuţa şi care te-a salvat? întrebă Zora, privindu-i drept în ochi.

Branko se înroşi mai tare:

— Da.

— Ai întîlnit-o?

Băiatul clătină din cap:

— Nu.

Copiii îşi puseră fiecare bucata de peşte pe pîine şi începură să mănînce, apoi strînseră totul, astupară intrările şi dădură o fugă pînă la moş Gorian.

Bătrînul îi aştepta. Îl ajutară să împingă luntrea cea mare la apă. Taica Gorian avea nevoie de cîţiva peşti foarte proaspeţi pentru a-i desface la piaţă.

Prinderea peştilor mari devenise din ce în ce mai lesnicioasă. Pescarul arăta cu mîna pe cei pe care-i dorea şi care abia de se dădeau la o parte în faţa grelei luntre. Zora sau Nicola îi loveau în cap cu ciomegele, iar Branko, Pavle şi Duro îi scoteau afară. Apoi taica Gorian îi alegea şi-i căra la căruciorul lui Drăgan.

— Puteţi să-mi ajutaţi să împing căruciorul o bucată de drum pînă la şosea? îi rugă el cînd căruciorul fu plin.

Pavle şi Zora se grăbiră să spună da; Nicola şi Duro puseră şi ei mîna să împingă laolaltă cu ceilalţi, dar cînd Duro văzu că Branko a rămas în urmă, făcu şi el la fel.

Branko aşteptă pînă ce dispărură cu toţii la prima cotitură, apoi o luă la trap în direcţie opusă. Voia să ajungă la baie, şi pîn-acolo avea de mers cel puţin o jumătate de oră.

O bună bucată de drum putu s-alerge de-a lungul coastei, apoi ţărmul se ridica, abrupt şi stîncos, la o mare înălţime. Din punctul acela trebuia să-şi continue drumul înot.

Branko era un bun înotător. De pe una din stlnci sări cu capul în apă şi nu reapăru la suprafaţă decît departe în larg.

Dinspre Rab sufla un vînt uşor. Valurile se înălţau tot mai sus. Cînd îl purtau pe crestele lor, cînd îl zvîrleau în hăul adînc dintre ele. Băiatul se bucura de acest lucru, fiindcă astfel putea să ajungă aproape nevăzut în preajma băii.

Branko nu fusese niciodată dincolo de îngrădirea pe care senienii o numeau „baia noastră”. Cînd voia să se scalde în mare, se ducea unde avea chef. Acolo, la baie, costa bani, ba îi mai trebuiau şi chiloţi de flanelă, lucruri de care Branko n-avea parte, nici habar.

Pentru prima dată văzu şi el ce se află în spatele îngrăditurii. În dreapta şi-n stînga se înşirau cabine din piatră, iar între ele, la mijloc, rămînea un loc, dinaintea căruia, în mare, era un ţarc pentru cei ce nu ştiau să înoate. La dreapta se înălţa un turn de lemn: trambulina de unde se sărea în apă şi, după cum observă Branko, de unde puteai să-ţi dai drumul ca pe un tobogan. În stînga ţarcului se afla un turn mai mic, de unde un băiat tocmai îşi făcuse vînt în apă.

Tot locul acela era înţesat de lume. Branko văzu copii şi oameni mari. Pe unii îi şi recunoscu. Printre femei se aflau mai multe lucrătoare de la regie, prietene de-ale maică-si. Bărbatul acela gras, cu burtă mare şi cu picioare scurte, era doctorul Skalec. Ce caraghios arăta fără vesta lui albă!

Se apropie şi mai mult. Unde să fie oare Zlata? Nici în apă nu se zărea, nici printre lucrătoarele de la regie. Şi cum nu o găsea nicăieri, Branko tocmai se pregătea să facă înot cale întoarsă. Deodată văzu două fete care urcau treptele pe o faleză care, din zona îngrădită, pătrundea adînc în mare, înălţîndu-se falnică.

Va să zică şi pe faleză mai era lume. Branko zări cîţiva băieţi şi o tînără. Poate că era chiar Zlata.

Înotă cu băgare de seamă, apropiindu-se de faleză. Un ţanc îngust cobora prăpăstios pînâ-n apă. Băiatul se ascunse acolo să-şi mai tragă o clipă răsuflarea.

Între timp se uită în jurul lui. Ţancul se ridică abrupt la mare înălţime, însă dacă s-ar folosi cu dibăcie de mîini şi de picioare, ar putea ajunge sus pe faleză.

Aşteptă să i se mai zvînte hainele jerpelite, apoi începu să se caţăre. După ce făcu o bucată de drum, căţăratul îi păru mai lesnicios decît îşi închipuise. Se prinse cu mîinile de marginea falezei, ridică fruntea şi, după o clipă, se avîntă sus.

La început îi văzu numai pe băieţi, care se soreau pe lespezile încinse, dar ceva mai departe, spre dreapta, sta lungită şi Zlata. Fata se odihnea pe un halat mare de baie înflorat, cu capul sub o umbrelă galbenă; în faţa ei, pe nisip, se afla o carte: Zlata citea.

Branko se furişă binişor pînă lîngă ea.

— Bună dimineaţa! şopti el.

Ea ridică ochii de pe carte şi-l privi uimită:

— Tu?!

— Da, eu – răspunse băiatul, dînd din cap.

— Vii des aici?

— Nu – şi rîse. Azi e prima oară.

— Asta-i frumos. Se uită iar la el: Dar stai jos.

Branko scoase scoicile din buzunar:

— Voiam doar să v-aduc două scoici.

— Ah, ce frumoase sînt! Zlata o luă pe cea mai mică: E ca o ureche, ca o ureche micuţă.

— Ceastălaltă cîntă ca marea – zise băiatul şi i-o întinse pe a doua.

Zlata o duse la ureche şi-şi ţuguie gura mică:

— Într-adevăr, parcă toată marea ar fi înăuntrul ei!

— Chiar acolo şi este – zise cu sinceritate Branko.

— Ce-ţi face muzicuţa?

Băiatului i se luminară ochii:

— Am şi învăţat vreo două cîntece. Şi scoase muzicuţa din buzunar.

Trebui mai întîi s-o scuture bine pînă se scurse toată apa şi, în sfîrşit, scoase un sunet, apoi mai trecu destul timp pînă să se înfiripeze şi melodia.

Zlata se ridică în capul oaselor:

— Ce cîntec e ăsta?

— Un cîntec pe care-l cînta adesea tata.

— Avea şi el o muzicuţă?

Branko rîse:

— Tatăl meu e cel mai bun viorist din Seni.

— Cel mai bun? Atunci trebuie să-l ascult şi eu. Unde cîntă?

Încurcat, Branko privi în gol:

— Acum e plecat, departe, prin lume...

— Şi pe tine te-a lăsat aşa, singur-singurel? Cel puţin mamă ai?

Branko clătină din cap:

— Mama mea a murit.

Fata se uită din nou la el:

— De mult?

Branko îşi scormoni amintirile: oare cît era de cînd o dusese pe maică-sa la groapă? I se părea că se scurseseră săptămîni, ba chiar luni...

— Cred că de trei săptămîni – rosti el.

Abia atunci băgă de seamă fata cît de nevoiaş şi de zdrenţăros era băieţandrul.

— Dar n-ai pe altcineva care să vadă de tine?

Branko îşi umflă pieptul:

— V-am mai spus. Eu n-am nevoie de nimeni. Sînt uscoc.

În clipa aceea cineva îl înşfăcă brutal de umeri şi răsună o voce stridentă:

— Ai tu mutră de uscoc? Ha, ha! Haimana, haimana nenorocită ce eşti!

Branko se smulse din strînsoare şi se întoarse furios.

În spatele lui, vînjos şi lat în umeri, stătea cu dinţii rînjiţi tînărul Karaman; însă nu era singur: în faţa şi-n spatele lui se mai aflau vulpoiul de Brozovic, băiatul cel gras al morarului, Skalec, Slavko, fratele Zlatei, fiul silvicultorului, Marculin cel cu picioare subţiri, mai multe alte fete şi alţi cîţiva copii.

Primul care-l dibuise pe Branko fusese Brozovic. Auzind sunetele muzicuţei, se urcase pe faleză, îl recunoscuse şi într-un suflet se întorsese înapoi cu ceilalţi. Acum, triumfători, se grămădiseră în jurul lui şi rîdeau batjocoritor.

Branko era ca o sălbăticiune căzută în capcană şi încolţită din toate părţile. Îşi încleştă pumnii.

— Cine m-a făcut haimana?... Şi vru să se arunce asupra celui dintîi.

Dar Karaman îi tăie calea, împreună cu Slavko şi cu băiatul silvicultorului, pregătindu-se să-l lovească. Atunci Zlata îşi zvîrli umbrela cît colo, sări în sus şi, împingîndu-l pe Karaman şi pe frate-său, se răsti mînioasă:

— Lăsaţi băiatul în pace!

Vorbise atît de hotărît, iar chipul ei era atît de grav şi de autoritar, încît o clipă liceenii se domoliră.

— Parcă ţi-am interzis să te mai amesteci în treburile noastre! şuieră Slavko printre dinţi, cu răutate.

— Nu m-amestec în treburile voastre – îi răspunse răspicat fata – însă băiatul a venit în vizită la mine şi se află sub ocrotirea mea.

— Ehei! behăi micul Brozovic. Frumoasa Zlata primeşte vizita hoţilor de drumul mare!

— Da, da! strigă şi grăsanul morarului. Frumoasa Zlata se dă de partea haimanalelor!

Karaman se dovedi şi mai josnic:

— Pesemne că-i îndrăgostită de derbedeul ăsta. Şi faţa i se schimonosi într-un rînjet, apoi începu să chicotească.

— Eu sînt... – începu Branko, însă, de furie, cuvintele i se opriră în gîtlej şi nu izbuti să mai rostească nimic, ci doar îşi încleşta pumnii.

— Hai, vorbeşte... – i se adresă batjocoritor tînărul Smolian.

— Da, vorbeşte dacă mai ai curaj... – îl înţepă Brozovic.

— Spune tu cu gura ta ce eşti – îl luă în rîs băiatul cel gras al morarului.

Liceenii se apropiară din nou şi-l înconjurară.

Branko gîfîia precipitat. Ce putea să le răspundă acestor nesuferiţi acuzatori? De fapt, adevărul lui nu şi l-ar fi putut exprima decît cu pumnii. Dar simţi că Zlata îl priveşte cu încordare şi că aşteaptă un răspuns de la el.

— V-am mai spus o dată – rosti el răspicat, însă şi cu o intonaţie de rugă în glas. Eu nu sînt hoţ!

— Da’ că ai furat caise de la noi, asta n-a fost hoţie? Slavko îşi ridică pe frunte ochelarii, fulgerîndu-l pe Branko.

— Că mi-ai jefuit ascunzătoarea cu provizii, nici asta n-a fost hoţie, ai? îndîrjit, micul Brozovic se înroşise tot de ciudă.

— Că aţi dat drumul animalelor mele, asta nu-i hoţie?! Ba chiar crimă a fost! Şi-o să plătiţi voi scump de tot pentru faptele voastre! strigă Smolian, apropiindu-se de Branko.

— Şi că aţi dat drumul peştilor din iaz, asta scrie pe toate afişele – îl înfruntă feciorul morarului. De-aia vă şi caută poliţia.

— Ştiţi foarte bine – ripostă Branko, aproape răcnind de furie – că am făcut toate astea numai ca să ne răzbunăm că aţi tăbârît asupra lui Stiepan.

— Dar povestea cu peştele? îi tăie vorba Karaman. Asta a fost înainte de întîmplarea cu Stiepan; tata a cerut să fii arestat pentru furt de peşte.

— Păi de-asta a şi stat la închisoare – ţipă micul Brozovic.

Curajul lui Branko începea să se clatine:

— Am luat peştele fiindcă mi-era foame.

Liceenii începură să rîdă. Slavko spuse batjocoritor:

— Asta-i motivul tuturor hoţilor şi tocmai de-aia ai să pofteşti înapoi la puşcărie.

Plin de mînie, Branko îl ţintui cu privirea:

— În Biblie stă scris că cine-i înfometat să se sature. Apoi adăugă: Peştele zăcea aruncat pe jos.

— Cu toate astea, tot la puşcărie ai să te-ntorci! strigă Slavko.

— Dar mai-nainte – spuse tînărul Smolian – o să-ţi muiem bine oasele – şi se repezi pentru a treia oară la Branko.

Zlata se aruncă din nou între ei.

— Sau îl lăsaţi în pace, sau dacă nu, pe Dumnezeu din cer, va trebui să mă bateţi şi pe mine! strigă ea.

— Ştii foarte bine că tata a pus un premiu pe capul lui – zise Slavko.

— Aşa o fi – răspunse Zlata. Dacă este într-adevăr atît de primejdios, n-are decît să pună mîna pe el Begovic sau Dordevic, dar nu voi, şi faptul că vreţi să vă năpustiţi cu toţii asupra lui, este un lucru josnic pe care eu nu-l rabd!

Karaman se înfipse iarăşi în faţă:

— Atunci sînt nevoit să te ţin eu, în timp ce băieţii au să-l croiască pe derbedeu.

Încercă s-o imobilizeze pe Zlata, cînd băieţii fură îmbrînciţi violent de două mîini grele ce atîrnau de două braţe lungi şi păroase.

— Ce-i aici? întrebă calm bărbatul înalt şi uscăţiv, posesorul braţelor păroase, şi îşi arătă chipul palid şi ochii lui mari, de bou.

— L-am prins pe Branko Babici, domnule Kukulievic — se grăbi să strige micul Brozovic. Ştiţi, băiatul acela pe care-l caută poliţia.

— Hm, hm! făcu Kukulievic, un fost pescar, care, vîrît în nişte pantaloni albi şi în nişte saboţi de lemn, trebuia să îndeplinească funcţia, nu prea uşoară, de supraveghetor al băii.

— Şi eu – spuse Zlata, proţăpindu-se lîngă el – nu permit ca liceenii să-l ia la bătaie.

Abia acum o recunoscu supraveghetorul pe tînăra fată.

— Domnişoara Zlata – rosti el, cu o plecăciune, apoi îşi şterse cu mîna-i mare năduşeala de pe faţă. Ce-i de făcut? întrebă omul.

Slavko o împinse la o parte pe soru-sa:

— Şi eu îţi poruncesc să nu iei în seamă vorbele soră-mi şi să pui imediat mîna pe ticălos.

Supraveghetorul îşi frîngea mîinile, încurcat:

— Asta-i o treabă grea, tinere.

— De ce?

— Fiindcă eu sînt supraveghetorul băii, nu-s poliţai.

Dar Kukulievic nu-şi mai lua ochii de la Branko.

Băiatul fierbea de mînie şi ţinea încă pumnii încleştaţi; supraveghetorul observă cămaşa flenduroasă şi pantalonii rupţi ai băiatului. Îi veni o idee.

— Ai bilet? întrebă el.

Branko clătină din cap.

— Aşadar, ai sărit gardul?

— Nu.

— Păi atunci cum de-ai ajuns aicea sus?

Branko arătă spre faleză:

— Mai întîi prin apă, apoi m-am căţărat pe faleză.

Ochii mari, de bou, se căscară şi mai mult. Supraveghetorul strîmbă gura admirativ.

— O! exclamă el. Dar îşi aminti unde voia să ajungă: Aşadar, n-ai bilet de intrare?

— Nu – repetă Branko.

— Atunci îmi pare rău, dar trebuie să vii cu mine, chiar de s-ar ruga domnişoara Zlata încă de două ori pe-atîta.

Fata sări din nou în apărarea lui Branko. Luă din halatul ei de baie o punguliţă.

— Dacă asta-i totul, cumpăr eu un bilet pentru el.

— Oho! strigară în cor liceenii. Aşa uşor nu ne scapă el! Las’ că-l ţinem bine!

Iar micul Brozovic ţipă:

— Ţineţi-l măcar cîteva minute, pînă-l aduc eu pe Begovic.

Îmboldit de liceeni, bietul Kukulievic se răsucea pe loc ca un cîine care-ar vrea să-şi prindă coada.

— Păi domnişoara Zlata vrea să-i daţi pace băiatului.

Slavko îl îmbrînci la o parte pe bărbatul înalt:

— Kukulievic, tata a pus şi un premiu pe capul lui!

— Ce? mormăi omul. Un premiu?!

— De o sută de dinari! continuă Slavko. Şi dacă pui mîna pe el, o s-avem noi grijă ca să-ncasezi dumneata premiul.

— Hm, hm! De astă dată, supraveghetorul îl privi cu alţi ochi pe Branko. Pentru el, o sută de dinari însemna aproape o avere. Se adresă din nou Zlatei: Dacă, într-adevăr, aşa stau lucrurile, domnişoară Zlata, din păcate, n-am ce face – şi se îndreptă legănîndu-se către Branko.

Băiatul se sperie. De mult îşi dăduse seama că fata nu-l mai putea salva. Şi tot atît de bine îşi dăduse seama că o luptă cu liceenii n-avea sorţi de izbîndă, căci cercul lor se tot strîngea, aşa încît nu-i mai rămînea decît să fugă, dacă ţinea cu orice preţ să se salveze.

Iscodise încă dinainte cu privirea, căutînd vreun mijloc de scăpare. Dar pe unde? În faţa lui, în semicerc, stăteau băieţii, în spatele lor, înalt şi cu neputinţă de escaladat, se înălţa gardul de lemn, iar în stînga cobora în mare o stîncă abruptă: jos, valurile izbeau faleza.

Supraveghetorul băii îşi apăsă mîinile-i mari şi buhăite pe umerii lui Branko. Privirea băiatului alunecă pe stîncă în jos. De acolo nu putea să se arunce. La poalele stîncii ieşeau din apă cîteva pietre ascuţite, însă ceva mai departe, la dreapta, faleza pătrundea atît de adînc în mare, încît el ar fi putut să sară dincolo de pietre.

Supraveghetorul băii îl ţinea strîns, iar tînărul Karaman îl înşfacă şi el.

„Acum ori niciodată!” îşi spuse Branko. Se aplecă şi-l izbi cu capul în burtă pe Karaman; lunganul căzu pe spate, agitîndu-şi furios braţele, şi în aceeaşi clipă Branko sări peste el... Pînă să-şi vină ceilalţi în fire, băiatul se şi afla sus pe promontoriu. Privi spre apă: era undeva jos, departe, departe; poate la opt sau zece metri... O clipă se înfioră şi holbă ochii, îngrozit.

Ceilalţi se apropiau. În fruntea lor se afla Smolian, iar imediat după el venea legănîndu-se supraveghetorul băii.

Branko se încordă ca un arc. Trupul său tînăr, cu pielea smeadă, sta ca o statuie de bronz în lumina puternică. Îşi făcu grăbit cruce, se gîndi la maică-sa şi sări.

Văzîndu-l pe Branko săltînd ca un peşte uriaş de pe faleză în apă şi plutind în văzduh, începură cu toţii să strige. Băiatul desluşi glasul Zilatei.

N-a fost însă chiar atît de primejdios după cum părea. Cu ochii închişi şi eu braţele bine întinse, el a zburat prin aer, iar peste cîteva clipe a simţit îmbrăţişarea molatică şi caldă a apei. Plonjă pînă-n fundul limpede al mării, apoi se smuci pieziş la suprafaţă, dar pentru mai multă siguranţă înotă cîtva timp sub apă; cînd se ivi pe creasta valurilor, se afla departe în larg.

Nimeni n-ar fi îndrăznit să se arunce după el. Liceenii rămaseră care înmărmuriţi, care furioşi pe promontoriu, cu ochii ţintă la fugar. Supraveghetorul băii clătină din capul său mare ca un dovleac. N-ar fi sărit după băiat nici pentru o mie de dinari, fiindcă se temea de apă mai vîrtos decît de săritură.

Branko înotă pe spate şi privi spre faleză. Zlata stătea tot acolo, aproape de margine, chiar pe locul de unde sărise el.

Oare s-o fi speriat tare? Lui Branko îi mai răsuna în urechi strigătul ei. Băiatul înălţă o mînă şi-i făcu semn. Zlata îşi ridică umbrela, răspunzîndu-i.

Un val se prăvăli peste capul lui şi trecu cîtva timp pînă ce băiatul reveni la suprafaţă. Zlata tot îi mai făcea cu mîna. Al doilea val îl trase mai în adînc. Se întoarse pe burtă şi începu să înoate cu nădejde, străbătînd munţii şi văile de apă. De astă dată o ţinu de-a dreptul spre golf şi, după o oră, ajunse la destinaţie. Ceata îi observase lipsa şi-l aştepta. Zora şedea pe ţărm.

— Unde-ai fost? îl întrebă ea.

Branko se scutură ca un cîine, şi apa curgea şiroaie din haine şi din păr.

— A... – bîigui el, încurcat. Am înotat.

Duro îl privi chiorîş, dintr-o parte:

— Minte. A fost la baie.

Branko se înfurie:

— Nu te mai dezbari odată de iscodirile astea ale tale?

Duro rîise batjocoritor:

— Am voie să fac ce-mi place, şi-mi place să mă distrez.

— Iar ai fost la Zlata? întrebă Zora, şi o cută îi brăzdă fruntea.

— Da – răspunse Branko, de astă dată foarte sincer.

— Apoi a sărit în mare – interveni Duro.

— În mare? repetă Zora.

Branko încuviinţă printr-un semn:

— Liceenii voiau să mă dea pe mîna poliţiei ca să fiu iar închis. L-au adus şi pe supraveghetorul băii.

— Da’ de unde ai sărit? continuă fata să-l întrebe.

Branko arătă într-acolo:

— De pe faleză.

Zora rămase cu gura căscată.

— De pe faleză? repetă ea şi se uită la Branko jumătate cu admiraţie, jumătate supărată.

— Da – răspunse băiatul – toate celelalte drumuri mi-erau tăiate.

După cină, Branko se duse pe ţărm. Oare Zlata o fi crezut tot ce i-au povestit liceenii, şi-acum îl socoteşte şi ea un hoţ şi un derbedeu?

Îşi scoase muzicuţa din buzunar şi începu să cînte.

Deodată se pomeni cu Zora alături.

— Ce-ai făcut la Zlata? întrebă fata.

— Nimic – răspunse încurcat Branko. I-am dăruit două scoici pentru muzicuţă – şi cîntă mai departe.

După un răstimp Zora se sprijini de el:

— O iubeşti? îl întrebă, uitîndu-i-se drept în ochi.

— Nu ştiu – zise băiatul şi după cîteva clipe adăugă: E atît de frumoasă!...