Capitolul 2
Bătrâna Kata şi coliba ei

Branko mai privi o clipă lumina prietenoasă a lămpilor, apoi trînti uşa cu zgomot. Se întunecase. Din stînga cădea răsfrîngerea unui felinar, deasupră-i pluteau cîteva stele.

Branko o luă la trap. Să se ducă la bătrîna Kata? Îl auzea aievea pe Pletnic spunîndu-i acest lucru.

O singură dată o văzuse pe bătrînă, aşa, în treacăt. Se ivise jos în port, înaltă şi fantomatică, pe cînd el se ducea cu maică-sa la piaţa de peşte. Anca se oprise:

— O vezi colo pe bătrîna aceea înaltă?

Branko încuviinţă printr-un semn.

— Asta-i bunică-ta.

Holbase ochii cît cepele:

— Vai, ce neagră e şi ce rea trebuie să fie!

Anca îl strînse pe băiat lîngă ea:

— Chiar aşa şi este. Lumea spune că ar fi vrăjitoare.

El ridică privirea spre maică-sa:

— Ce-i aia „vrăjitoare”?

— Una care doreşte răul tuturor.

— Şi nouă?

Anca rîse, însă rîsul ei nu mai răsuna atît de limpede ca altă dată:

— Mai ales nouă.

La vrăjitoarea asta trebuia să se ducă el. Se strecură încet pînă jos la chei. Aici era mai lumină. Toate lampioanele fuseseră aprinse şi un furnicar pestriţ mişuna lîngă apă.

Tot Seni-ul se grămădise acolo. Vreo doi pădurari vorbeau între ei. Prin faţa cîrciumioarelor hoinăreau cîţiva marinari. Se mai aflau prin preajmă şi ţărani de pe la sate. O droaie de pescari se tot împingeau prin mulţime. Mulţi liceeni umblau teleleu de colo-colo. Nişte fete chicoteau tare. Cîteva muncitoare de la regie se plimbau ţinîndu-se la braţ. Alţi cetăţeni ieşeau de prin casele lor. Vreo doi-trei soldaţi se înfiinţară şi ei.

Se auzi un şuierat. Sosea vaporul poştal de la Fiume. Fu pusă pasarela, şi cîţiva pasageri şi muncitori îşi croiră drum prin mulţime. În frunte mergea un englez, cu o şapcă mare, cadrilată. După el veneau doi italieni, pe care-i recunoşteai după felul lor de a vorbi tare. Următorii erau de bună seamă nemţi. Muncitorii purtau veşminte ponosite peste cămăşile lor rupte, iar hainele atîrnau pe ei. Ţăranii aveau pe cap berete mici, roşii, cu canafuri negre şi lungi ca nişte cozi de cal.

Portarii micilor hoteluri se repezeau înaintea călătorilor şi strigau fluturîndu-şi şepcile: „Hotel Adria”, „Hotel Zagreb”, „Hotel Nehai!“

Branko se opri. Pe portarul de la „Hotel Zagreb”, cu pantalonii lui albi, marinăreşti, şi cu haină albastră, îl cunoştea. Era un vienez, se numea Ringelnatz şi avea o mutra posaca.

Italienii se duseră la „Hotel Adria”, nemţii la „Hotel Nehai”. Ringelnatz luă valiza englezului şi porni înaintea lui.

În urma pasagerilor, mulţimea îşi uni din nou rîndurile. Branko se mai uită o dată la vapor. Pasarela fu ridicată, iar micul vas se puse în mişcare, îndreptîndu-se spre insula Rab.

Branko se răsuci pe călcîie, luînd-o pe urmele lui Ringelnatz.

În piaţa de peşte, două femei făceau curăţenie în gherete. Radic îşi căra toată marfa într-o căruţă. Dinaintea farmaciei stătea bătrînul Homolic, arătîndu-şi burta şi salutîndu-şi toţi cunoscuţii.

La „Hotel Adria“ cînta o orchestră de ţigani. Cînta de răsuna strada, iar primul viorist îşi zbănţuia cîrlionţii încoace şi încolo, de parcă ar fi cîntat cu ei, nu cu arcuşul.

Aici, lumea se îngrămădise şi mai dihai decît pe ţărmul mării. Branko zări în mulţime două muncitoare de la regie care fuseseră la cimitir. La amiază mai aveau ochii scăldaţi în lacrimi, dar acum erau rumene ca nişte păpuşi. Ba în lumina albă a lampioanelor electrice feţele boite le luceau de-ai fi zis că-s date cu ceară. Patru marinari se luară agale după ele, aruncîndu-le o glumă-două, iar fetele rîdeau tare, pline de voie bună, aşa cum rîsese odinioară şi maică-sa.

Pacic, tîmplarul, se afla şi el acolo. Subţire ca un plaivas şi cu haina ruptă, stătea lîngă ucenicul său. Se aşezaseră amîndoi în spatele muzicanţilor şi dădeau de duşcă nişte vinişor de-ăl negru.

Chiar lîngă orchestră se înfipsese Begovic. Faţa lui ca o pătlăgică roşie se înălţa din gulerul ţeapăn al uniformei; poliţaiul trăgea chiorîş cu ochiul, iscodind pretutindeni în căutarea unei prăzi. Cum vedea vreun copil care nu era de pe-acolo, sărea la el, vînturînd bastonul de cauciuc. Chiar şi aşa beat, se pricepea să-i atingă pe cei pe care-i ţintea. Şi pe toţi care se opriseră locului îi silea să plece.

— Sau te-aşezi la masă, sau îţi vezi de drum! poruncea el, iar pe tînărul Rista îl pocni în umăr.

— Că n-o să ne interzici să stăm pe loc! protestă vlăjganul de pescar. Ăsta, doară, e pămîntul lui Dumnezeu.

— Da, însă nu cînd e muzică – şi Begovic trimise un damf de rachiu drept în obrazul ars de soare al tînărului pescar. Cînd cîntă muzica, toată strada e a patronului şi a muzicanţilor.

— Nu cumva spui asta, fiindcă patronul te-a cinstit cu un rachiu? întrebă Rista, rîzînd.

— Vorbă să fie, numai cu unul! cîrîi cizmarul cel cocoşat, care şedea în spatele lui Pacic. Apăi numai de cînd sînt eu aici, Marculin i-a dat vreo şase.

Se oprise şi Branko. Dar iată că Begovic îl şi dibăci. Îl lăsă pe pescar în plata Domnului şi sări la băiat.

— Ce faci aici? zbieră poliţaiul, şi băiatul simţi bastonul mîngîindu-i spinarea.

— Mă duc la bunică-mea – răspunse Branko, dînd să plece.

Begovic însă îl înşfăcase de umăr şi-l ţinea vîrtos.

— Parcă mai te-am văzut eu astăzi? pufăi el, cu ochii scăpărînd fulgere. Se gîndi o clipă: A, da, azi au înmormîntat-o pe maică-ta. Ochii mici ai poliţaiului se tîrîră la loc în găvanele lor: Ei, hai, du-te! De-aia n-am să te altoiesc mîine – mormăi el şi-l îmbrînci pe băiat făcîndu-i vînt în prima uliţă.

Pe-aici trecuseră cu sicriul azi la amiază. De la el din prăvălie Brozovic trăgea hoţeşte cu ochiul. Curcin îşi aşezase o bancă dinaintea uşii; şapca se afla alături de el, iar faţa lui buhăită şi plină de făină, faţă de brutar, părea în întuneric şi mai albă decît la lumina zilei.

Zarzavagiul sta pe vine în pragul casei sale, cu vreo doi-trei vecini, în picioare, lîngă el. Vorbeau între ei sau zvîrleau cîte o glumă muncitoarelor de la regie, soldaţilor şi marinarilor.

Cei interpelaţi rîdeau şi nu rămîneau datori cu răspunsul. În clipa cînd muzica nu se mai auzea, cîntau fetele. Se mai alăturară cîntecului şi cîţiva flăcăi. Da, toţi erau voioşi, numai Branko se furişa pe lîngă ei ca un cîine de pripas.

Din jos, dinspre biserică, venea sfinţia sa Lasinovic. Îşi lepădase veşmîntul fastuos şi îşi pusese un veston negru şi o pălărie neagră de pai, cu boruri largi. Alături de el mergea doctorul Skalec şi mesteca zahăr-candel. Branko mai- mai să nu-l recunoască, deoarece doctorul strîngea la piept o servietă, aşa încît nu i se vedea vesta albă. Vreo doi prieteni de-ai lui Branko se strecurară în spatele medicului şi, cu toate că acesta se afla în tovărăşia preotului, începură să cînte:

 

Minunat ni-e doctoraşul.

Are-o vestă cum e caşul

Şi-o rotundă pălărie.

Boli să vindece el ştie.

 

Prind ologii iar să sară,

Iată că şi muţii zbiară.

Sănătoşii doar nu scapă:

Doctorul îi bagă-n groapă.

 

Lui Branko îi veni să rîdă. Acum patru zile cîntase şi el împreună cu dînşii cîntecul pe care îi învăţase cizmarul cel cocoşat, drept răzbunare că nevastă-sa murise, deşi mai-nainte îl chemase pe doctorul Skalec. Băiatul vru să se alăture prietenilor lui, dar aceştia amuţiră cînd îl văzură şi se traseră sfioşi la o parte, aţintindu-l cu privirea. „A, da – gîndi Branko – ştiu că maică-mea a murit, şi de-asta sînt atît de sfioşi. Ei, dar trebuie să mă duc la alde bunică-mea“ – şi coti iar la dreapta.

La „Hotel Zagreb” instalaseră un pian pe stradă. Un tînăr cînta la vioară şi o fată îl acompania. Jur împrejurul muzicanţilor, la nişte măsuţe, şedeau clienţii. Nu era însă lume de rînd, ca la „Hotel Adria”, ci oamenii „cei mai de vază” din Seni.

La prima masă şedeau, sfidător de proeminenţi, nişte ochelari mari pe chipul prelung şi palid, prelungit şi mai mult de o ţăcălie, al doctorului Ivekovic, primarul Seni-ului. În faţa lui sta ghemuit, gros, pleşuv şi diform ca o broască umflată, domnul Kukulic, directorul pescăriilor din Seni.

La masa următoare puteau fi văzuţi Karaman, bogătaşul, Dunicik, morarul cel burduhănos, şi impozantul Smolian, inginerul silvic al ţinutului, pe care unii, din pricina asprimii lui, îl botezaseră Smolian cel rău, iar alţii, din pricina chipului său palid, cu trăsături energice, îi spuneau Smolian cel frumos.

Celelalte mese erau ocupate de ofiţeri, de funcţionari la regie şi de cîţiva vilegiaturişti. Pe toate mesele se afla mîncare şi băutură. Mirosea a cotlet de berbec la grătar. Branko trase în piept mirosurile îmbietoare; îi era foame, dar nimeni nu i-ar fi dat nimic.

Lumea se îngrămădise şi aici pe-afară, alcătuind un zid gros. Erau meşteşugari cu nevestele şi fetele lor, care priveau pe deasupra tufelor înalte de iasomie, sădite în hîrdaiele aşezate în jurul meselor. Prin piaţă se fugăreau liceenii. Le necăjeau pe fete, ba mai scoteau şi chiote.

Patroana strigă „Linişte!“ Umblînd pe două cărări, Begovic se şi înfiinţă în spatele băieţilor, însă fiindcă printre liceeni îl zări şi pe fiul primarului, se mulţumi doar să ridice ameninţător bastonul de cauciuc.

Branko intră în piaţa cea largă, pavată cu plăci mari şi pătrate de piatră, căreia toţi îi ziceau „Clinia”. Era un patrulater impunător în care se vărsau, ca nişte cursuri de apă, diferite străzi şi uliţe.

La stînga, moş Tomislav, fierarul, mai ciocănea încă la o potcoavă. Vizavi se înălţa marele palat episcopal. Peste drum era liceul. La lumina puternică a lămpilor, totul arăta alb şi lustruit, ca spălat.

Trecînd pe lîngă străvechea fîntînă, Branko îşi muie mîinile în apa răcoroasă, aşa cum făcea totdeauna cînd dădea pe-aici, apoi şi le vîntură prin aer, ca să se zvînte.

În partea aceasta a pieţei nu se vedea ţipenie de om. Un măgar sta priponit în dosul fîntînii. Un cîine se străduia pentru a nu ştiu cîta oară să se apropie de el, însă măgarul zvîrlea din copite şi clinele sărea repede înapoi. Băiatul îi privi un răstimp pe amîndoi, apoi îşi văzu de drum.

Se strecură pe lîngă palatul episcopal, coti prin vechea poartă şi intră în aleea largă care lega bătrînul oraş portuar cu hinterlandul croat.

Dincolo de poartă se sfîrşea şi Seni-ul. În faţa lui Branko se desfăşura doar şoseaua, flancată de o parte şi de alta de platani semeţi. Frunzişul copacilor alcătuia o boltă atit de compactă, încît lumina lunii nu răzbatea printre frunze. În apropierea copacilor se aflau nişte ziduri înalte; mai departe, grădinile urcau pînă sus în munţii ce încadrau oraşul ca un chenar; prin grădini se zăreau şi case, dar erau goale sau locuite doar cîteva luni pe vară.

Branko se strecură în întuneric ca într-o gaură. Nu era fricos, deşi se afla singur cuc pe nesfîrşita şosea întunecoasă. Privea mereu la stînga. Pletnic îi spusese s-o apuce pe al doilea drum la stînga. Însă trebuia să se ţină foarte aproape de zid, să meargă de-a lungul lui pentru a dibui locul unde cotea drumul, într-atît de nepătrunsă era bezna sub copaci.

Cărarea îngustă urca mai înainte pieptiş printre grădini, apoi se despletea în şerpuiri către o văgăună adîncă.

Se făcu din nou lumină. Branko desluşi cîteva pietre aşternute de-a curmezişul drumului, nişte tufişuri de ienupăr, o tufă înaltă de grozamă, doi măslini şi vreo cîţiva smochini bătrîni.

Privi înapoi. Mersese pe puţin cinci sute de metri, însă coliba nu voia să se-arate de fel. Deodată văgăuna făcu o cotitură, şi chiar acolo, unde părea să-i fie capătul, se înălţau, negre şi ameninţătoare, cîteva tufişuri, iar în dosul lor pîlpîia o lumină.

Branko se apropie la trap. Nu, nici acum nu-i era frică, deşi inima îi batea să-i spargă pieptul. De bună seamă că bunică-sa era vrăjitoare, iar mama se temuse de dînsa. Ei, la urma urmei, de ce să nu încerce? În cel mai rău caz o să-l zvîrle afară, după care nu-i râmînea decît să facă degrabă cale întoarsă în oraş şi să-şi caute un adăpost unde să doarmă: fie jos, la mare, fie în vreo casă nelocuită.

Coliba stătea lipită de-a dreptul de stîncă. Zidurile erau durate din bolovani grei, pînă şi acoperişul fusese întocmit din lespezi de piatră, susţinute de grinzi puternice. Lîngă colibă se mai afla o clădire, în spatele căreia se îngrămădeau mormane de lemne.

Lumina pe care o zărise Branko se strecura printr-o ferestruie îngustă. O uşă, însă, la care să bată şi pe unde să intre nu vedea. Trebui să facă înconjurul casei. Uşa era tăiată chiar în peretele înalt de stîncă şi avea un ciocan greu de fier.

Branko îl ridică, apoi îi dete drumul.

— Hei! Hei!

Băiatul auzi o voce limpede şi stridentă.

— Cine-i acolo? întrebă în acelaşi timp o altă voce, mai subţire, mai ascuţită şi mai veninoasă.

— Ha, ha! se desluşi iarăşi glasul cel limpede. O fi poate bunul unchi Iacova...

— Lua-te-ar dracu să te ia! bodogăni celălalt glas, de astă dată mai tărişor, însă glasul cel limpede izbucni într-un hohot de rîs şi mai vîrtos.

Branko, care luase cu mirare seama la toate astea, începu să se cam îngrijoreze. Iată însă că cineva îşi tirşi picioarele prin colibă, un zăvor fu tras şi uşa se deschise.

— Un copil – rosti vocea ascuţită. Hai intră înăuntru!

— Nu, este bunul unchi Iacova – o contrazise cealaltă voce, şi în aceeaşi clipă răsună iarăşi hohotul de rîs.

— Ei, hai şi intră odată dacă vrei să intri, şi mai cu seamă închide uşa după tine! îi porunci prima voce şi băiatul făcu întocmai.

Uşa dădea într-o încăpere mare, sărăcăcios luminată de focul din vatră.

Abia acum văzu Branko cine-i vorbise: era bătrîna Kata, bunică-sa. La lumina focului el zări mai întîi o momîie lungă-lungă şi jigărită; în clipa aceea ea trecu pe lîngă vatră şi băiatul îi văzu faţa.

Bătrîna Kata semăna într-adevăr cu o vrăjitoare. Chipul ei era îngust ca o felie, pielea crîmpoţită îi atîrna într-o parte şi-n alta pînă sub bărbia-i adusă, iar nasul ascuţit stătea înfipt ca o săgeată între ochii săi mari, cu sticliri roşietice. În viaţa lui nu mai văzuse Branko un nas atît de mare, îngrozitor de mare. O cîrpă neagră, de sub care ţîşneau lungi şuviţe de păr, galbene şi albe, îi ascundea toată faţa. Otrepe negre atîrnau şi de pe trupu-i lung şi uscat, iar din trenţele acelea ieşeau, spînzurînd în jos, mîinile slabe şi ciolănoase cu degete aşijderea, care, asemenea unor gheare, ţineau strîns un ciomag zdravăn ce-i slujea bătrînei drept reazem.

Dar pînă să-şi vină Branko în fire din spaima lui, cealaltă voce se făcu din nou auzită:

— Nici vorbă, este bunul unchi Iacova, nici vorbă... – şi-n aceeaşi clipă se porni iar pe rîs.

În încăpere, glasul acela răsuna şi mai limpede; şi mai puternic decît afară, la uşă, iar Branko mai bucuros ar fi luat-o la sănătoasa, pînă într-atît rîsul ăsta îi îngheţa măduva în oase.

— Da’ mai taci odată, lighioană afurisită! răcni bătrîna şi, înşfăcînd strîns ciomagul, îl vîntură undeva prin aer.

Urmărind direcţia ciomagului, Branko descoperi, în sfîrşit, că vocea nu aparţinea nicidecum unui om, ci unui papagal, care stătea, mare şi înfoiat, pe o stinghie deasupra vetrei. Ţopăind, pasărea se trase înapoi, ferindu-se de bîta bătrînei, şi rîse şi mai dihai.

Mirat, băiatul încremenise cu privirea aţintită în sus la papagal, cînd ciomagul bătrînei îl atinse, de loc dezmierdător, pe umăr şi momîia cea lungă mîrîi:

— Ai să catadicseşti odată să-mi spui de ce-ai venit?

Băiatul îşi luă inima în dinţi şi îngăimă:

— Eu sînt Branko...

— Ai mai auzit una ca asta, Koko? se adresă papagalului bătrîna. Intră în casă şi spune că-l cheamă Branko. Păi în Seni sînt sute de-alde Branko.

Băiatul se apropie un pas:

— Eu sînt Branko al Ancăi.

— Anca, Anca... – mormăi bătrîna, învîrtind ciomagul în mînă. Păi şi de-alde Anca ştiu vreo duzină.

— Tatăl meu este Milan – o ţinu Branko vitejeşte. Dumneata eşti bunica mea.

— Hi-hi! chicoti bătrîna, care între timp se aşezase pe un scaun mare lîngă foc, dar care acum se ridică iar în picioare. Fiul lui Milan – zise ea, privind în sus spre papagal. Uite c-ai avut dreptate, jivino! E grozav cum simte el sîngele neamului! Ha-ha! rîse ea din nou.

S-ar fi zis că papagalul înţelesese cuvintele bătrînei, căci ţipă din răsputeri:

— Nici vorbă, nici vorbă, este bunul unchi Iacova...

Bătrîna îi răspunse:

— Chiar Iacova nu-i el. E însă nepotu-său – apoi, adresîndu-se din nou băiatului, continuă: Şi, mă rog, ce pofteşti de la mine?

— Maică-mea a murit.

— Eu l-am dăscălit destul pe Milan. I-am spus într-una să-şi ia un brad, nu un piersic. Pe mumă-ta, se vedea cît de colo că o suflă cel dintîi vîntuleţ.

— Ei zic că a murit de oftică – se împotrivi Branko.

— Tot un drac e. Nişte prăpădiţi ca ăştia mor de orice boală.

Se ghemui pe scaun şi, cu ciomagul în mînă, se apucă să zgîrie niscai cercuri pe duşumeaua de lut.

Între timp Branko cercetă încăperea. Papagalul, o pasăre mare şi frumoasă, se apropiase de foc. Avea capul galben şi verde, spinarea neagră şi albastră, iar pieptul îi scînteia alb şi gălbui, în timp ce aripile şi vîrful bifurcat al cozii erau albastre şi roşietice.

În spatele lui Koko mai ţopăia ceva. La început băiatul crezu că e umbra papagalului, însă era altă pasăre. Se mişca în urma papagalului, tot mai aproape, şi părea să fie neagră, deşteaptă şi vicleană. Branko se dumiri îndată: era un corb.

Bunica vorbi iar:

— Tot nu ştiu de ce-ai venit la mine?

Branko îndrăzni să facă încă un pas:

— Nu mai am pat unde să dorm şi lumea a spus să viu la dumneata.

— Ha-ha-ha! Bătrîna se porni pe un rîs şi mai ascuţit, nemaiputîndu-se opri. Papagalul se puse şi el pe rîs, iar corbul, la rîndul său, bătu din aripi. În sfîrşit, bătrîna îşi regăsi glasul: Zici că lumea te-a trimis la mine... lumea... Ha-ha!... Altminteri, pentru toţi sînt o vrăjitoare, şi oamenii îşi ascund copiii cînd mă văd, iar azi, poftim, îmi trimit un ţînc în casă. Ha-ha-ha!... N-au chef, nu, să-l ţie cu de-ale gurii pe-un biet orfan! şi-l îmbrînci pe Branko cu degetele ei noduroase.

— Eu nu ştiu – răspunse băiatul, ferindu-se în lături.

Bătrîna nu putea să se liniştească.

— Lumea... lumea... – bombănea ea – şi tu te-ai luat după toţi şi mi te-ai şi înfiinţat, măcar că-ţi îndrugau doar lucruri rele despre mine, hai?

Branko o privi pe bătrînă vitejeşte:

— Nu mi-e frică de tine.

— Asta chiar aş fi vrut să te povăţuiesc, băiete, că doar eşti nepotul lui Iacova şi fiul lui Milan.

— Al bunului şi bătrînului unchi Iacova – cîrîi papagalul între o vorbă şi alta.

— Da’ taci odată, lighioana dracului!

Kata ameninţă iarăşi cu bîta. În acelaşi timp se ridică în picioare, dar nu se îndreptă spre pasăre, aşa cum se aşteptase Branko, ci spre un dulap străvechi ce se clătina alături de vatră, şi scoase de-acolo un blid. Se întoarse apoi cu blidul şi i-l îndesă lui Branko în mînă:

— Mi-a mai rămas puţină supă... ţi-o dau ţie. N-ai decît să dormi la mine în noaptea asta, însă dacă cei de-acolo de jos – ridică pumnul uscat şi ameninţă către oraş – îşi închipuie că pot să mi-i trimită plocon pe orfanii lor, se înşală amarnic. Bătrîna Kata abia poate să-şi ţină ea zilele. Mîine dimineaţă, tunde-o înapoi jos la ei.

Branko nu răspunse nimic. Era prea absorbit de mirosul îmbietor al supei, pe care bătrîna, cu un polonic, i-o turna în strachină dintr-un ceaun ce atîrna deasupra focului.

Abia acum simţea el cît de flămînd era. În ultimele zile îmbucase doar cîte ceva pe apucate, iar azi nu pusese nimic în gură. Supa aproape că mai fierbea în mîna lui, aşa încît băiatul se căznea să nu scape strachina şi sufla de zor într-însa, apoi duse blidul la gură, sorbind cîte puţin şi numai după ce suflase mai-nainte de nenumărate ori.

Între timp bătrîna se aşezase iar lîngă foc şi, cu ochii aţintiţi în vatră, clătina din cap şi bodogănea într-una:

— Lumea... Ha-ha! Lumea...

Chiar şi papagalul se liniştise, iar corbul, în spatele lui, sta cuminte. Deodată pasărea cea mare prinse din nou să strige:

— Ia seama, Iacova! Ia seama, bunul meu unchi Iacova!

Branko privi încremenit în sus. În aceeaşi clipă, cu un zvon miorlăitor, îi sări pe umăr un motan, izbind puternic blidul, care căzu jos; motanul după el.

Negru ca smoala, năprasnicul animal rostogoli în aşa fel strachina, că o aşeză iar cu faţa-n sus şi se-apucă zorit să hăpăie ce mai rămăsese pe fund.

Tulburat, Branko rămase pironit locului, privind cu gura căscată la huiduma de motan. Bătrîna luă şi ea aminte la cele întîmplate:

— Ţi-a furat Morro supa? Fir-ai să fii tu de drac negru! Şi zvîrli cu unul din saboţii grei după cotoi, care sări la o parte miorlăind fioros. Apoi trase cu băţul strachina mai aproape şi-o umplu pentru a doua oară: Ei, acum ia seama şi fii cu ochii-n patru!

Branko îi mulţumi şi, sorbind, dădu gata al doilea blid. În timpul ăsta tot căta cu coada ochiului la motanul cel negru, ce se ghemuise lîngă vatră şi-l privea ţintă cu ochii lui mari în care juca focul ca două luminări aprinse. „Derbedeule! Derbedeule!“, ocăra papagalul, uitîndu-se în jos spre motan, dar acesta nici că se sinchisea, ba după un răstimp se apropie din nou de Branko.

De astă dată începu să toarcă, înălţă capul, privindu-i pe băiat, şi-şi arcui spinarea. Branko se simţea intimidat de acel cotoi cît toate zilele, dar cînd blana moale şi mătăsoasă îi atinse genunchii, băiatul se aplecă să-l mîngîie. Părul negru prinse să pîrîie uşor, scoţînd scîntei, de parc-ar fi fost presărat cu praf de puşcă. Motanul începu să toarcă şi mai vîrtos. Lucrul acesta îl mişcă într-atîta pe Branko, încît, deşi flămînd, puse blidul dinaintea cotoiului.

Dar abia se aplecă motanul, vîrîndu-şi botul în mîncare, că se şi pomeni cu tovarăşi la masă. Două găini negre, despre care Branko habar n-avea de unde au răsărit aşa deodată, încercau, de asemenea, să se înfrupte din fiertură. Motanul pufăi mînios spre ele, însă orătăniile nu se dădură bătute. Mîrîitul pisicii atrase atenţia bătrînei:

— la te uită! cîrîi ea. Ce? S-a şi făcut ziuă de v-aţi trezit, lighioane afurisite ce sînteţi?! Numaidecît la colţul vostru, că de nu, acuşica vin la voi şi vă snopesc! Şi împinse cu piciorul mai întîi o găină, apoi pe cealaltă.

Găinile zburătăciră pe o stinghie aşezată pe o buturugă, cotcodăciră de cîteva ori speriate, apoi îşi vîrîră capul sub aripă şi îşi văzură mai departe de somn. Branko se uită la bătrînă:

— Mai ai şi alte animale, bunico? întrebă el.

Bătrîna Kata privi nemulţumită înapoi:

— Nu, astea-s toate. Koko, papagalul, corbul, Morro şi cele două găini. Dar să nu-mi mai spui „bunico”, auzi, că nu-mi place.

— Păi doar mi-eşti bunică.

— Eu sînt bătrîna Kata, şi bătrîna Kata vreau să rămîn, iar tu, dacă vrei cu tot dinadinsul o bunică, apăi cată-ţi una în Seni.

— Ha-ha! cîrîi papagalul. La asta ce mai are de zis bunul unchi Iacova?

— Tu să taci din gură, dihanie! Făcută foc şi pară, bătrîna ameninţă papagalul cu pumnul ridicat.

— Acesta era bărbatul dumitale? întreabă copilul, curios.

Bătrîna pufni de rîs:

— Da, da, bărbatul meu. Era şi el tot un nepricopsit de viorist ca şi taică-tău. Nu-l găseai niciodată acasă, şi tot ce-am moştenit de la el e numai papagalul ăsta dimpreună cu Milan.

— Tatăl meu nu-i un nepricopsit de viorist – ripostă Branko, mîndru. Este cel mai bun viorist din Seni.

Bătrîna se apropie de el:

— Da’ ce altceva e decît un nepricopsit? Ha-ha-ha! Ai tu un pantalon întreg pe tine, o căciulă pe cap sau burdihanul plin, aşa cum au copiii oricărui muncitor cinstit din Seni? N-ai nimic din toate astea. Un nemîncat, asta eşti, n-ai nici măcar pe cineva care să-ţi poată da o fiertură caldă, şi lumea te trimite la bătrîna Kata ca să te îngrijească ea cu de-ale gurii. Ha-ha-ha! Şi fluieră-vînt ăsta mai are nas să-ndruge că taică-său nu-i un viorist la fel de nepricopsit ca şi bunicu-său. Ba-i şi mai nepricopsit! Niciodată bătrînul Iacova nu l-a lăsat pe Milan al lui să umble ca un cîine de pripas, cum te lasă Milan pe tine.

Branko făcu cîţiva paşi înapoi. Îndrăzni totuşi să întrebe:

— Mai trăieşte bunicu-meu?

— Ştiu tot atîta cît ştiu şi dacă taică-tău mai trăieşte. Dar ia vezi-ţi de treabă şi nu te mai întinde la vorbă. Am pălăvrăgit destul. Hai mai bine să te duci la culcare – spuse ea, aprinzînd la focul din vatră o torţă de răşină, care îndată începu să ardă cu flacără mare.

Bătrîna Kata străbătu încăperea, pe care torţa o lumina ceva mai mult. Dar, în afară de găini, de papagal şi de corb, nu prea aveai ce să vezi acolo. La stînga vetrei se mai aflau o masă de lemn şi două scaune, iar în dosul lor un pat; deasupra patului atîrnau cîteva oale şi tingiri. Cele cîteva bulendre împreună cu vatra, cu dulapul şchiop şi cu buturuga erau tot ce se găsea în colibă.

Bătrîna împinse o uşă ce dădea într-o magazie:

— Uite, poţi să dormi aici. Şi-ţi mai spun încă o dată că mîine dimineaţă faci cale-ntoarsă la oraş. Trase zăvorul unui oblon: Hai intră! Pe urmă închizi oblonul la loc, şi vezi să nu ciordeşti nimic înainte de plecare, fiindcă să ştii că trimit toţi dracii după tine.

— În viaţa mea n-am furat – răspunse Branko şi se ghemui pe paiele risipite pretutindeni.

— Las’ c-ai să-nveţi – zise tare bătrîna. Toţi flămînzii fură.

Apoi îşi tîrşi picioarele spre colibă. O clipă mai tîrziu, Branko auzi cum se învîrteşte o cheie în broască şi cum bătrîna se aşază, trîntindu-se, în scaunul ei.

Grozav de obosit, băiatul se chirci pe paie şi încercă să adoarmă. Trecu însă cam multişor pînă să poată aţipi. Pe dinaintea ochilor i se perindau mereu chipuri noi. Papagalul, corbul... Ce caraghios fusese motanul... şi găinile... şi bunică-sa... Nu erau chiar atît de rele vrăjitoarele, cum spunea lumea. Pentru o clipă, şi înmormîntarea, şi maică-sa i se iviră din adîncul minţii, dar în curînd dispărură iarăşi, luîndu-le locul imaginea papagalului şi a motanului miorlăitor.

Cînd se trezi, era încă foarte devreme: ceva i se freca de obraz. Deschise ochii: iată, motanul cel negru. Torcea domol, cu spinarea arcuită, apoi căscă, arătîndu-şi dinţii.

— Şi tu ai dormit aici? întrebă Branko.

Motanul începu să toarcă mai zgomotos, frecîndu-se de picioarele băiatului.

— Nu cumva ţi-o fi foame? Şi mie mi-e.

Vru să se scoale şi să treacă dincolo, în încăperea bunicii, însă îşi aduse aminte că ea îi spusese ca, de îndată ce se va trezi, s-o şi tundă la dracu-n praznic.

Branko se scărpină încurcat. Nu-i era chiar atît de foame, ca să se simtă îndemnat cu orice preţ să bată la uşa ei. Însă tare mult ar fi vrut să vadă papagalul la lumina zilei, căci dorea să se încredinţeze dacă era mai mare decît papagalul de la „Hotel Adria“ şi dacă, în afară de pene albastre şi roşii, mai avea şi pene verzi în coadă. De asemenea, ar fi dorit nespus să ştie dacă şi corbul poate să vorbească şi, fireşte, voia s-o mai vadă o dată şi pe bunică-sa.

Deodată o auzi că umblă; îşi tîrşea picioarele încoace şi-ncolo, iar papagalul părea să fie treaz de-a binelea, însă nu vorbea, ci se mulţumea doar să cîrîie.

Branko îşi luă inima în dinţi. Se duse la uşă, ciocăni şi zise:

— Bunico!

Paşii tîrşiţi se apropiară.

— Tot n-ai plecat, împieliţatule? strigă bătrîna. Tot te mai lăfăi în paiele mele? Văd eu că trebuie să pun mîna pe ciomag şi să te dau afară cotonogindu-te!

Branko se miorlăi:

— Aş vrea să mai văd o dată papagalul...

Bătrîna îl ocărî şi mai avan:

— Nu mai ai nimic de văzut... Şi pe nimeni. Cară-te dracului de-aici! Ori înţelegi de vorbă bună, ori.

O auzi cum răsuceşte cheia în broască. Branko se trase iute înapoi, poticnindu-se.

— Uite că plec... – îngăimă el.

— Şterge-o repede... Acuşica!...

Branko trase cu coada ochiului în sus la oblon. Făcu o săritură şi iată-l călare pe muchia lui; în aceeaşi clipă cheia se învîrti şi uşa se deschise.

— Am şi ieşit afară – mai strigă Branko şi îşi dădu drumul la pămînt de cealaltă parte a oblonului.

— Ai avut noroc – cîrîi bătrîna după el.

Branko se ridică de jos. „Vai, sărmanul unchi Iacova!“ îl auzi pe papagal tînguindu-se. „Vai, sărmanul unchi Iacova!...“ Apoi băiatul se depărtă în goană.