Capitolul 9
Liceenii

Zora ducea sacul cu peşte, Branco sacul cu orătănii. Mergeau tăcuţi. Cînd le apăru în faţa ochilor gospodăria lui Karaman, bogătanul, Zora se uită la Branko.

— Cum faci cu cocoşii?

— Nici eu nu ştiu – răspunse băiatul, dînd din umeri, apoi se aşeză jos.

— Ce mai tura-vura, lăsăm sacul aici şi plecăm – propuse Zora.

— Păi atunci or să-şi dea seama că cineva a vrut să fure cocoşii. Nu, trebuie să ne gîndim la altceva mai bun.

Poarta cea mare a curţii se deschise. Dar cel care ieşi nu era Karaman, ci unul din argaţii lui, un lungan cu o beretă roşie. Lunganul împinse la perete şi al doilea canat.

Copiii se tîrîră către un tufiş şi rămaseră acolo nemişcaţi, cu ochii ţintă în ogradă.

Argatul intră din nou în curte. Nu trecu mult şi ieşiră legănîndu-se cîteva raţe, iar după ele, cu gînsacul în frunte, vreo duzină de gîşte. Mărşăluiau toate în jos, către rîu.

— Uite! sări Zora-n sus. Acuşi vin şi găinile...

Două găini mari şi un cocoş iscodeau curioşi din mers.

— Dă-mi mie sacul – şi Zora i-l smulse şi se furişă încet, din tufiş în tufiş, spre poartă.

Cînd ajunse la drumeagul ce ducea spre curtea lui Karaman, desfăcu sacul şi scoase cocoşii afară. La început, orătăniile, ameţite, făcură cîţiva paşi, bătură din aripi şi o luară la picior.

Cel mai mic încercă să cucurigească; al doilea, cu glas încă jalnic, îl imită după o clipă. Le răspunseră nişte cocoşi din curte şi, ca şi cum doar atît ar fi aşteptat, cei doi se năpustiră pe poartă, zburătăcind ca nişte sălbatici.

Zora se întoarse la locul de unde plecase şi începu să rîdă:

— A fost mai simplu decît credeam.

Apoi copiii puseră peştele în amîndoi sacii. Era frig, aşa că se aşternură iute la drum. Bătea orele şase cînd ajunseră sus, în cetate.

Din toată banda, numai Pavle se afla în bîrlog şi sta dus pe gînduri. Cînd Zora şi Branko păşiră pragul încăperii, sări în sus înveselit:

— Iacătă-vă! Aţi sosit! strigă el neîncetat. Iacătă-vă! Aţi sosit!

— Da’ unde-ai vrea să fim? întrebă Zora mirată.

— Am crezut că v-o fi muşcat cîinele lui Karaman şi că vreunul din argaţii bogătanului sau chiar el însuşi o fi pus mîna pe voi.

— La urma urmei, de unde ştiţi c-am fost la Karaman? întrebă Branko.

— Păi chiar tu ai spus c-ai să te duci la el – răspunse Pavle şi, după un răstimp, adăugă încurcat: Duro v-a văzut cînd aţi coborît înspre el.

Zora se uită în jur:

— Da’ el unde-i?

— A plecat să vă caute.

— Şi Nicola?

— S-a dus, ca de obicei, la Curcin s-aducă pîine.

Copiii puseră sacii jos.

— Ia ghiceşte, Pavle, ce-avem înăuntru – zise Zora.

Pavle ridică sacul ei:

— E greu... Adulmecă o clipă: ...şi miroase a peşte. Aveţi peşte?

— Amîndoi sacii sînt plini – încuviinţă grabnic Zora. Ai untdelemn?

— O jumătate de sticlă.

— Ad-o repede. Pînă vin ceilalţi, să prăjim niscai peşte.

Branko porni după lemne şi hîrtie, iar peste cîteva clipe focul pîlpîia vesel. Zora puse deasupra flăcării o tigaie – găsită undeva pe ţărm – azvîrli într-însa cîţiva peşti, turnă untdelemn şi curînd în încăpere se răspîndi un miros de untdelemn şi de peşte prăjit.

Cel dintîi sosi Nicola. Piciul se bucură din inimă că Zora şi Branko se înapoiaseră, apoi, lihnit de foame, trase pe nas:

— Aţi adus peşte?... Şi se năpusti îndată asupra celui mai mare.

— Priveşte, avem o grămadă – zise Zora, deşertînd şi celălalt sac.

Nicola făcu ochi mari:

— Cum? Aţi furat un întreg năvod?

Zora clătină atît de vîrtos din cap, că i se zburli toată hălăciuga:

— Astă-noapte am fost la pescuit împreună cu moş Gorian, şi el ne-a dăruit jumătate din ce-am prins tustrei.

— Ce-a zis de găinile voastre?

— N-a vrut să le primească. A trebuit să le ducem înapoi la Karaman.

Nicola dădea cu sîrg din fălci:

— Şi-aţi făcut voi una ca asta?

Zora şi Branko încuviinţară printr-un semn.

Nicola încetă să mai mestece:

— Adevărat? Apoi se uită din nou la peşti: Ăştia ne-ajung pentru vreo trei-patru zile, aşa că vă iertăm!

— Trebuie să-i punem la uscat – zise Zora, dusă pe gînduri. Peştele proaspăt nu ţine mult.

— În insula Rab localnicii îi aşază de-a dreptul la soare – spuse Pavle, care văzuse cum se face treaba asta.

— Eu zic, mai bine, să-i afumăm – propuse Nicola.

Zora fu de aceeaşi părere:

— Mai întîi îi prăjim niţel. Pavle ne întocmeşte o afumătoare şi-i atîrnăm acolo.

Mestecînd dintr-un lipan, Pavle privi la Zora.

— Da’ lasă-mă acum să-mbuc liniştit din peştele meu – vorbi el cu gura plină.

Nicola le făcu semn cu ochiul:

— Dacă ne-o mai rămîne ce să afumăm după aceea!

— Of! Pavle mai luă un lipan: Iată-mă-s aproape gata.

Pe neaşteptate Duro răsări în spatele lor. Ca de obicei intrase fără zgomot în încăpere.

— Sînt de la moş Gorian? întrebă el, arătînd spre peşti.

Zora încuviinţă printr-un semn. Era mîndră nevoie mare.

— Am văzut cînd vi i-a dat bătrînul.

Zora înălţă capul:

— Nu ni i-a dat. Noi i-am prins.

Duro se prefăcu că nu aude.

— Am fost mai întîi pe la Karaman şi v-am căutat acolo şi fiindcă nu eraţi de găsit, m-am dus la Gorian.

— Păi am venit de mult – spuse Branko, uitîndu-se la el.

— Am adus nişte caise — şi Duro îi azvîrli două Zorei în poală. Am vrut şi eu să v-aduc ceva.

Zora muşcă dintr-o caisă, dar repede o scuipă din gură:

— Păi sînt verzi. Alea pe care le-am mîncat noi azi- noapte erau mai zemoase şi mai coapte.

În prima clipă Duro nu răspunse, apoi spuse:

— Da, dar eu le-am cules ziua. Karaman chiar m-a şi văzut.

Băieţii însă nu-l mai ascultau. Într-un colţ, Pavle clădea o afumătoare. Nicola şi Branko înşirau peştii pe o sîrmă şi-i atîrnau înăuntru. Zora căra lemne şi aprinse focul; astfel încercară ei să afume peştii.

Trei zile nu mai ieşiră din bîrlog şi mîncară numai peşte. O dată Zora se duse după cireşe, dar nu se copseseră încă. Cînd nu mînca, Pavle cioplea linguri. Nicola, împreună cu Branco, îşi vizita porumbeii, în timp ce Duro citea din cartea lui sau privea plictisit în gol.

În cea de a patra dimineaţă, cînd Pavle vru iarăşi s-aducă peşte din afumătoare, Duro, care în tot acest timp se arătase morocănos, spuse cu arţag:

— M-am săturat de blestematul ăsta de peşte. Aş vrea să mai mănînc şi altceva.

— N-ai decît să te duci să-ţi aduci altceva – îl fulgeră Branko.

— Aşa o să şi fac! Şi Duro sări în sus.

Pavle se întoarse cu mîna goală:

— Adu şi pentru noi ceva. Ultimii patru peşti au dispărut.

Zora coborî din culcuşul ei:

— Era o mreană şi trei scrumbii. Aseară le-am văzut acolo.

— Au dispărut fără urmă! spuse Pavle, tulburat, arătînd sîrma de care fuseseră agăţaţi peştii.

Branko cercetă sîrma. În afară de branchiile mrenei şi de dinţii ei ascuţiţi, nu mai rămăsese nimic din cei patru peşti.

— Nimeni dintre noi n-a făcut asemenea ispravă – spuse el. Asta au făcut-o şobolanii.

Pavle strînse pumnii:

— Ah, şobolănimea asta! Mi se pare că i-am auzit. Cred că era cam dinspre ziuă cînd au dat gata peştele.

— Ce-aş putea s-aduc? întrebă Duro. Se oprise ne- hotărît pe scară.

— Vin şi eu cu tine. Ceva tot o să găsim noi – îl asigură Zora.

Pavle îşi duse un deget la frunte:

— Azi nu-i miercuri?

— Ba cred că da – răspunse fata.

— Păi miercuri vine Stiepan{11}. Poate că ne-a adus el ceva.

— Hai să vedem! şi Zora se îndreptă spre scară.

— Fii însă cu ochii-n patru! îi strigă Nicola din urmă. De cînd l-ai scăpat pe Branko din închisoare, n-aş putea spune că Begovic te iubeşte prea mult.

— De unde ştii?

— Mi-a spus-o Curcin. Poliţaiul stă şi adulmecă pretutindeni ca să pună gheara pe tine şi pe Branko.

— N-are decît s-adulmece cît o pofti... – zise fata, rîzînd. Pe Zora cea roşie nu pui mîna chiar atît de uşor.

O clipă mai tîrziu dispăruse împreună cu Duro.

Branko şi Nicola dereticară prin încăpere, în timp ce Pavle se apucă iarăşi să meşterească la lingurile lui. Mai apoi Branko se aşeză lîngă Pavle.

— Cine-i Stiepan ăsta? întrebă el.

Pavle tocmai cioplea coada unei linguri.

— Un fecior de ţăran – răspunse el într-un tîrziu.

— Îl cunoaşteţi?

— Îhî – încuviinţă Pavle.

— Bine?

Pavle se uită la el:

— Păi altfel cum crezi că ne-ar da cîte ceva?

Nicola veni lîngă el.

— Întreabă-mă mai bine pe mine – rîse el. Dacă Pavle o să-ţi răspundă tot aşa, apăi nici pîn’ diseară n-ai să afli cine e Stiepan.

Branko se întoarse către Nicola:

— Atunci, povesteşte...

— Stiepan e un flăcău din apropiere de Brinie, un sat cam la cinci ceasuri de aici. În fiecare miercuri el aduce la oraş unt, ouă şi legume. Pentru cea mai mare parte din marfa lui are clienţi permanenţi, cărora le-o duce acasă; restul la piaţă.

— Stiepan ăsta e unul înalt? întrebă el.

— Cam cu o jumătate de cap mai înalt decît tine.

— N-are părul negru?

— Păr negru şi nasu-n vînt.

— Şi n-are patru măgari?

Nicola încuviinţă cu tărie:

— Cîteodată şi cinci, şi şase, depinde de cîte coşuri trebuie s-aducă la oraş.

— L-am văzut odată; vorbea cu Zora. Asta a fost chiar în ziua cînd m-au băgat la zdup.

— Îi ştii şi pe liceenii care se joacă în aleea Josef?

— Pe feciorul lui Brozovic, ăla cu capul ţuguiat, pe Skalec burtosul, feciorul doctorului, şi pe Marculin de la „Hotel Adria”, de ăştia vrei să zici?

— Da – răspunse grăbit Nicola – şi băiatul ăla gras al morarului, pe urmă băiatul lui Karaman, şi feciorul inginerului silvic, şi feciorul primarului. Ei se pun totdeauna la pîndă cînd trece Stiepan pe alee şi-i răzleţesc măgarii. Odată ne-am nimerit şi noi pe-acolo.

— Voi! Voi! izbucni Pavle şi ridică lingura pe care o ţinea în mînă, fulgerîndu-l pe Nicola cu privirea.

— Ei, fie, nu noi, tu – se învoi rîzînd puştiul.

Pavle îl împunse uşor cu degetul în piept:

— Eu şi Zora... – începu el, rînjind —... i-am...

— Snopit – completă Nicola – şi de-atunci Stiepan ne e prieten, iar dacă-i mai rămîne ceva marfă, ne-o dă nouă.

— Ba de multe ori ne-aduce şi cîte ceva anume pentru noi – se amestecă iar uriaşul. Ultima dată mie mi-a adus slănină, iar Zorei o bucată de unt.

— Ştiu eu că pe voi doi vă iubeşte cel mai mult — zise Nicola, rîzînd şi mai vîrtos.

Nicola şi Branko se lungiră pe spate. Puştiul cîntă un cîntec, iar Branko îl acompanie în surdină. Deodată Zora năvăli în bîrlog.

— Haideţi! Haideţi! strigă ea, cu respiraţia tăiată. Liceenii l-au încolţit iar pe Stiepan!

Nicola sări-n sus, iar Pavle azvîrli lingura cît colo şi puse mîna pe-o bîtă.

— Tocmai despre Stiepan vorbeam – spuse Nicola.

— Da, îi povesteam lui Branko despre el – adăugă Pavle ca un ecou.

Pe cînd coborau scara cea mare sărind mai multe trepte deodată – de astă dată, fireşte, nu se mai tîrau prin coridor – Zora le povesti cele petrecute:

— Ne-am strecurat pînă-n piaţă, doar om da cu ochii de Stiepan, însă nu era acolo. „Poate că şi-o fi vîndut toată marfa, a zis Duro. Ia să-ntrebăm de el la «Hotel Zagreb».” Am ajuns acolo, eu sărind peste ziduri, iar Duro luînd-o de-a dreptul prin oraş. Duro l-a întrebat pe Ringelnatz, care sta în faţa hotelului, şi Ringelnatz i-a răspuns: „Stiepan n-a fost de loc pe-aici. Nici n-a trecut azi spre piaţă”. Cînd deodată Duro vede alergînd la trap, prin piaţă, pe unul din măgarii lui Stiepan, şi numaidecît îi dă prin cap că, fără îndoială, i s-a întîmplat ceva prietenului nostru. Eu stam sus, la poarta oraşului, cînd el a trecut prin piaţă, aşa că am putut să vedem cum se bătea Stiepan cu liceenii, în faţa grădinii primarului. Ne-am repezit şi noi într-acolo, dar Stiepan ne strigă: „Aduceţi-l pe Pavle, ei sînt şase!” Aşa că am făcut cale-ntoarsă, ca să vă chem şi pe voi.

— Auzi tu? rosti Pavle, mîndru, şi deşi Nicola alerga cît îl ţineau picioarele, îl împinse într-o parte: După mine a trimis.

— Las’ că Stiepan o să se bucure dacă vin şi eu — răspunse puştiul, gonind şi mai repede.

Aproape de oraş, Zora se opri:

— Ar fi mai bine să ne răzleţim. Pavle şi Nicola s-o ia la fugă prin oraş, iar Branko şi cu mine să ne căţărăm pe crestele zidurilor.

Pavle se mulţumi doar să mormăie şi se şi mistui într-una din primele uliţe; Nicola alerga glonţ după el.

Zora şi Branko o luară la goană în sus, de-a lungul Potocului, se urcară pe ziduri şi tăiară prin grădini. Cînd, după cîteva minute, aruncară o privire pe deasupra zidului ce despărţea aleea de grădini, constatară că bătălia se apropia de sfîrşit.

Duro se mai bătea cu doi liceeni; ceilalţi se făcuseră nevăzuţi. Deznădăjduit, Stiepan îşi căuta măgarii, chemîndu-i de zor. Unul păştea ceva mai la deal, doi se opriseră lîngă un copac, al treilea şi al patrulea se apropiau în pas domol.

Din două-trei salturi Branko şi Zora se năpustiră şi ei în mijlocul învălmăşelii. Cei doi liceeni – unul era Marculin, fiul, iar celălalt băiatul doctorului Skalec – nu mai aşteptară să fie înşfăcaţi de Zora şi de Branko, ci o rupseră la fugă încotro văzură cu ochii!

Branko vru să se ia după ei. Zora îl opri:

— Rămîi aici! Cînd or să coboare pe alee, o să-i ia în primire Pavle, şi de dovedit, îi dovedeşte el şi fără noi. Mai bine să-l ajutăm pe Stiepan să-şi adune măgarii.

Duro îşi şterse faţa. Avea o rană la frunte.

— Grea luptă a mai fost! gemu el.

— Da’ unde-s ceilalţi? întrebă fata, încercînd să oprească sîngele ce şiroia pe obrazul lui Duro.

— Sînt în grădina primarului – răspunse Duro în şoaptă. I-am auzit foindu-se pe-acolo.

Stiepan, care izbutise să adune laolaltă trei din măgarii lui, tocmai îl aducea de căpăstru şi pe-al patrulea. Chipul său prelung, vioi şi deschis era tot mînjit de sînge şi de pămînt, iar straiele, de asemenea, pătate de sînge, îi atîrnau zdrenţe pe el.

— Da’ rău mai arăţi! exclamă Zora şi încercă să-i şteargă şi lui faţa cu un colţ al rochiei, însă mai rău îl mînji, căci îi întinse sîngele de la o ureche la alta.

— A, nu de asta mi-e mie, de cîţiva stropi de sînge, acolo! răspunse Stiepan. Ce-i mai prost, e că îmi lipseşte un măgar.

— Măgarul tău e-n piaţă – încercă să-l liniştească Duro.

— În piaţă? întrebă Stiepan, uimit.

— L-am văzut la fîntînă. Cred că se învîrteşte tot pe-acolo. Ia să mă duc să văd – şi plecă în grabă.

Dar n-apucă să facă zece paşi, cînd Nicola coti dinspre poartă către alee, cu măgarul după el. Radia de mulţumire şi, apropiindu-se cu dobitocul, spuse:

— Stătea în faţa „Hotelului Zagreb” şi încerca să-şi vîndă singur salata! însă cînd Ringelnatz i-a întins o hîrtie de zece dinari, n-a avut cum să-i dea restul...

Rîseră cu toţii, chiar şi Stiepan, deşi, lui, numai de rîs nu-i ardea.

— Da’ pe Pavle unde l-ai lăsat? întrebă Branko.

Nicola rîse hoţeşte:

— Păi tocmai îl azvîrlise pe băiatul lui Marculin în bazinul fîntînii şi aceeaşi soartă a avut-o şi borţosul de Skalec, care cred că se bălăceşte şi-acum în bazin. Atunci am luat măgarul de căpăstru şi mi-am zis: „Mai bine să-mi văd de treabă, că Pavle tot n-o să-mi lase nimic şi mie”.

Izbucniră din nou în hohote de rîs, numai Stiepan era mîhnit.

— Nu ştiu ce să mă fac – se jelui el. De pe măgarul ăsta – şi arătă spre cel mai mărunt – lipseşte un coş cu caise. Cred că ei l-au furat.

— Nici vorbă – întări Duro. Doar i-am văzut cînd îl cărau.

— E al lui Ristic{12} – continuă să se tînguie Stiepan – şi ăla mă omoară cînd i-oi spune că liceenii mi-au furat caisele lui.

— Da’ încotro au dus coşul? întrebă Zora, uitîndu-se la Duro.

— Acolo înăuntru... – şi Duro arătă spre grădina primarului. Brozovic, cu mutra lui de vulpe, îl ţinea de o toartă, şi băiatul ăla gras al morarului, de cealaltă.

— Atunci haidem! Poate că-i aducem îndărăt lui Stiepan caisele.

Zora se repezi spre poartă, iar Nicola şi Branko se luară după ea. Duro vru şi el să-i urmeze.

— Rămîi mai bine aici! strigă fata către el. Ajută-l pe Stiepan să-şi încarce iar măgarii. Cu doi băieţi, o scoatem noi la capăt şi fără tine.

Săriră peste poartă şi căzură cu zgomot într-un strat de flori. Dincolo de răzor se întindea un frunzar lung, boltit, cu trandafiri, glicină şi viţă de vie, iar la capătul lui se vedea o căsuţă.

— Ăsta-i un colţ bun ca să te furişezi – îi şopti Zora lui Branko. Noi am mai fost de cîteva ori înăuntru. Pe pereţi sînt mănunchiuri de pene, arcuri săgeţi şi cîteva securi de lemn.

Nicola încuviinţă din cap şi zise:

— Imediat în dosul casei este şi o colibă de stuf. Ei îi spun coliba indiană.

Zora şi ajunsese lîngă casă. Uşa era deschisă. Privi înăuntru: nu era nimeni.

— Cu siguranţă că sînt în coliba indiană – spuse Nicola. Haideţi, vă duc eu. E doar la cîţiva paşi.

— Dacă mai vorbeşti tare, cu siguranţă că n-o să-i mai găseşti înăuntru – îi şopti Zora.

Într-adevăr, cînd copiii cotiră pe după căsuţă, îi văzură pe liceeni cocoţaţi pe un gard şi sărind în grădina vecină. Unul mai zăbovi o clipă pe gard. Era băiatul lui Ivekovic, un lungan cît toate zilele, cu o faţă îngustă şi palidă, purtînd un costum de postav, nişte cizme înalte, solide, şi ochelari pe nas.

— Păi asta-i Zora cea roşie – zise el şi mai privi o dată spre urmăritorii lor.

Al doilea, băiatul lui Brozovic, care se şi afla în dosul gardului, iscodind cu mutra lui de vulpe printre şipci, adăugă:

— Iar celălalt este băiatul pe care l-a scăpat ea din închisoare.

— Da, eu sînt! îl înfruntă fata şi, ridicînd de jos un ciot de lemn, îl azvîrli spre feciorul primarului.

Băiatul însă apucase să sară.

— O să-i spun lui Begovic! strigă el drept răspuns. Ce-o să se bucure cînd o să-i picaţi iarăşi în palmă!

Branko şi Nicola vrură să se ia după licean, însă Zora îi opri:

— Lasă-i să fugă. O să ne răfuim altă dată. Acum hai mai bine să vedem unde au dosit caisele lui Stiepan.

La intrare în coliba de stuf atîrna o pătură roşie. O dădură la o parte şi se năpustiră înăuntru.

În mica încăpere nu se afla altceva decît coşul. Fructele se risipiseră pe jos. Unele erau călcate în picioare, altele muşcate. Copiii le adunară la iuţeală, dar chiar şi cu cele strivite şi muşcate, coşul tot nu se umplea.

— Bietul Stiepan! oftă Zora. Prea mult n-o să-i folosească lui coşul plin doar pe jumătate.

— Am văzut în dosul casei un cais plin de caise frumoase – spuse Nicola. Să nu mai pierdem timpul şi să culegem cît mai trebuie ca să umplem coşul.

— Da’ unde-i pomul? întrebă Zora.

— Staţi că vi-l arăt.

Lîngă casă se aflau mai mulţi caişi, cu fructe aproape de două ori mai mari decît cele din coşul lui Stiepan. Nicola se căţără într-un pom, iar Zora şi Branko culeseră toate fructele la care puteau ajunge de jos. Coşul se şi umpluse cu vîrf, iar Branko şi Nicola tocmai voiau să i-l ducă lui Stiepan, cînd auziră dinspre poartă o voce:

— Mai sînt încă aici.

Se uitară într-acolo. Liceenii se înapoiaseră şi, cu ei, se afla un om în toată firea.

— Ce ne facem? Zora îşi roti privirea în toate părţile.

— Haidem iute în dosul casei! fu de părere Branko. Acolo-i un zid, pe care nu oricine poate să-l sară, iar dincolo de zid e rîul.

Zidul era foarte înalt, şi copiii nu prea ştiau cum ar putea să se caţăre pînă sus.

Zora îl luă pe Branko de umeri:

— Am văzut în casă o scară. S-o aducem!

Mai întîi se căţără Nicola, cu coşul, apoi Zora şi, ultimul, Branko. Traseră scara după ei, o trecură peste zid şi o lăsară sprijinită de cealaltă parte, cînd deodată se iviră, de după nişte tufe de aluni, băiatul lui Ivekovic, Brozovic, băiatul cel gras al morarului şi băiatul inginerului silvic.

— S-au căţărat pe zid – spuse băiatul lui Ivekovic către omul în vîrstă.

Acesta, înalt şi slab, cu cioc şi ochelari, se luă repede după ei, atît cît îl ţineau puterile.

— Ăsta-i primarul – zise Nicola, tulburat. Îl cunosc. L-am mai văzut o dată.

Şi Branko îl cunoştea. Da, era primarul. Faţa aceea prelungă şi palidă, mîinile subţiri şi albe, întocmai aşa cum îl zărise cu cîteva zile mai-nainte la o masă de la „Hotel Zagreb”.

Gîfîia de atîta alergătură.

— Afurisită bandă ce sînteţi! striga el în gura mare. Cum de-aţi îndrăznit să-mi furaţi caisele, şi încă pe cele mai bune şi mai mari din toată grădina?

Branko privi o clipă la omul acela înalt care ocăra, apoi se încumetă să-i răspundă:

— Fiindcă... – începu el, şovăielnic, pe urmă din ce în ce mai repede şi mai cu curaj – fiindcă băiatul dumneavoastră şi toţi ceilalţi l-au luat la bătaie pe prietenul nostru Stiepan.

— I-au răzleţit şi măgarii – se repezi Zora.

— Şi i-au furat şi asta! zise Nicola, arătînd coşul.

Liceenilor li se cam încurcau treburile.

— Tată, să nu crezi nimic din ce spun ei! strigă Ivekovic fiul.

— Da, îndrugă minciuni! adăugă Smolian, băiatul inginerului silvic.

— Şi-n afară de asta, lunganul acela – şi Brozovic arătă spre Branko – e chiar băiatul care i-a scăpat de curînd din mînă lui Begovic.

— Iar fata de lîngă el – se bilbîi grăsanul morarului – este Zora cea roşie... Şi pe ea o caută Begovic.

Primarul mai făcu un pas şi-l privi pe Branko.

— Aşa... va să zică tu eşti hoţul pe care l-a prins Karaman – spuse el, ciupindu-se nervos de barbă.

— Eu nu sînt hoţ – răspunse Branko. Am luat de jos un peşte azvîrlit în stradă. Dar fiul dumneavoastră este hoţ – rosti răspicat. El cu banda lui a furat bietului nostru Stiepan coşul ăsta, care era plin cu caise. Şi săltă de coş în sus.

— Aşa... – doctorul Ivekovic păru întrucîtva surprins. Şi – continuă el, mai puţin brutal – faptul că te-ai repezit acum la caisele mele, ăsta nu-i furtişag?

— Nu – zise Branko – noi n-am făcut altceva decît să umplem coşul la loc.

— Astupă-i fleanca mincinosului! strigă din răsputeri Ivekovic fiul.

— Da, da, să i-o astupe! Şi băiatul lui Smolian luă un lemn şi-l azvîrli spre Branko.

Primarul le interzise liceenilor să se poarte astfel şi mai înaintă un pas spre zid:

— Dacă nu eşti hoţ, atunci de ce ai fugit din închisoare?

— Fiindcă acolo nu era frumos – răspunse deschis Branko.

— E un hoţ, e un hoţ! strigă micul Brozovic. Aşa zice şi tata.

— Las’ că-ţi arăt eu ţie! răspunse furios Branko micii potăi lătrătoare. Şi spune-i lui taică-tău că dacă-l mai face hoţ pe fiul lui Milan Babici, atunci o să spun la toată lumea că greutăţile lui la cîntar sînt false!

Micul Brozovic se aprinse la faţă:

— N-avea grijă c-o să i-o spun tatii.

— Chiar să i-o spui! replică Branko. Şi mai spune-i c-o s-o trîmbiţăm în tot oraşul.

Primarul mai făcu un pas pînă ajunse sub zid.

— Chiar de-ar fi adevărat că fiul meu împreună cu ceilalţi cinci băieţi i-au furat lui Stiepan al tău un coş cu caise, de ce aţi intrat numai în grădina mea şi v-aţi umplut coşul? Oricum ai suci-o, nu unul, ci şase au fost cei cate au furat.

— Fiindcă aici, înăuntru, au fugit puşlamalele cu coşul – răspunse Branko. Şi aici l-am găsit noi şi a trebuit să-l umplem cît mai repede cu putinţă. Dacă Stiepan se duce la piaţă fără caise şi nu le vinde, îl omoară-n bătaie ţăranul care i-a încredinţat fructele.

— Tot nu găsesc că aveţi dreptate – zise primarul. Dacă şase sînt cei care au furat, atunci pe toţi şase trebuie să-i pedepsiţi, nu numai pe unul, ba, pe deasupra, îl pedepsiţi pe tată-său, care-i nevinovat.

Copiii, care nu-şi dădeau seama că, flecărind, primarul voia doar să-i ţină-n loc, continuară să răspundă.

Nicola, cu aerul lui cel mai şmecheresc, ripostă:

— Ba o să-i pedepsim, domnule primar, însă trebuia să începem cu unul.

— Da – adăugară Branko şi Zora – avem noi grijă să ne răfuim cu toţi!

— Haideţi! strigă fiul lui Smolian, care, între timp, împreună cu băiatul lui Ivekovic, se trăsese mai înapoi şi adunase pietre.

Prima piatră o azvîrli spre Branko. Acesta se feri şi piatra zbură pe lîngă el. Băiatul lui Ivekovic ţinti mai bine, însă tot nu-l nimeri pe Branko, ci doar coşul lui Stiepan. Branko căută piatra, însă proiectilul căzuse de pe creasta zidului. De aceea luă o caisă, ochi şi-l nimeri pe Smolian drept în faţă.

— Au! strigă acesta, ştergîndu-şi zeama dulce de pe nas, gură şi ochi.

Începu un adevărat bombardament, şi nici primarul nu mai putu să-i stăpînească. Smolian, Brozovic, Ivekovic şi grăsunul morarului aruncau cu bucăţi de lemn, cu bulgări de pămînt şi cu pietre, iar Branko, Zora şi Nicola le răspundeau cu caise.

O piatră zvîrlită de băiatul morarului îl lovi pe Branko la mînă. Un bulgăre de pămînt o izbi pe Zora atît de vîrtos, încît fata îşi pierdu echilibrul şi fu cît pe ce să se prăvălească de pe zid: Branko o sprijini în ultima clipă. Lui Nicola o piatră îi zgîrie fruntea, dar fără urmări grave.

Branko luă ultima caisă, ţinti şi-l nimeri pe băiatul cel gras al morarului drept în creştetul capului; cel lovit o rupse la fugă urlînd. Cînd vru să mai ia altă caisă, Branko îşi dete seama că se golise coşul. În aceeaşi clipă îşi zise c-au făcut prost azvîrlind cu caise. În loc să pună fructele la adăpost, pentru ca să le poată vinde Stiepan, le risipiseră fără rost, şi nu numai pe cele furate, ci şi pe celelalte.

La fel gîndea şi Zora, ba chiar şi liceenii băgară de seamă că adversarii lor se uitau necăjiţi în coş.

— Ha, ha! rîse Ivekovic fiul. Acum, cel puţin, am primit înapoi caisele noastre.

— Cum aşa? întrebă prosteşte micul Brozovic.

— Ia te uită ce mutre au! Coşul lor cu siguranţă că e gol.

Dar copiilor le era dat să mai traga o spaimă. În timpul bombardamentului, primarul se dăduse cîţiva paşi înapoi, iar acum se ivise iarăşi pe după pomi; şi cu el mai era cineva.

Prima care-l văzu pe noul venit fu Zora:

— Ia uită-te colo! şi-l înghionti pe Branko.

Băiatul holbă ochii, grozav de speriat. Ţurloaiele acelea vînjoase, degetele ca nişte cîrnaţi şi bastonul de cauciuc le cunoştea el prea bine. Nici vorbă; ieşiră la iveală şi mustăţile pleoştite, şi ditamai barba, şi chipiul. Era Begovic.

— Priveşte, Begovic! Acolo sus sînt – primarul arătă spre zid.

Begovic burduhănosul se lăsă greu pe un genunchi şi puse mîna streaşină la ochi, ca şi cum n-ar fi putut să-i vadă destul de bine pe copii; apoi trase un salut în faţa primarului, îşi puse bastonul de cauciuc pe umăr şi se îndreptă cu paşi hotărîţi către zid.

Branko era galben la faţă de spaimă, iar Zora făcuse şi ea o mutră speriată. Numai Nicola rînjea ca de obicei şi-şi aruncă vesel privirile în jos către poliţai.

— Arestează-i, Begovic! porunci primarul.

— Arestează-i, Begovic! Arestează-i! strigară şi liceenii.

Begovic se înălţă în vîrful picioarelor, scoase capul din guler ca un cocostîrc, îşi luă aerul cel mai teribil şi începu să-şi vînture bastonul de cauciuc, însă, oricît de sus l-ar fi ridicat, pînă la copii tot nu putea s-ajungă. Nu-i râmînea decît să recurgă la răcnete:

— În numele legii, sînteţi arestaţi!

De spaimă, năduşala curgea şiroaie de pe fruntea lui Branko. Zora, de asemenea, înfricoşată, încremenise pe zid, numai năpîrstocul de Nicola nu se arăta cîtuşi de puţin înspăimîntat de răcnetele poliţaiului.

— Ia ascultă, Begovic, dacă vrei să ne-arestezi, trebuie să vii negreşit aicea sus – se răţoi el, obraznic, privind spre burduhănos.

Atunci prinse şi Zora curaj.

— Da, da, pofteşte aicea sus, Begovic! zise fata, arătîndu-şi dinţii.

Chiar şi Branko se mai coloră niţel la faţă. Ce-i drept, înălţimea zidului îi ocrotea de bastonul buhăitului de Begovic.

Poliţaiul îşi dădu şi el seama de situaţie. Făcu stînga-mprejur, mai trase un salut în faţa doctorului Ivekovic şi spuse:

— Nu vor să se lase arestaţi, domnule primar.

— Atunci dă-i jos! răcni la el doctorul Ivekovic.

Begovic reveni lîngă zid şi încercă să ajungă sus, căţărîndu-se anevoie pe pietrele văruite. Zadarnică trudă. Erau prea netede şi el se prăvălea la pămînt după fiece încercare.

— Trebuie să fie o scară pe-aici – îşi aminti primarul şi se repezi spre casă, însoţit de băiatul lui Smolian şi de Brozovic.

Între timp, Begovic îşi aţinti furios privirea în sus, către copii, apoi, ca şi cum şi-ar fi dat seama de zădărnicia trudei sale, îşi schimbă dintr-o dată expresia feţei.

— Daţi-vă jos, copii, pentru numele lui Dumnezeu! zise el mai încet. Daţi-vă jos, altminteri, bietul Begovic îşi pierde slujba şi pîinea.

— De dat, ne dăm noi jos – îl consolă Nicola – însă preferăm să ne plimbăm pe jos de cealaltă parte.

Doctorul Ivekovic şi cei doi liceeni se întoarseră:

— Scara a dispărut.

— Am văzut-o eu – îşi aminti grăsunul morarului. Cu ea s-au căţărat pe zid şi au trecut-o apoi de partea cealaltă.

Nicola rîse încă o dată obraznic către cei de jos.

— Şi-acum o să coborîm din nou pe ea – spuse el şi dispăru.

— Hai mai bine să plec şi eu – rîse Zora.

Îşi puse coşul gol pe cap, îi mai făcu o dată cu ochiul lui Begovic, primarului şi liceenilor, şi coborî de cealaltă parte.

Numai Branko rămăsese pe zid.

Atunci Begovic se întoarse hotărît către doctorul Ivekovic.

— Cred, domnule primar, că e cazul să trag – zise el şi începu să dibuie cu degetele lui ca nişte castraveţi, căutînd tocul revolverului.

— Da, Begovic, trage! strigară liceenii. Trage!

Dar pînă să-şi scoată Begovic revolverul din toc şi să se întoarcă, pe zid nu mai era nimeni. Branko dispăruse şi el.