Capitolul 15
În cămara cu făină

O pietricică zbură în paie. Îl nimeri pe Branko drept în piept. Îndată mai căzu încă una. Branko se ridică.

— Pst! auzi el lîngă oblon. Era Nicola.

— Ce s-a întîmplat? Branko se frecă la ochi.

— E ora cinci. Trebuie să vă sculaţi.

Zora dormea adînc. Branko o trezi scuturînd-o de umăr, apoi se uitară la Pavle. Uriaşul mai dormea. Pe urmă deschise ochii şi căscă.

— Cum te simţi? îl întrebă Zora.

— Mai bine.

— Ai să poţi merge mai departe?

— Nici vorbă, nici vorbă că da.

Sprijinindu-se, Pavle se ridică în picioare. Îl ajutară cu băgare de seamă să se urce pe prichiciul ferestrei. Duro şi Nicola îl prinseră de cealaltă parte şi băiatul îşi dădu drumul în jos.

— Uşor! şopti Branko, dar era prea tîrziu.

În cădere, Pavle se lovi la picior şi ţipă: „Au!”

În aceeaşi clipă auziră cum în colibă Kata se ridică din jilţ.

— Repede! îi suflă Branko Zorei. Altfel ne poate prinde!

Zora sări după Pavle, însă Branko alunecă de două ori şi, cînd să pună, în sfîrşit, piciorul pe prichiciul ferestrei, bătrîna se şi afla la uşă.

— Golanule! strigă ea. Va să zică a avut dreptate Koko – şi ridică o bucată de lemn să azvîrle în băiat.

Branko se feri într-o parte şi lemnul zbură izbindu-se de perete.

Ceilalţi alergaseră într-un suflet pînă în fundul văii. Branko îi ajunse abia în apropierea aleii. Se tîrîră într-un tufiş să-şi mai tragă răsuflarea.

— Ei? întrebă Zora. Begovic mai e la turn?

— Şi Begovic, şi Dordevic – răspunse Duro. Se schimbă la două ceasuri unul pe altul.

— Atunci ce-i de făcut?

— O vreme putem să stăm în ascunzătoarea noastră din tufele de mure.

Fata se uită la Pavle:

— Însă pentru Pavle ar fi mai bine să se adăpostească sub un acoperiş.

— Am putea să ne întoarcem la Stiepan – propuse Nicola.

— Sau la Polacek – fu de părere Duro.

— Dar la Cuibul Şoimilor? întrebă Branko.

Stăteau şi chibzuiau cum e mai bine, unde-i mai bine, cînd deodată Pavle izbucni:

— Mai mult ca orice mă chinuie o foame cumplită, şi dacă îmi daţi ceva să îmbuc, apăi din partea mea putem merge şi-n iad!

— Nu ţi-e de ajuns ce-ai văzut la vrăjitoare? rîse Duro.

— N-am văzut şi n-am auzit nimic. Am dormit toată noaptea.

— Dar voi? se adresă Duro Zorei şi lui Branko.

— A fost Karaman acolo – spuse Branko.

— Bogătanul Karaman? repetară într-un glas Nicola şi Duro.

— Voia să ştie dacă e bine să-şi vîndă porumbul.

— Şi nevasta lui Curcin a fost pe-acolo – spuse Zora.

— Sacul cu făină! rîse Nicola.

— Are un amorez şi cerea o alifie care să-l împiedice pe Curcin să afle.

— Şi i-a dat?

— Chipurile, untură de cîine cu pătlagină, dar era osînză de porc cu muşeţel şi arnică – zise Zora.

Copiii pufniră în rîs.

— Asta trebuie să i-o spunem lui Curcin – fu de părere Nicola.

— Da’ de ce? întrebă Branko.

— Păi doar îi sîntem prieteni.

— Da – îi susţinu şi Pavle – trebuie să-i spuneţi. Plecaţi chiar acum – adăugă el – şi aduceţi-mi şi mie ceva demîncare.

Zora şi Branko săriră în sus.

— Unde ne întîlnim? întrebă fata.

— Aici sau la tufele de mure – răspunse Duro.

Copiii făcură un larg ocol în jurul oraşului şi o luară de-a lungul Potocului, de unde intrară prin horn în cuptorul cel vechi.

— Nu văd decît cîteva chifle uscate şi tari – spuse Zora, dezamăgită.

— Păi doar şi noi am lipsit vreo şase-şapte zile! Pesemne Curcin şi-a dat seama şi n-a mai pus altele proaspete în cuptorul vechi.

— Da, dar ce ne facem acum? Şi fata încercă să muşte dintr-o chiflă: Sînt tari ca piatra.

— O să-l înştiinţăm pe Curcin că ne-am întors.

Căţărîndu-se, copiii ieşiră din cuptor, se furişară prin cămara cu făină şi deschiseră uşa.

Unde să fie oare brutarul?...

Saboţii lui clămpăneau prin casă.

Branko strigă:

— Curcin!

Curcin cel gras, care ducea în prăvălie un coş cu franzele calde, întoarse capul. Îl recunoscu pe Branko, însă îl privi cu un aer furios.

— E supărat azi – zise Zora.

— Te pomeneşti că a şi aflat – spuse Branko.

— Ce anume?

— Ei, tărăşenia cu nevastă-sa.

Brutarul se întoarse; de aflat, nu aflase încă nimic, şi privirea lui furioasă era adresată copiilor. Începu să vocifereze, cu mîinile grăsulii proptite în şold:

— Poame bune ce sînteţi! Ah, cu ciomege trebuia să vă hrănesc, nu cu pîinea mea!

— Da’ ce-am făcut? bîigui Branko, speriat.

— Ia te uită la ei! Mai şi întreabă! Habar n-au ce tîlhării au săvîrşit! răcni batjocoritor brutarul. Jumătate din oraş ştie că i-aţi furat silvicultorului toate sălbăticiunile, că aţi dat drumul la apa din iazul morarului... sau poate n-aţi fost voi făptaşii?!

— Cum, încă nu s-a uitat treaba asta? continuă Branko să se bîlbîie.

Hoţi de drumul mare ce sînteţi! se înfurie Curcin de-a binelea. Credeţi că trei mii de dinari se uită aşa de repede? Erau vreo cîteva sute de crapi de cinci ani şi tot atîţia lini graşi...

— Meştere Curcin – încercă Zora să se apere – ştii dumneata de ce-am făcut noi asta?

— Cine ştie ce gînd ticălos v-a îndemnat la asemenea ispravă! se oţărî Curcin.

Dar fata îşi scutură ciuful roşcat şi începu să-i povestească lui Curcin tărăşenia cu Stiepan şi liceenii.

— Că aţi vrut să-i puneţi cu botul pe labe pe liceeni – mormăi Curcin, ceva mai potolit – ăsta nu-i un motiv ca să lăsaţi să se scurgă tot iazul cu peşte.

— Voiam doar să facem cumva şi să-i prindem pe cei doi. De-aia am lăsat apa să se scurgă.

— Ei, acum, fie ce-o fi! bodogăni brutarul. Eu, în orice caz, vă sfătuiesc să dispăreţi din Seni cît mai repede cu putinţă. Dacă numai unul din voi e zărit prin oraş, apoi nici primarul, nici poliţaii n-or avea linişte pînă n-or pune mîna pe toţi ceilalţi, şi de vă găsesc aici, mă bagă şi pe mine la başcă împreună cu voi!

— O să plecăm de îndată – spuse Branko. Voiam doar să mai luăm ceva pîine.

— Ei, hai, luaţi şi ştergeţi-o! mormăi brutarul, împingînd spre ei cîteva pîini.

Copiii îi mulţumiră şi se îndreptară spre cămara cu făină.

Deodată Zora spuse:

— A, dar voiam să-ţi mai povestim ceva...

— Mie? şi brutarul se uită la fată.

— Nevasta dumitale a fost azi-noapte la bătrîna Kata.

— La vrăjitoare?

— Da, şi Kata i-a dat untură.

— Untură? Curcin începu să rîdă. Păi untură avem berechet în casă!

— Ca să-ţi mînjească dumitale tălpile saboţilor.

— Afurisita! Curcin luă în mînă unul din saboţii lui grei: De-aia tot alunecam eu azi!...

— Nu ca s-aluneci – continuă Zora – ci ca să nu intri la bănuială...

— Să nu intru la bănuială? De ce?

De astă dată răspunseră amîndoi într-un glas:

— Că nevasta dumitale are un amorez.

— Ce? răcni Curcin, a cărui faţă albă se făcu deodată roşie ca focul. Dar duse repede un deget la gură: în casă se auzise o uşă trîntită. Nu ştiţi cumva şi cine-i acela? întrebă el cu glas şoptit.

Copiii clătinară din cap:

— Doar atît a povestit: vine totdeauna cînd dumneata eşti ocupat la cuptor cu pîinile.

— Năpîrca! răcni iar Curcin. Omul îşi smulse şapca din cap şi o trînti de pămînt, apoi ascultă din nou, deoarece uşa se auzi iar. Vine ea, pesemne – şopti brutarul, jumătate furios, jumătate făcînd haz. Vă bag în cămara cu făină, da’ să nu-mi fugiţi de-acolo. Fiindcă mi-aţi dat de veste, o să căpătaţi azi franzeluţe proaspete.

Mai ascultă o dată; cum nu se mai auzea nimic, îi împinse pe copii în cămara cu făină şi încuie uşa. O bucată de vreme, Branko şi Zora rămaseră tăcuţi, apoi se uitară unul la altul.

— Ce-i drept, n-ar fi trebuit să dăm drumul iazului – zise Zora.

— Eu ţi-am spus-o... – ripostă Branko – însă Duro, nu şi nu, a ţinut morţiş.

— Şi eu am vrut – mărturisi Zora.

— Duro ştia prea bine că era o prostie.

Zora clătină energic din cap, de-i zburară pletele în toate părţile:

— Nu-i adevărat. A ştiut tot atît cît am ştiut şi eu.

Branko bătu înciudat din picior:

— Mereu îi iei apărarea.

— Nu vreau să fii nedrept.

Branko da tocmai să răspundă, cînd auziră pentru a treia oară o uşă închizindu-se şi numaidecît răsună o voce.

— Stai liniştit – şopti Zora. Cred că e ea; vine.

— Cine? întrebă Branko.

— Ei, nevasta lui Curcin!

În aceeaşi clipă auziră o voce de bărbat.

— Ăsta-i, cu siguranţă, prietenul ei – spuse fata, emoţionată.

Branko, auzind glasul acela, holbă ochii.

— Păi, păi... – se bîlbîi el.

— Ce e?

— Păi ăsta-i Begovic! spuse el, aproape strigînd.

Acum vocea se desluşea mai bine.

— Iar a trebuit să stai toată noaptea de strajă la turn, sărăcuţul de tine! Aşteaptă să-ţi aduc un rachiu – vorbi femeia.

— Mai bine ai aduce toată sticla, şi repede – mormăi Begovic. Simt o sfîrşeală la stomac, c-aş fi în stare să dau pe gît un butoi întreg.

Femeia se grăbi să-i îndeplinească dorinţa, şi cîteva minute copiii nu-l mai auziră decît pe Begovic umblînd încoace şi încolo şi mormăind ceva ca pentru sine.

— Isuse Cristoase! strigă femeia cînd se înapoie. Vine bărbatu-meu!

— Asta-mi mai lipsea! mîrîi înfundat Begovic. Pe unde aş putea ieşi?

— Nu ştiu... – şopti înfricoşată Curcinoaia. Aicea-i capătul coridorului.

— Mila! tună în aceeaşi clipă glasul lui Curcin prin casă.

— Sfîntă Născătoare de Dumnezeu! se jelui din nou femeia. Acum o să fie aici!

— Ce e în odaia asta? întrebă Begovic, care nu-şi pierduse cumpătul.

— E cămara cu făină – şopti femeia.

— Nu pot să intru înăuntru?

— Ba da – bîigui femeia, ca înviată din morţi. Iar eu mă duc să văd ce vrea Curcin; şi după ce s-o potoli, vin şi-ţi dau drumul...

Begovic descuie cămara.

— Mai bine încui-o la loc după mine – zise el.

Ea făcu semn că a înţeles.

— Şi cheia o s-o ascund la mine în buzunar. Aşa, bărbatu-meu n-are cum să intre.

Îndată ce Begovic dispăru în cămara cu făină, glasul lui Curcin răsună din nou.

— Mila! strigă el şi mai tare ca înainte. Unde te-ai ascuns?

Curcinoaia scoase repede cheia din broască.

— Aici sînt – răspunse ea. Ce zbieri aşa, omule?

— Am văzut un bărbat trecînd prin curte – spuse brutarul, cu glas întărîtat – şi dacă pun mina pe ticălos, îi sucesc gîtul, cum mă vezi şi te văd!

Femeia se prefăcu mirată:

— O fi fost ucenicul...

— Pe ucenic l-am pus de pază afară şi i-am poruncit să-l ia de guler pe bărbatul pe care l-o vedea ieşind din casă şi să-i tragă o mamă de bătaie, soră cu moartea! urlă Curcin.

— Ai înnebunit?! ţipă femeia. Da’ ce-i cu tine?!

— Hai şi tu! răspunse Curcin pe acelaşi ton violent. Să-l găsesc numai pe ticălos, că atunci o să v-arăt eu, şi ţie şi lui, ce-i cu mine! Brutarul îşi înşfăcă nevasta şi o trase după el.

În timpul acesta, Begovic sta proptit de uşă şi ciulea urechea. Era comic să-l vezi cum, cu şapca în mînă şi cu urechea lipită de gaura cheii, se străduia să prindă orice cuvînt. Apoi îşi întoarse faţa-i lătăreaţă şi se scărpină în cap, privind în gol. Deodată îi zări pe copii şi atunci chipul său buhăit, care pînă în clipa aceea exprima o negrăită disperare, se schimbă brusc, lăbărţîndu-se vesel.

— În sfîrşit, vă am în mînă! nu glăsui, ci chiui poliţaiul, uitîndu-se triumfător la copii.

Copiii se traseră înapoi.

Begovic nu se apucă să-i urmărească. Dimpotrivă, se aşeză pe copaie şi începu să-şi bălăbăne picioarele, mîngîindu-şi mustaţa pleoştită şi bucurîndu-se grozav de norocul acesta picat din cer.

— V-am căutat şi-n cetate, am răscolit şi tot oraşul ca să pun mîna pe voi, şi poftim unde vă găsesc! Ha, ha, ha! rîdea poliţaiul şi plescăia din limbă. De altfel, ştiţi voi ce cîştig îmi iese din asta? O sută de dinari a pus primarul pe capul vostru.

Branko se trase şi mai înapoi. Zora însă nu se lăsă atît de repede înfrîntă. Ba chiar porni la atac.

— Să nu te-avem noi pe dumneata la mînă, Begovic – zise ea.

— Pe mine?! şi poliţaiul se plesni peste genunchi, rîzînd mai cu foc.

Zora trecu pe lîngă el, îndreptîndu-se spre uşă.

— Îţi închipui că noi nu ştim de ce te-a închis aici Curcinoaia? spuse fata. Eşti drăguţul ei. Acuma-l chem pe brutar. Şi fata ciocăni în uşă. Curcin! strigă ea.

Mutra hlizită a lui Begovic încremeni; rămase cu gura căscată şi holbă ochii cît cepele. Apoi se repezi de la locul lui şi o trase pe fată din faţa uşii.

— Eşti nebună! şopti el. Păi dacă mă găseşte Curcin aici, mă omoară.

Zora se smulse din mîna lui:

— N-are decît. Curcin! strigă ea şi mai tare.

Begovic îi astupă gura cu palma:

— Dacă nu taci, se întîmplă o nenorocire.

— Curcin! răsună alt glas. Branko îi venea Zorei în ajutor.

Disperat, poliţaiul căuta să astupe gura cînd Zorei, cînd lui Branko, ceea ce nu era de loc uşor! Dacă-l înşfăca pe băiat, se smulgea fata din strînsoare şi striga cît o lua gura, iar dacă o înhăţa pe fată, începea băiatul să zbiere.

Copiii se distrau din ce în ce mai bine tot încercînd să-i scape din mînă lui Begovic şi să-l strige pe brutar, iar vînătoarea devenea tot mai înverşunată. Cînd îl strigau de pe copaie, cînd de la uşă, iar dacă Begovic încerca să-i prindă, ei se cocoţau pe sacii cu făină.

Poliţaiul burduhănos era lac de apă şi, spre nefericirea lui, glasul lui Curcin răsună pe-aproape...

— Nu minţi! zicea brutarul. Nici vorbă că ticălosul se află aici, dar n-avea grijă că-l dibui eu...

Begovic dîrdîia de frică şi, renunţînd la urmărirea copiilor, ridică braţele, deznădăjduit din cale afară.

— Ţineţi-vă gura! îi imploră el. Ţineţi-vă gura!

— Uite, ne ţinem gura dacă ne făgăduieşti că-n următoarele douăzeci şi patru de ore n-ai să te legi de noi – îi şopti Zora.

— Da şi că-n tot acest timp n-ai să spui nimănui că ne-ai văzut în Seni – adăugă Branko.

— Eu, eu... – se bîlbîi Begovic. Şi cei o sută de dinari ai mei?

— Sau juri, sau strig iar! zise Zora cu glas ridicat Curcin! începu ea din nou.

— Bine, bine... – se învoi Begovic cu glas tînguitor, ba chiar se lăsă în genunchi. Vă făgăduiesc tot ce vreţi, tot ce vreţi!...

— Jură! porunci Zora.

— Jur! icni poliţaiul şi ridică mîna.

Zora se apropie de el:

— Spune: „Jur pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu şi pe tot ce am mai sfînt că o să-mi ţin cuvîntul pe care mi l-am dat”.

Degetele groase ca nişte castraveciori ale lui Begovic tremurau.

— Jur – repetă el.

Glasurile se îndepărtară; pare-se că brutarul îl căuta pe poliţai într-altă parte a casei. Lucrul acesta îl făcu pe Begovic să prindă curaj. Se ridică de jos şi zise:

— Dar şi voi trebuie să juraţi că n-o să mă trădaţi.

Zora se uită la Branko:

— Să facem una ca asta?

Branko clătină din cap:

— Curcin e prietenul nostru.

— Trebuie să juraţi – le ceru Begovic. Şi eu am jurat. Altfel, nici eu nu-mi mai ţin jurămîntul.

— Bine – încuviinţă Zora. Promitem să nu-i spunem lui Curcin numele dumitale, dar tot numai pentru douăzeci şi patru de ore, atît cît ţine şi jurămîntul făcut de dumneata.

— Juraţi – stărui Begovic, însă glasul lui Curcin se auzi din nou şi ei ciuliră urechea.

Brutarul spunea:

— Am scotocit peste tot, aşa că ticălosul nu poate fi decît în cămara cu făină.

— De o sută de ori ţi-am spus că nu e nimeni în casă! strigă femeia.

— Vrei să zici că pentru tine ai adus în odaie şi rachiul, şi cozonacul?

— Nu, pentru tine, Curcin – se jelui femeia. Numai pentru tine! Am vrut să-ţi fac o bucurie.

Curcin rîse răutăcios şi în aceeaşi clipă apăsă cu putere pe clanţa uşii de la cămara cu făină; Begovic şi copiii îşi ţinură răsuflarea.

— Da’ cine a încuiat cămara? întrebă brutarul.

— Nu ştiu – răspunse femeia.

— Nu ştii, ai? Glasul bărbatului se înăsprise iar. Dar peste o clipă zise: A, da, eu am răsucit cheia. Îşi pipăi buzunarul ca să scoată cheia şi să descuie uşa. Asta-i bună! exclamă el. N-o mai am!

— Las-o ciorilor de cămară! scînci femeia, tot mai înfricoşată. Chiar dac-ar fi cineva în casă, în cămara cu făină doar nu poate să se ascundă.

Însă Curcin nu se lăsă dus de nas. Se aplecă şi căută cheia jos pe duşumea. Apoi se ridică şi izbucni iar:

— Nu-i nici pe jos. Nu cumva e la tine?

— Nu, nu, nu! se văicări femeia, să ţi se rupă inima. Nu-i la mine!

— Fiuuu!... fluieră brutarul. Era în glasul nevesti-si ceva care-l nedumerise. Zici că n-o ai? Ei bine, aş putea să jur că-n cămară s-a ascuns ticălosul!

— Visezi! De altminteri, ţi-am mai spus de o sută de ori că nu-i nimeni în casă. Hai, du-te odată şi sfîrşeşte cu coptul pîinii!

— Numai după ce intru şi-n cămara cu făină – răspunse Curcin, hotărît, şi-l chemă repede pe ucenic.

— Ce-l mai amesteci şi pe ucenic? întrebă femeia.

— Vreau să-mi aducă a doua cheie – spuse meşterul – şi vedem noi atunci dacă e sau nu cineva în cămară.

Ucenicul veni într-o fugă la chemarea stăpînului.

— Ştii unde-i agăţată haina mea? întrebă meşterul.

Ucenicul răspunse că ştie.

— În acelaşi cuier ai să găseşti şi legătura mea de chei. Ad-o încoa’, şi mai adu şi-un ciomag zdravăn. Cred că-l avem în mînă.

— Da’ unde s-a vîrît? întrebă ucenicul.

— În cămara cu făină.

În timpul acestei lungi convorbiri, obrazul ca o pătlăgea roşie al lui Begovic pălea văzînd cu ochii. Îl apucase tremuriciul, iar trufaşa-i mustaţă atîrna pleoştită, în vreme ce fruntea i se acoperise de broboane mari de sudoare.

Copiii stăteau fără teamă lîngă el şi ascultau tustrei laolaltă. La rîndul lor, nici ei nu se bucurau prea tare de întorsătura lucrurilor. Pe de o parte, le părea bine că Begovic, după toate aparenţele, avea să fie prins, însă, pe de altă parte, se temeau că grăsunul de brutar o să facă atîta tărăboi cînd l-o descoperi pe poliţai, încît o s-adune jumătate din oraş, şi atunci, cu tot jurămîntul lui Begovic, tot au să fie văzuţi şi prinşi.

— Na, acuma doi au să sară pe mine! se jelui Begovic cînd Curcin îl chemă pe ucenic. Aolică! gemu el. Sînt pierdut! Dacă dă Curcin de mine aici şi mă ciomăgeşte, apoi mîine mă şi zboară afară din slujbă! Ce-au să se facă atunci nevasta şi copilaşii mei? Poliţaiul plîngea în hohote şi lacrimile curgeau şiroaie din ochii lui bulbucaţi. Se adresă din nou copiilor: Vreun mijloc ca să scap, nu ştiţi? Copiii ridicară din umeri. Dar nici lui Begovic nu-i mai ardea să aştepte răspunsul lor. Iscodea şi se tîra prin toate ungherele. Nu-i nici o uşă pe-aici? întrebă el. Îşi aţinti privirea în sus, spre fereastră, dar clătină din cap: Pe-acolo n-o să pot răzbate afară niciodată.

Copiii şuşoteau între ei.

— Să-i spunem? zise Branko.

— Ce anume? întrebă Zora.

— Că poate să iasă prin cuptor.

Zora înălfă din umeri:

— Păi poate ditamai huiduma să încapă pe-acolo?

— Cred totuşi că ar putea.

Begovic îi auzi şuşotind.

— Mai ştiti cumva vreo ieşire? se rugă el.

Branko arătă spre uşa cuptorului.

Abia atunci dădu Begovic cu ochii de ea:

— S-o putea pe-acolo?

Branko îi făcu semn că da:

— Noi ne-am căţărat de mai multe ori prin horn.

Begovic deschise uşa.

— Pentru numele lui Dumnezeu – gemu el – da-i întuneric ca-n fundul iadului.

— Dacă intri tîrîş înăuntru şi ridici capul, vezi lumina.

— Şi pe urmă?

— Trebuie să te caţări prin horn, iar cînd ajungi afară, n-ai decît să te laşi pe vine şi să-ţi dai drumul s-aluneci pe acoperiş.

— Jos e o saltea veche – adăugă Zora – aşa încît cazi mai pe moale decît meriţi.

— Nu! se înfioră Begovic. Mai degrabă mă duc în iad decît să intru acolo.

Între timp, ucenicul se întoarse.

— Ai adus cheia? îl auziră pe Curcin întrebînd.

Ucenicul sună legătura de chei:

— Iată-le.

— Vai, Doamne! Begovic fu din nou cuprins de spaimă şi deschise iar uşa cuptorului: Să intru oare?

— Măcar încearcă – îl încurajă Zora.

Poliţaiul îşi aruncă mai întîi chipiul înăuntru, apoi se încumetă să intre şi el pe brînci. Capul trecea, umerii însă erau prea laţi.

— Daţi-mi o mînă de ajutor! se tîngui el. Atunci Zora îl înşfăca de piciorul drept, iar Branko de cel stîng şi-l împinseră din răsputeri în cuptor. Aoleo! gemu omul. Mă înăbuş!

Izbutise totuşi să intre, iar copiii îl mai împinseră atît cît să poată închide uşa după el.

De altfel, era ultimul moment, deoarece chiar atunci cheia fu vîrîtă în broască.

— Şi noi ce facem acum? întrebă Branko.

— Cred c-ar trebui să ne-ascundem cît mai bine – fu de părere Zora.

— Şi ce-i spunem lui Curcin cînd intră?

— Las’ pe seama mea. O să mă gîndesc...

— Să ştii că nu i-am jurat lui Begovic c-o să ne ţinem gura – spuse Branko.

— Da, dar i-am făgăduit – răspunse Zora, cu hotărîre – şi uscocii îşi ţin totdeauna cuvîntul dat, chiar şi fără jurămînt.

Abia apucară copiii să se ghemuiască după nişte saci cu făină, că uşa se şi dădu de perete, însă nu intră brutarul, deoarece nevastă-sa îi tăie calea.

— N-ai să faci un pas! mai ţipă ea ascuţit.

— Ha, ha! rîse Curcin. Şi de ce nu, mă rog?

— Fiindcă nu-i nimeni înăuntru! se oţărî femeia, şi mai aprigă.

— Păi tocmai asta vreau să văd şi eu. Glasul lui Curcin deveni şi mai violent şi, dînd-o la o parte pe nevastă-sa, brutarul năvăli în cămară.

Femeia i se aşeză încă o dată în cale. Faţa ei lată se făcuse de ceară, iar ochii i se măriseră cît cepele.

— Să nu te-atingi de el! strigă ea de astă dată.

Curcin, care ţinea în mînă cogeamite cleştele, îi răspunse doar atît:

— Fugi din drumul meu!

— Nu mă clintesc un pas, pînă nu-mi făgăduieşti că ai să-l laşi în pace.

— Da’ fugi odată din calea mea, blestemato! Atît de tare se înfuriase Curcin, încît o înşfăcă de umeri şi-i făcu vînt, că femeia căzu peste sacii cu făină.

Curcin strînse mai vîrtos cleştele în mînă şi se uită jur împrejur. Deodată ucenicul, care între timp cercetase fiece colţişor din odaia cea largă, îi spuse:

— Da’ nu-i nimeni aici.

— Nu- i nimeni! strigă femeia, uşurată.

Meşterul se învîrti şi el de colo-colo. Cămara era goală.

— O, minune! exclamă Curcinoaia şi oftă cu sughiţuri. Sfîntă Fecioară, mulţumescu-ţi din suflet! Se lăsă binişor lîngă sacii cu făină.

Curcin făcu o mutră prostită. Îşi vîrî nasul în fiece ungher.

— Da’ cel puţin copiii ar trebui să fie aici – mormăi el.

Zora ieşi la iveală de după sacul cu făină:

— Noi sîntem aici!

— N-aţi văzut pe nimeni intrînd în cămară? întrebă repede Curcin.

— Păi tocmai de aceea ne-am şi ascuns – zise fata.

— Şi unde a fugit ticălosul?

— A intrat aici şi s-a vîrît în cuptor – istorisi mai departe Zora.

Brutarul se bătu cu pumnul în piept:

— Cum am putut să uit de asta? Şi se repezi la cuptor.

Copiii îşi ţineau răsuflarea – între timp ieşise şi Branko din ascunzătoarea lui. Oare Begovic se mai afla în cuptor sau se tîrîse mai departe?

Brutarul smulse uşa şi se uită înăuntru: cuptorul era gol. Bietul om făcu o mutră jalnică.

— Mi-a scăpat! se văicări el, lăsînd să-i cadă cleştele din mînă.

— Păcat! zise ucenicul şi-şi vîntură ciomagul.

Curcin se adresă din nou copiilor:

— Dar ştiţi măcar cine era?

Curcinoaia, care pînă atunci se rugase de zor, auzind întrebarea, privi din nou cu spaimă spre ei; însă Zora clătină din cap:

— Noi ne-am ascuns îndată ce-a intrat el în odaie.

— Şi nu l-aţi văzut cîtuşi de puţin?

De astă dată se uită la Branko. La început, băiatul nu ştiu ce să răspundă.

— Era parcă unul voinic... mustăcios – gîngăvi el. Dacă l-aş vedea la lumina zilei, l-aş recunoaşte.

— Unul voinic, mustăcios? Brutarul căzu pe gînduri. Sînt o mulţime de mustăcioşi în Seni.

— Da, dar pe-ăsta negreşit l-aş recunoaşte – se grăbi Branko să-l încredinţeze.

— Atunci deschide bine ochii. Pe cumătrul ăsta vreau să-l iau niţeluş într-o serie de pumni, şi dacă-mi spui numele lui, apăi să ştii că te-ai ales cu cozonacul cel mai mare din brutăria mea!

— N-ai grijă, că nu-l uit eu – îl asigură Branko. Nu, nu-l uit...

Copiii vrură să-şi ia ramas bun şi să plece.

— Staţi! îi opri Curcin. V-am făgăduit nişte franzeluţe proaspete.

Brutarul o lăsă singură pe nevastă-sa, care se ruga de zor, şi-i luă pe copii cu el în încăperea unde cocea pîinea. În ziua aceea li se îngădui nu numai să-şi umple buzunarele, ci chiar o cogeamite traistă.

— Meştere, mii de mulţumiri! zise Zora, făcînd o plecăciune adîncă, apoi îi întinse mîna şi adăugă: Zău, nu mai fi supărat pe noi din pricina peştilor.

— Am şi uitat de asta! spuse brutarul. Mai treceţi mîine pe-aici.

Copiii se întoarseră în cămară, şi pe cînd Zora se pregătea să intre în cuptor, Curcin se ivi din nou în odaie:

— Salutări de la moş Gorian. Am uitat să vă spun.

— De la moş Gorian? Copiii ciuliră urechea.

Curcin încuviinţă printr-un semn:

— Zicea că să mai treceţi pe la el. Ar putea să aibă nevoie de voi.

— Mulţumesc, mulţumesc – zise Branko, apoi intră şi el pe uşa cuptorului.