Capitolul 4
Zora cea roşie şi banda ei

Branko sta ghemuit la pămînt, cînd fata sări lîngă el.

— Eşti Zora cea roşie! exclamă el, cuprins de uimire. Branko auzise multe lucruri despre fată: conducea o bandă, foarte temută în Seni.

— Vino! Hai repede! îi curmă ea vorba. Begovic poate să sosească dintr-o clipă într-alta.

Fata se avîntă pe primul zid întîlnit în cale şi-l încălecă. Branko o urmă grăbit.

În mahalaua aceea casele erau îndesate unele într-altele, dar în dosul fiecăreia se mai afla şi cîte o fărîmă de curte, şi cîte un zid.

Zora părea să ştie aici de-a fir-a-păr tot rostul şi, aşa cum pregătise eliberarea lui Branko, pusese la cale şi fuga. La temelia zidului următor se aflau două lăzi. Zora se şi căţărase sus.

— După ce te-ai urcat pe zid – îi strigă ea – răstoarnă lăzile cu picioarele.

Branko făcu întocmai.

Următorul obstacol era un zid înalt. Zora proptise acolo o prăjină. De astă dată ea aşteptă pînă ce Branko ajunse sus, apoi traseră prăjina după ei.

Îl auziră pe Begovic.

— Dordevic! striga el. Dordevic, puşlamaua a spălat putina!

— Ce? Ai înnebunit? zbieră cel interpelat. Te spînzură primarul. Unde e?

— Uite-acolo! Acolo! şi nefericitul arătă spre cei doi care tocmai se avîntau peste al treilea zid.

— Aleargă după ei!

Begovic o şi rupsese la fugă.

Zora şi Branko trecură de lotul de locuinţe.

— Acum, acolo sus – îi şopti Zora şi-l trase pe-o mică treaptă.

Copiii mai escaladară un zid, coborîră într-o şură şi îşi traseră o clipă răsuflarea, ciulind urechea să vadă dacă se mai aude cumva poliţaiul, dar nu auziră nimic.

— Hai vino! Zora smuci de un zăvor şi deschise un mic oblon: Pe-aici, afară...

Prevăzător, mai înainte de a o urma, Branko îşi scoase mai întîi capul prin deschizătură. Oare unde se aflau?

Băiatul făcu ochii mari: oblonul se deschidea în vechiul zid ce împrejmuia partea de sus a Seni-ului şi dădea chiar pe şoseaua care, înconjurînd oraşul, ducea către mare şi de-acolo la Fiume.

Pentru o clipă lumina ce năpădea din toate părţile îl orbi, apoi ştrengarul sări după tovarăşa lui. Zora se uită cu luare-aminte de jur împrejur.

— Nu ne mai rămîne decît să traversăm şoseaua şi s-o luăm prin grădini! strigă ea. Şi cu asta sîntem salvaţi!

O zbughiră de partea cealaltă. Zora se şi afla pe un zid, cînd auziră glasul lui Dordevic:

— Begovic! Begovic! Iacătă-i!

Ca să pună sus mîna pe ei, Dordevic ocolise în fugă lotul de case, însă sosise cu un minut prea tîrziu.

— Sus, încoa’ la mine! strigă fata. Branko se şi afla lîngă ea. Acum aleargă pîn’ ţi-o ieşi limba de-un cot, dar ţine-te mereu după mine.

Copiii căzură pe un strat de varză, apoi se tîrîră o bucată printre rugi de zmeură, săriră peste un morman de gunoi, se furişară pe lîngă un umbrar şi o luară la goană de le sfîrîiau călcîiele. Zora cunoştea fiece colţişor. Tăia prin tufişuri, ocolea orice sîrmă ghimpată, orice zid prea înalt, ştia fiece poartă care era deschisă, iar la acelea zăvorite ştia cîte o spărtură sau se căţăra pe ele şi sărea pe partea cealaltă.

Străbătură astfel vreo şapte-opt grădini, Branko abia-abia mai sufla.

— Mai are vreun rost să fugim de ei? gemu el. Tot au să pună mîna pe noi.

Pe jumătate supărată, pe jumătate înveselită, Zora se uită la el:

— Atîta vreme cît ne mai ţin picioarele, trebuie s-o întindem, şi atîta vreme cît nu ne-au luat încă de gît, mai putem scăpa din ghearele lor.

Un alt zid le ieşi în cale. Cînd Branko îl sări şi pe ăsta, se pomeni pe şoseaua cea largă, pe care călătorise de dimineaţă.

— Traversează iute şoseaua şi fă-ţi vînt peste zid; cred că tot mai sînt pe urmele noastre.

Branko tăie şoseaua de-a curmezişul şi se căţără anevoie pe zidul dimpotrivă. Deodată îl auzi atît pe Begovic cît şi pe Dordevic cum se apropie gîfîind. De astă dată Begovic înconjurase în fugă grădinile, în vreme ce Dordevic se luase după ei. O văzură pe Zora.

— Acilea-i dracul ăla de fată... – gîfîi Begovic cu răsuflarea tăiată. Aşa că nici băiatul nu poate fi departe...

Se apropie abia mai trăgîndu-şi sufletul. Dar pînă să ajungă el la zid, Zora îşi şi făcuse vînt dincolo. Ea trecu în goană pe lîngă Branko şi, ciripind ca un sticlete, se îndreptă spre un chioşculeţ. În aceeaşi clipă se zbătu un oblon al chioşcului şi la ochiul ferestrei se ivi un cap de copil.

— Ieşiţi afară – şopti Zora – sîntem urmăriţi.

Dintr-un cap se făcură trei, şi cîteşitrei băieţii săriră în grădină.

Primul era mare, grăsan şi arăta cu desăvîrşire necioplit. Pe un trup lat sta înfipt un cap deopotrivă de bolovănos. Avea părul zburlit ca un arici, urechile neobişnuit de mari, nasul gros, iar dacă ochii n-ar fi privit atît de melancolic, l-ai fi putut lua, din creştet pînă-n tălpi, drept un bătăuş şi un cuţitar cum scrie la carte. Venea către ei cu pas rar, bălăbănindu-şi mîinile, la fel de butucănoase ca şi restul trupului.

Al doilea, dimpotrivă, era mărunt, aproape mititel, însă nespus de iute şi de neastîmpărat. I-o luă înainte celui mare şi ajunse primul la ei.

Al treilea, cam de înălţimea lui Branko, semăna cu el şi la statură, şi la înfăţişare, numai că ochii înguşti şi oblici, gura mare, precum şi o linie ce cobora de la nas pînă la bărbie dădeau feţei sale un aer răutăcios, ba chiar respingător.

— Cine vă urmăreşte? izbucni mititetul, ridicîndu-şi faţa ascuţită şi nasul cîrn spre Zora.

— Doi poliţai, Nicola, Begovic şi încă unul – şopti fata. Acuşi-acuşi trebuie să pice aici.

Uriaşul îşi arătă pumnii şi dinţii:

— Să poftească numai, că le-arăt eu lor.

— Eşti nebun, Pavle! îi tăie vorba Zora. N-aveţi altceva de făcut decît să fugiţi voi în locul nostru, atît.

— Asta-i tot? întrebă al treilea.

— Da, Duro – răspunse ea. Bagă de seamă ce-ţi spun, că tu eşti cel mai deştept dintre toţi. Noi amîndoi intrăm în chioşc. Voi închideţi obloanele şi vă aşezaţi apoi aici. De îndată ce Begovic şi celălalt dau cu ochii de voi, o rupeţi la fugă, fiecare în altă parte, iar peste un ceas ne vedem din nou sus la rugii de mure.

Duro încuviinţă din cap şi Nicola îşi frecă mîinile:

— Straşnic o să mai fie!

Dar Pavle spuse:

— Eu mai bucuros le-aş fi tras o chelfăneală.

Deodată îl şi auziră pe Begovic în dreptul zidului, spunînd:

— Vino, Dordevic, dă-mi o mînă de ajutor. Singur nu mai ajung eu dincolo...

Pare-se că Dordevic se şi înfiinţase acolo, căci peste o clipă, mîinile mari ale lui Begovic bîjbîiau pe creasta zidului.

— Înăuntru – şuşoti Duro către Zora şi Branko.

Şi iată-i la adăpost. Duro închise obloanele şi întunericul îi învălui pe amîndoi.

Între timp, cu chiu cu vai, Begovic se caţără pe zid. Zăbovi sus cîteva secunde. Arăta jalnic. Era fără chipiu, iar cele cîteva fire de păr pe care le mai avea i se zburliseră ţepene-n sus. Vestonul îi era descheiat şi, după cît se vedea, îşi pierduse şi centironul; nu mai avea nici bastonul lui de cauciuc, iar sudoarea îi curgea şiroaie pe faţă, de parcă i-ar fi turnat cineva o căldare în cap.

— Aoleu! gemu poliţaiul. Aolică! şi-şi ştergea cu amîndouă mîinile năduşeala de pe frunte. Abia după aceea îşi aruncă privirea în jur.

Cei trei băieţi, stînd jos pe iarbă şi cu nişte cărţi de joc în mînă, îşi interpretau rolurile admirabil. Mai întîî făcură nişte mutre ca şi cum Begovic ar fi fost o nălucă. Begovic, de asemenea, se uita ţintă, cu ochii mari, jos spre ei.

— Dordevic! strigă el. Iată-i aici, însă nu mai sînt doi, ci trei.

— Îmi vine să cred că eşti beat turtă – îşi dete cu părerea Dordevic, ivindu-se la rîndu-i pe creasta zidului.

Cînd băieţii îl văzură şi pe Dordevic, Duro fu primul care azvîrli cărţile.

— Doi poliţai dintr-o dată! Asta-i prea mult pentru mine – strigă el şi o rupse la fugă.

Al doilea care zvîrli cărţile fu Nicola.

— Iar cînd mai e şi Dordevic printre ei, apăi e jale mare – adăugă puştiul şi se năpusti în direcţie opusă.

Pavle rămase pe iarbă. Faţa lui mare şi blajină era muncită de gînduri. Decît s-o şteargă, mai bucuros s-ar fi luat la bătaie cu amîndoi, cu atît mai mult cu cît se vedea că sînt prăpădiţi de oboseală. În cele din urmă îşi strînse şi el cărţile, se ridică tacticos şi mormăi:

— Hai să mă car şi eu mai bine...

Între timp Begovic îl trăsese pe Dordevic sus pe zid.

— Ei, acuma-i vezi? Şi arătă spre copiii care fugeau în toate părţile. Sînt sau nu trei?

— Mă, da’ deştept mai eşti! cîrîi Dordevic. Ori că-s doi, ori că-s trei, de prins trebuie să-i prindem.

Begovic se scărpină în cap:

— Măcar spune-mi pe care dintre ei?

— Eu o să mă iau după ăla mare – zise Dordevic. Ăla pare să fie cel mai mototol.

Sări jos de pe zid şi se luă după Pavle. Begovic îşi mai trecu o dată mîna prin păr.

— Of, vai de păcatele mele, mie întotdeauna îmi lasă ce-i mai greu – gemu el, apoi începu să alerge după Nicola.

Zora şi Branko, care, lipiţi de oblon, priveau ţintă prin crăpături, văzură şi auziră tot. Zora îşi frecă mîinile de bucurie şi se porni să tropăie şi să ţopăie încoace şi încolo. Branko mai gîfîia încă şi era tot cu sufletul la gură. Dar constată bucuros cum dispărură mai întîi băieţii, iar în cele din urmă şi Begovic împreună cu Dordevic.

— Ei, acum ce facem? întrebă el, şi cum fata nu-i răspunse imediat, continuă: Eu tare-aş avea chef să rămîn aici.

— E mult prea primejdios – fu de părere Zora, care se tot uita iscoditoare după poliţai. Nu, dacă nu pun mîna pe nici unul din cei doi, pot să se întoarcă şi-atunci or să-şi vîre nasul în toate ascunzişurile. Trebuie să plecăm mai departe.

— Păi unde? vru Branko să afle.

— Ai auzit doară: la tufişurile de mure. Acolo sus, afară din oraş. Deschise obloanele, cercetă cu luare-aminte încă o dată jur împrejur şi sări în grădină. Branko o urmă. Mai-nainte de-a escalada primul zid, Zora întoarse din nou capul: Ai închis obloanele la loc?

Branko răspunse că nu.

— Repede, închide-le! porunci ea. Altminteri, poliţaii or să-şi dea numaidecît seama că ne-am ascuns acolo.

Băiatul se întoarse îndărăt şi îndeplini ordinul fetei.

Cei doi se tîrîră, se căţărară, coborîră şi se furişară, de astă dată mai încet, înaintînd mereu; fură nevoiţi să sară peste alte cinci-şase garduri, ziduri şi tufărişuri, trecură pe lîngă o fîntînă ţîşnitoare, pe lîngă nişte caişi frumoşi, pe lîngă o minunată pajişte înflorită. Branko văzu floarea-soarelui, crini, maci cu capsule pocnitoare, pintenaşi, trandafiri, şi rămase uimit cît de sălbatice şi de frumoase erau locurile de cealaltă parte a zidurilor, pe care el nu le văzuse niciodată, deoarece, împreună cu tovarăşii lui, nu se jucase decît tot prin curţi şi beciuri sau jos la mare.

Nu întîlniră aproape pe nimeni. Doar o femeie bătrînă ce plivea buruieni, o pisică, un moş care şedea la soare şi care abia le aruncă o privire cînd ei trecură în goană, precum şi un cîine astmatic, prea gras însă ca să-i poată ajunge din urmă. După ce se tîrîră prin ultimul tufăriş, se văzură într-un hăţiş de porumbare, de mure, de zmeură şi de grozamă.

Dar după ultimul zid, toată frumuseţea, izolarea şi dichisul grădinilor pieriră ca suflate de vînt. Începea o regiune pîrjolită, necultivată, mai întîi năpădită de ierburi, apoi din ce în ce mai sărăcăcioasă.

Copiii merseră vreo cîţiva metri prin albia Potocului{8}, pe urmă se urcară pe un dîmb. Arşiţa era aici aproape de nesuferit. Tufişurile se iţeau chircite, ca nişte tufe mititele. Din ce în ce se îndeseau piatra şi stînca. De asemenea nu mai văzură nici o floare, ci abia cîte un fir de iarbă ici-colo.

În dosul dîmbului, unde era ceva mai multă umbră, începea tufărişul de mure despre care pomenise Zora. Toată partea din spatele dîmbului o pornea în jos şi cobora pînă la mare.

— Uite acolo ne adunăm noi. Zora arătă spre zidul de ţepi şi de vrejuri.

— Acolo? îngăimă Branko. Tufărişul i se părea cu neputinţă de străbătut, iar vrejurile atît de tari şi de ţepene, încît era încredinţat că nici un cîine sau alt animal n-ar putea răzbate prin hăţişul acela.

— Nu luăm pe nimeni care nu-i din banda noastră – vorbi Zora mai departe – tu însă poţi să vii. E doar banda mea, aşa încît hai să mergem!

Se aplecă, trase afară cîteva vrejuri care erau bine vîrîte în pămînt şi le aşeză alături. Încetul cu încetul se deschise un drum de trecere.

— Tîrăşte-te încoace! şi arătă înspre deschizătură.

— Cum, asta aţi făcut-o voi? se minună Branko. Sînteţi tare deştepţi!

— Mai bine ia seama cum o închid la loc – răspunse Zora şi, după ce se tîrî în urma lui, îşi roti prevăzătoare privirile în toate părţile, apoi vîrî la loc, cu grijă, vrejurile în pămînt.

— Acum nici măcar vulpea sau iepurele nu mai pot să intre – zise ea, mîndră. Nu-ţi rămîne decît să te tîrăşti mai departe.

Banda tăiase un coridor drept. Branko însă trebuia mereu să se lase în patru labe, căci, de îndată ce se ridica, tufele îl înţepau fie la gît, fie în spinare.

De două ori coridorul făcu un ocol larg, şi o dată Zora fu nevoită să se strecoare pe lîngă el, deoarece drumul se închidea brusc, fiind camuflat cu grijă.

— Aici chiar că nu mai intră nimeni dacă nu ştie rostul – o lăudă din nou Branko.

— Şi nici nu mai iese – adăugă fata. De ieşit e şi mai greu.

Coridorul dădea într-un loc deschis şi, în sfîrşit, putură să se ridice în picioare. Se aflau pe un teren rotund, cam de zece metri pătraţi.

— Iată-ne şi-aici – zise Zora. Acum s-aşteptăm pînă vin şi ceilalţi.

Branko se uită jur împrejur. Văzu acolo resturile unei vetre. Rugii de mure erau atît de înalţi, încît nu se zărea nimic dincolo de ei. Ba mai mult: dacă te apropiai de tufişuri, chiar cînd soarele era la amiază, tot mai găseai oleacă de umbră.

Zora se ghemui sub nişte tufe, îşi cuprinse capul cu braţele şi încercă să adoarmă. Branko se chirci lîngă ea, privind-o lung.

De cînd fata îl scosese din temniţă, el încă nu-şi venise în fire. Acum răsufla în voie şi se gîndea la cele petrecute.

Zora închisese ochii, aşa că el putea s-o cerceteze cu luare-aminte. Pe faţa ei stăruia o expresie duioasă, de fată, în timp ce pînă acum chipul său fusese grav, cu un aer băieţesc, ba uneori chiar aspru şi răutăcios. Mîinile îi acopereau părul roşu, iar pistruii abia se mai vedeau în umbra rugilor de mure. Întreaga-i înfăţişare respira un farmec plin de feminitate, şi nu numai atît, dar era de-a dreptul frumoasă. Oare de ce îl scăpase ea din închisoare şi se căţărase apoi peste mai toate gardurile şi zidurile din Seni ca să-l salveze?

Aducîndu-şi aminte de toate astea, Branko se întristă. Îi veniră în gînd chipurile băieţilor din Seni, care-l ocăriseră şi-l făcuseră puşlama. Toţi îl trădaseră, îl părăsiseră, chiar şi prietenii lui, numai fiindcă ridicase de jos un peşte, da, toţi, în afară de fata asta străină, numită de toată lumea Zora cea roşie, care-l salvase.

Zora simţi că Branko se uită la ea.

— Ce te zgîieşti aşa la mine? i se adresă ea deodată, mijindu-şi ochii.

Branko spuse deschis ceea ce gîndea.

— La drept vorbind, de ce m-ai salvat? o întrebă el.

— Nici eu nu ştiu.

— Eu însă aş vrea să ştiu.

— Nu pot să-ţi spun.

— Totuşi mai-nainte nu m-ai cunoscut de loc.

— Am văzut că erai flămînd, şi eu ştiu ce-nseamnă să-ţi fie foame şi să n-ai ce mînca. Pe urmă am vrut să-ţi vin în ajutor cînd Karaman a pus mîna pe tine, şi trebuia să te-ajut şi cînd Begovic te-a dus la închisoare.

— Da’ nu poate să-mi intre-n cap că toate astea le-ai făcut pentru mine – răspunse Branko.

— Ia lasă! îl luă ea în rîs. Ce rost are să-ţi frămînţi atîta mintea? Eu nu-mi bat prea mult capul şi totdeauna fac ce trebuie.

— Ba eu, dimpotrivă, chibzuiesc totdeauna înainte de-a face ceva.

Zora îl privi un timp gînditoare, iar băiatul se înroşi din creştet pînă-n tălpi. Apoi ea zîmbi:

— Bine, atunci n-ai decît să chibzuieşti, dar chibzuieşte pe-ndelete. Sînt obosită şi vreau să dorm.

Între timp Dordevic fugea după Pavle, iar Begovic după Nicola. Dordevic însă se înşelase crezînd că va pune mîna pe Pavle.

Băiatul acela mare era mai iute şi mai dibaci decît arăta. Cu o iuţeală nemaipomenită, aproape ca o huidumă de urs, o luă la trap, sări peste garduri, se avîntă peste ziduri şi, mai-nainte ca Dordevic să se tîrască prin cel dintîi tufăriş, îl şi pierdu din vedere.

Begovic avu mai mult noroc. Îl urmări cîţiva paşi pe Nicola, apoi se aşeză jos. Nu, nu mai putea să se ţină pe picioare, şi de i-ar cere toţi primarii Adriei{9}, ba chiar şi episcopul, să-l înhaţe pe golanul ăla, el de-acolo nu se mai mişcă şi nici n-o să se mişte pînă cînd nu va fi iar în stare să meargă fără să gîfîie.

Nicola, puştiul cel iscoditor, îşi dădu curînd seama că Begovic nu-l mai urmăreşte. De aceea se strecură încetişor, făcînd cale întoarsă, ca să se uite la băiatul acela străin adus de Zora.

Begovic, care tot mai gîfîia, ciuli urechile. „La dracu, iată că vine cineva. Te pomeneşti că eu, cu aşteptatul, oi avea mai mult noroc decît Dordevic cu alergatul.”

Îşi ţinu răsuflarea şi rămase nemişcat. Deodată Nicola ieşi din primul tufiş.

— Am pus gheara pe tine! strigă poliţaiul şi-l înşfăcă pe ştrengar mai întîi de braţ, apoi de gît.

Nicola ţipă şi, ager cum era, se învîrtea şi se sucea ca un peşte, însă Begovic îl ţinea zdravăn. Pe urmă îşi duse fluierul la gură şi fluieră. Dordevic auzi fluierătura şi se opri locului. „Aha – îşi zise el – Begovic a pus mîna pe unul.” Şi fiindcă tot pierduse urma băiatului după care fugea, se întoarse înapoi.

Pavle şi Duro auziră şi ei fluierătura. Duro şuieră printre dinţi, aşa cum făcea totdeauna cînd era supărat: „Fiiu”...

— Nu mai încape vorbă – mormăi el – că tîmpitul ăla de Pavle s-a lăsat prins.

Lui Pavle îi trecu acelaşi lucru prin gînd. El se gîndea însă la Duro, fiindcă niciodată nu se întîmplase să-l prindă cineva pe Nicola.

Nicola încă se mai zbătea ca un peşte în năvod, zgîria şi stuchea, iar Begovic îşi da seama că pe zvîrluga asta, iute ca argintul viu, n-o s-o poată ţine mult. De aceea mai fluieră o dată.

— Uite că vin! strigă Dordevic, mărind pasul.

— Abia pot să-l mai ţiu! se văicări Begovic.

— Da’ trăsneşte-i una cu bastonul de cauciuc! îi strigă Dordevic.

— Ai dreptate. Begovic îşi duse mîna acolo unde-i atîrna de obicei bastonul de cauciuc, însă ia-l de unde nu-i; acelaşi lucru cu revolverul şi cu centironul.

— Doamne Dumnezeule! strigă el, îngrozit, bîjbîind şi cu cealaltă mînă ceva mai jos de cingătoare.

Nicola se folosi de moment şi vru să-şi ia valea, însă de astă dată fu înşfăcat mai vîrtos: Dordevic îl prinsese şi de gît, şi de guler.

— Da’ ce urli aşa ca din gură de şarpe? îl întrebă el pe Begovic.

— Bastonul de cauciuc şi revolverul meu au dispărut.

Dordevic rîse:

— Le-ai pierdut acolo sus pe alee, de cealaltă parte a şoselei. Acum linişteşte-te şi să vedem mai bine de păsărică asta ce-a picat în laţ. Îl răsuci pe Nicola:

— Da’ ăsta nu-i Branko Babici! Ferească Dumnezeu!

Begovic se zgîi şi el la Nicola:

— În orice caz, e ăla care a rupt-o la fugă şi pe care eu trebuia să-l prind.

— Am rupt-o la fugă – zise Nicola, redobîndindu-şi curajul – fiindcă, nitam-nisam, aţi apărut dumneavoastră amîndoi pe zid.

— Aşa, care va să zică... Da’ pe-o fată şi pe-un alt băiat nu i-ai văzut? întrebă Dordevic.

— Ba da – încuviinţă cu sîrg Nicola – însă au luat-o devale – şi arătă spre oraş.

— Abia acuma spui? mîrîi Begovic, scrîşnind din dinţi, şi fiindcă tot mai şedea jos, nu se sculă în picioare, ci se tîrî spre Nicola.

— Păi doar nu m-aţi întrebat nimic, nici pe mine, nici pe prietenii mei – se dezvinovăţi Nicola. Dacă ne-aţi fi întrebat şi nu v-aţi fi năpustit asupra noastră de-acolo de sus, că ne-aţi băgat în sperieţi, n-am fi fugit nici noi de dumneavoastră. Ba poate că v-am fi dat o mînă de ajutor să-i prindeţi pe-amîndoi.

— Da voi ce-nvîrteaţi pe aici? întrebă Begovic, aspru.

— Păi aţi văzut şi dumneavoastră – răspunse Nicola. Jucam cărţi.

— Asta făceam – rostiră într-un glas, ca un ecou, Duro şi Pavle.

Între timp ei se apropiaseră binişor, însă rămaseră cam la vreo zece paşi de poliţai.

Begovic şi Dordevic se uitară buimaci la ei.

— Asta-i toată banda – zise primul.

— Iar fata şi Branko nu sînt cu ei – se jelui a pagubă Dordevic.

— Văd şi eu. Begovic se uită mînios la colegul său, apoi le strigă celorlalţi doi: Ian poftiţi mai aproape!

— Că n-oi fi prost! rîse Duro. Puteţi să-mi spuneţi şi de-acolo ce doriţi.

— Nici eu nu vin – mormăi Pavle.

— Va să zică aţi jucat cărţi? îi întrebă Dordevic.

— Doar atît – şi Pavle scoase cărţile de joc din buzunar: Iote-le, ale mele-s aici.

— Păi astea sînt cărţile doctorului Skalec – zise Dordevic, cercetîndu-le mai atent.

— Da, dar eu sînt nepotul lui – răspunse Duro, şiret.

Dordevic pufni în rîs:

— Mai lipseşte doar să spui că ăsta pe care am pus mîna e feciorul împăratului Chinei şi că găliganul de colo e odrasla sultanului din Maroc. Nu, nu, băiete, nepotul doctorului Skalec, dac-o fi avînd vreunul, nu arată ca un porc.

Duro făcu o mutră jignită:

— Aşa arătăm noi totdeauna cînd ne jucăm de-a bandiţii. Ba ieri ne-am mînjit cu funingine, fiindcă voiam s-o facem pe negrii.

Dordevic stătu un răstimp pe gînduri, apoi cătă la Begovic.

— Ducă-se dracului şi dă-le drumul – fu de părere Begovic – fie c-or fi au ba nepoţii doctorului Skalec. Noi pe Zora cea roşie şi pe Branko Babici trebuie să-i înhăţăm.

Dordevic îşi frecă bărbia rasă:

— Aşa zic şi eu; ăsta ar fi cel mai bun lucru. Mai ştii? Te pomeneşti că vreunul din gaşcă e cu adevărat nepotul doctorului Skalec! Apăi ne scarmănă primarele de două ori pe-atîta. E cuscrul doctorului, da’ las’ că nici altminteri nu ne-aşteaptă vreo bucurie dacă ne întoarcem la poliţie fără Branko.

Îi dădu drumul lui Nicola, îmbrîncindu-l cît colo, aşa încît băiatul mai întîi se duse de-a berbeleacul prin iarbă, pînă să poată sări în picioare ca s-alerge la Pavle şi la Duro.

— O să te spun lui unchiu-meu! strigă Duro în gura mare.

— O să-i spunem, n-aveţi nici o grijă! repetară Pavle şi Nicola, apoi, lăsîndu-i în plata Domnului pe Begovic şi pe Dordevic, o rupseră la fugă.

Era ceasul patru cînd ajunseră, în sfîrşit, la tufărişul de mure. Pavle începu să adulmece ca un cîine.

— Au şi sosit – spuse el.

— Zău? Miroşi tu asta? îl luă în rîs Duro.

— Nu, dar văd. Vrejurile sînt altfel vîrîte.

Îşi croiră drum şi se tîrîră spre tufe.

Branko se trezi din somn, fiindcă auzi o voce care spunea: „Uite-i că dorm”. Deschise ochii anevoie. Atunci aceeaşi voce zise:

— Nu, băiatul e treaz.

Zgomotul glasului o trezi şi pe Zora. Se sprijini pe braţele-i arse de soare, se uită la cei trei şi, rîzînd, îl întrebă:

— Aţi reuşit să scăpaţi?

— Ba bine că nu.

Nicola povesti de-a fir-a-păr. Zora pufni în rîs de cîteva ori. Şi pe Branko îl pufni rîsul. Nu putea în ruptul capului să şi-l închipuie pe Begovic fără bastonu-i de cauciuc.

Apoi se lăsă o linişte adîncă. Nicola îl măsură cu privirea pe Branko, iar Branko pe Nicola. Şi Pavle trase curios cu coada ochiului la Branko, numai Duro se purta ca şi cum Branko n-ar fi fost de faţă.

Zora, care un răstimp urmărise toate astea, sări deodată-n sus:

— Nici nu v-am spus încă cine-i el.

— Îl cheamă Branko – strigă Nicola.

— Babici – turui Pavle la rîndul său.

Duro spuse scurt:

— Şi-l caută primarul. Deci o fi făcut tot soiul de blestemăţii.

— De unde aţi şi aflat?! se miră Zora.

— Begovic şi Dordevic au povestit – răspunseră băieţii.

— Atunci mai aflaţi că a stat şi la închisoare. Karaman, bogătaşul, a pus să-l aresteze: luase de pe jos un peşte. Eu l-am scos de-acolo.

Pavle holbă ochii cît cepele. Nicola făcu un bot ascuţit. Tulburat, Duro mesteca un fir de iarbă în dinţi.

Branko adeveri spusele fetei:

— Ieri am pierdut-o pe maică-mea. Mi-era foame. Am văzut pe jos un peştişor şi l-am luat. Begovic m-a dus la închisoare. Zora a vîrît o prăjină printre drugii ferestrei şi am şters-o amîndoi.

De astă dată Pavle spuse doar „vai” şi continuă să privească la ei cu ochii larg deschişi. Nicola căta cînd la băieţi, cînd la Zora. Duro părea că-şi redobîndise calmul. Se uita şi el la Branko, însă nu tocmai prietenos.

— Şi ce facem cu băiatul? întrebă el.

— Eu aş vrea să-l primim în banda noastră – răspunse Zora.

— Ar fi grozav! chiui Nicola. Putem fi foarte bine cinci.

Pavle ridică şi el capul:

— Nici eu n-am nimic împotrivă. Cel pe care-l caută primarul poate să ne fie de folos.

Duro nu rosti un cuvînt. Îşi ţuguie buzele şi privi ţintă la Branko. Branko, de asemenea, se uita la el. Faţa aceea, toată numai şiretenie şi gînduri ascunse, îi displăcu şi mai mult decît prima oară.

— Ei, tu ce zici? îl îndemnă Zora pe Duro.

— Tu ştii că eu sînt contra oricărui nou venit – spuse Duro.

Fata se încruntă şi făcu o mutră supărată.

— Noi însă sîntem cu toţii pentru.

— Atunci trebuie ca mai întîi să fie supus cel puţin la proba jocului cu briceagul. Dacă ştie jocul cu briceagul, n-am nimic împotrivă.

— Bine – zise Zora, luminîndu-se iar la faţă.

— Bine – încuviinţară Nicola şi Pavle.

— Cunoşti jocul? îl întrebă Zora pe Branko.

— Da... am văzut cum se joacă... Jucau cîteodată dulgherii şi marinarii jos pe chei.

Fata se adresă lui Pavle:

— Ai un briceag? Pavle făcu semn că da. Atunci scoate-l. Şi fiindcă el n-a jucat niciodată, are dreptul să-ncerce de trei ori.

Vlăjganul scoase din buzunar un briceag mare, vîrît într-o teacă de piele. Îl trase afară din teacă şi-i pipăi tăişul.

— Începe odată! spuse Zora, nerăbdătoare.

Pavle se lăsă în genunchi, iar Branko trebui să se aşeze dinainte-i în aceeaşi poziţie. Apoi strînse cu putere briceagul în mîna lui mare şi-i făcu vînt cu vîrful în jos. Briceagul se înfundă pînă-n prăsele.

— Asta a fost numărul unu – spuse el şi, după ce trase briceagul din pămînt, i-l dădu lui Branko.

Branko strînse cuţitaşul întocmai ca şi Pavle şi-l zvîrli cu putere. Zîmbi: cuţitul se înfipse aşijderea.

— Stai, nu te bucura prea devreme – rînji Duro, batjocoritor. La prima probă reuşeşte şi-un ţînc.

Pavle prinse briceagul între degetul arătător şi cel mijlociu, în aşa fel ca degetele împreună cu tăişul să fie îndreptate spre faţa lui, apoi răsuci fulgerător mîna şi briceagul, vîjîind, se înfundă în pămînt pînă-n prăsele.

De astă dată Branko nu reuşi decît la a doua încercare. Şi nici chiar atunci briceagul nu se împlîntă atît de adînc ca la Pavle.

— Numărul trei e şi mai greu – anunţă Nicola, cu ifos.

Briceagul se afla din nou în mîna lui Pavle. El îl aşeză în aşa fel pe podul palmei, încît prăselele să vie între vîrful degetelor, iar lama să ajungă dincolo de încheietura pumnului. Cu o mişcare rapidă îl azvîrli în sus, îşi retrase la iuţeală mîna, şi briceagul nimeri cu vîrful în iarbă.

De astă dată, mai înainte de a executa mişcarea hotărîtoare, Branko cumpăni un răstimp briceagul în mînă, fără a-şi dezlipi o clipă ochii de pe el, şi într-adevăr, reuşi la fel de bine ca şi Pavle: briceagul se înfipse cu vîrful în pămînt.

Pavle repetă figura, numai că de rîndul ăsta, în loc să-şi potrivească briceagul pe podul palmei, şi-l puse pe dosul mîinii. Branko execută fără nici o greutate şi această probă.

Cel de-al cincelea şi al şaselea exerciţiu erau şi mai dificile, şi de fiece dată Branko nu izbuti decît abia la a treia încercare să înfigă cum se cuvine briceagul în pămînt. Şi într-un caz, şi în celălalt trebuia să ţii briceagul de-a-ndăratelea, adică cu prăselele în podul palmei şi cu lama între degete, după care urma să-l zvîrli spre tine, retrăgîndu-ţi la iuţeală mîna.

Zora se uita încordată la el: Duro, de asemenea, era cu ochii ţintă la fiecare gest al lui Branko, iar micului Nicola îi curgea saliva din gură, într-atît era de emoţionat.

— Acum vine partea cea mai grea – spuse Pavle.

— Ba nu – fu de părere Nicola. Ultima-i cea mai grea.

— Nici una nu-i grea – se amestecă Duro, dispreţuitor. Eu le-am făcut pe toate de prima dată.

Pavle ţinea acum briceagul între dinţi. El înclină uşor capul, apoi îl smuci iute în sus, în aşa fel că briceagul zbură vertiginos, tăind aerul cu lama, după care coborî vîjîind cu vîrful în jos.

Zora bătu din palme:

— Figura asta o faci totdeauna foarte bine.

Pavle se umflă în pene, auzind lauda şi faţa lui lată se schimonosi într-un rînjet.

— Pentru că o fac şi foarte des – adăugă el.

Pînă atunci Branko imitase bucuros tot ce-i arătase Pavle, dar să ia briceagul în gură se temea.

Duro, văzîndu-l că şovăie, îl înghionti cu cotul pe Nicola.

— Nu mai vrea – chicoti el, batjocoritor.

— Păi n-am zis eu? se sumeţi Nicola. Asta-i cea mai grea.

— Îi e frică, vezi bine! rîse Duro.

Branko nu voia în ruptul capului să le dea prilejul de a spune despre el una ca asta. Şi iată că briceagul se şi afla între dinţii lui, dar din nou îl cuprinse şovăiala, şi numai cînd întîlni privirea încurajatoare a Zorei, îl azvîrli în sus.

A fost cu mult mai simplu decît şi-a închipuit Branko. Totuşi, briceagul căzu cu tăişul de-a latul. A doua oară a mers mai bine, iar a treia oară s-a înfipt în pămînt, la fel ca şi la Pavle.

— Bravo! izbucni Zora.

Nicola se grăbi să strige şi ei „bravo”, făcîndu-i lui Branko un semn încurajator cu capul, iar Pavle, care apucase să tragă cuţitul din pămînt, mărturisi mormăind:

— Ce-i drept, era înfipt tot atît de adînc ca şi la mine.

Ultimul exerciţiu părea a fi mai uşor. Pavle luă briceagul între policar şi arătător şi-l zvîrli, însă nu înainte, ci înapoi. Adică îşi lăsă mîna în jos, iar briceagul se răsuci doar cu o clipă mai-nainte de a cădea la pămînt.

Branko încercă şi el, însă cînd lăsă mîna în jos, lama îi crestă pielea şi, colac peste pupăză, briceagul căzu pe muchie.

— Numărul ăsta trebuie executat mai repede. Pavle îi arătă din nou.

Branko încercă, însă în clipa cînd azvîrli briceagul, cineva îl îmbrînci. El se întoarse. În aceeaşi clipă briceagul căzu, însă nu la pămînt, ci pe mîna lui, pătrunzînd adînc în carne.

— Au! urlă Branko, aruncînd cît colo briceagul şi pălind la faţă. Aoleu! mai strigă el o dată, căci îl durea, apoi răcni furios: Cineva mi-a dat brînci! Se întoarse din nou. Duro se ghemui în spatele lui. Tu ai fost ăla! se oţărî el. Tu!

Duro îşi plecă ochii:

— Poate că fără să vreau te-am atins. Am vrut doar să văd dacă faci aşa cum trebuie.

— Ba dinadins ai făcut-o! ţipa Branko cît îl lua gura şi, cu mîna însîngerată, îi venea să-l plesnească pe Duro peste faţa-i mironosiţă.

Zora se repezi spre el.

— Ia arată-mi şi mie – spuse ea.

Rana era destul de adîncă şi sîngera tot mai mult. Fata rupse o fîşie din cămaşa ei de pînză şi-i înfăşură mîna lui Branko.

— Aşa, acum ridică braţul şi ţine-l în sus – îl sfătui ea. O să se oprească numaidecît.

Branko făcu întocmai, dar sîngele răzbătea prin pînză şi se prelingea pe braţ în jos.

— Ştiu eu un leac mai bun – spuse Pavle. Cel puţin aşa făcea totdeauna ciobanul nostru.

— Care anume? întrebă Branko.

Pavle adună o grămăjoară de nisip, îşi slobozi udul deasupra, apoi apăsă nisipul jilav pe rană. Sîngele se opri numaidecît.

— Vezi că ajută – şi o rază de bucurie trecu peste faţa bună, de cîine credincios, a lui Pavle. Acuma scutură nisipul, şi Zora poate să te oblojească din nou cu cîrpa aia a ei.

Fata procedă cu şi mai multă grijă decît prima dată.

— Te mai doare? îl întrebă ea.

Branko clătină din cap:

— Mă ustură niţel.

O clipă tăcură cu toţii. Deodată Duro spuse:

— Care va să zică nu poate fi primit în banda noastră!

— Şi de ce nu? Zora se uită în jur cu ochii săgetători, iar Pavle şi Nicola îl priviră miraţi pe Duro.

— Ultima probă n-a dus-o la bun sfîrşit.

— Fiindcă m-ai îmbrîncit! ripostă Branko.

— Ţi-am mai spus o dată că n-am făcut-o dinadins, şi chiar dac-aş fi făcut-o vorba e că briceagul, în loc să se-nfigă în pămînt, s-a-nfipt în mîna ta.

— Păi a fost doar la a doua încercare – spuse Pavle, liniştit. Are dreptul să-ncerce şi-a treia oară.

— Dacă mai are curaj – adăugă Duro, ironic.

Branko clocotea de furie.

— Nu duc lipsă de curaj, n-ai grijă. Hai, dă-mi briceagul!

Pavle se scotoci din nou prin buzunar, îl scoase şi i-l întinse.

Branko izbuti de minune; deşi băiatului îi tremura mîna, briceagul se răsuci în aer şi se înfipse în pămînt.

— Acuma eşti cu adevărat de-al nostru!

Zora îl privi mîndră în ochi. Nicola se mulţumi să clipească numai. Pavle îi întinse mîna.

— Eşti un băiat viteaz – zise el şi-l strînse atît de tare cu degetele-i puternice, încît bietului Branko aproape că i se făcu din nou rău.

Zora îl înghionti pe Duro:

— Nu vrei să-i dai şi tu mîna?

— Nu! mormăi Duro, clătinînd din cap.

— Nu te bucuri că l-am primit pe Branko în banda noastră?

Duro clătină iar din cap.

„Ei – se gîndi Branko – ăsta, cel puţin, nu se-ascunde.” Ştia că-şi cîştigase trei noi prieteni, dar şi un duşman, ba chiar unul foarte primejdios dacă ar fi să judecăm după întîmplarea cu briceagul.

Zora se uită lung la Duro.

— O să vorbim noi mai tîrziu despre asta – spuse ea. Acum să mergem.

Nicola şi Pavle o şi luară tîrîş pe drumul croit printre tufe. Duro îi urma, iar după ei venea Zora. Mai-nainte ca fata să se facă nevăzută prin tufăriş, se mai întoarse o dată:

— Dar tu, Branko, te bucuri?

— Mă bucur – răspunse băiatul, încuviinţînd printr-un semn.

Zora îşi îndepărtă pletele roşcate ce-i cădeau în ochi:

— Şi eu mă bucur.

Pavle aşteptă pînă ce ieşiră cu toţii din tufăriş, apoi închise cu grijă drumul de trecere. Între timp ceilalţi, coborîră dîmbul în fugă. O ţinură tot într-un trap. Zora alerga în frunte Branko simţi din nou că nu-l mai ţin picioarele; uneori îi venea ameţeală din pricina durerii de la mînă. Tocmai voia să-i spună lui Nicola, care alerga înaintea lui, cînd Zora se opri, îşi aruncă ochii în toate părţile ca nu cumva s-o vadă cineva şi se tîrî într-un tufiş de grozamă.

Duro şi dispăruse în tufiş, Nicola, de asemenea. Branko îi urmă şovăind şi o văzu pe Zora stînd în faţa unei găuri, acoperită de grozamă.

— Da’ încotro o luăm acuma? întrebă el.

Fata îşi duse mîna la gură, arătă spre gaură şi zise încet:

— Aici înăuntru.

În hrubă domnea un întuneric beznă. Branko trebui să se tîrască în patru labe, căci hruba nu era prea înaltă. La tot pasul te împiedicai de pietre şi cioburi. Îl dureau genunchii, aşijderea şi mîinile. Cîteodată un zid se înălţa în faţa lui, şi el îşi zicea că hruba, care cu timpul se transformase într-un coridor îngust, se sfîrşeşte.

— Tîrăşte-te mai departe! şuşoti Zora în spatele lui. Tîrăşte-te mai departe!

Şi într-adevăr, coridorul făcea un cot. Încă nu se sfîrşea.