Capitolul 5
Cetatea uscocilor

Banda se tîrî în patru labe aproape vreo cinci minute, pînă cînd, în sfîrşit, undeva licări o rază de lumină. În aceeaşi clipă Branko simţi cum coridorul se înalţă. Nu trecu mult şi putu din nou să se ridice în picioare. Se afla într-o încăpere pe jumătate cufundată în întuneric, în care lumina pătrundea printr-o spărtură din zid.

Totodată văzu că Duro şi Pavle se trudeau să urnească cogeamite bolovanul, sprijinit de unul din ziduri. Pînă la urmă izbutiră să-I rostogolească, şi iată că o nouă deschizătură ieşi la iveală.

Duro porni mai departe, Pavle şi Nicola îl urmară.

— Hai-nainte! Şi Zora, care mergea în spatele lui Branko, îl împinse pe băiat: Trebuie să intrăm acolo.

Deschizătura da într-o încăpere cu trepte. O scară abruptă, în spirală, urca aproape dreaptă ca o lumînare. N-aveau cum să suie altfel, decît căţărîndu-se pe ea cu mîinile şi cu picioarele. Din cînd în cînd o rază de soare răzbatea prin vreo crăpătură şi lumina treptele. Branko băgă de seamă că scara era foarte veche, iar pietrele înalte şi mari.

— Uf! gemu Nicola deasupra lui.

Intrase într-o încăpere spaţioasă, măsurînd cam doi metri lăţime, destul de înaltă şi lungă de aproape zece metri. Avea nişte deschizături în formă de creneluri, pe unde răzbăteau razele soarelui în asfinţit.

Zidurile erau pretutindeni alcătuite din bolovani, aşezaţi grosolan unii peste alţii şi prinşi într-o tencuială nemeşteşugită. La creneluri, grosimea zidului atingea cel puţin o jumătate de metru. Peste tot zăceau risipite pe jos lemne, iar într-un ungher se afla o mică vatră încropită din pietre; ici-colo vedeai grămădite pături, talaş şi fîn. Partea din fund a încăperii era ceva mai ridicată; două trepte duceau acolo, unde, de asemenea, zăceau risipite pe jos paie, fîn şi alte lucruri.

— Ăsta-i culcuşul meu – spuse mîndru Nicola, făcînd semn către prima grămadă de fîn şi paie.

Branko se apropie. Se aflau acolo doar cîteva zdrenţe, nişte saboţi vechi, cioburi de sticlă colorată şi o praştie.

— Despre astea voiam să-ţi vorbesc – şi Nicola îl înghionti pe Branko, arătînd în sus.

Branko se uită într-acolo. Soarele zugrăvea cercuri galbene pe cîteva poze. Băiatul se apropie. Erau chipurile unor vedete de cinema şi de teatru, pe care Nicola le tăiase din ziare şi reviste şi le lipise pe perete.

— Asta îmi place mie cel mai mult – spuse el, atingînd uşor cu degetele-i subţiri chipul unei cîntăreţe grase.

Branko se uită mirat la puştiul cel vioi, cu gura colţuroasă şi cu părul lung, albicios, atîrnîndu-i în jurul capului ţuguiat.

— De ce?

— Nici eu nu ştiu! mărturisi glumind Nicola – însă îmi place. Şi ca şi cum n-ar mai fi vrut să vorbească despre asta, îl duse pe Branko la culcuşul următor.

— Aici cine doarme? întrebă Branko, cercetînd din ochi culcuşul.

Pavle se apropie de ei:

— Eu!

Vlăjganul nu colecţiona stele de cinema, ci boxeri înotători, campioni la sărituri, biciclişti şi atleţi.

— Odată şi odată o să fiu şi eu ca unul din ăştia – şi găliganul arătă spre un japonez care ridica în aer alţi trei inşi.

— Păi ai tu atîta putere? îl întrebă Branko.

— Acuma n-am. Dar dacă mănînc zdravăn şi ridic mereu greutăţi, apăi mă fac înc-o dată pe-atîta. Ăsta – şi arătă spre un bărbat care, de pe o trambulină înaltă, sărea în apă – este campionul american la sărituri. Uite aşa o să sar şi eu într-o zi.

Foarte grav, Pavle privea ţintă poza cu ochii lui mari, părînd a fi uitat de tot ce-l înconjoară. Duro, care stătea în spatele lor, îl luă în rîs:

— Ei, da, vezi, de-asta ţi-e frică de apă şi nici măcar nu ştii să-noţi.

Nicola rînji, cu fălcile încleştate.

— Las’ c-o să-nvăţ eu, n-avea tu grijă – răspunse Pavle, plin de încredere. Abia am treisprezece ani. Şi, de altfel, m-am şi vîrît pînă la burtă în apă. Ţineţi minte ce vă spun: nu trece anul şi-o să mă vîr pîn’ la gît.

Duro continuă să-l zeflemisească:

— Nu mai apucăm noi în vecii vecilor s-o vedem şi pe-asta.

— Facem prinsoare? se oţărî Pavle; stătu o clipă pe gînduri, apoi continuă: Pe poza campionului la sărituri – şi-i întinse lui Duro mîna.

Acesta însă îi întoarse spatele:

— Nu fac eu prinsoare cu tine. Şi mai cu seamă pe-o pîrlită de fotografie ca aia.

Branko, nevrînd să se amestece în ciorba lor, trecuse între timp la al treilea culcuş. Arăta mai bine rînduit decît primele două, iar deasupra erau bătute trei scînduri. De prima scîndură atîrnau mai multe poze cu cai, de a doua nişte curse şi o praştie, aşa cum avea şi Nicola, iar pe a treia, la intervale egale, se aflau fluturi prinşi în ac.

Nicola îl urmase pe Branko:

— Aici doarme Duro. El vrea să se facă agricultor sau crescător de cai. Întinse mîna spre curse: Cu astea prinde păsări. Săptămîna trecută a prins un sticlete, însă era prea pui. După trei zile a murit. De ce-o fi strîngînd fluturi, habar n-am. Îi străpunge cu un ac şi-i înfige în perete. Iaca, pentru unul ca ăsta a bătut drumurile o săptămînă încheiată – lămuri băiatul, arătînd spre un fluture mare, numit „coada rîndunicii”. Cînd e vorba de fluturi, parcă-i nebun, nici nu mănîncă, nici nu bea pînă nu vede insecta prinsă pe scîndura asta.

Branko se apropie spre a se uita mai bine la fluture.

— E frumos – mărturisi el.

— Tiii! exclamă Nicola, plescăind din limbă. La soare să-l vezi!

Zora, care intrase cea din urmă în încăpere, trecu pe lîngă toţi, apoi se sui pe o scăriţă.

Branko se uită după fată. Nicola îi dete cu cotul.

— Da, acolo îşi are ea culcuşul – turui el. Însă nu lasă pe nimeni să se urce sus. La scăriţă e graniţa. „Vreau să-mi am culcuşul meu de una singură”, a spus ea, şi cînd Duro a vrut să se aciueze acolo şi s-a dus la ea, Zora... haişt-harşt... l-a zvîrlit de nu s-a văzut pînă jos. Nicola vorbea în şoaptă, ca nu cumva Duro, care se afla dinaintea culcuşului său, să-l audă; apoi adăugă: Zora-i puternică, mai puternică decît noi toţi.

Branko se apropie de-o ferestruie şi privi afară. Soarele îl orbi, dar cînd ochii i se deprinseră cu lumina, văzu un şir de înălţimi, copaci mari şi vreo zece-douăsprezece case din Seni; deşi îşi munci multă vreme mintea, gîndindu-se cam pe unde ar putea să se găsească el, nu putu să dea de rost întrebării.

Cînd se întoarse de la fereastră, băieţii se îndeletniceau cu diferite treburi. Duro sta ghemuit în faţa vetrei mici şi vîra înăuntru talaş. Nicola aducea dintr-un ungher apă într-o oală. Pavle căra lemne. Găliganul era într-adevăr vînjos. Rupea în mîini crăcile groase ca pe nişte chibrituri.

Branko tocmai se pregătea să le dea şi el o mînă de ajutor, cînd se ivi din nou Zora, coborînd pe scăriţă. Părul îi era dat pe spate şi strîns într-o panglică; în afară de asta, îşi lepădase jerseul şi îmbrăcase peste rochie o bluză care odată pesemne fusese galbenă.

— Tot nu ştiu unde sîntem – spuse Branko.

— Vino! Zora îl sili să se răsucească pe călcîie şi-l împinse înaintea ei. O să-ţi arăt. Se îndreptară din nou către scara în spirală, însă cînd Branko vru să intre prin deschizătură. Zora îi spuse: Stai, ne urcăm pe altă scară.

— Unde?

— Aşteaptă puţin.

Scara aceasta ducea mai departe, însă, ca şi jos, intrarea era astupată cu ditamai bolovani, pe care trebuiră să-i dea binişor la o parte.

— De ce închideţi mereu intrările? întrebă Branko.

— Ai să-ţi dai singur seama – răspunse Zora. În orice caz, să ai grijă să le închizi şi tu mereu, fiindcă, dacă descoperă cineva ascunzătoarea noastră, s-a zis cu noi.

Scara avea vreo treizeci de trepte şi ducea într-o sală mare şi posomorită, cu tavanul sprijinit pe coloane groase de piatră şi de lemn. Abia făcuseră cîţiva paşi, că se şi desprinseră de pe tavan o sumedenie de vietăţi negre ce zburătăceau c-un şuier lin în jurul capetelor lor.

Branko se trase speriat înapoi. Zora pufni în rîs:

— Nu-ţi fie frică. Sînt lilieci.

— Atît de mulţi, n-am mai văzut...

Fata rîse din nou:

— Ian te uită colo sus. Ai să vezi şi mai mulţi.

După a doua coloană atîrnau cu miile, prinşi ciorchine unul de altul, mari şi mici, slabi şi graşi. Capetele lor ascuţite ca de cîine, cu urechi lungi, uşor împăroşate de smocuri rare, atîrnau toate în jos. Ai fi zis că dihăniile au fost spînzurate.

Liliecii dădură cu toţii semne de nelinişte. Mai întîi îşi mişcară de cîteva ori urechile la dreapta şi la stînga, apoi îşi desfăcură aripile, iar o clipă mai tîrziu îşi luară zborul, şi nici n-apucară copiii să se dumirească bine, că ei şi zburătăceau ca un nor negru în jurul lor.

Branko se opri din nou şi vru să se întoarcă înapoi. Zora îl înşfacă de umăr:

— Ţine mîna în faţa ochilor şi haide! Mai avem cîţiva paşi şi scăpăm de ei.

Pe după o coloană scara se continua. Acum era mai comodă, se lărgise întrucîtva, aşa că nu trebuiau să meargă în patru labe. Ajunseră dinaintea unei uşi ce nu era astupată şi putea fi uşor împinsă.

În încăperea în care intrară duhnea îngrozitor. Se răspîndea o miazmă de ţi se făcea rău; peste tot vedeai pe jos oase, pene, resturi de lînă şi, mai cu seamă, murdărie de păsări, iar dintr-un ungher răsună un pufăit furios.

— Ce mai e şi asta? Branko rămase pironit locului.

Era un cap mare care pufăia aşa; băiatul văzu însă numai ochii, un cioc puternic şi o cunună zburlită de pene în jurul creştetului.

— O bufniţă – îi şopti Zora la ureche. Sări repede dincolo! Cu ea nu-i bine să-ţi faci de joacă.

O zbughiră într-un suflet şi nu se opriră decît după ce se strecuraseră şi printr-a doua, şi printr-a treia uşă. Încăperile dădeau una într-alta, dar erau la fel de pustii ca şi prima. În unele locuri duşumeaua era spartă şi prin găurile negre puteai să vezi ca şi prin spărturile din ziduri.

— Acum bagă bine de seamă – îi atrase Zora luarea- aminte. Ne aflăm la treizeci de metri înălţime.

Scara urca din nou, însă ducea doar cîţiva paşi mai sus, într-un fel de coteţ. Branko desluşi un gungurit şi se uită mirat la Zora.

— Sînt porumbei – zîmbi fata. Porumbeii noştri. Îşi au cuiburile aicea sus. Cîteodată sînt şi douăzeci, alteori numai vreo trei-patru. Ereţii şi şoimii le dau adesea tîrcoale.

— Mîncaţi şi voi dintr-înşii? vru să ştie Branko.

Zora făcu semn că da.

— Însă numai cînd n-avem chiar nimic, nimic demîncare. La drept vorbind, porumbeii sînt ai lui Nicola. El îi hrăneşte, iar cînd sîntem nevoiţi să mîncăm şi noi vreunul, îi vine să se spînzure, nu alta.

Se uitară amîndoi în hulubărie. Era o spărtură mare în zid, pe care Nicola şi Pavle, după cum povestea Zora, o astupaseră ca vai de lume cu scînduri pentru a feri porumbeii nu numai de ereţi, ci şi de vînt şi de soare.

— Le vezi pe-alea două din fund? şi fata arătă spre două porumbiţe albe ca zăpada ce şedeau retrase într-un colţ. Ele clocesc. Nicola poate să le ridice şi să se uite în cuibar. Fiecare are cîte două ouă, zice el, şi-n cîteva zile o s-avem încă patru porumbei.

De la hulubărie, o scară de lemn ducea sus. Era foarte şubredă şi trebuiau să meargă cu multă băgare de seamă. Sus, părea să fie chiar şubredă de tot. Zidurile aveau şi ele spărturi, unele atît de largi, încît puteai să intri într-însele.

— Cată să urci fără să faci zgomot – şopti fata – ca să poţi vedea şi alte lucruri. Însă pesemne că vorbise prea tare, fiindcă în aceeaşi clipă se înălţă în zbor o pasăre. Era destul de mare: de la o aripă la alta măsura aproape un metru.

— Ăsta-i un vindereu, un şoim de stîncă – îl lămuri Zora. Vezi colo? întrebă ea, arătînd spre spărtura din zid. Acolo îşi are cuibul. Cred că sînt două ouă într-însul. Deodată începu să chiuie: Au şi ieşit şoimuleţii! Uite ce caraghioşi sînt!

Zora rîdea. Branko se aplecă asupra spărturii şi putu să vadă cuibul, alcătuit din ramuri, pene, frunze, murdărie şi resturi de var. Şoimuleţii erau mititei şi golaşi; numai capul şi ciocul erau mai mari. Micuţele făpturi îşi descleştară ciocurile şi prinseră să piuie. Ba încercară chiar să se ridice. Erau însă prea firavi şi se răsturnară.

— Să nu-i sufli o vorbă lui Duro că au ieşit puii – îl rugă Zora pe Branko în timp ce suiau mai departe. El omoară toate păsările, şi mie şoimii îmi sînt atît de dragi!

— Poţi să fii sigură că n-o să-i spun – mormăi îmbufnat Branko, punînd cu luare-aminte un picior înaintea celuilalt.

Se aflau pe a treia scară de lemn, cînd Zora i-o arătă pe cea următoare, zicînd:

— Asta-i ultima.

Branko pufni în rîs:

— Credeam c-o să tot suim aşa pîn’ la cer...

După cîteva secunde însă amuţi de-a binelea, deoarece se aflau chiar în cer. Toată bezna, mucegaiul, spaima, miazmele, tot ce era negru şi apăsător dispăru ca prin farmec. Deasupra lor se boltea un singur şi luminos cer albastru. Parcă ar fi urcat dintr-un puţ adînc chiar în miezul soarelui, şi se simţeau orbiţi.

— O! exclamă Branko.

— O! strigă şi Zora, întinzînd braţele, ca şi cum ar fi vrut să se apropie şi mai mult de cer.

— Frumos mai e! spuse Branko, recules.

— Ceva mai frumos nici c-am văzut – zise şi fata – deşi eu aproape în fiecare zi văd asta.

Abia acum îşi roti Branko privirea jur împrejur şi îşi dădu seama unde se află: în vechea cetate care se înălţa la stînga, pe o colină, deasupra Seni-ului.

Cetatea alcătuia un uriaş patrulater de ziduri care măsurau cam vreo cincizeci de metri în înălţime. Grosimea lor era de unu pînă la doi metri; deasupra se ridicau patru turnuleţe, dintre care unul năruit.

Jos, la poale, se întindea oraşul Seni. Branko văzu străzile care, de-acolo de sus, arătau ca nişte dungi, privi casele ce păreau nişte jucării. Pînă şi turnurile bisericii Sfîntul Francisc şi ale catedralei se înfăţişau ochilor doar ca nişte vîrfuri de suliţă avîntîndu-se spre cer din tot acel vălmăşag de piatră, iar palatul episcopal, a cărui lăţime şi înălţime îi insuflaseră totdeauna respect lui Branko, privit din cetate, nu era altceva decît o piatră albă, lunguiaţă.

— Uite un om pe Clinia – zise Branko.

— Şi dincolo altul – rîse Zora. Păi de ce să nu se ducă oamenii şi-n piaţă?

— De-aici totul pare atît de mic – spuse băiatul.

— Dar ia uită-te la munţi – îi atrase atenţia Zora. Acum noi părem mici...

Băiatul îşi îndreptă privirea într-acolo. Colina pe care se afla cetatea se înălţa cam cu nouăzeci pînă la o sută de metri deasupra oraşului, cu toate acestea puteai vedea pînă hăt-departe în ţinut.

Dincolo de oraş se înălţau pînă în slava cerului munţii cei povîrniţi. Totul era aproape numai stîncă, doar ici-colo mai scînteia un petic verde, fie pe steiurile pleşuve, fie pe nisipul galben sau pe pămîntul roşietic-cafeniu.

Munţii încingeau oraşul jur împrejur. În unele locuri se zărea, ca despicată în stîncă cu toporul, cîte o prăpastie, însă tăieturile nu erau adînci, iar mai departe se înălţau alţi munţi.

Branko arătă către ei:

— Cam ce înălţime să aibă?

— Ghiceşte.

— Tei sute de metri.

— Mai mult.

— Cinci sute de metri.

— Mai mult.

— O mie de metri.

— Acum e prea mult; şapte sute de metri – rîse Zora.

— Aş vrea să urc şi eu odată acolo sus – oftă Branko. De-acolo, din vîrf, de bună seamă că poţi vedea şi mai departe.

— Se vede într-adevăr foarte departe. Mai cu seamă în largul mării.

— Tu ai fost vreodată sus?

— De multe, de foarte multe ori. Noi urcăm des pe munte.

— Atunci să mergem cît mai curînd într-o zi. Eu n-am fost niciodată pe munte. Se uită din nou spre culmi: Dar ce sînt crestele alea verzi pe care le au amîndoi munţii? Băiatul arătă spre dreapta, unde, după primele înălţimi, se ridicau altele, mai depărtate.

— Copaci – răspunse Zora.

— Păi cresc copaci pe munţii aceia pleşuvi?

— Că prost mai eşti! Sigur că cresc copaci, şi încă cîţi! Mii şi zeci de mii. Şi nu mărunţi ca aicea jos în parc sau în grădini. Copaci de cinci şi de zece ori mai mari. Ea rîse. Că doar i-ai văzut şi tu. Pădurarii îi cară jos şi-i duc pe chei.

— Păi eu ziceam că vin de departe, foarte de departe...

— Sînt şi dintr-aceia – încuviinţă Zora – însă cei mai mulţi vin din munţii noştri.

Branko nu-şi mai lua ochii de la culmile acelea. Fata se întoarse cu spatele şi-l bătu pe umeri:

— Ian te uită acum şi marea.

Băiatul făcu o mutră şi mai mirată.

— O! exclamă el. De aici e cu mult mai frumoasă decît de pe stînca mea.

— Ce? Tu ai o stîncă?

— Da, jos la ţărm, însă de-acolo nu vezi decît marea, insula Rab şi Krk, apa dintre insule şi-atît; de-aici însă se vede şi marea dincolo de insule.

— Uită-te, uită-te bine. De-aici se vede pînă hăt-departe, foarte departe... – zise Zora.

Văzută din cetate, marea era, într-adevăr, frumoasă. Se arăta întunecată, ca o dungă neagră: asta era marea între insule. Veneau apoi falezele cafenii şi roşii, care, luminate de soarele ce scăpăta, luceau ca nişte bucăţi mari de lemn prefăcute în jeratic. Abia dincolo de ele începea marea adevărată, marea care se înfăţişa ochilor mai întîi albastră, apoi albăstruie, apoi tot mai deschisă la culoare, apoi albă şi atît de neţărmurită, încît nu mai deosebeai unde se sfîrşeşte, iar deasupră-i cerul, la început siniliu, pe urmă luminîndu-se treptat, pînă ce, coborînd brusc, se contopea cu marea, ca şi cînd s-ar fi sfîrşit totul: marea, cerul, pămîntul, lumea, totul, absolut totul.

Branko suspină din adîncul inimii:

— Şi aici trăiţi voi?

— Aici trăim noi – răspunse Zora simplu. Aici trăim noi de opt luni.

— La început mi-a fost frică, atunci cînd a trebuit să intru prin deschizătura aceea întunecoasă – mărturisi Branko. Mi-a fost frică şi cînd am văzut puzderia aia de dihănii.

— La toţi ne-a fost frică prima dată – îl linişti fata. Acum însă ne-am deprins şi cu dihăniile, şi cu întunericul.

— Nici prin gînd nu mi-ar fi trecut că voi locuiţi tocmai aici. În oraş, ştii, se spune că nu-i voie să te sui în turn. Şi se mai spune c-ar fi şi primejdios, că-n cetate bîntuie stafiile.

— De locuit nu-i voie să locuim aici – spuse Zora — însă unde să ne mai adăpostim şi noi? Că-i primejdios, şi asta-i adevărat; la început am crezut şi noi că bîntuie stafiile, pe urmă însă am văzut că nu era decît vîntul sau vreun trunchi care trosnea sau bufniţa, iar acum – rîse ea, voioasă – noi o facem pe stafiile, mai ales cînd vine cineva.

— Şi vine des?

— Uneori, vreun străin curios. Alteori, cineva din Seni. De aceea ne străduim în fel şi chip, ca să nu ne pomenim într-o bună zi cu vreun musafir nepoftit în văgăuna noastră.

— Dar cum naiba aţi ajuns voi aici?

Stînd rezemată de parapetul larg, Zora rămase o clipă pe gînduri, apoi zise:

— Cînd am întemeiat banda, ne duceam traiul în tufărişul de mure. Apoi vremea s-a răcit şi ne-am mutat sălaşul prin grădini. Locuiam cînd sub vreun şopron, cînd în vreun chioşc, însă de cele mai multe ori proprietarii îşi dădeau seama că, în afară de ei, mai erau şi alţii care locuiau în acareturile lor. S-au pus, dară, să ne pîndească; o dată au fost cît pe ce să ne înhaţe, altă dată un cîine l-a muşcat pe Nicola, şi Pavle a trebuit să-l omoare, mai tîrziu au tras cu arma asupra noastră, pînă cînd, în sfîrşit, întîmplător eu am descoperit turnul şi le-am spus celorlalţi: „Hai să ne mutăm în turn”.

— Tu l-ai descoperit? întrebă Branko.

— Da, am trecut din întîmplare pe-aici şi mi-am dat seama că ar fi o ascunzătoare straşnică pentru noi, aşa că le-am spus şi celorlalţi. Branko se ghemui pe o grindă, în vreme ce Zora continuă să povestească: La început am locuit jos, lîngă fîntînă. O să-ţi arăt eu mîine. Acolo însă trebuia mereu să ne-ascundem cînd venea cineva. Mai tîrziu am găsit încăperea aceea lungă, unde locuim acum. Nicola, care toată ziua îşi făcea de lucru prin turn, a descoperit cu timpul hruba, scara care duce aicea sus, precum şi pe-acelea de lemn pe care le-am urcat noi acum. Ne e tare de folos, aşa mititel cum este şi nici prea grozav de puternic.

— E mai iute ca o nevăstuică – spuse Branko – şi are mare curaj!

— Mai ales gură mare! rîse Zora. Să-l auzi cum sare cu gura cînd ne luăm la harţă cu alţi băieţi; şi mai ales cînd vrea cineva să ne facă vreun rău.

Branko îşi aruncă iar privirile asupra oraşului. Încet-încet, soarele cobora tot mai jos. O ceaţă străvezie învăluia casele, iar pe chei licăreau primele lumini. Sus, în turn, nu se întunecase încă, şi ei cutezară să facă doi-trei paşi mai departe.

În jurul crenelurilor se întindea un coridor larg: ducea, de la un ieşind al turnului, către celelalte. Cînd ajunseră la turnuleţul surpat – după spusele Zorei, în urma căderii trăsnetului – trebuiră să se caţăre cu multă luare-aminte pe nişte scînduri. Mai încolo îi pîndeau mai puţine primejdii. De o parte şi de alta, coridorul era flancat de două ziduri. Zidurile aveau creneluri adînci, aşa că semănau mai degrabă cu nişte culmi zimţate decît cu nişte ziduri. Prin oricare crenel puteai să priveşti jos fără a putea să fi zărit de cineva.

În unele locuri se mai aflau şi balconaşe, făcute înadins să poţi ieşi un pas în afară şi să-ţi roteşti privirea asupra întregului zid. În alte părţi găseai scobite în ziduri gropi mici, pline cu pămînt, unde creşteau flori, tufe de agrişe, un cireş sălbatic, soc, tot soiul de bălării, mai cu seamă urzici.

Branko rîse:

— Pînă şi tufişuri aveţi aicea sus.

Zora dădu din cap.

— Duro zice că mai-nainte, cînd cetatea era asediată, oamenii cultivau legume, fiindcă în gropile acestea vin din toate părţile nişte ţevi mici de apă, iar pămîntul dinăuntru are peste jumătate metru adîncime.

Branko tăcea, cercetînd din ochi interiorul turnului. Zora se rezemă alături de el:

— Aici sîntem foarte sus. Jos este o curte mare, în jurul căreia s-a clădit întreaga cetate. În mijloc se află o fîntînă. Trebuie să fie foarte adîncă. Se spune chiar că de la ea pleacă o galerie care duce pîn’ la mare.

Branko încercă să privească în jos. Zidurile groase, cenuşii străpungeau hăul, grele şi ameninţătoare. Băiatului i se păru că vor să-l tragă după ele în adînc şi se dădu repede înapoi.

— Da’ care-i propriu-zis numele cetăţii? întrebă el.

— Cei din Seni îi spun „Cetatea”, însă ea se numeşte „Nehaigrad”, iar noi îi zicem „Cetatea uscocilor”.

— Mama îi spunea şi ea numai „Cetatea” – zise Branko, privind drept înainte. Să-mi explici şi mie de ce îi ziceţi voi „Cetatea uscocilor”.

Zora se îndepărtă de el:

— Îi zicem „Cetatea uscocilor”, fiindcă ne zicem nouă înşine „uscoci .

Branko se uită ţintă la ea:

— Vouă?

Zora se duse şi se rezemă ceva mai departe, şi atunci se văzu ce mici îi rămăseseră şi bluza galbenă, şi rochia cafenie.

— Da’ nouă – răspunse ea, hotărîtă – fiindcă şi noi vrem să fim tot atît de viteji ca uscocii.

— Da’ eu n-am prea auzit vorbindu-se despre ei – spuse Branko.

Mirată şi nemulţumită, Zora îşi scutură coama-i roşie.

— Cum?! Un băiat din Seni să nu ştie cine au fost uscocii?

— A, acum mi-aduc aminte că taică-meu mi-a povestit parcă ceva despre ei. Da, da, mi-a cîntat şi la vioară un cîntec cu uscocii. Stai, poate mi-l amintesc. Şi începu:

 

Frumos e-n largul mării...

Se scaldă-n roşu-viu fregata,

Uscocilor, fiţi gata!

 

Zora prinse şi ea să cînte. Tot în doi cîntară mai departe:

 

Zvoneşte valul depărtării.

Fac zid, trăsnesc rafale.

Hultanul ţipă în văzduhuri...

Vîslim zburînd ca nişte duhuri

La nave! Printre pale.

Voioşi lăsăm pămîntul.

Cînd steag turcesc se-arată-n larguri

Sau, din Veneţia, catarguri.

Noi îi izbim ca vîntul!

 

Zora, care cîntase cu patimă, continuă lămuririle:

— Uscocii erau cei mai vestiţi cavaleri, navigatori şi căpetenii de oşti de pe întinsul Adriaticii. Du-te la biserica Sfîntul Francisc, acolo odihnesc ei înmormîntaţi sub lespezi mari de piatră, şi pe lespezile acelea poţi citi faptele vitejeşti şi luptele lor.

— Acolo am fost eu botezat – spuse Branko.

— Păi dacă-i aşa, cu atît mai rău că nu ştii nimic despre ei. Timp de mai multe veacuri, au fost cei mai de seamă eroi ai Croaţiei. Ei au durat zidurile din jurul Seni-ului. Tot ei au înălţat şi cheiul, şi cetatea Nehaigrad şi, vezi tu, acolo departe, culmea aceea rotundă? Şi fata arătă spre o stîncă avînd forma unui trunchi de con dominînd oraşul.

Branko încuviinţă printr-un semn.

— Acolo sus mai aveau o cetate: cuibul lor de vulturi. Dacă vrăjmaşii veneau puzderie, ei se retrăgeau în cuibul acela de vulturi. Însă numai de vreo trei-patru ori s-au retras acolo sus; în rest, totdeauna i-au bătut pe vrăjmaşi.

— Aş vrea să-mi povesteşti mai multe despre ei – stărui Branko.

— I-au învins şi pe veneţieni, şi pe turci, s-au mai războit şi cu ungurii, şi cu imperiul german; printre ei se afla şi o tînără domniţă, care pleca întotdeauna cu bărbaţii la luptă; era la fel de vitează ca şi ei; ba se povesteşte că s-a dovedit chiar mai vitează.

Zora strălucea toată cînd spunea asta. Nu se mai uita la Branko, ci privea ţintă către cuibul de vulturi, unde soarele tocmai scăpăta, mîndru şi învăpăiat.

Branko ar fi vrut să-i mai pună şi alte întrebări, dar răsări Duro. Pesemne că stătea de mult în spatele lor şi asculta, deoarece ieşi foarte calm dintr-o nişă şi nimic nu vădea că urcase atîtea scări. Avea un aer ursuz, aproape furios.

— De jumătate de ceas vă caut – mormăi el.

— I-am arătat lui Branko cetatea – se dezvinovăţi Zora – iar acum îi povesteam despre uscoci.

Duro îl privi supărat pe Branko:

— Ar fi putut să facă ceva mai folositor. Între timp a trebuit să gătim noi mîncarea.

— Odată şi odată, tot trebuia să vadă şi el cetatea — spuse Zora, apăsat. Haide, Branko, am isprăvit – încheie fata, făcîndu-i semn băiatului. Apoi, adresîndu-se lui Duro: Şi pe urmă mi-e şi foame...

Copiii o luară înapoi, căţărîndu-se pe aceeaşi cale lungă. Aiunşi în încăperea unde hălăduia bufniţa, Zora se pregăti să sară Duro însă o reţinu:

— Stai o clipă! Cred că s-a cărat...

Într-adevăr, dihania sinistră nu se mai vedea ghemuită în colţul ei, totuşi în aer stăruia încă un miros greu. De asemenea, mulţi lilieci îşi luaseră zborul. Mai atîrnau doar ici şi colo prin încăpere, dar şi aceştia băteau din aripi, gata-gata să se desprindă.

Intrară în încăpere. Zora adulmecă:

— Miroase a ouă.

— Am făcut ochiuri la capac – zise Duro.

Pavle şi Nicola şedeau jos pe pardoseală. Tigaia cu ouă se afla între ei.

— Da’ ştiu că aţi zăbovit! ocărî Nicola. La fel şi Duro, care a plecat în căutarea voastră. Noi între timp am început să mîncăm.

— De n-aş fi fost cu ochii-n patru – se bîlbîi Pavle, tulburat – Nicola ar fi halit tot!

— Ba tu! i-o reteză Nicola şi, întorcîndu-se către Zora, adăugă: A trebuit să-i dau cu lingura peste bot!

— Mincinosule! zbieră vlăjganul, furios. Ba eu lui! Că era să-i strivesc degetele.

Vrînd să-l potolească pe Pavle, Zora îl bătu pe umăr:

— Las’ că ştiu eu cine umblă cu şoalda!

Nicola clipi din ochi:

— Şi eu ştiu.

— Dar ia arătaţi-mi, mă rog, ce-a mai rămas în tigaie – se răsti Duro.

Pavle ridică iute capacul: mai erau cinci ouă.

— Cîte au fost? întrebă Zora.

— Zece – răspunse Pavle.

— Vai! suspină Nicola, făcînd pe spăşitul. Te pomeneşti c-oi fi mîncat eu unul mai mult... Credeam că sînt cincisprezece: trei de căciulă.

Zora îl ameninţă cu pumnul:

— Pentru isprava asta mîine ai să capeţi un ou mai puţin.

— Foarte bine – se resemnă pe loc Nicola şi continuă rîzînd: Aşadar, mîine... Păi astea au fost ultimele. Mîine nici unul din noi nu capătă nimic.

Cei trei se aşezară în jurul tigăii. Lui Branko i se dădu lingura lui Pavle – o lingură de lemn, iar Nicola îi întinse o felie groasă de pîine.

Duro şi Zora primiră şi ei cîte o bucată, apoi fata împărţi ochiurile în trei porţii după care împinse, mai întîi către Duro, apoi către Branko, partea cuvenită.

Branko începuse să muşte din pîine şi tocmai voia să-şi ia şi porţia de adineauri, cînd Duro îl opri cu un gest:

— N-ai intrat tu ultimul?

— Aşa cred – răspunse Branko.

Duro arătă cu capul îndărăt:

— Intrarea a rămas neastupată şi totdeauna ultimul trebuie s-o închidă.

Branko, amintindu-şi vorbele Zorei cu privire la cît de important este să se închidă orice coridor din cetate, îşi vîrî pîinea în buzunar şi sări de la locul său. Pavle se ridică şi el:

— Tu n-ai mîncat, Branko. Las’ că mă duc eu.

Duro îl privi chiorîş:

— De cînd, mă rog, un uscoc liber slujeşte la altul? Ultimul trebuie să închidă coridorul, nu tu! şi îl trase înapoi pe Pavle, silindu-l să stea jos.

Deşi îi venea greu, cu mîna lui oblojită, să facă treaba asta, Branko împinse bolovanul în dreptul deschizăturii şi se întoarse apoi la locul său. Între timp, Duro isprăvise de mîncat şi se trîntise pe spate. Zora însă s-ar fi zis că-l aşteptase, fiindcă-şi mai ţinea felia de pîine în mînă.

— Hai, vino acum! Pavle împinse spre el o piatră pe care să se aşeze.

Branko luă loc şi îşi scoase pîinea din buzunar, însă cînd să întindă mîna după porţia lui de ouă, ia-o de unde nu-i: tigaia era goală. Băiatul se bucurase atîta la gîndul că o să mănînce ochiuri, încît făcu o mutră lungă şi consternată.

— Ce ai? îl întrebă Zora.

— Nu mai e nimic în tigaie...

— De astă dată nu-s eu vinovatul! strigă Nicola.

— Şi nici eu – se jură Pavle.

— Atunci pesemne că mi-s eu – se amestecă Duro, stînd trîntit pe spate. Da, eu sînt, cu siguranţă că eu sînt? Cred c-am uitat că sîntem cinci şi mi-am zis că şi ultimul ou e tot al meu.

Supărat, Branko îl privi ţintă pe Duro, Pavle se uită încruntat la tovarăşul său. Zora, la rîndu-i, furioasă, luă oul de pe felia ei de pîine şi zise:

— Uite, ia-l pe-al meu. Şi-l puse pe bucata lui Branko. Mie azi nu prea mi-e foame.

Duro îşi dete seama că toţi erau de partea lui Branko, şi nu a lui. Asta-l făcu să sară în sus.

— Şi-aşa mîncăm pe sponci – se jelui el – iar eu nu mă pot sătura ca lumea chiar şi fără musafirul nou venit. Haideţi să facem rost de ceva pe cinste!

— Unde? întrebară Nicola şi Pavle într-un glas.

— Veniţi şi nu mai întrebaţi atîta!

— Ah! exclamă Nicola, stîrnit de Duro. Stai că vin!

Pavle sări şi el în sus:

— Şi eu!

— Mergem cu toţii – adăugă Duro.

— Şi chiar n-ai de gînd să ne spui unde ? îl întrebă Zora.

Însă Duro şi ajunsese la scară:

— O să vă spun numai după ce-om fi afară.