Capitolul 20
Uscocii se îmbogăţesc

A doua zi dimineaţă, dorul îl mînă iarăşi pe Branko spre Seni, la tînăra domnişoară, deşi băiatul lupta împotriva acestui imbold, ştiind bine că Dordevic şi Begovic stau la pîndă pe la toate colţurile. Era însă mai prudent ca oricînd, nu se încumeta să străbată o stradă sau să traverseze în goană o piaţă, pînă ce nu iscodea locul ascuns în vreun gang sau sub bolta unei porţi.

Cînd ajunse în faţa „Hotelului Zagreb”, băteau orele şapte, dar Ringelnatz îl înştiinţă că Zlata plecase cu puţin înainte la baie.

Făcu repede cale întoarsă, escaladînd zidurile curţilor, dădu ocol oraşului şi ajunse în fugă la stînca de pe ţărm, unde mai fusese şi altă dată.

Cîtă vreme trecuse de atunci? De cînd murise maică-sa. Şi cîte nu se întîmplaseră între timp! Totul i se părea ca un basm... Prietenia cu Zora, viaţa în turn, întîlnirea cu Zlata. Şi cine ştie ce-o să iasă din toate astea!

Privi marea, valurile... A, da! Dorea s-o vadă din nou pe Zlata şi, fără să mai stea pe gînduri, se aruncă în apă şi o luă înot spre larg.

De astă dată Branko înotă dinspre oraş către baie. Nu era prea departe şi nici valurile prea înalte, aşa încît băiatul ajunse destul de repede. Fiind încă foarte devreme, la baie nu era lume multă. Avu noroc: fata intrase în mare.

Băiatul se cufundă cu capul în apă, şi doar cînd ajunse la o mică distanţă de ea, ieşi iar la suprafaţă. Pufăia şi se scutura de stropi. Cînd deschise odhii, văzu că Zlata îl privea mirată, apoi înveselită.

— Tu eşti, rîse ea. Gata să cred că-i vreo balenă sau vreo focă.

Cîtva timp înotă lîngă ea.

— Poţi să înoţi repede? îl întrebă fata.

Branko răspunse că da.

— Vezi faleza de-acolo, din depărtare?

Era o stîncă semeaţă care, în timpul refluxului, se înălţa din apă, dar dispărea cînd fluxul bătea ţărmul.

Branko o ştia prea bine. Fusese de cîteva ori pe ţancul acela.

— Ia să vedem cine ajunge mai repede acolo – spuse Zlata, lăsîndu-se pe o parte şi începînd să înoate craul.

Branko încerca să se ţină aproape. Bătea apa cu mîinile şi cu picioarele tot mai iute, însă, oricît se străduia el, Zlata îl lăsa în urmă metru cu metru. Cînd, în sfîrşit, atinse stînca, fata se şi afla cocoţată sus.

— Sîc, sîc! rîse ea. E drept, nu pot să sar aşa ca tine, însă la înot te-ntrec.

Branko se aşeză lîngă ea şi cătă cu privirea în jur. Baia se zărea departe şi atît de mică, încît abia o mai recunoşteai. Seni-ul, de asemenea, era foarte departe, iar digul larg care înainta în mare apărea ca un ponton îngust. Pînă şi casele mari se vedeau ca nişte cuburi micuţe, iar cînd clopotele îşi risipiră dangătul pe deasupra apelor, aveai impresia că te afli la cine ştie ce depărtare.

Zlata se uită spre insulă:

— Ce frumos e aici!

— Şi atît de departe de lume! adăugă băiatul, privind-o bucuros.

— Da, aici supraveghetorul băii şi liceenii nu mai sînt o primejdie pentru tine.

— Şi nici Begovic şi Dordevic – rîse Branko.

— Nici ei, adevărat – încuviinţă Zlata.

— Şi nici tatăl dumneavoastră.

— Tot te mai caută?

— Ba bine că nu, şi de ieri, mai îndîrjit.

— Păi de ce? Ce drăcovenie aţi mai făcut? întrebă fata.

Branko povesti tot ce se întîmplase cu o zi înainte în piaţă.

— Am auzit si eu de asta. Va să zică voi aţi fost tartorii?

— Am făcut-o numai fiindcă moş Gorian e prietenul nostru.

— Da? Prin urmare, bătrînul pescar e prietenul vostru.

— Da – întări Branko – şi-i cel mai bun om din lume.

— Păi atunci nu mai poţi să vii la mine acasă, în pavilion.

— Putem să ne-ntîlnim aici – fu de părere băiatul şi-şi scoase muzicuţa din buzunar.

— Bine – încuviinţă fata – şi totdeauna pe vremea asta.

Branko însă nu mai răspunse: începuse să cînte. Zlata se lăsă pe spate şi asculta. Era un cîntec de care băiatul îşi adusese aminte.

Fata se ridică într-un cot:

— Ăsta-i tot de la tatăl tău?

Branko făcu semn că da.

— Cum îl chema pe tatăl tău?

— Milan.

— Şi pe mama ta?

— Anca.

— Milan şi Anca – şopti ea încet. Două nume frumoase.

Zlata se întinse din nou pe piatră, în timp ce Branko cîntă mai departe. Se stîrnise un vîntuleţ şi apa plescăia domol, însoţindu-i melodia.

— Vrei să rărnîi pentru totdeauna uscoc? întrebă fata.

— Nu, aş vrea să fiu viorist ca tata.

Zlata zîmbi:

— Ah, şi eu cîntăreaţă...

Branko îşi bătu muzicuţa de coapsă:

— Ar fi frumos. Am putea mai tîrziu să mergem din han în han. Eu să cînt la vioară şi dumneavoastră din gură.

— Nu! clătină Zlata din cap. Nu o cîntăreaţă de soiul ăsta vreau s-ajung. Aş dori să cînt în săli de spectacol, la teatru sau la biserică.

— Aş putea şi eu să cînt acolo?

— Dacă ajungi un foarte bun violonist, sigur că da.

— O! exclamă Branko, hotărît. Să ştiţi c-o s-ajung.

O vreme tăcură amîndoi. Priveau marea şi se desfătau sub razele soarelui, care se înălţa şi încălzea din ce în ce mai tare.

— Da’ vioară ai? îl întrebă din nou fata.

— Nu.

— Eu am una.

— Aveţi o vioară?

— Pot chiar şi să cînt cu ea.

— N-aţi putea să mă-nvăţaţi şi pe mine? Branko o privi rugător.

Zlata rămase pe gînduri:

— De putut aş putea eu, dar asta înseamnă că trebuie să vii la noi în pavilion. Căzu din nou pe gînduri: Poate peste vreo trei-patru zile. O să-ţi dau eu răspuns.

Mai stătură tolăniţi un ceas încheiat pe stînca aceea, pînă ce apa crescu tot mai mult, acoperind mai întîi stînca, apoi şi trupurile lor. Cînd primele valuri le trecuseră peste cap, fata spuse:

— Acum trebuie să ne despărţim – şi se azvîrli în apă.

O bucată de vreme înotară unul lîngă altul.

— Pe mîine – zise Zlata şi, în salturi mari, se îndreptă spre baie, în timp ce Branko cîrmi la dreapta, înspre golful lui moş Gorian.

Cînd ajunse în golf, băiatul ieşi pe ţărm şi o luă agale, cufundat în gînduri, către coliba bătrînului.

Lîngă masa de piatră se afla cineva care ocăra de mama focului. Cine să fie oare? Nu cumva poliţaii? Cu ochii-n patru, Branko înainta furişîndu-se. Auzea glasul lui moş Gorian şi al lui moş Orlovic, dar totodată, şi alte glasuri.

Iată că-i văzu şi pe bărbaţi. Nu poliţaii, ci feciorii lui moş Orlovic erau aceia care-i vorbeau răstit şi-l ameninţau pe moş Gorian.

În ultimele zile, cei doi lungani nu veneau decît la amiază, cînd să dea demîncare peştilor. Moş Gorian le număra vreo cîţiva dinari, partea de cîştig din vînzarea peştelui care li se cuvenea gemenilor. În ziua aceea însă fraţii voiau mai mult. Branko îl auzi pe Bălăior spunînd:

— Eşti un încăpăţînat, taică Gorian.

— Eu? mîrîi bătrînul. Societatea-i încăpăţînată.

— Da’ societatea-i mai tare decît dumneata – îl înfruntă Ocheşel.

— Sigur că-i mai tare, dacă-mi săriţi şi voi în cîrcă.

— Noi nu vrem altceva decît banul nostru – spuse Bălăior şi mai răstit.

— L-aţi căpătat zilnic pîn’ la ultimul gologan.

— Amărîţii ăia de dinari îi numeşti dumneata partea noastră? Ocheşel rîse cu răutate.

— Partea voastră se mai află încă în apă.

— Atunci vinde-o societăţii – sări iar colţos Bălăior.

— Ştiţi prea bine că societatea nu-mi ia peştele, decît dacă-i vînd şi locul meu de pescuit, şi mă vînd şi pe mine.

— Ei, şi ce ne pasă nouă? strigă cu brutalitate Ocheşel. N-ai decît să te vinzi şi dumneata!

Moş Gorian se uită supărat la gemeni:

— Eu sînt pescar liber.

Bălăior rîse prosteşte:

— Asta nu ne ţine nouă de foame.

— Nici mie. Însă mai bucuros flămînzesc, decît s-ajung sluga societăţii.

Gemenii o ţineau tot pe-a lor:

— Atunci flămînzeşte sănătos, noi însă vrem să mîncăm pe săturate.

Branko se alătură celorlalţi copii, care ascultau cu interes discuţia celor mari.

Taica Gorian se adresă lui moş Orlovic, care se rezemase de smochin, ceva mai departe:

— Tu ce zici de toată povestea asta, Orlovic?

Moş Orlovic trăgea tacticos din lulea.

— Ce pot eu împotriva băieţilor? răspunse el moale.

— Nu te mai ascultă?

Orlovic scuipă şi zise rar:

— Acum s-au făcut mari.

Un timp, moş Gorian se plimbă încoa’ şi încolo, cu paşi rari, prin faţa lui Orlovic.

— Şi ce mă sfătuieşti? întrebă el într-un tîrziu.

Unchieşul Orlovic stătu pe gînduri, apoi rosti domol, însă hotărît:

— Eu m-aş lăsa păgubaş.

Taica Gorian începu să se învîrtească furios:

— De ce?

— Fiindcă şi eu cred că societatea-i mai tare decît noi.

— Aş! mormăi Gorian. Nu cred.

— Şi pe alţii mai dihai ca noi i-a silit s-o lase mai moale. Gîndeşte-te la toţi pescarii de-aici pînă-n sus către Fiume.

Pe fruntea lui moş Gorian se iviră două cute adînci, apoi bătrînul bătu furios din picior:

— Eu nu mă las!

Se întoarse dînd să intre în casă. Gemenii îi tăiară drumul:

— Da’ nici noi nu ne lăsăm!

— Adică ce vreţi să spuneţi? în ochii bătrînului se aprinse un fulger de mînie.

— Am tocmit cîţiva oameni de-ai societăţii. Trebuie să pice dintr-o clipă-ntr-alta.

Bătrînul rîse:

— Ce să caute aici la mine ?

— Dacă nu vinzi dumneata, vindem noi – spuse Bălăior. Partea noastră tot a noastră rămîne, fie că-i pe uscat, fie că-i în apă.

Bătrînul îi privi lung:

— Şi vreţi să vă vindeţi şi pe voi ?

Cei doi flăcăiandri îşi schimonosiră feţele într-un zîmbet:

— Ne-am şi vîndut. Contractul e gata semnat.

Moş Gorian se adresă din nou lui Orlovic.

— Şi tu ? întrebă el.

— Sîngele apă nu se face, Gorian. Dac-au semnat feciorii mei, apăi şi eu o să semnez.

— Asta se cheamă c-ar pune mîna pe jumătate din golf – zise Gorian, încet şi dus pe gînduri. Deodată începu să rîdă: Asta numai dacă nu vă stric eu socotelile. Îi fulgeră cu privirea pe gemeni şi intră în casă.

Îndată ce se închise uşa după el, pe drumul ce ducea spre coliba bătrînului se auziră huruind nişte camioane. Copiii îşi îndreptară ochii într-acolo: se vedeau trei camioane mari de-ale societăţii. Opriră chiar în faţa porţii de la grădină şi cîţiva bărbaţi săriră jos.

Erau tineri pescari aflaţi în slujba societăţii; îi însoţea şi Kukulic, directorul Societăţii de pescuit, un om mărunt, gras, cam astmatic, cu ochelari pe nas şi cu chelie, precum şi doctorul Frages, directorul unei mari fabrici de conserve din Susak, un bărbat tînăr, frumos, în costum alb.

Kukulic şi Frages se apropiară de Orlovic, de feciorii lui şi de copii.

— Aţi avut un pescuit bogat, nu? zise Frages, după ce-i salută pe toţi.

Gemenii şi unchieşul Orlovic făcură semn că da.

— Putem vedea peştii?

Orlovic îi conduse pe noii veniţi la ţărm. În apă înotau peştii mari şi graşi. Stăteau înghesuiţi unul într-altul, încît apa era neagră-sinilie.

— Nişte găligani cît toate zilele! exclamă fără să vrea tînărul domn.

— Hm! mormăi Kukulic, potrivindu-şi ochelarii pe nas. Mda... mda... Într-adevăr, un pescuit bun...

— Cel mai bun din cîte am avut noi vreodată – spuse Orlovic mîndru.

Frages îşi aruncă privirea asupra apei:

— Unde se sfîrşeşte năvodul?

— Acolo unde vedeţi frasinul, iar în partea cealaltă, la ienupărul cela bătrîn. Dacă vă uitaţi mai bine, o să vedeţi amîndoi parii.

— Şi pîn-acolo, în fund, apa e plină de peşte?

Moş Orlovic încuviinţă printr-un semn:

— Şi asta, fără să punem la socoteală că am vîndut pe puţin două mii de kile şi le-am mai aruncat şi lor vreo mie de kile drept hrană.

Tînărul domn îi oferi lui Orlovic o ţigară:

— Şi vreţi să-i vindeţi?

— Împreună cu locul de pescuit – se grăbi să adauge burtosul de Kukulic.

— Da! se grăbiră să răspundă amîndoi gemenii.

— Hm! făcu moş Orlovic.

— Da’ ce dificultate mai e? i se adresă Kukulic.

— Apăi nu vrea moş Gorian – spuse unchieşul.

— Păi dumneata vrei, iar feciorii dumitale de asemenea vor, iată deci că sînteţi trei – replică repede burtosul.

— Da, însă jumătate din golf e al lui moş Gorian răspunse moale Orlovic.

— Mă rog, şi unde-i dînsul? Frages întoarse capul, cătînd jur împrejur.

— A intrat chiar acum în casă – zise Branko.

— Chemaţi-l încoace.

Moş Gorian însă nu mai era înăuntru; se folosise de toată tevatura ca să iasă pe furiş din casă şi din grădină,

— Acolo, uite-l acolo! strigă Zora, arătînd către malul dinspre miazăzi al golfului.

Într-adevăr, moş Gorian păşea agale, dus pe gînduri. Merse pînă la parul de sub frasin, de care era legat năvodul cel mare, şi se aşeză pe o piatră.

— Bătrînul e tare încăpăţînat – spuse Kukulic şi îşi trecu mîna peste chelie. Cred că tot noi trebuie să ne ducem la el.

Domnul în costum alb încuviinţă. Se mai uită încă o dată la peşti:

— Pentru un pescuit ca ăsta merită să ne ostenim pînă la el.

Se îndreptară spre bătrîn. Pescarii şi copiii îi însoţiră.

Taica Gorian îşi îndesase luleaua cu tutun. Cînd alaiul se apropie, el tocmai şi-o aprindea.

— Bună ziua! spuse burtosul Kukulic şi se repezi ca o bilă grea către Gorian.

Bătrînul îi răspunse la salut.

— Dumneata nu vrei să-ţi vinzi peştele? întrebă pripit directorul.

Moşneagul trase din lulea, apoi rosti:

— Cine spune asta e un mincinos. Doar pentru treaba asta am fost chiar eu în piaţă.

— Aha! exclamă tăios Kukulic. De la noi, dumneata vrei doar să pui mîna pe bani, dar nu să intri cu locul de pescuit şi cu puterea dumitale de muncă în societatea noastră.

— Nu, asta nu vreau – răspunse bătrînul.

— Păi atunci nu-i nimic de făcut – replică grosolan Kukulic. O să luăm şi noi numai peştii celor trei Orlovici. Pe-ai dumitale ţi-i lăsăm acolo, sau – behăi el – dacă se-ntîmplă să scoatem vreunul, îl aruncăm îndărăt în apă.

Moş Gorian se uită la el.

— Nu-i rău planul, domnule director, numai că-l am şi eu pe-al meu.

— Aşa! Şi care-i acest plan? întrebă burtosul, răsucindu-se iute cu faţa spre moşneag, deoarece se pregătea să plece.

— De îndată ce daţi drumul primei luntre pe apă ca să vă scoateţi peştii, eu tai funia colea şi-i las slobozi pe-ai mei – şi arătă frînghia solidă care ţinea întinse năvoadele.

Burtosul Kulculic holbă ochii cît cepele şi se înroşi tot.

Gemenii făcură şi ei nişte ochi speriaţi, apoi se înfuriară; chiar şi moş Orlovic rămase cu gura căscată.

— Sînt tot atît de puţin nebun ca şi dumneavoastră – zîmbi moş Gorian – însă eu aici stau, şi aici mi-e cuţitul – îl scoase din buzunar. N-aveţi decît să daţi ordin oamenilor dumneavoastră să se urce în luntre, şi gata, am retezat funia...

Directorul Frages veni mai aproape şi-l privi cîtva timp cu interes pe moşneag.

— Dar bine, tăicuţule – spuse el – cu asta îţi prăpădeşti năvodul. Unde mai pui că aduci mari pagube şi prietenilor, şi dumitale. Tot ce-ai prins se duce pe apa sîmbetei în mare. Ar fi aproape o josnicie.

Moş Gorian îşi ridică semeţ fruntea:

— Aşa, va să zică! Asta vi se pare josnicie? însă faptul că nu mai pot să vînd ce-am pescuit, aşa cum de treizeci de ani am tot făcut, că societatea îmi fură camioanele, că-mi interzice pînă şi vînzarea peştilor mei în piaţă, asta nu-i josnicie, ai, tinere domn?

Burtosul Kukulic îşi redobîndi graiul:

— Sînt silit să procedez astfel: asta mi-o cere societatea şi consilierul.

— Ba nu sînteţi de loc silit – replică violent moş Gorian. Dumneavoastră vreţi să procedaţi aşa. Vreţi să ne-aduceţi la sapă de lemn pe noi toţi, cei mici. De altfel – continuă el după o pauză – societatea sînteţi chiar dumneavoastră. Nu, domnule director, josnicia dumneavoastră o întrece pe-a mea – şi bătrînul se ridică.

— Obligativitatea de a avea autorizaţie de vînzare a hotărît-o doar primul consilier, nu eu! protestă revoltat burtosul Kukulic.

Moş Gorian rîse:

— Las’ că sînteţi şi dumneavoastră băgat în asta; primarul e şi el în societatea dumneavoastră, Brozovic, de asemenea, are acţiuni, vreo cîteva are şi Radic. Ha, ha, consilierul! Domnule Kukulic, povestea cu autorizaţia de vînzare şi faptul că noi, pescarii săraci, nu ne mai putem vinde peştele în piaţă, toate astea s-au clocit sub chelia dumneavoastră!

La rîndul său, Kukulic dădu şi el cărţile pe faţă:

— Dacă ştii toate astea, atunci ştii bine că împotriva societăţii nu poţi face nimic.

— Da, ştiu. Cum însă vreau să rămîn pescar liber, mai bucuros îmi slobod peştii, de vreme ce nu pot să-i vînd dacă nu mă vînd şi pe mine. Clipi din ochi şi arătă spre nişte peşti uriaşi, care, greoi şi muţi, priveau către oameni: Altminteri, păcat de ei. Aşa de mari, rar s-au mai pomenit în Seni.

Directorul Frages se apropie din nou de moş Gorian.

— Vorbeşti serios? Vrei într-adevăr una ca asta?

— Aşa cum vă văd şi mă vedeţi – rosti moş Gorian, solemn.

— Ei bine, uite că fac şi o a treia propunere – zise tînărul bărbat. De data asta, îţi cumpăr partea de peşte fără obligaţia de a te vinde societăţii împreună cu locul dumitale de pescuit, însă...

— Domnule Frages! strigă burtosul Kukulic, speriat.

Bărbatul cel tînăr nu se tulbură cîtuşi de puţin şi continuă:

— ...însă este pentru ultima dată. La anul, oricum, tot va trebui s-o laşi mai moale, fiindcă, uite, vecinul dumitale a intrat în societate, aşa că sau vei face şi dumneata la fel, sau vei rămîne de căruţă cu locul de pescuit, cînd dreptul la peştele din jumătate de golf va aparţine societăţii.

— Ce-o să fie la anu’, om vorbi noi la anu’! spuse moş Gorian simplu. Sînt om bătrîn, şi poate că pîn-atunci tot pescar liber o să mor.

— Primeşti va să zică propunerea mea? Directorul Frages îi întinse mîna.

Moş Gorian tocmai voia să i-o întindă şi el pe-a lui, cînd burtosul de Kukulic sări din nou între ei:

— Preţul, domnule Frages, preţul. Ai uitat să te-nţelegi asupra preţului. Eu nu plătesc mai mult decît un dinar kilogramul.

— Totdeauna am primit un dinar şi treizeci – se împotrivi moş Gorian – şi n-am auzit ca pescarii de toni să-şi fi redus preţurile în ultima vreme.

— Un dinar şi zece e ultimul preţ – continuă chelbosul să cîrîie.

Moş Gorian se uită la el:

— Eu sînt pescar, nu negustor, domnule Kukulic.

— Dă-i, domnule, cît cere – stărui tînărul, pregătindu-se să plece. Şi-aşa, partea cealaltă o capeţi pe jumătate gratis, şi-avem nevoie de peşte.

Burtosul Kukulic se uită mai întîi la moş Gorian, apoi la Frages, care se depărta.

— Ei, din partea mea... – mîrîi el şi o luă gîfîind după tînărul în alb.

Pescarii aşezară încă două mese lîngă masa de piatră, şi unde mi-ţi începu o luptă, o măcelărire, o hăcuire de peşti, cum nu mai văzuse golful de cînd lumea.

Pescarii nu făceau decît să izbească vîrtos cu bîta în apă, după care înşfăcau peştii ameţiţi de lovitură şi încercau să-i tragă în luntre. Peştii se împotriveau cu disperare, uneori se repezeau în aer ca nişte torpile, se rostogoleau şi cădeau cu plesnet puternic în apă.

Copiii rămăseseră lîngă moş Gorian şi priveau de departe măcelul. Era cu mult mai groaznic decît în ultimele zile, cînd ei înşişi ameţeau peştii cu lovituri şi-i scoteau din apă. Zora închise ochii şi se strînse lîngă moş Gorian:

— Îngrozitor! Bieţii peşti!

Bătrînul o mîngîie pe păr:

— Da, e cumplit. Dar n-ai ce face. Peştii cei mici mănîncă racii şi larvele. Peştii cei mari îi mănîncă pe cei mici, iar cei mari, la rîndul lor, sînt şi ei mîncaţi de noi. Mănînci sau te mănîncă, asta-i viaţa!

Nu trecură zece minute, că luntrile se şi umplură. Orlovic şi feciorii lui despicau peştii, apoi îi cîntăreau şi-i cărau la camioane. Două ceasuri ţinu înfiorătorul măcel, după care camioanele erau pline.

— Haideţi! Moş Gorian se ridică: E timpul să ne primim banii.

Moş Orlovic, directorul Frages şi burtosul Kukulic se aşezaseră sub smochin şi făceau socoteala.

— Ăsta-i într-adevăr un pescuit grozav. Domnul cel tînăr îi făcu semn lui Gorian: Peşti atît de mari şi-atît de grei n-am văzut în viaţa mea. Cei mai mulţi au între treizeci şi cincizeci de kilograme. Printre ei sînt şi unii de şaptezeci, optzeci şi nouăzeci de kilograme.

— Şi parcă nici nu se cunoaşte că am scos trei camioane – spuse ceva mai prietenos burtosul Kukulic, mîngîindu-şi mulţumit chelia. Da, cu siguranţă că mai sînt încă vreo trei camioane în apă.

Moş Gorian încuviinţă din cap, apoi spuse domol:

— Parcă a vrut cerul să mă binecuvinteze aşa la ultimul meu pescuit.

Adunară cifrele, burtosul Kukulic scoase o pungă mare din buzunar şi numără bancnotele şi monedele de argint şi nichel. O grămăjoară o împinse către moş Orlovic şi feciorii lui, iar cealaltă către moş Gorian.

— Aşa – mai adăugă el – asta-i toată a dumitale, taică Gorian.

Bătrînul clipi din ochi.

Motoarele duduiră şi musafirii îşi luară bun rămas. Moş Orlovic şi gemenii se urcară şi ei în camioane: trebuiau să ajute în Seni la descărcat. Aşa că moş Gorian şi copiii rămaseră singuri. Curăţară mesele, azvîrliră resturile la pescăruşi, care din nou zburătăceau cu sutele în jurul casei şi-al grădinii, apoi făcură lună şi luntrile, iar cînd totul fu gata, bătrînul îi chemă la el:

— Acum o să vă căpătaţi şi voi ce vi se cuvine.

— Noi? rîseră copiii.

— Desigur. Bătrînul îi privea radios: Nu cumva oţi fi crezînd că eu numai la mine m-am gîndit cînd m-am războit pentru bani? Nu, moş Gorian ar putea să trăiască şi fără baliga viţelului de aur. Haide, aşezaţi-vă în jurul mesei!

N-avură încotro şi se aşezară în faţa lui.

Bătrînul îşi împărţi grămăjuia în patru grămăjoare mai mici.

— Treaba asta se face ca la o dreaptă împărţeală pescărească – lămuri el. Prima grămăjoară – şi-o trase mai aproape – este partea lui moş Gorian, fiindcă el este proprietarul locului de pescuit, şi lui îi aparţine năvodul. A doua grămăjoară, tot a lui moş Gorian este, şi anume, partea lui la pescuit. Doi copii intră totdeauna la socoteală cît un om în toată firea. Luă a treia grămăjoară şi o împinse către Branko şi Zora: Trebuie să împărţiţi banii între voi. A patra grămăjoară e partea lui Nicola şi Duro. Aşa, şi cu asta, amin!

Copiii rămaseră cu ochii holbaţi, tot neîncrezători. Deodată Pavle, trist, curmă tăcerea:

— Da’ eu nu capăt nimic?

Bătrînul ridică din umeri:

— Păi tu tot timpul ai zăcut fie în paie, fie în hrubă. Stai! zise el apoi. În ultimele zile ai dat şi tu demîncare la peşti şi mi-ai împins căruciorul la oraş. Luă cîţiva dinari din grămada lui: Pentru asta trebuie să capeţi şi tu ceva.

Între timp, copiii îşi împărţiseră banii, iar Branko, Zora, Nicola, ba chiar şi Duro îi dădură ceva şi bietului Pavle.

Branko îşi numără banii.

— Acum sînt om bogat – spuse el. Am patru sute optzeci şi cinci de dinari.

— Şi eu tot atîta – rîse Zora. Ce facem cu atîta bănet?

— Eu îmi cumpăr mîine un cuţit – spuse Duro. De mult vreau să am un cuţit mai de doamne-ajută.

— Eu mă duc mîine la cinema – se bucură Nicola. Mi-am dorit atît de mult să merg şi eu la cinema!

Bătrînul zîmbi pe sub mustăţi.

— Cu banii tăi poţi să-ţi cumperi cincizeci de cuţite — îi spuse lui Duro. Iar tu poţi să mergi la cinema de o sută cincizeci de ori. Trebuie să vă gîndiţi la ceva mai acătării.

Branko zise:

— Eu îmi cumpăr o vioară.

Zora clipi din ochi:

— Şi eu ştiu ce-o să-mi cumpăr. Însă nu spuse ce anume, păstrîndu-şi taina pentru ea.

Copiii se aşezară, împreună cu bătrînul, la marginea apei. Zora adusese lapte acru şi pîine, iar bătrînul, brînză grasă de capră, pe care o tăvăliră în untdelemn cu piper. Soarele scăpătase, iar dinspre insule sufla un vînt răcoros.

Copiii mîncau de le trosneau fălcile; se simţeau mai bogaţi ca niciodată şi erau tare bucuroşi.

Zora se sprijini de moşneag.

— Ia spune-mi, taică Gorian – întrebă ea – de ce nu-i lumea totdeauna la fel de frumoasă ca azi?

Bătrînul se uită la ea:

— De ce mă-ntrebi?

Branko se aplecă spre el:

— Nu ştii, taică Gorian?

Moşul îşi trecu mîna prin barbă:

— De ştiut, ştiu eu cîte ceva, însă-i o poveste lungă de tot.

— Nu vrei să ne-o spui şi nouă? Şi cei cinci copii îşi aţintiră privirile spre el.

— Dacă tăceţi din gură, o să-ncerc...

— Da, da – strigară copiii, grămădindu-se mai aproape de moşneag.

Bătrînul privi în sus:

— Vedeţi voi acolo sus cerul, luna şi stelele?

— Da.

— Asta-i Maica Lume, despre ea o să vă povestesc acum. Tăcu o clipă, ca şi cum ar fi vrut să repete în gînd cele ce avea să povestească, apoi începu: De mii şi mii de ani, întocmai ca şi azi, Maica Lume sălăşluieşte pe pămînt. Maica Lume are doi feciori, unul e fiul cel chibzuit, iar celălalt fiul cel nechibzuit. De aceea pe unul îl numeşte ea fiul cel bun sau al lui Dumnezeu, iar pe celălalt, fiul cel rău sau al Satanei. Unul face numai bine, iar celălalt numai rău.

Cei doi feciori se jucau cît îi ziua de mare cu sorii, cu lunile şi cu stelele maicii lor. Fiul cel bun se îngrijea ca lunile să răsară după ce sorii apuseseră, se străduia ca milioane de stele să-şi urmeze drumul, să nu se ciocnească între ele. Dar după ce pleca el, iată că venea fiul Satanei şi încurca toate rosturile bune. Două stele se ciocneau una de alta, plesneau sau se prăbuşeau de pe drumul lor; odată un sor sta în faţa lunei, altă dată o lună în faţa unui sor, ba s-a întîmplat ca o stea să cadă în Calea laptelui, şi din asta s-a tras mare nenorocire. Trecea o bună bucată de vreme pînă cînd fiul lui Dumnezeu să le orînduiască pe toate şi fiecare stea s-o pornesacă din nou pe drumul ei.

Într-o zi spuse fiul cel bun către maică-sa:

— Mamă, de ce toate stelele noastre sînt reci şi moarte? Eu bucuros le-aş încălzi şi le-aş însufleţi.

— Prea bine, copilul meu, dacă asta te bucură, fă-o – îi răspunse Maica Lume.

Fiul lui Dumnezeu îşi vîrî mîna printre stele, şi din mijlocul lor scoase afară pămîntul nostru. Mai întîi făcu o gaură într-însul, luă unul din puzderia de sori mititei ai maică-si şi-l îndesă înăuntru pentru ca pămîntul să se încălzească. Apoi luă un soare mare şi-l aşeză în aşa fel ca pămîntul să poată fi încălzit şi pe dinafară, iar încălzirea asta o numi el zi, şi ca să nu se înfierbînte prea tare, aduse o lună să-l răcorească, şi răcorirea asta o numi el noapte.

După ce sfîrşi totul cu bine, se culcă şi adormi. Atunci veni frate-său, fiul Satanei, văzu ce făcuse fiul lui Dumnezeu şi se căzni pe dată să strice lucrarea frăţiorului. Mai întîi înţepă mingea pămîntească, făcîndu-i multe găuri, aşa că în destule locuri soarele dinăuntru ţîşni fierbinte afară. Apoi strămută drumul soarelui şi al lunei, în aşa fel ca soarele să se apropie de învelişul pămîntului la mijlocul lui, iar aici apa se prefăcu în aburi şi totul se uscă; şi fiindcă se apropiase de mijloc, se depărtă de cele două capete, aşa încît acolo pămîntul se acoperi cu gheaţă groasă şi se înfrigură cumplit.

Fiul cel bun văzu isprava săvîrşită de frate-său în timp ce el dormea, însă nu mai putu schimba nimic, fiindcă aşa era dat: să meargă mai departe cu lucrul început, drept care se apucă să meşterească. Zidi văi şi munţi şi slobozi apele; dădu rod pămîntului şi pămîntul era acum mai frumos la înfăţişare decît lumea cerească.

Dar în timp ce el dormea, fiul Satanei aşternu nisip peste locurile cele mai roditoare, prefăcîndu-le în deşerturi, azvîrli stînci de-a curmezişul văilor şi zăgăzui apele, iar apele se revărsară peste pămînturi. Hăcui munţii cu un cuţit, că numai unul din pripoare rămase frumos şi lin, iar celălalt se făcu prăpăstios şi plin de primejdii, apoi presără sare în mări, iar apa cea sărată nu mai hranea pămîntul, ci îl vrăjmăşea.

Fiul lui Dumnezeu se mînie cînd văzu cum fiul Satanei îi pîngărise din nou lucrarea şi încercă încă o dată să acopere cu fapte bune faptele rele ale fratelui său. Aşternu seminţe deasupra pămîntului, şi pretutindeni crescură copaci falnici, şi tufişuri, şi ierburi, şi verdeţuri, şi roade, şi flori, iar acolo unde dogoarea vătăma frunzişul, făcu ţepi în loc de frunze, şi unde era prea frig, îngădui copacilor să-şi lepede frunzele toamna şi să se îmbrace cu altele noi primăvara, iar unde era vremea prea geroasă dădu copacilor ace verzi, pe care nici cele mai cumplite geruri nu le puteau vătăma.

Fiul Satanei se uită chiorîş la acele plaiuri, şi păduri, şi livezi, şi povîrnişuri înflorite, şi nici n-aşteptă să-i dea lui frăţîne-său ochii în gene, că şi presără în pripă tot soiul de seminţe rele printre cele bune. Iedera şi lianele crescură, se încolăciră în jurul copacilor şi-i sugrumară. Muşchiul se tîrî în sus pe trunchiuri pînă la cele mai fragede rămurele ca să le sugă vlaga, iar lemnul putrezi şi se sfărîmă. Sute de buruieni veninoase crescură printre verdeţurile cele bune şi le înăbuşiră. Puzderie de bălării răsăriră din pămînt pe lîngă ierburile folositoare, să le răpească hrana, soarele şi apa.

Nici fapta aceasta nu-l abătu pe fiul lui Dumnezeu de la lucrarea lui cea bună. Plăsmui cele dintîi vieţuitoare. Mai întîi făcu, din pămînt şi din apă, peştii şi-i lăsă să înoate slobozi în mare şi în rîuri. Hotărî să fie şi peşti mari, şi foarte mari, şi mici, şi foarte mici, iar unii să bată apa cu aripioarele, alţii cu coada. Îi zugrăvi cu felurite văpsele, aşa că erau frumoşi şi de toate culorile, şi peştii începură să forfotească în toate rîurile şi gîrlele, în toate lacurile şi mările, şi nu-i făcu la fel pe dinăuntru, aşa încît unora le pria apa sărată, iar altora apa dulce, ba îi mai hărăzi şi cu daruri deosebite: să înoate din apă dulce în apă sărată, şi din apă sărată în apă dulce.

Fiul Satanei văzu toate minunile astea şi păli de pizmă. Se duse într-acolo şi încercă să strice iarăşi lucrarea fratelui său. Mai întîi, unora din peşti le ascuţi dinţii, în timp ce pe alţii îi lăsă ştirbi. Unora le înfipse ghimpi la cap, altora, pe spinare sau pe burtă, unora le preschimbă botul într-un ferăstrău, iar altora le dădu puterea ca, numai atingîndu-şi fraţii, fie mari, fie mici, să-i poată ucide; apoi se mai duse o dată printre ei, iar celor mari le şopti că n-ar trebui să se hrănească numai cu apă şi cu aer, de vreme ce mult mai gustoşi sînt fraţii lor mai mici, iar celor mici le spuse că n-ar trebui să se lase mîncaţi prosteşte de cei mai mari, ci să se apere împotriva lor, drept care le dădu şi lor dinţi ascuţiţi şi ghimpi.

Cînd fiul lui Dumnezeu se ridică pentru a patra oară din culcuş, văzu îndată ce ispravă săvîrşise iar frăţîne-su. În toate apele de pe pămîntul său, fie că erau stătătoare, fie că erau curgătoare, vuia un aprig război între peşti: cei mari căutau să-i înghită pe cei mici, iar cei mici să-i ucidă pe cei mari. Fiecare îl pîndea pe celălalt şi, în locul unei vieţi voioase, în apă domnea pizma, vrajba, răutatea şi răzbunarea.

Fiul lui Dumnezeu se mîhni nespus, însă luă iar lut şi apă, şi în ziua aceea făcu păsările. Făcu şi păsări mari, şi păsări mici, şi uşoare, şi grele, iar celor mari le dădu aripi puternice, iar pe cele mici, tocmai fiindcă erau mici, le vrîstă în tot mai multe culori, iar celor mari le hărăzi glas puternic, iar celor mici, glas mai gingaş, însă atît de frumos, cum nu se mai auzise vreodată pe lume, şi pe unele le învăţă să zboare, pe altele să salte, iar pe altele să zboare şi să înoate; şi totul era bine chibzuit, şi toate păsările se bucurau.

Cele mai multe se şi înălţară îndată în zbor, ca să preamărească pe fiul cel bun şi pe maica sa, Lumea.

Cînd fiul Satanei auzi cîntarea, se mînie din cale afară pe fratele lui şi-şi puse în gînd ca, de astă dată, să-i strice lucrarea şi mai grozav ca pînă atunci. Unora din păsări le tăie aripile, şi ele nu mai putură să se înalţe în zbor, altora le mîzgăli penetul colorat cu un cenuşiu murdar, unora le luă glasul cel frumos şi, în schimb, le făcu să cîrîie, le ascuţi ciocul, aşa încît deveniră primejdioase şi gata să lovească, altora le dădu gheare şi pinteni puternici; apoi spuse către cele mari:

— Ştiţi voi ce cîntă păsările mici?

— Nu – răspunseră păsările mari – nu ştim.

— Vă hulesc pe voi... zic că sînteţi neamuri proaste şi cîrîitoare.

Atunci păsările mari se făcură foc şi pară, şi unde auzeau cîntînd vreo păsăruică, se năpusteau asupră-i, şi dacă o prindeau, fie c-o mîncau pe loc, fie c-o duceau în cuib pentru puii lor.

Cînd fiul cel bun se trezi din somn şi abia de mai auzi cîntarea păsărilor, ştiu îndată că fiul Satanei îşi vîrîse iarăşi coada în lucrarea lui cea bună. Doar păsările cele mai mari şi puternice se aflau sus în văzduh, cele mici se pitiseră prin păduri, printre crengi şi în tufişuri; abia se încumetau să iasă la lumină şi nu mai îndrăzneau să înalţe cîntece de laudă şi de proslăvire decît într-ascuns.

Însă şi-n acea zi fiul lui Dumnezeu se aşternu mai departe la lucru şi făcu animalele. Plăsmui lupul, ursul, leul, elefantul, iepurele şi boul, calul şi cîinele, iar pe unul îl împodobi cu o trompă, pe altul cu un corn, pe altul cu picioare zdravene, pe altul cu glas puternic; şi animalele o duceau într-un zbenguit prin munţi şi văi, se fugăreau şi se jucau de-a valma de ţi-era mai mare dragul să te uiţi la ele.

Pînă şi fiul Satanei se desfăta privindu-le, însă numai pentru puţină vreme, după care îşi începu iarăşi isprava sa plină de răutate. Pe animalele cele mari le învăţă să ragă, iar pe cele mici să tremure, şi cînd animalele mari întîlneau animale mici, răgeau la ele, iar animalele mici tremurau de frică, şi atunci cele mari se năpusteau asupra lor, le sfîşiau şi le mîncau. Dar fiul Satanei nu se mulţumi doar cu atîta. Se mai duse încă o dată printre ele şi-i spuse leului:

— Lupul strigă în gura mare că-i mai tare decît tine.

Iar rinocerului:

— Tigrul îndrugă la toţi că doar cu o lovitură de labă te pune la pămînt.

Şi nici nu se înserase bine, că animalele cele mari prinseră să se războiască, folosindu-se de gheare, de colţi, de coarne şi de trompe, iar fiul Satanei nu mai putea de bucurie.

Atunci fiul cel bun se hotărî să mai trimită pe pămînt macar încă o făptură vie, care să nu se războiască cu semenii ei. Îşi spuse în sinea lui: „Pe asta n-o s-o mai plăsmuiesc numai din lut şi din apă ca pe celelalte făpturi vii, ci o să-i dau şi ceva din mine. În felul acesta o ocrotesc împotriva fratelui meu, căci fiul Satanei n-o să dăruiască nici unei fiinţe ceva din el”. Şi fiul cel bun îl plăsmui pe om. Îi făcu un cap ca şi animalelor, dar puse într-însul şi ceva din capul său. Îi dădu o inimă, ca şi animalelor, însă puse într-însa şi ceva din inima lui. Îi plăsmui un trup aşa cum plăsmuise şi mai-nainte un trup pentru toate făpturile vii, însă şi acestui trup îi dădu ceva din trupul său, iar omul deveni astfel o icoană vie a fiului cel bun, iar fiul cel bun se bucură şi-l statornici pe pămînt.

Numai că fiul cel bun se înşelase. Cînd fiul Satanei văzu acea făptură umblînd pe pămînt şi luă aminte la desăvîrşirea lui şi la darurile hărăzite de frate-său, făcu şi el ceea ce făcuse fiul cel bun. Strecură ceva din capul lui în capul omului, din inima lui în inima omului, din trupul lui, în trupul omului, pentru ca omul să nu semene numai cu fratele cel bun, ci şi cu el. Şi cînd, a doua zi, fiul cel bun îşi privi ultima lucrare, văzu că şi aceasta fusese abătută de la rostul ei dintîi.

Oamenii se războiau, se ciocneau şi se omorau între ei, întocmai ca şi peştii, păsările şi celelalte animale. Şi chiar dacă fiul cel bun le spunea oamenilor: „Nu faceţi aista, că-i rău”, venea fiul Satanei şi le şoptea şi el: „Nu, nu-i rău de loc, şi chiar rău de-ar fi, tot aşa să faceţi”.

În timp ce-şi depănase povestea, bătrînul privise mereu îngîndurat spre mare; deodată îşi întoarse ochii spre copii.

— De aceea – continuă el – lumea nu-i totdeauna aşa de frumoasă ca astăzi, fiindcă ea n-a fost făcută numai de fiul cel bun, ci şi de fiul Satanei. De aceea nici omul nu-i totdeauna bun, ci adeseori rău, fiindcă în capul şi-n inima noastră binele şi răul se cumpănesc între ele.

Copiii rămaseră o vreme tăcuţi şi privind la luciul apei. Departe, la răsărit, fulgerase de cîteva ori, iar deasupra insulei, o stea căzătoare tăie de-a curmezişul bolta şi se stinse în mare.

— A fost mîna fiului Satanei – spuse Pavle.

— Da, s-a jucat cu stelele – îşi dădu cu părerea Nicola.

— Cred că şi eu am în mine ceva din fiul Satanei – spuse Zora cu tristeţe.

— Păi doar v-am povestit: cu toţii avem cîte ceva şi de la el – răspunse bătrînul.

— N-am putea să smulgem din noi răutatea aceea? întrebă fata.

— Asta nu se poate. Dar putem să ne dăm osteneala ca fiului Satanei să nu-i crească coarnele prea mari în fiinţa noastră.

Zora trase adînc aer în piept:

— O să-ncerc, taică Gorian.

Moş Gorian adăugă:

— Cu toţii trebuie să-ncercăm.

— Da – întări Branko – trebuie să-ncercăm.

Taica Gorian cuprinse copiii cu braţele larg deschise:

— De-acum încolo trebuie să fim şi mai strîns uniţi decît pînă acum; asta ne va fi de mare ajutor ca să ne putem apăra de fiul Satanei.