Capitolul 14
În casa vrăjitoarei

A doua zi, cînd copiii şi ţăranul se uitară la Pavle, faţa băiatului era aprinsă: avea febră. Polacek îi dezveli piciorul. Rana ardea ca focul şi coapsa i se umflase rău. Ţăranul se scărpină în cap, apoi se uită la copii.

— Eu zic că trebuie să mai zăboviţi o zi-două pe la noi.

Copiii n-aveau nimic împotrivă.

— Dacă ne mai ţineţi – răspunse Zora – rămînem bucuroşi. O să vă dăm şi noi o mînă de ajutor.

Polacek încuviinţă.

— De ajutor, avem întotdeauna nevoie.

Duro cără toată ziua, cu vacile, bălegar în livadă, în vreme ce Branko, Nicola şi Zora îl împrăştiau. Dar nici a doua zi, nici a treia starea lui Pavle nu se amelioră, aşa că în cea de a doua zi copiii, împreună cu nevasta ţăranului, pliviră cartofii, iar în cea de a treia se duseră cu Polacek în pădure.

În sfîrşit, într-a patra zi, lui Pavle începu să-i meargă mai bine. Rănile de pe faţă aproape că se închiseseră. Febra îi scăzuse, dar rana de la picior tot mai supura şi continua să-l doară.

— Cred că m-am împiciorogat – spuse vitejeşte băiatul, zîmbindu-i Zorei.

— Mai hodină-te o zi – fu de părere femeia, care tocmai îi aducea supa. Că doară n-o să murim de foame dacă vă mai ţinem o zi.

— Nu – zise şi Duro, care se obişnuise mai mult ca toţi la ţăran – nu mai putem rămîne...

În cea de a şasea zi o porniră la drum.

Copiilor le era dor de turnul lor, de mare şi de tot ceea ce lăsaseră la Seni.

Îi mulţumiră lui Polacek şi nevesti-si.

Polacek îi opri cu un gest:

— Ce-mi tot mulţumiţi atîta? Doar şi voi mi-aţi dat o mînă de ajutor, iar dacă Branko nu mi-ar fi dus atît de repede puşca în pădure, iar Duro n-ar fi aruncat rîsul în hazna, cu siguranţă că şeful m-ar fi umflat, şi acum aş sta la başcă, în Seni.

Femeia le făcuse copiilor o legătură în care pusese toate cele de trebuinţă.

— Mai veniţi pe la noi, şi cît de curînd. La vară s-ar putea s-avem mereu nevoie de cîte cineva la cîmp.

Era pe la amiază cînd copiii părăsiră mica gospodărie. Ţăranul le arătă pe unde s-o ia, şi ei se aşternură vitejeşte la drum.

La început îşi mai tociră tălpile prin pădure şi prin tufişuri. Ca să nu-l obosească pe Pavle, care era cam palid şi fără vlagă, mergeau încet.

După vreo trei ceasuri, pădurea începu să se rărească. Răsuflară uşuraţi, ba Nicola începu chiar să dea din mîini de bucurie, iar cînd de pe o creastă zăriră marea, nemărginirea aceea albastră ce se contopea la apus cu cerul, fericirea lor nu mai avu margini.

— Ia te uită – îi spuse Branko fetei. Ce frumos!

Zora privi drept înainte, cu ochi mari, la albastrul mării şi al cerului, apoi, la fel ca Nicola, îşi flutură veselă braţele şi o luă la fugă, îmbătată de aer.

După cîteva sute de metri, podişul se înclina abrupt în jos şi ei revăzură Seni-ul. De acolo de sus, micul oraş se înfăţişa ochilor ca un unghi obtuz, prins între valea ascuţită, care, ca o pană, răzbea spre mare.

— Acolo-i turnul nostru! exclamă Nicola, arătînd spre turn.

— E tot acolo! zise Zora într-o explozie de bucurie.

Duro o privi amuzat:

— Da’ ce, credeai că Begovic l-a cărat cu el?

Zora rîse:

— Nu. Totuşi e plăcut că se află tot acolo.

Deodată îşi dădură seama că Pavle a rămas mult în urmă, aşa că aşteptară pînă ce prietenul lor se apropie şchiopătînd.

Găliganul gemea:

— Nu pot să merg repede. Dacă alerg, mi se deschid rănile.

Zora arătă în jos, către valea adîncă:

— Seni!

Pavle încercă să zîmbească:

— Şi eu mă bucur.

— Or mai fi stînd de strajă la turnul nostru? se întrebă Duro.

Zora ridică din umeri.

— Cred că da – îşi dădu ea apoi cu părerea. După spusele silvicultorului, tot ne mai caută.

O bucată de vreme, copiii priviră tăcuţi în jos. Marea îşi schimba încet-încet culoarea-i sinilie într-un verde intens, deosebindu-se din ce în ce de cer. Şi alba scînteiere de deasupra Seni-ului începu să se rărească, aşa încît casele şi străzile îşi precizară contururile.

Duro sări în sus:

— Păi nu mergem mai departe?

Zora se împotrivi:

— Mai bine s-aşteptăm pînă se înserează. Dacă ne vede cineva, Begovic şi liceenii ne iau în primire chiar de mîine!

Ceilalţi fură de aceeaşi părere, aşa că o luară tîrîş-grăpiş către un huceag de pini tineri şi aşteptară acolo pînă coborî amurgul.

Soarele scăpătase în spatele lor cînd ei se aşternură din nou la drum. Cărarea era cam abruptă, aşa că Branko şi Nicola trebuiră să-l ajute pe Pavle. Brusc, vlăjganul fu iar cuprins de un tremur şi îi veni ameţeală.

— Trebuie să m-aşez – gemu el.

Branko îi puse mîna pe spinare şi Zora încercă să-l încălzească, dar nu ajută la nimic; Pavle tremura tot mai tare. Se uita jalnic la ei:

— Va trebui să mă lăsaţi aici.

Zora clătină din cap:

— Nu. Sub cerul liber nu poţi să rămîi. Ai să răceşti şi o să-ţi fie mai rău.

— Dar ce facem cu el? întrebă Nicola.

Branko se uită în jur. Pe-aici pe-aproape locuia bunică-sa. Negreşit, coliba ei se află jos, în fundul întunecat al văii.

— Dacă mergem încet – zise el – putem să-l ducem pe Pavle la bunică-mea. Branko arătă înspre văgăună: Are un grajd în dosul casei. Însă trebuie să fiţi muţi ca peştii, altfel ne zvîrle afară cît ai clipi.

Pavle se ridică în picioare:

— Pînă acolo jos mai pot eu.

Îl sprijiniră pe băiat şi, după jumătate ceas, ajunseră.

— Aicea e – spuse Branko.

Mai aveau doar vreo treizeci de paşi pînă la casă. Grajdul însă era închis.

— Aşteptaţi – spuse Branko. Mă pricep eu să-l deschid.

Se căţără, sări pe fereastră şi trase zăvorul.

Intrară uşurel înăuntru şi-l oploşiră pe Pavle în paie.

— Acum noi ce facem? întrebă Duro.

— Eu rămîn cu Pavle – spuse Zora.

— Şi eu rămîn cu el – fu de părere Branko.

— Eu mă duc la cetatea noastră – zise Nicola. Trebuie să ştiu dacă Begovic mai stă de strajă.

Duro vru să-l însoţească:

— Fiţi cu ochii în patru – le atrase Zora atenţia. Să nu pună mîna pe voi.

Cei doi băieţi chicotiră, apoi se furişară fără zgomot din grajd.

— Stai bine? îl întrebă Zora pe Pavle.

Vlăjganul încercă să zîmbească. Cum însă tot mai gemea şi cum frigurile îl scuturau într-una, îi puseră un sac pe umeri şi-l înfundară mai adînc în paie.

Între timp, Branko ciulea urechea la zgomotele din colibă. Bătrîna Kata era acasă. O auzea cum umblă încoace şi-ncolo cu paşi tîrşiţi. Deodată răsună un glas limpede:

— Intră!

— Da’ cine vorbeşte? întrebă Zora, care între timp se aşezase lîngă Branko.

— Un papagal.

— Un papagal?

— E tare bătrîn şi-l cheamă Koko.

Papagalul mai spuse o dată:

— Intră!

Se auzi şi vocea bătrînei:

— E cineva afară? întrebă ea.

Pasărea ţipă ascuţit:

— Bunul unchi Iacova a sosit!

— Lighioaie afurisită! bodogăni bătrîna. Ai să taci odată sau nu? Se îndreptă totuşi spre uşă, o deschise şi privi afară.

— Ha, ha, ha, ha! făcu papagalul. Acum intră. Vai, ce vesel e Koko!

Bătrîna se întoarse în casă.

— Nu-i nimeni, dobitoc prost ce eşti! Şi în aceeaşi clipă uşa se trînti la loc.

— Ha, ha, ha, ha! Pasărea rîdea atît de înveselită, şi parcă rîdea chiar de bătrînă. Ba a sosit!

Însă bătrîna nici nu se sinchisi de rîsul zburătoarei. Se aşezase şi copiii o auziră trebăluind; de altfel, nici pasărea nu mai scoase o vorbă.

— Da’ ce face bunica ta aici? întrebă Zora.

— Cred că e vrăjitoare. N-ai auzit de Kata cea neagră?

Zora rămase cu gura cascata:

— Asta e bunică-ta?

— Da – răspunse Branko.

Ascultară ţinîndu-şi răsuflarea şi o auziră pe bătrînâ luînd o oală, mormăind ceva şi plimbîndu-se de colo pînă colo.

— Tare aş vrea s-arunc o privire înăuntru – spuse Zora.

Branko tresări speriat:

— Şi dacă ne prinde?

— A, n-ai grijă, nu ne prinde!

Copiii încercară mai întîi la uşă; însă în scîndurile groase nu se afla nici cea mai mică gaură de cheie, uşa închizîndu-se cu un ivăr.

— Poate că de sus ne-am putea uita înăuntru – fu de părere Branko, arătînd spre podul mic al casei.

Fata se urcă la iuţeală. Pe scîndurile cele subţiri se aflau lemne şi vreascuri. Copiii se tîrîră peste ele cu luare-aminte.

Dar iată că se auzi din nou vocea papagalului care, de data asta, trîmbiţă din răsputeri:

— Intră!

— Da’ ce-i cu tine azi? Glasul bătrînei răsuna mînios.

— E bunul unchi Iacova! răspunse papagalul.

— Dobitoc fără minte ce eşti! îl ocărî ea şi se ridică. De cînd Branko ăla a fost aici, toată ziua bună-ziua nu visezi decît la unchiu-tău Iacova.

— Ha, ha, ha, ha! Koko îl vede bine! Bunul, dragul unchi Iacova! Koko îl iubeşte.

— Dacă nu taci odată, îţi dau cu ceva în cap!

De bună seamă bătrîna se afla mai aproape, deoarece copiii îi auziră glasul chiar sub ei.

La rîndul său, pasărea zburase, şi copiii desluşiră alt „ha, ha, ha, ha!” în alt ungher al colibei.

— Să fie oare în grajd golanul? auziră ei că spune bătrîna, pe care stăruinţa papagalului o descumpănise. Trase zăvorul şi deschise brusc uşa grajdiului. Ia vino-ncoa’, pasăre afurisită! se oţărî baba după o clipă. Uită-te cu ochii tăi: nu-i nimeni aici.

— Ghemuieşte-te bine! şopti Branko, silind-o pe Zora să-şi ascundă capul după un mănunchi de vreascuri, căci pasărea zburătăcea ascultătoare prin grajd şi acel „ha, ha!” al ei, amestecat cu un „ki, ki!” se apropia tot mai mult de fugari.

— Caută, caută! Unde-i? întrebă bătrîna, ridicînd glasul.

— Ha, ha, ha! Ki, ki, ki! Şi pasărea se înălţă pînă pe coama zidului.

— Poate că dă Dumnezeu şi nu-l văd pe Pavle – şopti Branko.

Zora îl linişti:

— Nu cred că pot să-l vadă.

Fata nu se înşelase. După cîteva minute bătrîna spuse:

— Ei, acum te-ai încredinţat că nu-i nimeni aici? şi se întoarse în colibă, tîrîndu-şi papucii.

Pasărea o urmă, dar tot nu părea convinsă, deoarece continuă să turuie:

— Bunul unchi Iacova! Bunul unchi Iacova! Undeva, pe-aici, tot o fi el!

Zora se folosi de cele cîteva clipe cît bătrîna se înapoie, din grajd, în colibă, ca să dea la o parte două-trei mănunchiuri de vreascuri; apoi îl înghionti pe Branko:

— Uite că se luminează.

În pod răzbătea o fîşie lată de lumină. Împinseră mănunchiurile şi mai în lături: se ivi o crăpătură prin care, de sus, puteau să privească în colibă.

Primul lucru pe care-l văzu Zora fu corbul.

— Mai are o pasăre – şopti ea.

Branko îşi apropie obrazul de al ei:

— Are mai multe animale. Uite-te lîngă vatră: stau ghemuite două găini.

— Pe scăunelul de colo se tolăneşte un motan – zise Zora şi se cutremură: Ce mare şi ce fioros este!

— Se uită-n sus la noi – spuse Branko. Ehei, ne cunoaştem noi mai de mult. Dacă îl mîngîi pe spinare, blana scapără scintei!

Acum o zăreau şi pe bătrînă, care se apropia şchiopătînd de vatră.

— Brr! Zora îşi ascunse faţa în palme. Afurisită pare să fie!

Băiatul era mai puţin speriat. Doar o mai întîlnise o dată pe cotoroanţă. Simţea însă că-l trece un fior pe şira spinării, văzînd-o acolo, sub el.

Privit de sus, chipul ei părea şi mai ascuţit. Nasu-i lung se încovoia ca un plisc de uliu deasupra gurii pungite, iar ochii cufundaţi sub pleoapele grele păreau doi cărbuni aprinşi atunci cînd scăpărau scîntei din găvanele adînci.

Flăcările focului îi poleia faţa mare cu o strălucire stacojie. Ai fi zis că pielea-i zbîrcită arde, împreună cu gîtul subţire.

Bătrîna se apropie de vatră şi, îndată ce se ghemui în jeţul cel mare, corbul se aşeză din zbor pe umărul drept, iar papagalul, pe cel stîng.

Zora căscă ochii mari:

— Ce-o face acum?

— Nu ştiu – şopti Branko.

Bătrîna zgîndări focul şi luă capacul de pe ceaunul spînzurat deasupra flăcărilor. Un abur gros se ridică din vas. Vrăjitoarea luă o bucată mare de osînză şi o zvîrli în ceaun, apoi aruncă înăuntru şi nişte buruieni. Mirosea a izmă, a arnică, a cimbru şi alte ierburi de pădure.

Lăsă o vreme să fiarbă amestecul din ceaun, pe urmă, cu degetele-i subţiri şi scheletice, apucă o lingură şi începu să scoată ceva dinăuntru. Fiertura devenise o pastă vîscoasă şi gălbuie. Duse lingura la nas şi mirosi, după care o ridică în sus şi spuse:

— Ei, acuma-i bună?

Corbul prinse să dea din aripi cînd mireasma tare îi gîdilă mirosul, iar papagalul cîrîi:

— Bunul, bătrînul unchi Iacova făcea şi mai bine.

— Dobitoc nerod ce eşti! ocărî bătrîna. Bunul tău unchi Iacova se pricepea doar la rachiu, la buruieni, ba!

Luă puţin din pasta aceea şi începu s-o frece între policar şi arătător. Dar pare-se că nici ea nu era mulţumită de amestec, fiindcă mai azvîrli o mînă de buruieni în ceaun şi-l acoperi iar cu capacul.

— Ce-o fi fierbînd acolo? Curiozitatea o făcu pe Zora să-şi uite de frică.

Branko ridică din umeri:

— Pesemne vreo alifie... Vinde alifii şi tot soiul de fierturi.

Mai trecu o bună bucată de vreme pînă ce bătrîna luă din nou capacul de pe ceaun. De astă dată păru mai mulţumită, fiindcă turnă încet fiertura în cîteva ulcele, pe care, după ce le umplu, le aşeză în spatele ei, pe o policioară.

Abia mîntuise treaba, că papagalul prinse pentru a treia oară să strige:

— Intră!

— Iar vrei să mă prosteşti? mormăi bătrîna, însă de astă dată auzise şi ea ceva. Bătuse cineva la uşă. Mai ascultă o clipă, apoi se ridică anevoie, proptindu-se într-un băţ.

Era atît de stranie bătrîna aceea, sprijinită în toiag, care se îndrepta şchiopătînd spre uşă, încît, o clipă, copiii îşi ţinură respiraţia.

— Cine o fi venind la ea? întrebă Branko.

— Poate diavolul – şopti Zora.

— Poate că-i doar un ţap – o linişti Branko.

— Sau altă vrăjitoare. Zora se lipi de Branko.

Bătrîna învîrti de două ori cheia mare în broască. Nu era nici diavolul şi nici altă vrăjitoare, aşa cum se aşteptaseră copiii, ci doar un pescar înalt şi zdravăn stătea în prag.

Branko cunoştea chipul acela blajin şi ars de soare, cu urechile mari, în al căror lob străluceau nişte toarte de aur: era tînărul Rista, logodnicul Elenei, prietena mamei lui.

— Ha, ha! Ki, ki! îl salută zgomotos papagalul. Frumosul Rista! şi numaidecît se porni să fluiere un marş vesel.

Pescarul îşi împinse bereta pe ceafă şi spuse:

— Bună seara, tuşă Kata.

Bătrîna îi răspunse tîrşindu-şi iar papucii spre jeţul ei

— Ei, ce pofteşti? îl întrebă ea după ce se aşeză

— Mîine vrem s-o pornim în larg – spuse pescarul care se aşezase şi el pe un scaun – şi aş vrea să ştiu dacă nu-i bine să mai aşteptăm o zi-două.

— Să-ţi dau în cărţi sau să întreb găinile?

— Întreabă mai bine cărţile, că-n găini nu prea am încredere.

Bătrîna se îndreptă spre masă şi luă cărţile. Le amestecă tacticos, apoi îl chemă pe Koko: papagalul trebuia să ridice o carte.

— Mai ridic-o şi tu o dată – zise ea, împingînd cartea spre tînărul Rista. Apoi le aşternu cu luare-aminte pe masă. Unele pe faţă, altele pe dos. Ridică mai întîi cartea din mijloc: Mîine, ai zis?

Pescarul încuviinţă printr-un semn.

— Eu aş mai aştepta o zi. Ridică tacticos şi celelalte cărţi. Da – repetă ea – mai aşteptaţi o zi. Poimîine-i mai bine.

— Cum o să ne meargă la pescuit?

Bătrîna ridică iar cărţile:

— Bine, Rista, bine. O să fiţi mulţumiţi – şi deodată începu să rîdă. Chiar foarte bine. Aici mie mi se-arată belşug şi peşte mare. Începu din nou să rîdă: Dar, zău, plecaţi poimîine! şi îşi strînse cărţile.

— Aşa o să facem. Rista se ridică în picioare: Mii de mulţumiri, tuşă Kata! Zvîrli o bancnotă de zece dinari pe masă: Mii de mulţumiri şi, de-om avea într-adevăr un pescuit norocos, apăi să ştii că vreo cîţiva peşti sînt ai dumitale.

— Ha, ha! Ki, ki! cîrîi pasărea. Peşti din ăia mari, sufleţelul meu, din ăi mari! O, tu, drag meu Rista! şi îşi fluieră iar marşul.

Pescarul rîse:

— Să ştii că n-o să uit, Koko – şi trase repede uşa după el.

O vreme, bătrîna rămase pe scaun tăcută, cînd din nou se auziră bătăi în uşă. De astă dată, şi papagalul, şi bătrîna strigară într-un glas:

— Intră!

În colibă intră un bărbat gras, burtos. Bătu din picioare, scuturîndu-şi praful de pe încălţăminte, apoi se apropie.

Zora îl înghionti pe Branko:

— Karaman!

Băiatul făcu ochii mari. Şapca neagră, faţa roşie, buhăită, ochii mici de porc, ca doi nasturi negri prinşi de o parte şi de alta a nasului, trupul lăbărţat, mîinile greoaie: era într-adevăr bogătanul Karaman.

Omul se apropie de masă.

— Ho, ho! strigă Koko tare şi bătu din aripi. Ho, ho! Apoi, ţipînd, rosti nişte versuri pe care Branko şi Zora le auziseră şi le cîntaseră şi ei împreună cu alţii în Seni:

 

E bogatul Karaman,

care pune ban pe ban!

 

— Lighioană afurisită! strigă fermierul, fără să fi apucat s-o salute pe bătrîna Kata, şi azvîrli cu şapca după papagal.

Koko însă nu se sinchisi cîtuşi de puţin şi ţipă şi mai strident:

 

Furat-a zeci de mii cu sacu’

Dar o să-l ia şi pe el dracu’...

 

— Ascultă, nu poţi să-i închizi pliscul idioatei ăsteia de păsări ? mîrîi Karaman, şi mai furios.

— Păi atunci cine o să-ţi mai menească ? bolborosi bătrîna, şi cum bogătanul tot nu slăbea din ochi papagalul, adăugă: Uite-aicea un scaun, şezi!

Karaman se aşeză, scoase o batistă roşie din buzunarul pantalonilor, îşi suflă nasul cu dichis şi cătă la bătrînă. Bătrîna însă parcă nici nu-l vedea: mîngîia penele papagalului şi nu scotea o vorbă.

—      Hm! se auzi, în sfîrşit, glasul lui Karaman.

—      Hm! îl îngînă pasărea.

—      Tocmai voiam... – începu Karaman.

Bătrîna nu mai putu răbda.

— Da’ spune odată ce vrei! bodogăni ea. N-am timp de pierdut.

— Vreau să ştiu dacă să-mi vînd porumbul sau să mai aştept.

Bătrîna Kata se uită chiondorîş la el:

— Adică vrei să ştii dacă se scumpeşte. Aşa-i, fermierule?

— Zi-i şi aşa, dacă vrei, tuşă Kata.

— Să ştii că te costă zece dinari – spuse bătrîna, vîrîndu-i sub nas cîteşizece degetele.

— Zece dinari pentru un sfat?! se stropşi bogătanul, mai-mai ieşindu-şi din fire.

— Ho, ho! cîrîi papagalul şi adăugă serios. Bietul Karaman!

— Dobitoaca asta de pasăre mă face să turbez! sări în sus Karaman.

— Plăteşte – spuse bătrîna – şi-atunci o să te lase în pace.

Cu mişcări ticăite, Karaman scoase o pungă din buzunar şi, cu degetele-i butucănoase, începu să numere pe masă banii: numai mărunţiş. Cînd ajunse la nouă dinari, zise:

— Da’ mai ieftin nu laşi?

Bătrîna îl privi în ochi cu răutate:

— Fiindcă bagi beţe-n roate, o să te coste unsprezece dinari, şi de nu pui chiar în clipa asta banii pe masă, în vecii vecilor n-o să-ţi mai spun dacă se scumpeşte porumbul, au ba.

De astă dată grăsanul scoase la iuţeală mărunţişul din pungă.

— Ei, Doamne! se bosumflă el. Doar nici eu nu găsesc banii pe drum.

— Ho, ho! cîrîi Koko pentru a treia oară. Ho, ho! Bătrîna însă îl făcu să tacă mai-nainte de a-şi începe iar cîntecul.

Copiii erau numai ochi şi urechi la tot ce se petrecea.

— Ia uite-te bine şi vezi ce face acum baba? zise Zora, împingîndu-l pe Branko cu cotul.

— De data asta nu mai dă în cărţi, ghiceşte în cafea — şopti băiatul.

Într-adevăr, bătrîna vărsase dintr-o ceaşcă drojdia de cafea pe masă:

— Pui, pui, pui! Vino, Brutta!

Găinile dormeau pe stinghia lor. La început nici nu se clintiră. .

— Pui, pui, pui! le ademeni mai tare bătrîna, dar cînd văzu că tot nu răspund, mai strigă o dată: Brutta!

Găinile însă continuau să doarmă sau se făceau că dorm, că habar n-au de chemarea bătrînei.

— Puturoaselor! cîrîi Koko. Puturoaselor! Ho, ho! Acuma sare Koko la voi! Şi papagalul coborî fîlfîind din aripi spre găini.

Una din orătănii îşi înălţă capul, dar papagalul se văzu silit s-o mai ciocănească de cîteva ori cu pliscul în cap pînă s-o facă să coboare de pe stinghie şi să zburătăcească spre bătrînă.

— Dragă Brutta! Nepreţuita mea Brutta! spuse mieroasă baba, scărpinînd uşurel găina la gît; apoi o ridică sus, pe masă, lîngă drojdia risipită.

Pasărea cea neagră rîcîi resturile de cafea, împrăştiindu-le în toate părţile, şi ciuguli de vreo două ori din drojdie, după care bătrîna o luă de pe masă şi o aşeză cu grijă jos. Aşteptă pînă ce Brutta se întoarse pe stinghia ei, apoi, sprijinindu-şi capul în palme, rămase o bucată de vreme cu ochii ţintă, larg deschişi, la resturile de cafea.

— Ce vezi acolo? întrebă Karaman, gîtuit de emoţie şi foindu-se într-una pe scaun.

— Nu mă tulbura – mormăi bătrîna şi rămase mai departe tăcută.

— Tot nu vezi nimic? întrebă din nou Karaman.

— De porumb ai zis? i se adresă scurt bătrîna.

— De porumbul meu. E un porumb straşnic! De mult n-am mai avut parte de aşa frumuseţe de recoltă ca anul ăsta.

— Nu! spuse bătrîna cu asprime în glas. Dacă ar fi grîu, da. Preţul grîului urcă anul ăsta, al porumbului, nu – şi clătină din cap a pagubă.

— Vai! se văicări Karaman. Sînt un om pierdut! Preţul grîului urcă, zici dumneata! Grîul! Şi anul ăsta am avut cu două sute de chintale mai mult decît în alţi ani şi l-am vîndut pe tot, de-abia dacă-mi ajunge de sămînţă!

— De, Karaman, ar fi trebuit să vii mai devreme la mine! şuşoti bătrîna.

— Da, da, mai devreme! repetă papagalul.

— Vai, vai! gemu bogătanul. Şi cu cît o să urce, tuşă Kata? Spune-mi măcar cu cît.

— Cu mult, Karaman. Dacă nu mă-nşală ce văd eu aici – şi se mai uită o dată la drojdia de cafea – cu treizeci la sută!

— Vai, vai! Karaman prinse să se bată cu pumnul în piept: Am pierdut şase mii de dinari, tuşă Kata. Sînt un om sărac!

— Un om sărac... – repetă papagalul. Vai, vai, bietul Karaman! şi Koko oftă cu sughiţuri mai abitir decît bogătanul.

— Dacă n-o să omor eu pasărea asta! strigă el şi sări în sus, dar în aceeaşi clipă începu să geamă: Ah, guta mea!

— Nu ţi-a folosit alifia pe care ţi-am făcut-o? întrebă bătrîna.

— Ba mi-a folosit ceva, dar e pe sfîrşite.

Bătrîna rîse înăbuşit:

— Păi trebuie să mai cumperi.

— Dar n-ai putea să mi-o laşi mai ieftin de data asta? se tocmi Karaman, uitîndu-se la bătrînă.

Kata clătină din cap:

— Nici o para mai puţin, cucoane!

— Tocmai acum cînd ştii şi dumneata că am pierdut şase mii de dinari... – se jelui Karaman.

— Mie tot nu mi-ai fi dat din ei, chiar dacă îţi mergeau treburile.

Karaman scoase o cutioară din buzunar:

— Pune-mi, însă numai un sfert. Mai mult, zău că nu pot plăti!

Bătrîna luă de pe poliţă o ulcică din cele abia umplute şi puse puţin din pasta gălbuie în cutioara lui Karaman.

Bogătanul vru s-o şi înhaţe.

— Mai întîi banii! zise bătrîna, ţinînd strîns cutioara în mînă, iar Karaman trebui să-i numere mărunţişul pe masă.

— Noapte bună! abia de mai rosti fermierul, în timp ce-şi vîra cutioara într-unul din nenumăratele lui buzunare. Puse mîna pe clanţă şi dispăru la fel de repede cum venise.

Bătrîna îşi împinse scaunul mai aproape de foc şi rămase tăcută, cu ochii aţintiţi la flăcări. Uneori copiii aveau impresia că a adormit. Şi animalele închiseseră ochii. Găinile îşi vîrîseră de mult capul sub aripă; corbul le imită, singur Koko se mai ferchezuia încă, lăsînd să-i scape cîte un „ho, ho!” şi „ki, ki!”. Pesemne nu putea să-l uite pe bătrînul Karaman, apoi şi capul lui moţat, cu pene viu colorate, dispăru sub aripă.

— Ce zici, să nu mergem şi noi la culcare? şopti Zora, cu un căscat.

Branko tocmai voia să-i facă semn că da, cînd în uşă se auziră iar bătăi repetate.

Koko se trezi şi se învioră imediat. Bătrîna deschise şi ea ochii.

— Cine tot vine? bodogăni ea.

— Bunul unchi Iacova! cîrîi Koko.

— Ala să rămîie mai bine afară! mormăi bătrîna, totuşi se îndreptă şchiopătînd spre uşă.

Era o femeie, care, însoţită de tuşa Kata, se apropie de vatră. Mai întîi copiii nu zăriră decît rochia ei înflorată, în culori ţipătoare, ilicul de catifea închisă şi brodat, precum şi o broboadă pe umeri, iar alta pe cap.

— Curcinoaia – zise tare Branko.

— Nevasta brutarului? întrebă Zora.

— Da, ea e.

Zora îşi apropie mai mult faţa de crăpătură.

Acum o vedea bine pe femeie: trupul ei durduliu, faţa rotundă ca un aluat crescut, dar încă proaspătă, ochii bulbucaţi, nasul ca o găluşcă, obrajii rumeni şi bărbia cam pătrată.

— Seamănă cu o vacă! chicoti Zora.

— Taci, pentru Dumnezeu! şi Branko îi dădu una uşor peste gură.

Nevasta lui Curcin îşi ridicase puţin rochia şi se aşezase cu mare grijă. Apoi, temătoare şi sfioasă, se uită la bătrînă, îşi suflă nasul, pe urmă se uită iarăşi la faţa mare, zbîrcită şi imobilă a Katei şi din nou îşi suflă nasul, fără a se îndura să scoată un cuvînt.

— Ce-i cu dumneata? o îmboldi bătrîna.

— Dumneata ştii să păstrezi o taină? îi întoarse Curcinoaia întrebarea.

Tuşa Kata privi în pămînt.

— Ca mormîntul! răspunse papagalul în locul ei.

Însă Curcinoaia tot nu se încumeta să vorbească. Îşi frămînta mîinile, se mişca neliniştită pe scaun, îşi tot îndepărta şuviţele de pe frunte, gîfîia şi ofta.

— Dar ce s-a întîmplat? o încurajă tuşa Kata pentru a doua oară.

— Eu... – începu din nou femeia, dar, speriată că a vorbit prea mult, se bătu peste gură.

— Ceva în legătură cu bărbatul dumitale? întrebă Kata.

— De unde ştii? izbucni femeia, îngrozită.

Făcînd o schimă, bătrîna răspunse:

— Eu ştiu totul.

— Totul – repetă Koko.

— Atunci, dacă ştii, pot să-ţi spun... Iubesc pe altul– şi, ruşinată, îşi acoperi faţa cu broboada.

— Şi ce vrei de la mine? o întrebă mai departe bătrîna.

— Vreau să ştiu dacă Curcin are vreo bănuială.

— Hm! făcu bătrîna şi scoase iar cărţile pe masă. Să-ntrebăm cărţile...

Cu degetele-i osoase amestecă îndelung şi cu grijă cărţile, apoi le risipi pe masă, desfăcute în evantai, şi-l chemă pe Koko.

Fîlfîind din aripi, papagalul trecu de pe speteaza scaunului pe umărul babei, coborî tacticos de-a lungul braţului şi rămase pe gînduri, cu ochii la cărţile întinse; pe urmă îşi aplecă iute capul, mai întîi la dreapta, apoi la stînga, şi trase o carte.

Bătrîna o întoarse pe faţă: era craiul de tobă.

— Ăsta-i bărbatul dumitale – zise ea. Amestecă din nou cărţile, îl puse iar pe Koko să tragă o carte, şi de astă dată aşeză pe masă craiul de roşu: Ăsta-i drăguţul dumitale. Ei, acuma să vedem dacă bărbatul bănuieşte ceva. Bătrîna amestecă bine cărţile pentru a treia oară. Dacă Koko trage o carte de roşu, bărbatul dumitale nu ştie. Dacă trage o carte de tobă, atunci ştie, şi dumneata eşti pierdută!

Koko zăbovi şi mai mult pînă să tragă. Îşi înălţă capul, apoi şi-l plecă în piept, strigă o dată „ho, ho!” şi o dată „ki, ki!”, rîse tare de mai multe ori şi ţopăi în jurul cărţilor.

— O trage oare carte de roşu?... Branko însuşi se simţea emoţionat.

— Aşteaptă şi ai să vezi – îl domoli Zora.

Papagalul trase cartea: era şase de roşu.

Curcinoaia, care pînă atunci, moartă de frică şi de curiozitate, pălise la faţă, se învăpăie brusc şi răsuflă uşurată.

— Încă nu ştie! chiui ea.

Bătrîna Kata nu se arătă chiar atît de încrezătoare; în orice caz, lăsă să-i atîrne buza de jos, părînd că se gîndeşte.

— Da, încă nu ştie – spuse ea – dar ia uită-te mai bine la cărţi: este doar şase de roşu. Trebuie să fii foarte prevăzătoare cu drăguţul dumitale.

— Păi ce pot să fac? Şi Curcinoaia holbă ochii.

— Ai grijă să nu intre la bănuială, iar dacă a intrat cît de cît, caută să i-o risipeşti.

— N-ai cumva vreun mijloc care să-mi fie de folos? Curcinoaia scoase o geantă: Cînd e vorba de-asta, nu mă uit la bani.

— Un mijloc aş avea eu, vezi bine... Bătrîna luă ulcica din care îi dăduse lui Karaman alifie pentru gută, goli ce mai rămăsese într-o căniţă de lemn şi înfăşură totul într-o cîrpă. Este untură de cîine mort amestecată cu pătlagină – şopti baba, misterios. Cu ea să-i ungi bărbatului dumitale tălpile ghetelor.

— Şi asta ajută? întrebă Curcinoaia, mirată.

— Untura de cîine îl moleşeşte, iar pătlagina îi tulbură vederea.

Femeia înşfăcă leacul:

— Da’ Curcin umblă toată ziua în saboţi de lemn. E bună şi pentru saboţi?

— Da, numai că trebuie să-i ungi încă o dată pe atîta.

— Cît costă?... Curcinoaia se scotoci în geantă.

— Dacă-mi dai douăzeci de dinari, ai plătit totul.

— Totul – cîrîi Koko. Şi pe mine! şi îşi sucea trufaş capul în toate părţile.

— N-am cuvinte să-ţi mulţumesc, tuşă Kata! zise Curcinoaia şi puse banii pe masă. Înnodă apoi cu grijă cîrpa din jurul ulcicăi şi o rugă încă o dată: Dar, zău, păstrează-mi taina!

Şi o zbughi din colibă,

— Cred – spuse după un răstimp bătrîna, care se lăsase iarăşi în jeţul ei – că nu mai vine nimeni. Tu ce zici, Koko?

Koko încuviinţă.

— Nici măcar bunul unchi Iacova – cîrîi el.

— Dobitocule! Bătrîna suflă în mica lampă aşezată lîngă vatră, ce răspîndea în colibă lumina-i sărăcăcioasă. Ţi-am spus de o sută de ori că ticălosul de beţiv cu siguranţă că a murit de mult.

Dar pasărea, cu glas ţipător, zise doar atît:

— De curînd Koko l-a văzut...

Bătrîna îşi împinse scaunul mai aproape de foc.

— Prostule! De o sută de ori ţi-am spus că ăla nu era bătrînul Iacova, ci nepotu-său.

Papagalul se înfoie şi bătu din aripi:

— Pe amîndoi îi iubeşte bătrînul Koko! Apoi îşi vîrî capul sub aripă şi nu mai suflă o vorbă.

Bătrîna tăcu şi ea, se cufundă şi mai adînc în jeţ şi închise ochii. Focul îi lumina de jos în sus chipul prelung şi scofîlcit. Copiii o mai priviră un timp. Cu pleoapele-i grele, lăsate peste ochi, bătrîna nu mai avea într-însa nimic misterios, vrăjitoresc. Dimpotrivă, aşa cum se înfăţişa atunci, cu faţa destinsă, răsuflînd regulat şi sforăind cu gura întredeschisă, ea semăna cu toţi cei de vîrsta ei cînd dorm: nu mai era decît o femeie obosită, de optzeci de ani.

— Cred că nu-i vrăjitoare – şopti Zora în timp ce se strecura binişor din pod.

— Dar totuşi ştie să facă vrăji – replică Branko. N-ai văzut?

Zora clătină din cap:

— Asta zici tu că e vrăjitorie? La atîta lucru şi maică-mea se pricepea.

— Să citească în cărţi?

— Păi chiar şi eu ştiu – chicoti fata.

— Tu? Branko o privi înmărmurit.

— Trebuie să ştii doar tîlcul fiecărei cărţi, luată în parte. Maică-mea mi-a desluşit odată cîte ceva.

Copiii coborîră jos, în grajd, unde se cuibăriră în paie.

— N-ai văzut că şi Koko se pricepe la vrăjitorii? continuă Branko.

— Papagalul?

— Păi doar l-a tras din cărţi mai întîi pe Curcin şi-apoi pe drăguţul nevesti-si.

Zona chicoti din nou:

— Da, şi pe urmă a treia carte, şasele de roşu. Eu am văzut foarte bine, şi dacă şi tu te-ai fi uitat cu luare-aminte, ai şti acum despre ce-i vorba.

— Despre ce?

— Bătrîna Kata îşi ţinea degetul pe cartea pe care urma s-o tragă Koko. Aşa că papagalului nu-i era de loc greu s-o aleagă dintre celelalte.

— Ai văzut tu asta?

— Asta, şi încă multe altele – răspunse fata. Crezi oare că alifiile ei sînt bune?

— De ce nu? Doar Karaman a spus cu gura lui că i-a folosit alifia.

— Atunci şi Curcinoaiei o să-i fie de folos untura de cîine cu pătlagină, nu? Prostule! Doar erai şi tu acolo cînd a fiert-o. Tot alifia pentru gută a lui Karaman: nu-i decît osînză de porc, muşeţel şi arnică.

Gîndindu-se la Curcin, Branko spuse:

— Aşadar, nu-i ajută la nimic Curcinoaiei?

— Ba ceva-ceva tot îi ajută – remarcă Zora. Cînd cel care cumpără crede în asta atunci îi ajută orice, chiar şi aşa-zisa untură de cîine.

— Totuşi Curcin nu ştie nimic.

— Păi nu Curcin, ci nevastă-sa trebuie să creadă, şi doar ai văzut că ea crede orbeşte în alifia asta, încît a fost în stare să dea douăzeci de dinari... Hai, culcă-te! încheie fata discuţia. Cu siguranţă că-i aproape miezul nopţii.

Zora avea dreptate. Abia adormiră copiii, că în turla bisericii Sfîntul Francisc răsunară douăsprezece bătăi.