Capitolul 6
Hoţii de găini, dar Branko refuză să se amestece

Se scurse mai bine de o jumătate oră pînă ce banda coborî scara, se tîrî de-a lungul nesfîrşitului coridor şi ajunse din nou sub cerul liber. Branko era ultimul, dar Zora îl aştepta. Ba chiar îl ajută să astupe intrarea în hrubă. Cînd se ridicară în picioare, uitîndu-se în jur după ceilalţi, nu mai văzură pe nimeni.

Zora trase cu urechea un răstimp.

— Sînt tocmai prin grădini – spuse ea şi o rupse la fugă.

Fata alerga sprintenă şi, deşi desculţă, călca de-a dreptul pe pietre, peste ierburi, cioburi şi spini.

Vedea la timp orice obstacol, cu toate că începuse să se întunece de-a binelea. Mătura cu rochiţa vîrfurile gardurilor, sărea peste gropi, încăleca iute îngrăditurile, iar Branko abia-abia putea să se ţină pe urmele ei.

După cîteva minute îi ajunseră pe ceilalţi. Duro se afla mereu în frunte. Pavle alerga mai greu, dar tot repede, ţinîndu-se la un pas de tovarăşul său. Nicola era al treilea.

Banda ajunse la şosea, o traversă şi goni mai departe. Ca o haită de lupi, măturau totul în cale, urcînd şi coborînd colnicele mereu cu aceeaşi iuţeală. Pe Branko îl cam obosise această goană. Niciodată nu alergase cu atîta îndîrjire. Goniră o clipă pe ţărmul mării şi se lipiră de stînci, fiindcă trecea cineva pe şosea, iar ei se fereau de orice străin.

Nu era însă decît o pereche de îndrăgostiţi; Duro fluieră uşor şi banda se aşternu din nou la drum. Se tîrîră mai departe de-a lungul falezei, săriră din stîncă în stîncă.

Sub ei plescăia apa. Pe cer strălucea luna, şi stropii împroşcaţi în toate părţile străluceau în mii de culori.

Tăiară şoseaua pentru a doua oară, străbătură cîteva mici ogoare pietroase, arate rudimentar, se strecurară ca nişte umbre printr-o veche carieră de piatră, şi numai cînd se văzură sus, la marginea unei livezi, Duro se opri.

— Vedeţi casa de colo, jos, pe ţărmul mării? întrebă el, arătînd spre un golf care intra adînc în uscat.

Copiii încuviinţară cu un semn.

— Acolo sînt găinile. Le-am văzut ieri. Nicola să se posteze aproape de şosea. Noul venit – el nu-i rostea numele lui Branko – să rămînă aici sus, lîngă pomi. Dacă vine cineva, huhuiţi de trei ori ca bufniţa, da’ nu prea tare. Pavle, Zora şi cu mine coborîm jos, în curte, şi facem rost de o găină.

Toate astea le lămuri scurt şi pe un ton aproape poruncitor, iar pînă s-apuce vreunul să obiecteze ceva, el şi începuse să coboare, în timp ce Zora şi Pavle îl urmau.

Branko, care rămase în urmă, abia îi ajunse. Nicola îi şopti:

— Ei sînt colo jos, la casa aceea; vor să şterpelească o găină... Eu stau să păzesc la şoseaua din vale, şi tu aicea sus.

Branko se mulţumi să dea din mînă; Nicola se pregăti s-o ia din loc, dar deodată se întoarse:

— Stai! spuse el. Dacă se-ntîmplă să vie cineva, trebuie să huhuim ca bufniţa. Tu ştii să faci ca bufniţa?

Branko se trînti jos. Era zdrobit de atîta alergătură.

— O să-ncerc – gîfîi el.

Stătea lungit într-un tufiş de levănţică. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Nicola se mai uită o dată spre el, apoi se dădu de-a dura pe povîrniş, dar numai pînă la şosea.

Ceilalţi mai alergară o bună bucată de vreme, şi abia la vreo sută de metri de casă Duro o luă la pas.

— N-o fi vreun cîine pe-aici? şopti Zora.

— Cred că nu – răspunse încet Duro.

— E întuneric beznă – şuşoti iar fata.

Duro arătă spre mare:

— Acolo-i lumină. Cred că-s duşi la pescuit.

Casa era înconjurată de-un zid de piatră crăpat ici-colo, în spatele căruia creşteau tufişuri dese şi un smochin bătrîn. Duro sări uşor zidul, apoi se strecură către casă.

Casa nu era prea mare. Fusese clădită din pietre larg îmbinate între ele şi era dată cu var numai pe partea ce privea spre mare, acolo unde se deschideau şi ferestrele.

Se apropiară de o stivă de lemne, unde atîrnau nişte năvoade.

— Năvoadele-s aici. Te pomeneşti c-or fi acasă... – şopti iar Zora.

Duro o linişti:

— Păi atunci ar fi şi luntre aici. Că doar le-am văzut ieri. Nici vorbă că-s plecaţi de-acasă.

Copiii lunecară furiş ca nişte vulpi, dînd ocol casei. În spatele ei aflară acaretul sărăcăcios.

— Cu siguranţă că aici sînt găinile – murmură Duro, strecurîndu-se mai departe.

Traseră un zăvor şi intrară înăuntru. Pretutindeni în încăpere zăceau cutii, unelte de pescuit, o ancoră veche şi bulendre risipite talmeş-balmeş.

Duro adulmecă:

— Nu prea-mi miroase a găini!

Zora iscodi şi ea prin toate ungherele, cînd îl auzi pe Pavle în spatele ei:

— Veniţi! Grajdul e în dosul grădinii, în partea cealaltă.

Ocoliră gardul micii grădini de legume, unde creşteau trandafiri, iasomie şi cîteva tulpini de floarea-soarelui ale căror tipsii păreau, în lumina lunii, nişte discuri mari de argint.

În dosul grădinii se afla încă o colibă, mai încăpătoare decît cea de lîngă casă. Pavle, care o cercetase furiş, deschise uşa. La început, nici aici nu dădură peste orătănii, ci doar o capră se ridică de jos, îi privi mirată si se porni să behăie tare.

— Da’ taci odată, afurisito! ocărî cu glas coborît Pavle.

Însă behăitul animalului prinse bine, deoarece începură să se foiască şi găinile. Stăteau cocoţate sus, pe o stinghie.

Erau şase orătănii, şi aşa de nătînge şi pline de uimire se uitau în jos, că parcă n-aşteptau decît să fie luate ca din oală.

— Ai adus sacul? îi şopti Duro lui Pavle.

— Ba bine că nu – răspunse găliganul, scoţîndu-l din sîn, unde-l ţinuse ascuns.

Între timp Zora, care se căţărase pe un hîrdău, înşfăcă de picioare o găină şi o trase jos. Pasărea bătu din aripi şi cotcodăci jalnic, în vreme ce capra se porni din nou să behăie, aşa încît pe Duro îl năpădi frica.

— Au să ne prindă – îngînă el şi se şi îndreptă spre uşă.

— Aiurea! replică Pavle, liniştit, luînd din mîna Zorei găina care cotcodăcea într-una şi vîrînd-o în sac. Cînd văzu că şi Zora dă să plece, zise tare mirat: Păi crezi că-i de-ajuns?

— E mai cuminte să plecăm – răspunse fata, urmîndu-l pe Duro.

Pavle se mai uită o dată la găini: orătăniile se vîrîseră una într-alta şi se cufundaseră iar în somn. Găliganul îşi trecu mîna peste faţă: „Ce-i drept, două ne-ar prinde mai bine decît una” – se gîndi el – însă cum Zora tocmai îl chema, se grăbi să iasă afară.

Duro se şi afla la zid.

— Ne-au auzit, nici vorbă că ne-au auzit şi se întorc acasă. Dacă nu vă grăbiţi, pot să ne înhaţe.

Zora îşi aruncă ochii spre mare. Duro avea dreptate. La stînga, lîngă smochin, o luntre era împinsă spre ţărm, iar în luntre fata zări un ins mai bătrîn. Omul vîslea de zor şi iscodea cu privirea spre casă.

Fata aşteptă pînă ce-o ajunse şi Pavle.

— Umblă binişor şi ia seama să nu te vadă – îi şopti ea. Vor fi aici dintr-o clipă într-alta.

Se lipiră strîns de zid, şi tocmai cînd luntrea scrîşnea pe nisip, ei ajunseseră sus. Se tîrîră în patru labe, iar cînd se aflară în umbra primilor pomi, o luară la fugă.

Între timp, Branko îşi venise în fire. Inima tot îi mai zvîcnea în piept, însă, încet-încet, bătăile ei deveniră mai regulate şi el se simţi mai bine; se ridică mai întîi în capul oaselor, apoi în picioare.

Privi în jurul său. Cerul era spuzit de stele. Spre apus plutea, uriaşă, luna. Băiatul putea să desluşească limpede totul: merele care atîrnau în pomii stufoşi, frunzele şi crengile răsucite. Întreaga lume zăcea cufundată într-un ciudat clar-obscur. Niciodată pînă atunci nu trăise asemenea clipă. Şi totuşi nu-i era cîtuşi de puţin teamă, dimpotrivă, semiîntunericul acela avea ceva liniştitor.

Merse pînă la marginea livezii. Acolo jos se întindea şoseaua. Nicola nu se zărea nicăieri: pesemne că se ascunsese după tufişurile de ienupăr ce se rînduiau într-un şir lung, ca nişte soldaţi uriaşi.

De partea cealaltă a şoselei, colnicul se prăvălea abrupt spre apă. Marea se liniştise şi strălucea argintie ca faţa netedă şi nesfîrşită a unei oglinzi.

Oare unde se aflau? De bună seamă că el nu mai fusese niciodată pe-aici. Văzu luntrile pe apă, văzu şi torţele pescarilor care ieşeau noaptea în larg, văzu golful cu ciudata-i arcuire intrînd adînc în mal şi dintr-o dată zări şi casa ce se înălţa pe ţărmul golfului. Păi asta-i casa lui moş Gorian! Branko făcu iar cîţiva paşi şi privi cu şi mai multă luare-aminte.

Recunoscu totul – şi micul acaret, şi smochinul... Nici vorbă, pe-aici mai fusese el, şi încă de multe ori. Moş Gorian era bun prieten cu taică-său, şi taică-său se ducea totdeauna la el cînd poposea în Seni. Era bun prieten şi cu Branko. Bătrînul fusese şi la înmormîntarea maică-si, iar Branko îşi pusese în gînd ca după înmormîntare să stea de vorbă cu el, însă mai tîrziu, acolo, pe stînca lui, uitase de tot şi de toate.

Branko se aşeză iar jos. Îi veniră în minte cuvintele lui Duro: „Acolo sînt găinile, le-am văzut ieri”. Sări ca ars. Pentru numele lui Dumnezeu! N-or fi furat tocmai găinile lui moş Gorian? Ar fi vrut să alerge într-un suflet la copii, însă văzu că cei trei şi ajunseseră la şosea, că Nicola li se alăturase şi tuspatru urcau degraba spre el.

Branko le ieşi în întîmpinare:

— De la casa aceea de jos veniţi?

Duro îl îmbrînci furios:

— Da, de-acolo, şi nu mai întreba atîta. Sîntem urmăriţi – şi zbură ca o săgeată pe lîngă el.

Zora, Nicola şi Pavle continuau sa alerge, aşa încît lui Branko nu-i rămase altceva de făcut decît să-i urmeze.

Banda goni iarăşi peste cîmpuri, livezi şi pripoare, şi abia cînd ajunseră între stîncile ocrotitoare ale carierei de piatră Duro se opri.

— Aici sîntem la adăpost – i se adresa el lui Nicola, apoi către Branko: Postează-te sus pe creastă şi fu cu ochii-n patru!

Branko însă se apropie:

— Te-am mai întrebat o dată dacă aţi fost acolo jos, la casa aceea de pescar.

— Şi eu ţi-am răspuns – se stropşi Duro iar tu ai înţeles foarte bine ce ţi-am spus.

— De-acolo aţi furat?

Pavle ridică în sus sacul.

— O găină!

— Ştiţi voi că cel căruia i-aţi furat gaina e un pescar foarte sărac şi că, pe deasupra, mai mi-e şi prieten?

Duro, care-i luase sacul lui Pavle, rîse:

— Cînd ne îmboldeşte foamea, furăm de unde putem. N-avem cum să-ntrebăm dinainte dacă omu-i sărac sau bogat.

Mirat de atacul lui Branko, Pavle îşi ridică în sus mîinile lui greoaie, apoi spuse:

— Şi nici măcar nu era singura găină pe care o avea. Mai erau şase acolo.

— Şase!... se oţărî Branko, şi mai furios. Karaman are pe puţin trei sute. Dacă e să furaţi, atunci furaţi de le el!

Nicola fluieră:

— Karaman are un cîine.

Duro rîse din nou:

— Lasă-l pe el să se ducă mîine şi să fure de-acolo o găină.

Batjocura îl înfurie şi mai abitir pe Branko:

— Eu socotesc că sînteţi uscoci şi că vreţi să fiţi la fel de viteji ca şi aceia care odihnesc în biserica Sfîntul Francisc. Dar sînt încredinţat că niciodată un uscoc n-a prădat un om sărman, şi mai cred că niciodată un uscoc nu s-a temut de un cîine. Fulgerînd-o şi pe Zora cu o privire mînioasă, adaugă: Şi nici o uscocă.

— Şi mă rog ce pofteşti? se răsti ea, apropiindu-se.

— Ce poftesc? Poftesc să-i ducem numaidecît lui moş Gorian găina înapoi, şi dacă n-aveţi voi curajul să faceţi treaba asta, o s-o fac eu, şi-apoi mergem la Karaman, bogătaşul, şi luăm de-acolo altă găină.

Zora îl privi fără să scoată o vorbă. Pavle făcu numai „Hm, hm”, iar micul Nicola nu zise nimic.

— Vreţi, sau nu vreţi? îi fulgeră Branko.

— Poftim şi ia-ţi găina! spuse Duro, batjocoritor. Du-i-o înapoi! şi aruncă orătania la picioarele lui Branko.

Băiatul se aplecă s-o ridice, dar se mînji de sînge.

— Ai omorît-o! strigă el şi vru să sară la Duro, să-l înhaţe de gît.

Duro rîse:

— Măi prostule, păi asta face toată lumea cu orice găină înainte de a o frige. Pavle, jumuleşte-o! continuă el, liniştit. Nicola şi cu mine ne ducem să căutăm lemne. Zora face focul, iar tu, ţi-am mai spus o dată, tu trebuie să te duci acolo sus şi să fii cu ochii-n patru. Uscocii sînt datori să asculte cînd căpetenia lor le dă poruncă.

— După cîte ştiu, Zora e căpetenia bandei. Branko tremura de furie din cap pînă-n picioare.

— Aşa e – răspunse Duro. Însă cînd unul din noi are o propunere pe care o primesc toţi, atunci el este căpetenia şi ceilalţi l-ascultă.

Ochii lui Branko săgetară din nou ochii Zorei:

— I-adevărat?

Zora încuviinţă din cap.

Branko îşi aţinti iar privirea spre găină. Pavle o şi jumulea. Nicola adusese lemnele. În curînd aveau s-o frigă şi s-o mănînce. Oricum, nu mai era nimic de făcut. Găina lui moş Gorian împărtăşea soarta tuturor găinilor. Aşa că Branko se îndreptă spre malul carierei de piatră, aşa cum îi poruncise Duro.

Zora, care îi urmărise privirea, dar o interpretase greşit, îi strigă din urmă:

— De îndată ce-i gata, te chemăm sau îţi trimitem şi ţie o bucată acolo sus.

Branko se întoarse brusc:

— Nu vreau nici o fărîmă din găina asta! Nimic. Din găina lui moş Gorian nu pun nici o fărîmă în gură!

Ajuns sus, se rezemă de un frasin bătrîn şi privi ţintă înainte. Furia îi mai clocotea în inimă, însă nu numai împotriva lui Duro, de care se încredinţase pe deplin că-i era şi că-i va rămîne duşman, ci şi împotriva lui Pavle şi a lui Nicola, ba chiar împotriva Zorei şi a lui însuşi. Şi nici măcar nu putea să spună de ce strînge din dinţi cu atîta îndîrjire, că dinţii scrîşneau. Desigur că atunci cînd a furat găina, banda n-avea de unde să ştie că moş Gorian este un om sărac şi că, pe deasupra, mai e şi prieten cu el şi cu taică-său. De asemenea, copiii nu puteau să-şi închipuie că Branko – şi de lucrul acesta şi-a dat limpede seama – mai are încă mustrări de cuget cînd e vorba de furat. El însuşi devenise hoţ, şi Zora tot ca hoţ îl scăpase din închisoare. Pe lîngă asta, copiii flămînzeau şi trebuiau să mănînce, şi dacă n-ar fi furat, nimeni nu le-ar fi dat nimic în Seni – Branko o ştia prea bine.

Însă oricît ar fi sucit-o el pe o parte şi pe alta, oricît ar fi cumpănit cuvintele, ceva suna fals, undeva în gîndurile sale se mai căscau prăpăstii. În cele din urmă hotărî măcar atîta: să îndrepte cele întîmplate. Da, asta trebuia negreşit s-o facă! în noaptea următoare se va duce la bătrînul Karaman şi, chiar de-ar avea o duzină de cîini, o să-i fure o găină. Ba nu, chiar două găini! Şi le va duce în coteţul lui moş Gorian. După ce gîndul acesta i se închegă bine în minte, se mai linişti şi începu să se plimbe încoace şi-ncolo.

Între timp, de jos se auzi zgomot de lemne sparte; cineva scăpără un chibrit şi flăcările se înălţară în văzduh.

— Ia seama – îl ocărî Duro pe Nicola – focul poate fi văzut de oriunde.

Pavle şi Zora se aşezară dinaintea focului, aşa că lumina lui nu se mai desluşea atît de limpede.

După un răstimp, aroma fripturii răzbătu pînă sus, la el. Mirosea plăcut. Branko adulmecă cu nesaţ. De multă vreme nu mai mirosise şi nici nu mai mîncase ceva atît de bun; şi-l scormonea o foame, că începu să-l doară stomacul. Dar îşi puse în gînd să rămînă tare. Nu, din găina asta n-o să se înfrupte.

Se ivi Pavle, cu un hartan în mînă.

— Uite, ţine o bucată.

— Doar i-am spus Zorei că nu-mi trebuie nici o fărîmă din găina asta – răspunse Branko, răstit. N-ai decît să mănînci tu porţia mea.

Pavle clătină din cap:

— Zora mi-a spus răspicat să ţi-o dau ţie.

— Spune-i şi tu tot atît de răspicat că nu primesc! se răţoi Branko, furios că mirosul îmbietor aproape-l ameţise.

— O să-i transmit – şi Pavle îşi dete drumul devale.

După cîteva minute urcă chiar Zora pînă la el.

— Eşti un prost – îl dojeni ea. Ţi-a mîncat Duro porţia.

— Foarte bine! mîrîi Branko. Doar el a furat găina.

Fata îl privi o clipă, nemulţumită:

— Ba noi toţi am furat-o. Bagă-ţi bine în cap asta. Şi-acum, vino! Trebuie să plecăm.

Între timp Pavle stinsese focul. Duro azvîrli oasele şi plecară.

De astă dată Zora mergea în frunte; ea alerga şi mai repede decît Duro, aşa că după o jumătate ceas se aflau în faţa cetăţii.

Fata tocmai dispăruse în hrubă, Pavle şi Duro, la fel; deodată Duro întoarse capul şi-i spuse lui Nicola:

— Nu uita să te duci la brutar.

Puştiul încuviinţă printr-un semn, apoi i se adresă lui Branko:

— Vii şi tu cu mine?

— Încotro?

— Să aducem pîine din oraş.

— Şi pe-asta o furaţi?

Nicola rîse:

— Nu, asta o fură alţii pentru noi.

— Cine anume?

Nicola rîse şi mai tare:

— Brutarul.

Branko îl îmbrînci cît colo pe puşti:

— Minţi!

— Nu, nu. Hai vino, o să-ţi povestesc...

Strecurîndu-se amîndoi, coborîră din nou dealul şi se tîrîră prin albia Potocului; era adîncă, iar malul celălalt se ridica şi mai abrupt. În timp ce se tîrau astfel, sprijinindu-se şi trăgîndu-se unul pe altul, Nicola începu să-şi depene povestea:

— Pîinea o căpătăm de la Curcin burtosul.

— De la el?! îl întrerupse Branko. Păi pe-ăsta îl cunosc şi eu.

— Sîntem prieteni la toartă – continuă Nicola. E mult de-atunci. Să tot fie trei luni de cînd noi îi furam pîinea. Odată stam ghemuit în coridorul casei lui şi-l aşteptam să sosească cu pîine proaspătă; n-am fost însă destul de iute de picior şi m-a prins. Gîndeam că s-a zis cu mine! „Curcin o să mă ia de guler şi-o să-mi tragă o mamă de bătaie; pe urmă o să-l cheme pe Begovic, care o să mă cinstească cu încă un rînd de bătaie şi o să mă bage la başcă.” Dar Curcin mi-a zis doar atît: „Aşadar, tu eşti hoţul”. Mă sfredeli cu privirea un răstimp, apoi spuse: „Hm, nu prea arăţi tu a om care fură de plăcere. Ia poftim mătăluţă la mine în odaie, şi cînd termin cu treaba, o să stăm de vorbă”.

Fireşte că eu am înţeles lucrurile aşa cum le-ar înţelege oricare din noi. Mi-am zis: „Vrea mai întîi să isprăvească, poate, cu căratul pîinii... Sau poate vrea să-l aducă pe Begovic... sau să-şi facă rost de un ciomag”. În orice caz, nici o clipă n-am crezut în vorba lui prietenoasă şi, în sinea mea, mă simţeam ca toţi hoţii prinşi asupra faptei. Nici nu-mi trecea prin minte s-aştept liniştit, îmi umbla gîndul să găsesc un tertip şi să ies din odaia unde mă vîrîse. Mi-am rotit ochii jur împrejur. Era o odaie veche, cu un cuptor de pîine, preschimbată acum în cămară de făină. Dinaintea mea se arcuia cogeamite cuptorul, la dreapta se rînduiau sacii plini cu făină, iar la stînga o masă veche de frămîntat aluatul şi cîţiva saci goi. Încolo, nu mai aveai ce vedea decît uşa, care era încuiată, şi o ferestruică, aşezată foarte sus şi apărată cu plasă de sîrmă.

Mi-am aruncat ochii spre ea şi mi-am zis că aş putea desface plasa. Dar cum naiba s-ajung pînă acolo? Am încercat să urnesc din loc copaia de aluat, ca s-o împing sub fereastră. Era prea grea. Am vrut să tîrăsc într-acolo un sac cu făină, dar era şi mai greu. M-a cuprins deznădejdea, şi fiindcă burtosul de Curcin zăbovea, deznădejdea mea creştea clipă de clipă. În cele din urmă a sosit. Mă mai gîndisem că, atunci cînd o să intre el, m-aş putea strecura printre picioarele lui, însă a intrat atît de repede şi atît de puţin a crăpat uşa, încît mi-a fost cu neputinţă. S-a întors apoi să încuie uşa pe dinăuntru, mi-a făcut cu ochiul şi mi-a zis: „Asta nu pentru tine o fac, ci pentru nevastă-mea”. Eu n-am priceput vorbele lui şi l-am privit mai departe neîncrezător.

S-a aşezat pe un sac cu făină şi m-a chemat la el. Eu m-am apropiat încetişor. „Ei, copilul meu – zise el, cît mai prietenos cu putinţă. Ia spune-mi tu mie, de ce-mi furi mereu pîinea?” Pe jumătate îndîrjit, pe jumătate înspăimîntat, i-am răspuns: „Fiindcă mi-e foame”. „Părinţi n-ai?” m-a întrebat. „Nu.” „Şi nici bunici?” Am spus iarăşi: „Nu”. Şi-apoi: „Nici unul din noi n-are părinţi, nici ceilalţi pentru care fur pîine”. „Cum adică? a zis el. Sînteţi mai mulţi?” „Patru” – am răspuns eu, prinzînd un pic de inimă.

Îşi trecu de cîteva ori mîna-i lată şi albă peste obraz apoi îşi mîngîie şoldu-i zdravăn, după care îmi vorbi aşa: „Da, într-adevăr, n-ai mutra unuia care fură pîine de plăcere. Uite, am să-ţi spun ceva. Zilnic pregătesc un coş cu pîine veche, pe care nevastă-mea i-l dă lui Brozovic pentru porcii lui, iar pentru treaba asta el o cinsteşte cînd şi cînd cu cîte-o sticlă de rachiu. Ce face ea cu rachiul, habar n-am. Sau îl bea, sau îl dă altora. Părerea mea e că mai multă nevoie de pîine aveţi voi decît porcii. Eu pun în fiece dimineaţă coşul aici înăuntru, la cinci fix. De la ora cinci puteţi să luaţi din coş cîtă pîine vreţi... Însă numai pînă la şapte. La şapte, nevastă-mea o duce lui Brozovic. Aşadar, să nu întîrziaţi. Ne-am înţeles?” Nicola îl privi pe Branko, luminat la faţă: Mi-a întins chiar şi mîna. De-atunci luăm în fiecare dimineaţă pîine de la Curcin, şi nu e totdeauna numai pîine veche. Nicola închise un ochi în semn de desfătare: Cîteodată, cînd pîinea s-a copt, Curcin ne pune în coş chiar şi franzelă caldă.

Copiii ajunseră lîngă un zid scund. Se căţărară pe el, de-acolo pe-un acoperiş, apoi coborîră într-o curte: era curtea brutăriei.

— Ai grijă şi umblă încet – îi atrase el atenţia lui Branko. Trebuie să trecem prin toată casa.

Apasă pe clanţa unei uşi, deschise şi iată-i într-un coridor lung, unde îi izbi un miros plăcut de pîine proaspătă.

— Aici e.

Puştiul deschise încă o uşă şi-l trase pe Branko înăuntru.

Încăperea arăta întocmai cum o zugrăvise Nicola. Coşul de pîine semăna cu o copaie lungă şi era plin de chifle uscate, jimble şi resturi de cozonac. Nicola adulmecă:

— Vezi? Şi luă din coş o pîine: Asta-i proaspătă. Hai, burduşeşte-ţi buzunarele.

Trebuiau doar să-şi mai îndese în sîn cîteva bucăţi de pîine, cînd uşa se deschise larg, dintr-o izbitură, şi cineva strigă tare:

— Hoţii! Hoţii! Apoi uşa se trînti iarăşi cu pocnet, cheia se învîrti de două ori în broască şi vocea continuă să strige: Hoţii! Hoţii!

De spaimă, Nicola rămase cu gura căscată şi lăsă să-i cadă pîinile pe care le ţinea în mînă.

— Asta-i nevasta meşterului – bîigui el, jalnic. Vai, Doamne, s-ar putea s-o păţim urît!

— Chiar aşa de rea e? întrebă Branko, mai puţin speriat.

— Meşterul mi-a spus că-i mai rea decît dracu’ şi să ne ferim să nu cumva să ne prindă.

— Ce facem acum? Branko îşi roti privirea în toate părţile.

— Nimic – se tîngui Nicola. Nu mai avem nimic de făcut.

Între timp, nevasta brutarului, ţipînd într-una, se repezi în încăperea unde se cocea pîinea.

— Curcin! strigă ea. Da’ tu, omule, n-auzi?

— Coc pîinea – răspunse meşterul. Ce s-a întîmplat?

— Sînt hoţi în cămara cu făină; eu strig de-mi scuip bojocii, şi tu nu te mişti.

— În cămara cu făină? repetă arar Curcin, care bănuia cine poate fi acolo. Păi ce naiba să fure din cămara cu făină?

— Tu, vezi bine, trăieşti pe altă lume! În fiece dimineaţă dispare o parte din pîinea veche. La început nu-mi venea să cred. Mă gîndeam şi eu: „Cine să fure pîine veche în Seni?” Apoi mi-am zis că o fi vreo pisică, dar am cîntărit pîinea. Seara erau unsprezece pfunzi, iar a doua zi dimineaţă numai nouă. Ce cogeamite de pisică e aia ca să fure doi pfunzi?!

— Or fi şobolani? mai tărăgăni meşterul vorba, scoţînd pîinea caldă din cuptor.

— Şobolani! Nătăfleţule, doar ţi-am spus adineauri că sînt hoţi înăuntru! M-am aşezat la pîndă. Au venit sărind peste zid. I-am auzit cu urechile mele. Am deschis o clipă uşa la cămara cu făină. Sînt două puşlamale. I-am văzut cum mă vezi şi te văd, apoi am încuiat repede uşa şi am strigat după tine.

— Doi, ai zis? făcu brutarul. Hm! mormăi el, frecîndu-şi mîinile albe una de alta, şi-apoi de pantaloni. Ia să văz şi eu.

Coborî tacticos de la cuptorul lui, gîndindu-se cum să facă să-i libereze din cămara cu făină pe cei doi băieţi – căci nu puteau să fie decît ei – fără ca tertipul să sară-n ochi nevesti-si. Deodată începu să-şi frece mai iute mîinile.

— Doi, ai zis? repetă el.

— Doi, omule, doi! Doi vlăjgani zdraveni!

— Hm! Curcin rămase locului. I-aici ucenicul?

— Nu. Doar ştii şi tu. La vremea asta e plecat cu primul rînd de pîine.

— Atunci mai bine bate-ntîi darabana la prăvălia lui Brozovic, ca să-mi trimită ajutoare. La urma urmei, doi vlăjgani zdraveni sînt în stare de orice!

— Foarte bine – încuviinţă femeia. Am plecat! Îşi încinse repede un şorţ dinainte, fiindcă era numai în cămaşă şi cu halatul de noapte, şi o tuli în stradă.

Între timp, Curcin descuie iute cămara cu făină. Fireşte, cei doi băieţi stăteau lîngă copaie. Nicola, care între timp îşi culesese pîinile de pe jos, se uită jalnic la Curcin. Branko, ceva mai liniştit, stătea în spatele lui.

— Mare bucluc pe capul nostru! spuse brutarul. Prin curte nu puteţi ieşi, fiindcă jumătate din vecini s-au şi trezit din somn la zbieretele nevesti-mi: în stradă, iar nu e poate. Ce ne facem? Pe unde scoatem cămaşa? Deodată îl fulgeră un gînd. Rîse pe înfundate şi se îndreptă în vîrful picioarelor spre cuptor: Poate că puteţi ieşi pe-aici... Da, nici vorbă – se lumină el. Aici e şi hornul cel vechi. Deci curaj, băieţi! Şi deschise larg uşa cuptorului.

Cei doi ştrengari şovăiră văzînd gaura aceea neagră.

— Hotărît lucru că la Begovic nu-i mai frumos! continuă Curcin. Şi-atunci s-a zis şi cu pîinea! Aşadar, la plimbare, în cuptor!

— Da, dar cum o să ieşim afară? întrebă Nicola, încă temător.

— Intraţi, intraţi numai... Nu simţiţi că vine de sus aer curat? După ce vă tîrîţi vreo trei metri în cuptor, daţi de un horn. E destul de larg, şi chiar un om în toată firea, dacă nu-i prea gras, poate s-o ia în sus, tîrîndu-se înăuntrul lui. În pereţii hornului sînt înfipte scoabe de fier, iar sus are o deschizătură atît de mare, încît puteţi ieşi uşor pe brînci afară. Şi-atunci sînteţi chiar deasupra Potocului. Vă daţi drumul de-a dura pe acoperiş şi iată-vă scăpaţi.

— Mulţumim, meştere! Branko se şi furişă în cuptor.

Curcin îl înşfăcă de pantaloni:

— Ia stai niţel, nu eşti Branko?

Branko îşi încordă muşchii feţei.

— Da, eu sînt.

— Ai fost şi pe la maţe-fripte? Mi-a povestit Iosip că te-au trimis la alde bunică-ta.

— Bunica nu m-a vrut – răspunse Branko. Chiar a doua zi m-a zvîrlit afară.

— Vrăjitoarea dracului! bodogăni Curcin, supărat. Las’ că asta i-o spun eu.

Între timp Nicola intrase şi el tîrîş în cuptor, iar brutarul închise uşa.

— Hei! îl auziră băieţii strigînd. Pesemne că deschisese iarăşi uşa cuptorului. Mîine vă-ntoarceţi aici pe-acelaşi drum. Nici vorbă că de azi înainte baba mea o să încuie uşa încă de cu seară. Staţi, cred că şi mai bine ar fi să vă pun pîinile de-a dreptul în cuptor; în felul ăsta n-o să mai fie nevoie să intraţi în cămara cu făină.

Între timp nevasta lui Curcin trîmbiţase din răsputeri în dreptul prăvăliei lui Brozovic.

În sfîrşit, mutra de vulpoi a negustorului se arătă la fereastră.

— Ce s-a întîmplat? strigă el. A luat foc? Eu nici nu m-am sculat încă...

— Sînt hoţii la noi, domnu’ Brozovic, hoţii! Doi... Dacă puteţi veni să-i daţi o mînă de ajutor lui bărbatu-meu.

— Hoţii, doamnă Curcin?! Abia acum o recunoscuse. Şi zici că-s doi? Apăi taman pe mine mă chemaţi, un om bătrîn? Nu ştiţi că pentru asta avem poliţie? O jumătate de duzină de poliţişti în Seni pe care-i plătim din banii noştri. Daţi o fugă pînă la poliţie sau... staţi, îl trimit pe băiatul meu – şi mutra lui dispăru de la fereastră.

Între timp cizmarul cel cocoşat se arătase pe stradă, iar o dată cu el, încă vreo doi pescari ce se întorceau de la pescuitul de noapte; de asemenea, se mai iviră şi alţi cîţiva inşi.

— Ia veniţi! îi îndemnă cizmarul. Eu am mai mult curaj. N-ai grijă, că eu şi cu bărbatul dumitale o să punem mîna pe hoţi!

— Mergem şi noi – spuseră pescarii. Lui Curcin, burtosul, cu dragă inimă îi facem un bine.

Împreună cu alte două femei de prin vecini, erau cu toţii opt; înarmaţi cu bastoane şi ciomege, pătrunseră în brutărie.

— Sfinte Dumnezeule! strigă din răsputeri nevasta lui Curcin. Uşa-i deschisă. Bărbatu-meu a intrat singur înăuntru. Şi ce linişte e! Deie Domnul să nu fi păţit nimic!

Chiar în clipa aceea se ivi şi Curcin în prag.

— Iată că mai trăiesc – zîmbi el – şi hoţii tăi au spălat putina. În orice caz n-am mai găsit nici urmă din ei.

— Vă jur însă că i-am văzut – spuse nevasta lui Curcin, ridicînd mîna dreaptă. Ba chiar am şi încuiat uşa. Erau aici. Unul scund, iar celălalt înalt şi gras. Ba am mai văzut şi că aveau pîine în mîinile lor.

Toată lumea se bulucise în jurul brutăresei şi privea jur împrejur.

— Hm! mormăi cizmarul. Într-adevăr, nu se vede picior de hoţ pe-aici.

Unul din pescari se uită sub copaie:

— Nici aici nu-i nimeni.

— Dar dacă s-or fi ascuns în saci? îşi dete cu părerea o femeie şi încercă să ridice unul.

— Ăştia sînt prea grei – rîse meşterul – pe ăştia numai un brutar îi clinteşte din loc, domnişoară.

— Staţi! strigă cizmarul, care era mare pehlivan. Poate c-au şters-o prin cuptor. Încercă să deschidă uşa. Mergea foarte uşor. Ia uitaţi-vă! zise el. Urmele sînt aici, meştere – şi arătă funinginea în care se întipăriseră mîinile şi tălpile fugarilor.

Toţi se grămădiră într-acolo.

— Pe aici au şters-o – spuse Curcinoaia, răsuflînd uşurată.

Meşterul îşi netezi bărbia:

— S-ar putea s-aveţi dreptate. Îi împinse la o parte pe ceilalţi şi se tîrî o bucată în interiorul cuptorului, tot ciulind urechea. Nu se mai auzea însă nimic. Copiii se aflau deci în siguranţă. Ce mai calea-valea! E limpede ca lumina zilei – zise el – cînd ieşi afară. Într-adevăr au şters-o prin cuptor şi... pe-aci ţi-e drumul!

— Vai! se jelui brutăreasa. Şi eu care credeam că i-am prins în cursă! în fiecare zi ne fură pîinişoare şi jimble.

Între timp sosise şi Begovic. Chipiul îi stătea strîmb pe cap. Vestonul nu şi-l încheiase, iar bastonul de cauciuc i se bălăbănea pe-un şold. Îşi croi drum, dîndu-i la o parte pe cei de faţă:

— La dumneata s-a săvîrşit furtul, Curcin? întrebă el cu glas hîrîit.

— Da, însă nu mare lucru: pîine veche.

Nevastă-sa îşi plesni palmele deasupra capului:

— Poftim, asta nu-i mare lucru la el!

Begovic îşi mîngîie bărbia:

— Aţi pus mîna pe hoţi?

— Ne-au scăpat printre degete, domnule poliţai.

Curcinoaia îl trase în cămara cu făină:

— I-am încuiat aici.

— Şi acum unde-s?

— Şi-au luat valea prin cuptor – răspunse Curcin.

— Să văd şi eu, neapărat trebuie să văd – spuse Begovic, dîndu-şi aere.

— Mă rog, mă rog... Cu un zîmbet stingher, Curcin îl lăsă pe Begovic să treacă. Vă rog însă pe mine mă iertaţi — mai adăugă el. Trebuie să mă-ngrijesc de pîinile mele, altminteri jumătate din oraş n-o să aibă azi ce mînca şi, pentru atîta lucru, zău că nu face.

— Du-te liniştit – spuse nevastă-sa, tulburată. Las’ c-o să-i arăt eu domnului poliţai.

Băieţii, într-adevăr, plecaseră de mult. Golul dinăuntrul cuptorului prin care fuseseră nevoiţi să se tîrască măsura cam jumătate metru, aşa că sosiră cu bine la gura hornului. Iar hornul era destul de larg şi-l străbătură fără nici o greutate. Cînd ajunseră sus, smulseră cîteva ţigle, ca să lărgească gura hornului, apoi ieşiră pe acoperiş.

— Ce facem acum? Branko iscodi panta acoperişului.

— Curcin a zis să ne rostogolim în jos – spuse Nicola, căruia îi revenise buna dispoziţie. În iad am fost, ne rămîne doar s-ajungem în cer.

Porniră înainte pe brînci.

— Dă-mi mîna – zise Nicola, însă Branko şi începuse să lunece pe acoperiş în jos, cu un vîjîit lung, şi se prăvăli în adînc...

Căzu în albia Potocului pe un morman de zdrenţe.

— Mai trăieşti? Nicola privi încordat, în jos, spre el.

— Da, da, dă-ţi drumul fără grijă. Ba chiar am căzut pe moale.

O clipă după aceea se pomeni cu Nicola alături de el.

Băieţii adunară la iuţeală toată pîinea ce le căzuse din buzunare în timpul lunecării, se căţărară pe malul povîrnit al rîului, iar cinci minute mai tîrziu se şi tîrau pe cărările cunoscute, printre tufişuri.

Cînd ajunseră la cetate, se făcuse aproape ora şase şi soarele lumina cu razele lui.

— De-aţi şti cum arătaţi! rîse Zora.

— Noi? Şi Branko se şterse pe faţă.

— Da, voi. Zora se porni şi mai tare pe rîs.

Pavle şi Duro, de asemenea.

Cei doi băieţi se priviră unul pe altul. Abia atunci văzură că funinginea le acoperea nu numai mîinile şi picioarele, ci gîtul şi faţa toată. Hornul lui Curcin îi smolise, de parcă erau adevăraţi negri.