Capitolul 22
„Viteazul port, a mării stea,
Ce-a dat plocon un cîine!“

Copiii se treziră din gîndurile lor la huruitul camioanelor societăţii, care treceau greoaie prin faţa casei. În curînd, şi grădina, şi ţărmul forfoteau de pescari şi de şoferi. Directorul Kukulic, chelbosul, venise şi el.

În ziua aceea, gălăgia nu-i tulbură pe copii. Duro, Pavle şi Nicola îşi continuară somnul. Între timp, Zora mulse capra, cu care se împrietenise, apoi, împreună cu taica Gorian, aşeză masa.

Camioanele plecaseră pline, se reîntorseseră goale şi acum încărcau a doua oară. Comoara de peşte parcă n-avea sfîrşit.

Dar iată că se iscă pe apă o larmă grozavă.

Moş Orlovic şi cei doi feciori ai lui trăseseră năvodul cel mare tot mai aproape de ţărm, ca pescarii să poată prinde mai uşor peştii. Deodată zăriseră un ton cu adevărat uriaş, care, furios, zbucnea încoace şi încolo în micul spaţiu dintre năvod şi ţărmul nisipos.

— Cred că ăsta cîntăreşte o sută de kile! strigă un pescar.

— Păi e mai mare decît un rechin bătrîn! se miră altul.

Moş Gorian, care venise şi el la ţărm, cîntări din ochi namila grea şi negricioasă.

— Poate să tragă şi peste o sută de kile.

Burtosul de Kukulic sosi şi el într-o goană, holbă ochii mai să-i iasă din cap, îşi trecu tulburat mîna peste chelie, apoi i se adresă lui moş Gorian:

— N-ai cumva vreun năvod mare la-ndemînă?

— Da’ de ce? întrebă moşul.

Kukulic îşi frecă preocupat mîinile mari:

— Îl prindem viu şi-l dăruim primarului.

— Primarului?! repetă bătrînul, mirat.

Burtosul îl privi pe Gorian de jos în sus:

— De ce nu? Doar s-a ostenit atîta pentru prosperarea societăţii. Merită peştele.

— Ha-ha-ha! rîse bătrînul cu amărăciune. Mai bine spuneţi verde că v-a sprijinit atît de bine ca să ne nedreptăţiţi pe noi, pescarii săraci, aşa că nu vă vine de loc greu ca, pe pielea noastră, să-l mai procopsiţi şi cu un plocon. Apoi, cu oarecare brutalitate, adăugă: Nu, pentru treaba asta nu vă dau năvodul.

— Avem şi noi năvod – spuse unul dintre gemeni, iar celălalt se şi repezi să-l aducă.

Chelbosul le făcu un semn de încuviinţare; era atît de însufleţit de ideea lui, încît se plimba încoace şi încolo tot mai aţîţat. Cînd trecu din nou pe lîngă moş Gorian, îl bătu pe umăr:

— Ştii ce, Gorian? O să facem ceva di granda{13} Pescarii trebuie să-i ofere primarului peştele, ca un omagiu, oficial.

— Ştim noi ce i-am oferi – răspunse vehement moş Gorian, scuipă şi-i întoarse furios spatele.

Zora, care se afla prin preajmă, se agăţă de braţul lui.

— Ce-i cu dumneata, taică Gorian? întrebă ea.

— Chelbosul vrea să-i dăruiască primarului unul din peştii noştri cei mai mari.

— Doctorului Ivekovic?

— De, fata mea – continuă moş Gorian – asta e: corb la corb nu scoate ochii. Ha-ha, şi încă peştele cel mai mare! rîse acru bătrînul. Un stîrv de cîine, asta ar trebui să-i dăruim!

— De ce un stîrv de cîine?

— Fiindcă aşa păţea pe timpuri primarul în al cărui oraş se întîmplau lucruri nu tocmai curate.

Treaba nu era însă chiar atît de simplă cum şi-o închipuise chelbosul. Mai întîi peştele trebuia prins, pe urmă mai era nevoie şi de-o putină mare în care să-l pună.

— Hm! mormăi moş Orlovic. O putină avem noi – şi-şi trimise din nou feciorii acasă, care tocmai se întorceau cu năvodul, de astă dată s-aducă putina.

Între timp, ceilalţi pescari, împreună cu moş Orlovic, desfăcură năvodul şi începură să urmărească peştele.

Peştele simţise că vor să-l prindă. Întîi se mulţumi să se tot înghesuie într-un colţ, însă cum nu putea să răzbată mai departe, începu să biciuiască apa, să se scufunde şi să salte zbucnind printre pescari. Ba odată ţîşni atît de năprasnic printre picioarele unuia, încît omul căzu în apă şi trecu o bucată bună de vreme pînă să se poată ridica.

Moş Orlovic îşi depărtă cît putu de mult picioarele-i lungi cînd peştele dădu să treacă printre ele, dar se pomeni pe spinarea uriaşului şi călători aşa călare, în dreapta şi-n stînga, pînă ce peştele se săltă în sus, întocmai ca un măgar nărăvaş, şi-l zvîrli cît colo pe bietul bătrîn.

Moş Gorian, care se afla pe ţărm, începu să rîdă.

— Deie Domnul ca mîine dihania asta să-l ia în spinare şi pe primar şi să se plimbe aşa cu el prin piaţă...

În sfîrşit, oamenii izbutiră să-l prindă în năvod. Dar tîlharul era primejdios şi-n năvodul care-l ţinea captiv. Se zbătea cu furie, îi ameninţa pe oameni cu coada lui tăioasă sau cu dinţii puternici, şi oamenii nu-l puteau potoli în nici un chip.

Lui moş Gorian, care, la urma urmei, tot pîinea lui Dumnezeu era, începu să i se facă milă de pescarii care năduşeau şi gemeau.

— Da’ ridicaţi, frate dragă, năvodul în sus! strigă el.

Îi ascultară sfatul. De-abia acum îşi dădură seama cît cîntărea jivina. Patru oameni zdraveni, başca Orlovic, îl traseră anevoie din apă.

— E într-adevăr uriaş! oftă moş Orlovic din adîncul rărunchilor, iar taica Gorian spuse şi el:

— Un ton ca ăsta n-am văzut în viaţa mea.

Între timp oamenii aduseră putina, mai bine zis un ditamai hîrdăul, în care unchieşul Orlovic păstra peştele mai-nainte de a-l duce la piaţă.

— Repede, repede, turnaţi apă înăuntru! strigă moş Orlovic. Altminteri, ne omoară tîlharul.

Copiii dădură gemenilor o mînă de ajutor, şi hîrdăul fu umplut îndată. Se băgară cu toţii în mare şi începură să tîrască afară năvodul cu peştele. Dihania se zbatea năprasnic. Cînd se văzu în putină, fără năvod, se făcu şi mai sălbatic. Împroşcă cu apă în toate părţile, săltă capul, apoi coada peste marginea hîrdăului unde abia încăpea.

— Puneţi capacul deasupra! strigă chelbosul, speriat.

Gemenii se grăbiră să facă întocmai. Dar nici cu capacul deasupra dihania nu se domolea. Oamenii încinseră putina cu nişte frînghii, apoi răsturnară cîteva pietroaie peste capac.

Chelbosul îşi ştergea năduşeala de pe frunte.

— Da’ ştiu c-a fost muncă, nu glumă!

Pescarii erau şi ei leoarcă de sudoare.

Camioanele fură încărcate şi primul plecă huruind.

— Nu vii şi dumneata cu noi? îl întrebă Kukulic pe moş Gorian.

— Eu? Păi de ce?

— Ar mai fi de discutat cîte ceva în legătură cu peştele ăsta.

Bătrînul se zburli iarăşi ca un arici:

— Da v-am mai spus odată: pe mine să mă lăsaţi în pace cu povestea asta.

Chelbosul nu se dădu bătut.

— Vino, omule, cu noi! Fac cinste cu un rachiu clasa-ntîi! Şi-apoi mai trebuie să-ţi dau şi banii pentru ultimul transport.

— Ei, aşa ceva ascult şi eu mai bucuros – zise taica Gorian şi îşi înfundă bine şapca pe cap, apoi se urcă în ultimul camion.

Dar abia ieşi camionul din curte, că se ivi Branko. Arăta dezamăgit. Zora îl văzu:

— Iar ai fost la fata aceea a ta?

— Nu, n-am mai fost pe-acolo – spuse Branko.

— Pesemne că nu mai vrea să ştie de tine – rîse fata.

Branko se întoarse spre Nicola:

— Ce e în hîrdău?

— Cel mai mare ton din cîţi s-au văzut vreodată! răspunse puştiul şi-i povesti lui Branko de-a fir-a-păr tot ce se întîmplase de dimineaţă, precum şi ce voia chelbosul să facă cu peştele.

— Vrea să i-l dăruiască primarului? întrebă Branko, neîncrezător. Da’ taica Gorian ce spune de treaba asta?

— E foc şi pară – se amestecă şi Pavle.

— A zis că mai bine să i se dea plocon primarului un stîrv de cîine, nu cel mai mare ton – adăugă Zora.

Copiii vrură să ştie pentru ce.

— Fiindcă mai-nainte primarilor de teapa ăstuia li se dăruia în batjocură un cîine mort – repetă Zora vorbele lui moş Gorian.

— Ia staţi! chicoti Nicola ştrengăreşte. Ce-ar fi să scoatem peştele din hîrdău şi să punem în locul lui un cîine mort?

Branko şi Zora se uitară lung la el.

— Da’ de unde să găsim un cîine mort?

— Păi încă nu l-am îngropat pe Leo – zise puştiul.

— Pe Leo al nostru?! Branko clătină din cap.

— Nu, Leo rămîne sub prelata lui! zise la rîndul său Zora.

Ceilalţi însă începură să-i asalteze stăruitor.

— Zău, hai să-l punem în hîrdău! se rugă Pavle. .

— Că-l îngropăm cu o zi mai devreme sau mai tîrziu, totuna e – îşi dădu cu părerea Duro.

— Da’ nu ştiu ce-aveţi împotrivă? sări şi Nicola. Credeţi-mă, dacă Leo ar mai trăi, cu dragă inimă i-ar juca un renghi primarului.

— Şi mortul ar spune da, dacă ar mai putea să vorbească – adăugă Pavle.

— Din partea mea, fie – zîmbi Branko.

— Eu să nu văd aşa ceva – spuse Zora, neputîndu-se hotărî şi se îndepărtă cu paşi mărunţi.

Mai-nainte de-a aduce cîinele, se apropiară de putină. Nu era de loc treabă lesnicioasă să scoată peştele din vasul greu de lemn.

Branko desfăcu frînghiile, iar Pavle şi Duro ridicară capacul. Dihania mare sta ghemuită în putina lungă. Cu ochii săi mici îi privea tăios, ucigător, pe copii.

— Ce diavol afurisit! şuşoti Nicola.

— Te cuprinde frica! exclamă Branko.

Copiii vrură să tîrască la apă putina cu animalul, însă nu putură nici măcar s-o urnească din loc. Între timp, peştele se mai înviorase şi începu iar să se zbată în toate părţile, împroşcîndu-i cu apă de sus pînă jos.

Pavle aduse două prăjini. Le vîrîră sub putină şi-o împinseră rostogol, încet-încet, pînă ajunseră la ţărm, unde o răsturnară.

Monstrul negru rămase o clipă năucit, speriat, pe nisipul fierbinte şi zgrunţuros, căscă botul uriaş şi-l închise iar, se zbătu spre apă şi, simţind unde se află, dintr-un salt se repezi în mare. Pînă să se dumirească copiii, trupul său negru şi mătăhălos plescăi în valuri, şi pe-aci ţi-e drumul!...

Goală, putina era mai uşor de cărat. Branko şi Nicola o umplură din nou cu apă, în timp ce Pavle şi Duro îl aduseră pe Leo şi-l vîrîră înăuntru. Pavle clătină putina:

— Trebuie să mai punem ceva înăuntru fiindcă altfel îşi dau seama de păcăleală.

Nicola aduse două pietroaie, Duro şi Branko vreo cîţiva bolovani.

Pavle făcu o nouă încercare: de astă dată nu mai putu ridica hîrdăul.

— Aşa! încuviinţă el. Acum e bine.

Apăsară capacul pe putină şi petrecură strîns frînghiile în jurul ei şi de sus în jos.

— Lăsaţi-mă să le înnod eu – spuse Zora, care se înapoiase. Moş Gorian m-a învăţat – şi fata înnodă funiile cu meşteşug, după tipic.

Cum terminară copiii, se ivi şi taica Gorian. Părea şi mai furios decît de dimineaţă, iar ochii lui scăpărau ca amnarul.

— Vor să-i facă o serbare în lege – mormăi el. Societatea şi-a chemat toţi pescarii, vreo cîteva fete de la regie şi taraful de la „Hotel Zagreb”. Ha-ha! Ba îi mai ridică şi o tribună! Chelbosul vrea să-i înmîneze primarului peştele cel mare chiar în piaţă.

Pe copii îi cam luă frica la gîndul că, în locul peştelui, în putină zăcea bunul lor Leo!

— N-ar fi mai bine să-i spunem lui taica Gorian? întrebă Pavle pe şoptite.

Branko clătină din cap:

— Nu, e mai bine să nu ştie.

Şi iată că se înfiinţară pescarii societăţii împreună cu moş Orlovic, gata să ia putina. Chelbosul îi gătise pe pescari cu bluze albe, marinăreşti, şi cu pantaloni negri, aşa că arătau ca nişte adevăraţi marinari.

Pescarii nu veniseră însă cu un camion, ci cu o căruţă goală, la care erau înjugaţi doi boi vînjoşi, mînaţi de un argat gras.

Zora îl înghionti pe Branko:

— Ăsta-i un argat de-ai bogătanului Karaman.

Unul din pescari se întoarse spre ei.

— Păi şi boii sînt tot ai lui – zise omul, făcîndu-le cu ochiul: Bogatul Karaman le-a dat liber pentru sărbătorirea zilei.

Între timp ceilalţi se apropiaseră de hîrdău. Unul încercă să-l urnească.

— Da’ greu mai e! gemu flăcăul.

Stînd lîngă căruţaş, moş Orlovic spuse:

— Şase oameni şi de-abia au scos dihania din apă.

Flăcăul vru să dezlege putina.

— Eşti nebun? se repezi chelbosul, care se afla şi el printre marinari. Fii mulţumit că dihania nu mai poate ţîşni afară.

Pescarii băgară prăjini late sub hîrdău şi vrură să-l urnească, însă numai după ce moş Orlovic, argatul cel gras şi moş Gorian le veniră în ajutor izbutiră să-l urce în căruţă.

Argatul îşi vîntură biciul şi pocni. Boii se puseră în mişcare. Pe Zora o pufni rîsul:

— De-ar şti Karaman ce le e dat boilor lui să ducă!

De trei ori se opintiră boii ca să scoată căruţa din nisip şi din mormanele de piatră sfărîmate. Cîteva clipe mai tîrziu roţile ei duruiau pe şoseaua prăfuită.

Moş Gorian îşi luă haina şi porni după căruţă.

— Te duci cu ei? îl întrebă Branko.

Bătrînul făcu o mutră furioasă:

— Societatea pretinde ca moş Orlovic şi cu mine să dăm primarului peştele.

— Şi ai să faci treaba asta? îl întrebară într-un glas Branko şi Zora.

De astă dată bătrînul rîse:

— Şi încă bucuros. Vreau cînd îi dau darul să-i spun o vorbuliţă, să mă ţină minte!

Copiii îl însoţiră o bucată de drum.

Căruţa hodorogea încet pe nisipul galben, soarele ardea nemilos şi tot pămîntul dogorea ca un cuptor uriaş.

La bariera oraşului aşteptau muncitoarele de la regie, taraful şi chelbosul.

Grupul fetelor părea un buchet mare de flori. Erau albe-albe la faţă de mult ce se pudraseră, purtau rochii într-o singură culoare şi lungi pînă-n călcîie, iar părul, împodobit cu flori şi cununi de scoici, le cădea despletit pe gît şi pe umeri; de asemenea, flori şi şiraguri de scoici le încolăceau şoldurile.

Tot atît de bătător la ochi şi de pestriţ era gătit şi taraful de la „Hotel Zagreb”. Feţele arămii, unsuroase şi năduşite se răsuceau deasupra unor gulere înalte şi albe; muzicanţii aveau fracuri galbene, niţel decolorate, cu pantaloni verzi, ca şi jobenele, ciorapi roşii, iar în picioare nişte ghete uriaşe şi greoaie, imitînd labele de broască.

Căruţa se opri. Un pictor mărunţel, care se afla lîngă chelbos, începu să împopoţoneze şi boii, apoi pe căruţaş, pe cei opt marinari, pe moş Orlovic şi pe taica Gorian.

Boilor le argintă coarnele, în timp ce căruţa fu dată cu un lac argintiu. Fetele aninară peste tot ghirlande colorate şi şiraguri sclipitoare de mărgele scînteind în toate culorile; la rîndul său, căruţaşul fu şi el îmbrăcat într-un strai argintiu şi, în loc de bici, îi puseră în mînă un trident din trei simulacre de fulgere, semnul distinctiv al zeului mărilor din mitologia greco-romană.

În primul moment, moş Gorian şi bătrînul Orlovic nu voiră să se lase poleiţi şi împopoţonaţi, dar cînd văzură că pînă şi marinarii se învoiseră să li se lipească ditamai bărbile, ba îşi mai puseră şi nasuri false, roşii şi albastre, foarte ascuţite, şi îşi mai agăţară de haine trestii şi flori de tot soiul, se lăsară şi ei vopsiţi, travestiţi şi sulemeniţi ca la bîlci.

Din taica Gorian, fetele şi pictorul făcură un duh al apelor de toată frumuseţea: îi îndesară o perucă roşie peste părul coliliu, îi puseră un nas lung şi verde peste nasu-i borcănat, îl mîzgăliră pe sub ochi cu dungi late de un roşu ţipător, iar la urmă îl vîrîră pîn’ la gît într-un soi de costum verde, un fel de sac umflat, ce se despărţea la spate în două cozi ca nişte înotătoare de peşte, aşa încît moşul arăta aidoma unui monstru marin antediluvian.

Moş Orlovic fu cam la fel împopoţonat, numai că, în contrast cu taica Gorian, tot ce avea pe el era albastru, iar sub bărbie îi lipiră o barbă din fire de cînepă atît de lungă, încît îi atîrna pînă la genunchi.

În timpul acesta, chelbosul nu-şi mai găsea astîmpăr şi le tot zorea pe fete şi pe pictor; ici colo mai potrivea şi el cîte ceva, dar repede se lăsa păgubaş şi începea să se agite alergînd în dreapta şi în stînga.

— Sîntem gata! strigară, în sfîrşit, fetele.

Pictorul terminase şi el; mai avea doar de poleit copitele boilor.

Kukulic rîndui alaiul: în frunte mergeau muzicanţii, după ei, jumătate din mănunchiul de fete, după fete boii, căruţa şi marinarii, iar restul fetelor încheia cortegiul.

Kukulic îşi trecu mîna peste chelie şi le strigă celor doi bătrîni:

— Ştiţi ce trebuie să spuneţi primarului?

Unchieşul Orlovic îşi strîmbă gura sulemenită; taica Gorian zise scurt:

— Nu.

— Cel mai mare peşte, binefăcătorului nostru, primarului, doctorului Ivekovic!

— Bine, bine! răspunse Gorian. Am înţeles.

— Da’ să nu uitaţi, şi nu cumva să spuneţi altceva.

— N-ai grijă – îl linişti moşul şi le făcu copiilor cu ochiul.

— Dii! strigă din răsputeri căruţaşul şi-şi înşfăcă tridentul fulgerător.

În aceeaşi clipă, muzicanţii atacară un marş şi alaiul se puse în mişcare.

După-amiaza era pe sfîrşite. Soarele nu te mai ardea atît de necruţător cu văpaia lui, apa mării se încreţea uşor, iar dinspre insule sufla un vînt domol. Muzicanţii cîntau cu foc, boii îşi purtau tot mai repede greoaiele trupuri împodobite, iar marinarii păşeau solemni şi mîndri alături de boi. Fetele mergeau cu paşi mărunţi de dans şi zîmbeau, lăsîndu-şi vălurile să fluture în vînt.

Copiii o luară la trap pînă pe chei, ţopăind cînd înainte, cînd în urma alaiului. Ajunşi la chei, dispărură într-o uliţă lăturalnică şi, pitindu-se acolo, urmăreau de prin ganguri ori de la gura pivniţelor sărbătorescul eveniment.

Pe chei se vînzoleau orăşeni, soldaţi, marinari, cîţiva tăietori de lemne, muncitoare la regie, vreo cîţiva străini care sosiseră cu vaporul, meseriaşi, ţărani şi liceeni.

Lumea se opri să asculte muzica. Cînd trecătorii zăriră mascarada, năvăliră grămadă spre alai.

— Un cortegiu de sărbătoare! strigă băiatul lui Skalec şi alergă într-acolo gîfîind.

— Da – zise Karaman, care ştia totul de la taică-său. O surpriză pentru primar...

— Oho! exclamară cîţiva marinari, apropiindu-se. Ai crede că însuşi bătrînul Poseidon în persoană ar fi sosit la Seni.

— Ia te uită! Şi naiadele lui au ajuns să se sulemenească! rîse vecinul său.

Lumea adunată acolo alcătuia o uliţă plină de viaţă, şi alaiul trecea despicînd mulţimea şi îndreptîndu-se spre piaţă.

Baba Maria, precupeaţa, ieşi şontîc-şontîc, de după taraba ei şi mîrîi răguşit:

— Maica ta, Cristoase! Şi boii se spoiesc acum!

— Şi de ce nu? i-o reteză unul din marinari. Dumneata cum ţi-ai lăsat barbă?

Radic şi nevsată-sa, care mai zăboviseră după tejgheaua lor, se alipiră şi ei alaiului, iar cîţiva ţărani, care tocmai îşi vînduseră ultimele fructe, se rînduiră în spatele fetelor.

În faţa „Hotelului Adria” înghesuiala era atît de mare, încît alaiul trebui să se oprească o vreme.

— Un rachiu, mă rog frumos, domnule Neptun! strigă burtosul Marculin, ridicînd paharul şi sticla spre cei doi bătrîni.

— Dacă-i din ăl bun, atunci dă-ncoa’ un păhărel! mormăi taica Gorian.

— I-auzi, un păhărel! se împotrivi cu semeţie căruţaşul. Toată sticla! O dată pe an ne-arătăm şi noi pe-aici, şi nici chiar atît...

Pînă să-şi vină în fire bietul Marculin din năuceala lui, căruţaşul îi şi smulsese sticla şi paharul din mînă.

Brozovic îşi arătă în pragul prăvăliei mutra lui de vulpe. Văzîndu-l pe chelbos în fruntea alaiului, ceru să i se aducă haina de oraş şi se luă după el.

Cu şapca în mînă şi cu mînecile cămăşii sumecate pînă sus pe braţele-i albe şi puhave, Curcin stătea în faţa brutăriei şi, mirat, se frecă la ochi, privind vesela procesiune, apoi, tropăind din saboţii de lemn, se alătură celorlalţi.

Ciobotarul, fierarul, bătrînul Pletnic, Susic în caftanul lui, moş Drăgan, moş Iosip, Pacic şi ucenicul lui, toţi ieşiseră de prin ateliere, crîşme, dughene şi case, şi alaiul sporea din ce în ce.

Dintre liceeni, Smolian, Marculin şi grăsanul morarului o luară şi ei glonţ într-acolo; alergînd să-l ajungă pe tată-su, veni şi micul Brozovic. Băieţii mergeau în lanţ înaintea alaiului.

Taraful coti în piaţa mare. În faţa „Hotelului Zagreb”, la ferestrele căruia atîrnau cîteva steaguri, stătea Ringelnatz. Pentru sărbătorirea zilei, îşi pusese o haină albă, iar în cap, o şapcă nouă; încolo, ca-n toate zilele, clipea vesel din ochii lui mici şi luminoşi, care i se iveau de sub pajura uriaşă brodată pe şapcă.

Piaţa se scălda în ultimele raze ale soarelui, iar lespezile pătrate şi strălucitoare, precum şi spoiala proaspătă a caselor răsfrîngeau lumina scînteietoare şi orbitor de albă.

Dincolo de fîntîna cea mare, drept în faţa palatului episcopal, se înălţa falnică tribuna. Pe scîndurile ei ce se legănau sub paşii oamenilor sta zîmbitor directorul Frages, cu aerul său tineresc, îmbrăcat în alb din cap pînă-n picioare. Lîngă el, palid şi nesfîrşit de lung, se afla primarul, în jurul lor se grupaseră doctorul Skalec, gras şi voinic, cu degetele mari înfipte în răscroiala vestei albe, Brozovic, farmacistul, mătăhălosul şi buhăitul Karaman şi, în sfîrşit, Pletnic, care li se alăturase ultimul.

În dreapta şi-n stînga mai-marilor se postaseră cei doi poliţai. Begovic purta un veston nou, care mai dădea încă impresia de curăţenie. Poliţaiul burduhănos şi roşu la faţă nu mai asuda ca de obicei, ci îşi luase un aer grav şi solemn. Dordevic era el, cel dintotdeauna; strîngea în mînă bastonul de cauciuc şi se uita cu ochii mijiţi la muzicanţi.

În jurul tribunei se înghesuia tot soiul de lume. Ţărani cu berete colorate, care, de obicei, la vremea aceea erau în drum spre satele lor, tăietori de lemne care voiau să vadă serbarea înainte de cină, tîrgoveţi cu nevestele lor, călugăriţe din tagma Mizericordiei, vreo doi ofiţeri, un grup de străini sosiţi cu un autobuz, deoarece mersese vestea în tot oraşul despre pescuitul nemaipomenit al lui moş Gorian, precum şi faptul că societatea pescărească avea să ofere în public, primarului, cel mai mare ton prins în Adriatica în ultimele decenii.

Alaiul mărşăluia încet către tribună. Cu şepcile trase ştrengăreşte pe-o ureche, liceenii mergeau în frunte. Muzicanţii tunau cu atîta putere, de-ai fi zis că vor să sufle şi ultimul sunet din trompetele lor, fetele îşi fluturau vălurile, răsucindu-se pe călcîie, pescarii travestiţi în marinari, în ciuda încălţămintei lor greoaie, încercau şi ei să ţie tactul. Deodată căruţaşul îşi înălţă tridentul ca pe un sceptru, iar moş Orlovic şi moş Gorian se ridicară la un semn al directorului Kukulic.

Mereu noi valuri de oameni se înghesuiau în coasta alaiului sau porneau după el. Toţi meşteşugarii de prin uliţele învecinate clămpăneau cu saboţii lor de lemn pe caldarîm. Clienţii de la „Hotel Adria”, mulţimea de pe chei, toţi alergau în urma muzicanţilor şi a fetelor. Pînă şi cîţiva preoţi şi novici se îngrămădiseră în faţa palatului episcopal, şi în tot acest potop de lume zbucneau printre rînduri copiii din Seni, dornici să vadă şi ei mascarada.

Chelbosul, cu faţa brobonită de sudoare, ridică braţul, şi alaiul se împărţi în două. Fetele se rînduiră ca o gardă de onoare dinaintea tribunei. De asemenea, şi pe muzicanţi îi aşeză Kukulic la dreapta şi la stînga căruţei. La un semn al lui, marinarii se apropiară de hîrdău şi încercară să-l ridice.

— E acolo înăuntru! strigau copiii, care rupseseră rîndurile celor mari.

— Da, e în hîrdău.

— Doamne, da’ greu trebuie să fie! exclamă Pacic, văzînd cum icneau marinarii.

În sfîrşit, oamenii izbutiră să-l salte pe umeri şi porniră încet spre tribună.

Cei mari se buluciră după copii. Deveniseră la fel de curioşi. Begovic şi Dordevic ameninţau cu bastoanele lor de cauciuc, ca lumea să facă puţin loc, măcar cît să pună jos marinarii hîrdăul cel greu.

Mulţimea se înghesuia de zor, formînd, împreună cu poliţaii, un semicerc dinaintea tribunei.

În veşmintele lor colorate, moş Gorian şi moş Orlovic veneau după hîrdău. În sfîrşit, se aplecară să dezlege funiile groase. Prima funie fu desfăcută; taica Gorian o dezlegă şi pe-a doua, iar moş Orlovic liberă capacul.

— Binişor – îi atrase atenţia moş Gorian – altfel te pomeneşti cu el afară!

Chelbosul strigă „înapoi!” şi vru să îmbrîncească mulţimea îndărăt, însă, cu tot sprijinul dat de marinari şi de cei doi poliţai, lumea, din cale afară de curioasă, nu se retrase nici măcar cu un pas, ba, dimpotrivă, prinse să se împingă şi mai virtos spre marinari.

— Îl ridic – spuse moş Orlovic şi, într-adevăr, capacul cel greu fu urnit.

— Muzica! strigă chelbosul către muzicanţi. Aceştia îşi umflară obrajii, de ziceai că acuşi-acuşi or să plesnească, şi iată că deodată capacul fu înlăturat.

Dar mulţimea putea să-şi întindă mult şi bine capetele, fiindcă altceva n-avea de văzut decît pe cei doi bătrîni care făceau nişte mutre uluite şi pe Kukulic, chelbosul, care se aplecase şi el deasupra hîrdăului, mai-mai să-i iasă ochii din cap.

Primarul, de asemenea, se holba furios, iar directorul Frages şi celelalte persoane simandicoase aveau o expresie buimăcită, mirată la culme. Numai cei doi bătrîni îşi veniră mai repede în fire. Ba chiar taica Gorian prinse să clipească repede din ochi, iar moş Orlovic îşi înăbuşi rîsul.

Ceea ce se afla în fundul hîrdăului era orice numai ton nu, tonul despre care mersese vestea că-i grozav de mare şi primejdios şi care încă în acea dimineaţă zvîcnea ca argintul viu. Ce-i drept, un leş de animal tot zăcea acolo. Oamenii îşi suflecară mînecile, vîrîră braţele în putină şi-l scoaseră afară; mai întîi ieşi capul, apoi trupul, după aceea picioarele, iar la urmă smocul ud al cozii.

— Un cîine! şopti moş Gorian, luîndu-i-l unchieşului Orlovic din mînă şi ridicîndu-l în faţa primarului.

— Un cîine! strigă în gura mare un copil de lîngă moş Gorian.

La tribună se auzeau şoapte: „Un cîine!” Şuşotea Brozovic, care-şi ascuţise şi mai şi chipul lui rău de vulpe. Karaman mîrîi şi el şi se făcu roşu ca racul.

Deşi muzica tot mai cînta, zvonul se lăţi repede în toată piaţa.

— Un cîine! răsună ca un ecou glasul lui Curcin cel gras, şi nici el singur nu ştia dacă trebuie să rîdă sau să plîngă.

— Un cîine! repetară tăietorii de lemne din spatele lui. I-au dăruit primarului un cîine.

— O cotarlă moartă! chicotiră fetele şi toţi se grămădiră şi mai dihai înspre marinari şi poliţai, fiecare vrînd să vadă hoitul.

— Ha-ha! izbucniră unii în rîs. Ha-ha!...

Copiii duseră mai departe rîsul, fetele îl întăriră cu chicotelile lor, Curcin şi Pacic îşi adăugară notele joase ale basului lor, moş Iosip prinse să behăie ca o capră, bătrînul Tomislav, fierarul, îl trîmbiţă ca din trompetă, iar de la el trecu în grupul lemnarilor, de unde, în sfîrşit, ajunse la ţărani, aşa că întreaga piaţă se cutremura şi bubuia de rîs.

— Un cîine! strigau oamenii într-una. Un cîine! Au dăruit primarului nostru un cîine mort!

Rîsul acela îl făcu pe chelbos să pălească atît de tare, de-ai fi zis c-a pierit toată vlaga dintr-însul, şi moş Neptun, cu întreitul lui fulger, trebui să-l sprijine ca să nu cadă jos. Directorul Frages era aproape la fel de alb la faţă ca şi costumul de gală. Dar dintre toţi, primarul arăta cel mai îngrozitor. Ochii lui mari scăpărau sub lentilele ochelarilor ca două scîntei, chipul i se lungise şi era mai palid decît al celor doi; scrîşnea din dinţi şi ţăcălia lui ascuţită dansa în sus şi-n jos de parcă ar fi fost vie. Tot nu-i venea să creadă că i se jucase un renghi atît de cumplit, drept care făcu doi paşi spre hîrdău.

Moş Gorian ridică stîrvul mai sus:

— Ce mai tura-vura, e un cîine.

Între timp mulţimea începuse să ţipe tot mai tare. Pînă şi cei mai de la coadă aflaseră, iar vestea zbura acum din fereastră în fereastră, pătrunse în palatul episcopal, iar strigătele şi rîsetele sporiră într-atîta, încît acopereau muzica.

Rîsul acesta făcu să sece şi ultima picătură de răbdare a primarului.

— Încetaţi! urlă el către muzicanţi.

— Încetaţi, încetaţi! răsună ca un ecou glasul chelbosului, care-şi mai venise în fire.

Doctorul Ivekovic porunci din nou:

— Begovic!

Poliţaiul se repezi înainte:

— Da, domnule primar!

— Iei cinci marinari şi împingi lumea în jos, spre chei.

— Am înţeles, să trăiţi! Begovic salută, ducînd la tîmplă bastonul de cauciuc, şi se şi apucă să îmbrîncească mulţimea.

— Dordevic! Dordevic se repezi înainte. Iei restul marinarilor şi împingi oamenii care au mai rămas pînă în alee. În cinci minute să văd piaţa goală!

— Am înţeles, să trăiţi! salută Dordevic şi se îndepărtă.

Încet-încet mulţimea se trase înapoi, dar în piaţă tot mai răsunau rîsete, hăuliri şi fluierături.

Între timp primarul se adresă lui Gorian şi lui Orlovic, tremurînd ca frunza plopului de furie.

— Cine este făptaşul? întrebă el, fulgerîndu-i pe amîndoi bătrînii.

— Spuneţi – răsună ca un ecou glasul chelbosului – cine este făptaşul? Nici vorbă că nimeni altul decît voi.

Bătrînii ridicară amîndoi din umeri.

— Nu – mormăi moş Gorian – şotia asta, din păcate, nu-i a noastră.

Piaţa se golise, iar marinarii şi poliţaii se înapoiaseră.

Primarul se răsti la marinari:

— Sau voi, sau unul din cei doi bătrîni a făcut-o. Cine altcineva, ar fi fost în stare?

Marinarii susţinură sus şi tare că sînt nevinovaţi.

— Poate că ştiu eu ceva... – bîigui Bălăior.

— Tu? Se răsti într-un glas la el primarul şi Kukulic.

— Cred că „ei” sînt...

— Cine? Cine? Vorbeşte odată, măi omule!

— Copiii de la moş Gorian.

— Care, dom’le? Care copii?

— Zora cea roşie şi Branko Babici, pe care, de aproape o săptămînă, îi caută poliţia.

— Ăia? Ţăcălia primarului prinse iarăşi să danseze în sus şi-n jos.

— Branko a fost azi-dimineaţă pe la noi şi ne-a cerut o lopată – vorbi grăbit flăcăul. L-am întrebat pentru ce-i trebuie, fiindcă-mi dase-n gînd că moş Gorian vrea să-şi îngroape banii. Puştiul însă mi-a răspuns: „Nu, îngropăm un cîine”.

— Şi crezi că ăsta e? Doctorul Ivekovic arătă către leşul care zăcea în hîrdău.

— Nu încape nici o îndoială – zise Bălăior.

— Păi ăsta-i Leo al meu! interveni bogătanul Karaman, care privise de-aproape cîinele. L-am împuşcat acum două zile.

— Şi cum a ajuns cîinele dumitale la copii? se amestecă în vorbă directorul Frages.

— L-am împuşcat fiindcă se gudura pe lîngă liota asta, şi bătrînul Karaman n-are nevoie de-un cîine care s-a împrietenit cu haimanalele.

— Zora cea roşie şi banda ei... – suspină primarul, dus pe gînduri. Fireşte – spuse el într-un tîrziu – ei trebuie să fi fost. Au vrut să se răzbune fiindcă am dat ordin să fie pedepsiţi şi fiindcă-i urmăresc. Faţa i se contractă de furie, pumnii i se încleştară, iar bărbuţa începu din nou să-i danseze: Am să le-arăt eu lor cine sînt! Acum le-am pus cruce! Begovic! Dordevic! Îi chemă el pe poliţai.

Amîndoi alergară într-un suflet.

O bucată de vreme, primarul se plimbă tulburat încoace şi încolo prin faţa lor, apoi spuse pe nerăsuflate:

— Avem destule dovezi că şi această ticăloşie a fost săvîrşită de banda Zorei cea roşie. Mîine să se pună un afiş în care să scrie că mărim recompensa de la o sută la două sute de dinari. De asemenea, că oricine care ştie unde se află copiii să ne anunţe imediat. După aceea o să telefonez la centru să mi se trimită încă doi poliţai. O să cercetăm ascunzătoare cu ascunzătoare în tot oraşul şi prin împrejurimi, iar dacă pînă poimîine seara nu-i prindem, să nu-mi spuneţi mie primarul Seni-ului. Dacă însă reuşim să punem mîna pe ei – continuă el cu glas mai ridicat — îi băgăm imediat la închisoare, absolut pe toţi, să-şi execute pedeapsa, să ştiu de bine că eu cu mîna mea îi duc la puşcărie ori la casa de corecţie.

Doctorul Ivekovic rostise toate acestea pe nerăsuflate; şi în timp ce vorbea, bărbuţa-i ţopăia tot mai furioasă în sus şi în jos, iar năduşeala îi curgea rîuri-rîuri de pe frunte, şi pînă şi ochelarii îi dansau pe nas. După ce isprăvi, se întoarse brusc şi adăugă scurt „Bună seara, domnilor”, apoi străbătu ca o furtună piaţa pustie şi intră în casă.

Brozovic se uită lung după el:

— Bietul om!

Şi lui Karaman, care tot se mai uita la cîinele lui cu ochii cît cepele, îi păru rău de primar.

Directorul Frages îl consola pe chelbos, care nu-şi venise încă în fire:

— Lasă, Kukulic, şi hai să cinstim colea un vinişor, Şi-om uita într-o clipă afurisita asta de poveste cu cîinele!

Dar chiar atît de repede nu puteau ei s-o uite. Tot Seni-ul rîdea şi mulţimea care fusese îmbrîncită din piaţă se perinda acum pe uliţe şi-o ţinea mai departe numai în cîntece şi fluierături, în rîsete şi hăuleli. Oricît s-au ostenit Begovic şi Dordevic să altoiască cu bastoanele lor de cauciuc pe cel pe care-l vedeau rîzînd sau fluierînd, după un ceas cizmarul cel cocoşat şi ticluise un cîntec despre povestea cu pricina, şi toată lumea îl cînta.

Moş Gorian, unchieşul Orlovic, Curcin şi Pacic tocmai se aşezaseră la Marculin în jurul unei mese, să cinstească împreună cu moş Iosip şi cu fierarul cel vînjos nişte vinişor din cel negru, cînd grupuri întregi de marinari, de tăietori de lemne, de muncitoare la regie şi o liotă de copii trecură cîntînd în gura mare pe lîngă „Hotel Adria”. Cizmarul cînta singur cîte o strofă, iar ceilalţi o repetau în cor:

 

Veni Poseidon în oraş,

cu o căruţă mare

şi c-un hîrdău grozav de greu,

de nu pot opt să-l care.

 

Voia, întregului oraş,

ca toţi să-l pomenească,

şi magistratului înalt,

cu drag să-l dăruiască.

 

Se povestea de-un peşte greu;

s-au pus şi rămăşaguri,

cei mai semeţi pe aur mult

şi perle în şiraguri.

 

Primarul cu întregul sfat

pe zeu mi ţi-l primiră

cu muzicanţi şi fete mari

ce-n cor îl proslăviră.

 

Se ia capacul de pe vas,

trompeta-şi tună glasul,

dar mic şi mare sînt trăsniţi

şi îşi astupă nasul.

 

Un cap zărim, şi-o coadă-apoi,

colac ca firu-n tort,

şi vesel strigă un copil:

„Ăsta-i un cîine mort”

 

Primarul se uită năuc,

holbat stă magistratul,

şi rîde doar norodul biet

văzînd pe răposatul.

 

Slăvit să fii tu, Poseidon!

şi-om proslăvi şi mîine

viteazul port, a mării stea,

ce-a dat plocon un cîine.

 

Toţi se tăvăleau de rîs, iar după o jumătate de ceas, cînd cîntăreţii şi cîntăreţele trecură din nou pe acolo, începură şi muşteriii să cînte laolaltă cu ei.

 

...viteazul port, a mării stea,

ce-a dat plocon un cîine!...

 

— În sănătatea poetului – strigă Curcin, ridicînd paharul spre cizmarul cel cocoşat.

Moş Orlovic îi şopti lui taica Gorian:

— Uite c-am fost şi noi răzbunaţi.

Moş Gorian îi răspunse cu un gest de încuviinţare:

— Da, grozav au mai brodit-o copiii! Mult mai straşnic decît mi-aş fi rostit eu cuvîntarea.

Marculin cel gras, care, cu paharul înainte, sta ghemuit la masa lor, se arătă însă cam îngrijorat.

— Nu-i oare cam prea de tot? îşi dete el cu părerea cînd oamenii, cîntînd, porniră mai departe.

Moş Iosip clătină din capul său cărunt:

— Lasă că-i bine, Marculin. Lasă că-i bine... Glasul poporului e glasul lui Dumnezeu şi nu strică de loc să mai audă şi mărimile ce gîndeşte despre ei Dumnezeu şi poporul.