Capitolul 3
Lui Branko îi e foame şi de aceea ajunge la închisoare

La început, Branko făcu nişte salturi atît de grozave, încît coborî văgăuna aproape venind de-a berbeleacul. Însă nu fugea fiindcă s-ar fi temut de bătrînă, ci fiindcă simţea o negrăită plăcere să gonească aşa, ca scăpat din puşcă. Ba îi veni chiar să şi rîdă. Mamă Doamne! Cum mai răcnise bunica şi cum se tînguia papagalul: „Vai, sărmanul unchi Iacova!“...

La lumina zilei, văgăuna arăta cu mult mai atrăgătoare decît noaptea. Tufişurile de ienupăr aveau vîrfurile verzi, cu prelungiri înflorite. La dreapta şi la stînga răsăreau alte tufe. Sus pe creastă cîţiva piersici îşi desenau conturul pe cer. Pietrele mari sticleau la soare, iar iarba era presărată cu mărgăritare multicolore de rouă; chiar şi măslinii, şi bătrînii smochini se înveşmîntaseră cu frumoase boabe de mărgăritar.

Băiatul ajunse pe alee. Ziua, ea părea şi mai întunecoasă decît în timpul nopţii. Platanii cei groşi, care nu lăsau lumina lunii să se strecoare prin frunzişul lor, împiedicau şi razele soarelui să străbată. Răcoarea nopţii nu pătrunsese nici ea acolo, aşa că sub platani stăruia o zăpuşeală umedă.

Maşina poştei, care făcea cursa către locurile Plitvicului, venea hurducîndu-se din oraş. O cireadă de vaci înainta greoi în faţa maşinii. Şoferul claxonă, însă fu nevoit să oprească, deoarece vacile nu se dădeau la o parte.

La vremea asta şoseaua era îndeobşte foarte animată. Un ţărănuş, care-l privi sfidător pe Branko, mîna din spate patru măgari, fiecare împovărat cu un munte de coşuri, lăzi şi saci. Două femei călare pe catîri mergeau la trap spre oraş. Mai erau şi care mari ţărăneşti, trase de boi, ce coteau spre alee, şi, printre ele, fete şi femei mergeau încovoiate sub greutatea coşurilor; un flăcăiandru împingea un cărucior, iar doi biciclişti veneau sunînd de zor în urma cirezii de vaci.

Dinspre oraş, alt furnicar de lume. Pădurari care mergeau la lucru, un grup de tineri muncitori de la carierele de piatră care fluierau un cîntec, oameni din Seni îndreptîndu-se spre grădinile lor, un faeton de lăptar ce se ducea la ţară.

După ce trecu de poartă, Branko intră în piaţă. Soarele se ridicase mai sus şi bătea în frumoasele lespezi pătrate care acopereau tot locul acela. Sub lumina lui, piaţa arăta ca o oglindă uriaşă, pe care oamenii se iveau ca nişte pete cenuşii, murdare.

Băiatul se îndreptă spre fîntînă, îşi cufundă faţa în apă şi se apucă să-şi frece de zor obrajii cu mîinile, apoi se scutură ca un cîine, împroşcînd stropi în toate părţile.

Aici, la fîntîna aceasta, se spăla el în fiecare dimineaţă. Şi ceilalţi copii sărmani din Seni tot aici se spălau, dacă nu cumva găseau mai cu cale să nu se spele de loc sau să se înmoaie repede în mare.

Acum, în piaţă nu aveai cine ştie ce de văzut. Cu şapca lui albă trasă pe fruntea-i posomorită, Ringelnatz mătura gunoiul în faţa „Hotelului Zagreb”. La dreapta, lîngă palatul episcopal, ţăranii îşi priponiseră vacile, şi mereu soseau alţii; fiece ţăran îşi lega vaca de drugii de fier, anume puşi acolo şi alcătuind un pătrat între marile coloane de piatră. Dinaintea fierăriei, moş Drăgan{6} potcovea un catîr.

Branko privi o clipă într-acolo. Drăgan ţinea sus piciorul dobitocului, iar Tomislav, liniştit şi serios ca totdeauna, aducea potcoava. Între timp, ucenicul lui strîngea cu un cleşte de lemn nările catîrului. Bietul dobitoc încerca să zbiere, să muşte, să zvîrle din copite, dar era prea tîrziu.

Ori de cîte ori animalul se cutremura, ucenicul sucea cleştele de lemn, aşa încît durerea pricinuită la bot era mai crîncenă decît cea de la picior, şi de tare ce-l durea în faţă, animalul abia mai simţea că, în spate, Tomislav îi bătea o potcoavă la copită. Abia după ce ucenicul slabi strînsoarea la nări şi bietul catîr putu iar să se mişte în voie, deoarece Drăgan îi dăduse drumul la picior, abia atunci simţi dobitocul că şi cu piciorul lui se întîmplase ceva. Şi-l izbea mînios de caldarîm, însă potcoava rămînea bine înţepenită.

Drăgan lovi uşurel catîrul de vreo cîteva ori peste grumaz, şi surul se potoli. O clipă după aceea o luă domol din loc, cu un sac în spinare, jos spre chei.

Băiatul îi urmări pe amîndoi. Pe străzi era linişte. Grăsunul de Curcin tocmai ridica oblonul de lemn al galantarului. Brozovic dăduse uşa de perete şi tîra afară nişte butoaie cu dopuri de plută pentru a le aşeza în faţa prăvăliei. Cizmarul cel cocoşat nu deschisese încă, de asemenea nici la „Hotel Nehai”.

În piaţa mare de lîngă chei se şi înfiinţaseră primii ţărani cu fructe, cartofi noi şi legume. Branko trecu la trap pe lîngă ei, îndreptîndu-se spre mare.

La ţărm acostaseră două vase pescăreşti. Branko îl căută cu privirea pe moş Gorian, prieten bun cu taică-său, care, la vremea asta, hălăduia cam totdeauna pe chei, însă nu-l văzu decît pe Radic cel costeliv şi vreo cîţiva pescari din Rab care descărcau peşte.

Băiatul se tot învîrti de colo-colo, făcînd naveta între piaţă şi cele două vase. Mai veniră şi alţi ţărani. Aduceau pătlăgele roşii şi le grămădeau în movile. Ţărănuşul pe care-l văzuse mînînd cei patru măgari descărcă povara din spinarea animalelor şi-şi aşeză marfa dinainte. Avea fragi, legume, trufandale şi piersici. El însă nu vindea cu bucata, ci cu coşul. Radic rînduia în stive găleţi cu scrumbii de mare. Fragezii peştişori subţiratici, cu spinarea lor măslinie, întunecată, străluceau minunat în soarele de dimineaţă. Trupul lor avea culoarea opalului, iar cei cu boturile căscate îşi arătau dinţii tăioşi şi ascuţiţi.

Pescarii din insula Rab vindeau bibani de mare, acei peşti mari măsurînd jumătate de metru. Pe trupurile argintii, înspăimîntătoare la vedere, se întindea o dungă neagră. Zăceau acolo grei, ca şi cum s-ar fi odihnit pe scîndurile albicioase ale stelajelor. Ori de cîte ori trecea pe lîngă ei, Branko făcea un ocol.

Ceva mai încolo, Maria cea bărboasă îşi rînduia şi ea taraba. Vindea zaharicale, ciocolată şi tot soiul de prăjiturele. Se legăna ca o raţă, bălăbănindu-şi trupul îndesat încoace şi încolo între un cărucior şi mica ei dugheană, ocăra de una singură, însă nu se lăsa ajutată de nimeni, fiindcă pentru ea toţi oamenii, dar mai cu seamă copiii, nu erau decît nişte hoţi şi nişte secături.

Sosiră şi primii cumpărători. Nevasta lui Curcin, cu o bluză de culoare deschisă, slujnica preotului, cu o sacoşă cît toate zilele, pe care o ţinea dinainte. Pletnic îşi mişca burdihanul umflat de la o tarabă la alta. O clipă, ochii i se opriră asupra lui Branko, apoi îşi întoarse privirea în partea cealaltă.

Tot umblînd aşa teleleu, băiatului i se făcu foame. Dar ce să mănînce? De obicei cînd îl chinuia foamea – şi asta se întîmpla destul de des, ori de cîte ori o zbughea dimineaţa din casă fără a mai aştepta ca maică-sa să fiarbă cafeaua sau cînd, la prînz, ea trebuia să mai rămînă la lucru, şi de-abia către orele patru putea să încropească o amărîtă de supă – nu-i rămînea decît să treacă pe-aici şi să culeagă de pe jos vreo roşie, sau era omenit de Curcin cu o bucată de pîine. Ici-colo mai ciupea el cîte-un măr sau cîte o caisă cînd nu-l vedea nimeni, şi dacă-l vedea cineva, mai cu seamă butucănoasa de Maria, îl ameninţa cu pumnul şi-i striga: „Am să te spun maică-ti” sau: Las’ c-o s-o pun în socoteala maică-ti”.

Acum nu mai putea să facă aşa ceva. Maică-sa murise. Nici nu mai îndrăznea. Toată dimineaţa, Maria se uitase chiondărîş la dînsul, iar cînd el îşi mai aruncase o dată ochii spre borcanele-i cu zaharicale, ea începuse să cîrîie:

— Aha, ai de gînd să şterpeleşti? Ia seama, că te dau pe mîna lui Begovic.

Însă cu cît zăbovea mai mult prin piaţă, furişîndu-se mereu dintr-un loc într-altul, foamea îl scurma tot mai avan. Se aşeză pe chei: „Parcă-i un făcut ca tocmai astăzi să nu vie moş Gorian!” Nici vorbă că el l-ar fi îmbiat cu o bucată din pîinea lui, aşa cum făcea totdeauna cînd Branko se aşeza lîngă dînsul. Sări iar în sus, căci foamea nu-i da pace, şi se trezi din nou umblînd printre tarabe.

Văzu pe jos un morcov. Îl ridică şi muşcă dintr-însul, însă asta îi înteţi şi mai mult foamea. Ah, de nu i-ar face atît cu ochiul piersicile şi caisele, aşijderea şi peştii, care se îngrămădeau în mormane tot mai înalte pe mesele pescarilor. Ba îşi mai înjghebaseră tarabele şi doi brutari, iar mirosul pîinii calde într-atît îi gîdila nările, că parcă ar fi avut pîinea sub nas, gata să muşte dintr-însa. Fu cît p-aici să înhaţe una, cînd îi veni în minte ceea ce-i spusese ieri bunică-si: „în viaţa mea n-am furat”... şi ce-i răspunsese ea: „Las’ c-ai să-nveţi. Toţi flămînzii fură”.

Nu, nu voia să fure. Strînse din dinţi, îşi încleştă pumnii şi dădu pe departe ocol tarabelor. Urcă sus, în parc, şi se ghemui pe o bancă. Se făcuse cald de-a binelea, muştele se adunaseră roi în jurul lui, în copaci bîzîiau albinele, iar în văzduh, chiar deasupră-i, cîrîiau vreo doi-trei pescăruşi. Mult însă nu putu să rabde. Parcă-l trăgea aţa devale, la chei. Nu, nu trebuia să fure. Cine ştie, poate mai găseşte vreun morcov sau vreun peşte, pe care să-l frigă, sau niscaiva caise fleşcăite, aruncate de careva fiindcă nu puteau fi vîndute.

Între timp, piaţa se umpluse de lume. Un furnicar de femei trecea de la o tarabă la alta. Pescarii trimiteau să li se aducă noi cantităţi de peşte de la vaporaşe. Flăcăiaşul acela cu măgarii îşi vînduse toată marfa. Acum vorbea cu o fată slabă şi ciolănoasă, care stătea lîngă el. Lui Branko, fata aceea îi atrăsese atenţia toată dimineaţa. Pe faţa ei aspră şi slăbuţă jucau doi ochi luminoşi, plini de îndrăzneală. Pistruii îi ajungeau pînă pe nas, iar un păr roşu-aprins îi învîlvora ca un foc creştetul. Ca şi Branko, era desculţă şi cu capul gol şi, tot ca el, se învîrtea încoace şi încolo printre tarabe. Pesemne că-l cunoştea pe flăcău, deoarece tăifăsuiau într-una. Iată că el o cinsti cu vreo două-trei pătlăgele roşii. Fata le vîrî sub jerseul verde, care, împreună cu o rochie veche, cafenie, era tot ce avea pe ea.

Branko se strecură din nou pe lîngă Radic; acesta tocmai vindea slujnicei primarului un castron întreg de scrumbii.

— Sînt proaspete? întrebă fata.

— Ca dumneata de proaspete – glumi Radic şi-i deşertă peştele în sacoşa de piaţă. Deşertînd marfa, un peşte căzu pe jos în apăraie.

Slujnicuţa nu băgă de seamă, căci vorbele lui Radic o făcuseră să rîdă. Nici Radic nu observă; numai Branko zări jos, între tălpile fetei, peştele căzut în apa murdară.

Îşi roti privirea jur împrejur. Oare a mai văzut cineva peştele? Nu, doar roşcovana aceea, care se afla tot lîngă flăcăul cu măgarii. În aceeaşi clipă ea se uită spre Branko şi-i făcu semn cu ochiul, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Dacă nu-l iei tu, îl iau eu”.

Branko se aplecă şi vru să vîre peştele în sîn, cînd se pomeni cu un pumn zdravăn în ceafă.

— Derbedeule ce eşti! răcni un glas aspru, rău şi brutal.

Branko se întoarse tresărind: era Karaman, bogătaşul, care-l înşfăcase cu mîinile lui mari şi puternice ca nişte baroase, ţinîndu-l strîns.

— Ce s-a-ntîmplat? întrebă Radic, ieşind de după taraba lui.

Slujnica holbă şi ea ochii, uitîndu-se mai întîi la Branko, apoi la Karaman.

— A furat, pungaşul! Faţa buhăită a bogătanului, cu ochii mici, împlîntaţi ca doi nasturi negri, se roşise toată. De la dumneata a furat! continuă el să răcnească şi, arătînd coada peştelui ce ieşea prin deschizătura cămăşii lui Branko, îl trase afară.

— Era pe jos – bîigui băiatul. Eu doar l-am ridicat...

Radic, care, de felul lui, nu era un căpcăun, tocmai se pregătea să spună: „Lăsaţi-l în plata Domnului! I-o fi foame, că dacă a căzut în murdărie, tot nu-l mai cumpără nimeni”, însă Karaman prinse a zbiera atît de tare după Begovic, încît se adună lume după lume, aşa că Radic trecu la locul lui după tarabă, vrînd mai întîi să vadă ce-o să spună mulţimea de toată tărăşenia asta.

Begovic, cu bastonul de cauciuc în mînă, cu chipiul dat pe ceafă şi cu vestonul descheiat, căci tocmai se cinstise cu un rachiu în circiuma din faţa pieţei, sosi în pas alergător. Tăie în două mulţimea cu degetele-i groase ca nişte castraveţi:

— Un derbedeu! Un derbedeu! Unde e?

— Aici! Şi Karaman îl îmbrînci pe băiat spre Begovic, ţinîndu-l vîrtos de gît, că i se vedeau urmele degetelor pe pielea lui Branko. Aici! Şi ridică peştele sus de tot: Uite, asta a furat.

Begovic se simţi dezamăgit în zelul lui. Ducă-se dracului băiatul cu fleacul lui de peştişor cu tot, cînd în piaţă, la spartul tîrgului, găseşti pe jos o duzină întreagă. De ce naiba Karaman, bogătaşul, face atîta zarvă pentru nimica toată?

Se mai băgară şi alţii-n ciorbă. Era acolo şi Susic, peticarul cel mititel, un moşneag cu tichie roşie şi cu o barbă albă ce-i atîrna peste caftan. Se mai aflau şi vreo cîteva femei bătrîne, un marinar, doi pădurari şi, în afară de slujnica primarului, alte trei slujnice.

— Păi nu vedeţi că numai foamea l-a împins pe copil la o treabă ca asta? se stropşi una din bătrîne.

Susic îşi scoase tichia:

— Auzi, dom’le! Să faci atîta tămbălău pentru un amărît de peşte! Da-n apă sînt cu miile!...

— Uitaţi-vă numai cum l-a sugrumat pe băiat, parcă i-ar fi pus juvăţul de gît – mîrîi marinarul.

— Lasă-l în plata Domnului, Begovic! strigară într-un glas pădurarii.

Grozav chef ar fi avut Begovic să le dea ascultare, însă Karaman i se adresă din nou:

— Nu există – spuse el. L-am văzut eu. Băiatul a furat cu bună ştiinţă şi trebuie pedepsit. Şi, mă rog, ştiţi voi cine sînt eu? Se întoarse cu tot trupu-i mătăhălos spre Begovic: Eu sînt Karaman, fermier şi consilier comunal, şi dacă nu înhaţi imediat puşlamaua, o să vorbesc cu primarul.

Lumea începu să murmure şi mai abitir:

— Karaman bogătanul!

— Zgîrie-brînză!

— Ăl care jupoaie lumea!

— Pe el să-l bage la başcă!

Karaman i se adresă încă o dată lui Begovic:

— Pui mîna pe el, sau mă duc eu să chem poliţia?

Begovic îl înşfacă pe Branko de umăr.

— L-aţi văzut cu adevărat pe băiat furînd, domnule Karaman? întrebă el.

— Cu amîndoi ochii! Poftim, uite şi prada! Şi ridică iar peştele în sus.

— Mai e cineva care l-a văzut? Poliţaiul se întoarse spre ceilalţi.

— Eu! răsună o voce limpede. Fata cu părul roşu se înfiinţă lîngă Begovic, privindu-i cu ochi scăpărători dc mînie şi pe Karaman, şi pe poliţai. Eu am văzut – repetă ea. Peştele zăcea de multă vreme pe jos. L-a mirosit un cîine, iar o femeie a călcat peste el. Abia pe urmă a venit băiatul şi l-a ridicat de jos – încheie roşcovana, arătînd spre Branko şi totodată fulgerîndu-l cu privirea.

— Aşa, va să zică... – mormăi Begovic şi se uită la Karaman să vadă dacă nu cumva, după această mărturie, antreprenorul şi-o retrage reclamaţia.

Dar Karaman – trupul lui mătăhălos, de namilă, crescu parcă şi mai dihai – rămase cu ochii aţintiţi la fată.

— Oare nu te-am mai văzut eu vreodată pe tine? întrebă el.

— Pe mine? Ea clătină atît de tare din cap, că părul i se zburli în toate părţile. Nici pomeneală de-aşa ceva.

— Fireşte! Glasul lui Karaman deveni puternic şi bubui ca o trompetă în toată piaţa: Te dă părul de gol, că după păr te cunoaşte oricine te-a văzut o dată. Alaltăieri te-ai îndesat la caisele mele, acum o săptămînă la fragii mei, acum...

Brusc, fata se făcu nevăzută. Ea se mistui în mulţime ca şi cum ar fi înghiţit-o pămîntul.

— Ci opreşte-o, beţivan nărăvit ce eşti! urlă Karaman, scos din minţi de mînie şi îmbrîncindu-l pe Begovic la o parte. Înhaţ-o! Pune mîna pe ea!

Begovic însă sta pironit locului de parcă prinsese rădăcini. Se simţea jignit că fermierul îl făcuse beţivan.

— Doar pe unul singur pot să pun mîna – mîrîi el — nu pe tot oraşul; pînă acum aţi vrut ca numai pe-ăsta să-l arestez – zise el şi-l scutură pe Branko.

Atunci bogătaşul se năpusti el însuşi prin mulţime cu cogeamitea-i făptură lătăreaţă, dînd să alerge după fată, dar, iscodind cu privirea în toate părţile, doar-doar i-o zări chica roşie, constată că micuţa dispăruse de mult.

Begovic sta proţăpit tot acolo, cu Branko.

— L-a mai văzut cineva? repetă el mecanic întrebarea.

Toţi cei de faţă clătinară din cap în semn că nu.

Poliţaiul se apropie de negustor:

— Peştele e al dumitale?

Radic zîmbi încurcat:

— Nici eu nu ştiu ce să zic. Am sute de peşti şi-i vînd la cîntar.

— Dar, mă rog, unde-i peştele? întrebă slujnica primarului şi îşi roti privirea jur împrejur.

Marinarul se porni pe rîs cu capul dat pe spate:

— Eu cred că l-a şterpelit Karaman.

Ceilalţi îi ţinură isonul la rîs.

— Păi n-am spus eu de la început? se amestecă în vorbă unul din pădurari. Pe Karaman să-l bage la başcă.

— Faci o reclamaţie în legătură cu furtul? Begovic scoase un carnet din buzunar.

Negustorul nu ştia nici el dacă să zică da sau ba. De dragul celor din jur ar fi spus bucuros ba, însă Karaman, bogătaşul – de care toţi se temeau şi care, în toiul verii, cînd avea vreo duzină de slugi, îi cumpăra la peşte cu chintalele – putea să se întoarcă dintr-un moment într-altul şi să afle.

— Dacă vrei, mai gîndeşte-te... – mormăi Begovic. Pînă una alta, eu îl duc pe băiat la poliţie. Dacă pîn’ diseară nu vine nici o reclamaţie, eu îi fac vînt afară.

Radic încuviinţă.

— Faceţi loc! Begovic îşi recăpătă curajul obişnuit, dădu mulţimea la o parte cu bastonul de cauciuc, îl împinse pe Branko printre ei şi, împreună, îşi văzură de drum. Abia acum se uită mai atent la făptaş. Aha! exclamă el. Mătăluţă mi-eşti, care va să zică! Şi-l îmbrînci uşor pe băiat. Atunci nu degeaba te-am altoit eu ieri.

Trecură pe lîngă bătrîna Maria.

— Ha-ha! Femeia îşi arătă faţa bărboasă din dugheană: Mi s-a pus pe şterpelit dumnealui! Mi-am închipuit eu...

— Da’ n-am şterpelit – se porni Branko să urle. Mi-era foame...

Bătrîna rîse şi mai strident:

— Păi tocmai asta se cheamă şterpeleală, mă dobitocule!

În faţa „Hotelului Adria” sta burduhănosul de Marculin.

— Arzi un rachiu, Begovic? întrebă el.

— Păi acum sînt cu un arestat – şi Begovic arătă spre Branko.

— Ei, las-o mai moale, hai! Un răchieş colo e ca şi cum n-ar fi. Îi turnă lui Begovic. Ce crimă a făptuit junele?

— A fost cam lung de mînă. Begovic bău, apoi îşi şterse cu grijă bărbia.

— Da’ pe ce-a pus mîna?

— Pe-un peşte.

Omul rîse:

— Măiculiţă, Doamne! Păi peşte avem berechet în Seni.

— Aşa a zis şi moş Susic – mărturisi Begovic – însă Karaman, bogătaşul, a cerut ca băiatul să fie arestat.

— Ăla? rosti gîfîit Marculin. Ăla ar face mai bine să-şi vadă de el decît de alţii.

Begovic turnă pe gît şi-al doilea păhărel, după care salută zicînd:

— Să ştiţi că n-am auzit nimic, domnule Marculin.

— Ba poţi să spui liniştit oricui – şi-i turnă lui Begovic şi-al treilea păhărel.

Cîţiva copii ascultaseră convorbirea. Cînd Begovic şi Branko porniră mai departe, aceştia le tăiară calea, strigînd în gura mare să audă toţi:

— Branko a furat! Branko a furat!

Branko se făcu foc şi, mai mult decît orice pe lume, ar fi dorit să se năpustească asupra micilor puşlamale. Dar totodată se simţi mîhnit, fiindcă, printre copii, zărise şi doi prieteni de-ai lui. Cu cîteva zile înainte se jucaseră împreună. Ba mai mult: ieri îl priviseră ca pe ceva neobişnuit şi se dăduseră sfioşi la o parte din drumul său, iar astăzi îl făceau hoţ şi-l ocărau.

Brozovic stătea în faţa prăvăliei lui. Mai întîi luă o priză de tabac, apoi se ciupi de nas. Cînd îi văzu pe Begovic şi pe Branko, clătină din capul său ţuguiat.

— Na, na, na! exclamă el. Ian te uită, băiatul a şi ajuns un vagabond nărăvit ca şi tat-su!

Fiul lui, la fel de mărunt ca şi părintele său, stătea alături, iar şapca-i de licean îi adumbrea faţa ascuţită. Deodată prinse a striga în gura mare:

— Hoţule! Hoţule!

Branko se înfurie rău de tot, şi cum Begovic, de cînd băuse cele trei păhărele, îl ţinea doar uşor de umăr, se smulse şi se repezi la Brozovic şi la fecior-su.

— Tatăl meu nu-i hoţ! le strigă el şi ridică pumnul, dar n-apucă să lovească, deoarece Begovic îl şi înşfăcă de cămaşă şi-i croi vreo două cu bastonul de cauciuc.

— Să nu-mi faci mie figuri dintr-astea! bîigui poliţaiul, clătinîndu-se pe picioare şi ţinîndu-l strîns pe băiat, care, în ciuda chelfănelii, se smucea într-una. Poliţaiul izbuti să-l domolească şi-l împinse mai departe.

O luară-n sus pe-o ulicioară şi nu se mai întîlniră decît cu o bătrînă, care nici nu întoarse capul spre ei. La răspîntia următoare se afla sediul secţiei de poliţie.

Dordevic{7}, celălalt poliţai stătea dinaintea uşii.

— A dat Dumnezeu să-l aduci?

— Păi ce ştii tu despre el? întrebă Begovic, mirat.

— Ştiu tot. Dordevic îşi schimonosi într-un rînjet faţa proaspăt rasă şi, văzîndu-l pe Begovic că se zgîieşte la el ca prostu’, continuă mai lămurit: A telefonat primarul că ţi-a predat Karaman un hoţ. Şi că, dacă-aţi venit, să-l anunţ de îndată ce sînteţi aici.

Begovic făcu o mutră şi mai tîmpă.

— Maica ta, Cristoase – mîrîi el – pentru un peşte împuţit, să stîrnească atîta zarvă!

Dordevic îl linişti, bătîndu-l pe umăr:

— Adu-l odată înăuntru pe hoţul tău de peşte. Că doar n-o să-l spînzurăm chiar pe loc.

Pînă atunci Branko îl urmase pe Begovic fără a crîcni, acum însă, cînd să treacă pragul ce ducea sus, la poliţie, începu să se zbată împotrivindu-se. Clădirea, gratiile groase de la ferestre, precum şi firma pe care sta scris ameninţător „Secţia de poliţie – Seni”, toate îl băgau în răcori. Şi băiatul se zbătea tot mai avan.

— Asta-i bună! Begovic îl îmbrînci cît colo: Ce, ţi s-a făcut iar de bastonul meu? Dar nu recurse la baston, ci îl luă pe sus şi-l trecu peste prag.

Branko îşi dete capul pe spate ca să mai vadă o dată lumina soarelui. În clipa aceea zări jerseul verde-deschis şi ciuful roşcat al fetei care-l apărase atît de vitejeşte în piaţă. De altfel, i se păruse lui de cîteva ori pe uliţe că vede străfulgerînd jerseul, însă acum îi apărea desluşit, şi îndată după aceea zări şi chipul fetei. Îi făcea semn. Asta parcă-l mai linişti pe Branko, drept care încetă să se mai împotrivească.

Begovic îl duse într-o încăpere unde, în afară de un birou şi de o bancă, se aflau nişte dulapuri înalte cu dosare şi o pendulă.

— Ia spune cum te cheamă, puştiule! i se adresă Dordevic, care trecuse la birou.

— Branko – mîrîi băiatul cu glhs înăbuşit.

— Zi-i mai departe... vreau să ştiu şi celălalt nume.

— Babici.

— Şi unde stai?

— Nicăieri – răspunse Branko, oţărît.

— Da’ mamă n-ai?

Begovic se grăbi să-i facă semn, apoi spuse:

— A murit alaltăieri.

— Aşadar, decedată. Dordevic desenă o cruce pe hîrtia lui.

— Tatăl?

Branko iară nu răspunse.

— Milan e tat-su – zise Begovic în locul lui.

Dordevic lăsă tocul din mînă:

— Milan... Măi, ce viorist grozav! În viaţa mea n-am auzit altul ca el!

Branko izbucni:

— Brozovic l-a făcut hoţ.

Dordevic rîse:

— Brozovic... Aşa, care va să zică. Păi dacă-ţi mai spune vreodată una ca asta despre tată-tu, apăi răspunde-i să bage de seamă să nu venim noi iar şi să constatăm că greutăţile lui dau lipsă la cîntar. Apoi se adresă lui Begovic: Unde-l băgăm?

Begovic, care se aşezase pe un scaun şi închisese ochii, sări în sus:

— Ce-ai zis?

— Unde-l băgăm?

Begovic stătu pe gînduri:

— Cel mai bine ar fi în celula din dos.

— La asta m-am gîndit şi eu – încuviinţă Dordevic. E celula cea mai mare şi mai luminoasă, acolo n-o să-i fie atît de frică.

— Mie nu mi-e frică – rosti Branko tare.

Dordevik se uită la el:

— Binişor, băiete, nu te grăbi să spui asta. Cînd stai acolo ziulica-ntreagă singur cuc, fără să vrei ţi se face frică.

Begovic luă o legătură de chei din perete şi, după ce străbătu clădirea, îl scoase pe Branko într-o curte. De clădire se lega o aripă laterală. Ferestruicile aveau toate gratii, numai ultima, ceva mai mare decît celelalte, era prevăzută doar cu două bare de fier puse în cruce.

Intrară în aripa laterală. În faţa lor se întindea un coridor lung, cufundat pe jumătate în întuneric. Din patru în patru metri se căsca în zid o uşă grea, încuiată cu zăvor şi lacăt.

Begovic o luă de-a lungul coridorului, tîrîndu-şi picioarele. Se opri la ultima uşă, moşmondi la legătura de chei, apoi descuie şi-l împinse pe Branko înăuntru.

— Aşa – zise el – rămîi aici pîn’ te-oi scoate iarăşi. Şi la douăsprezece fix îţi aduc ceva demîncare.

Branko nu răspunse; îl auzi pe poliţai trîntind uşa după el, apoi îşi roti privirea jur împrejur.

Încăperea măsura patru metri pe patru. Totul înăuntru era alb: pereţii, tavanul, pînă şi podeaua, presărată cu nisip, scînteia albicioasă. Şi nimic altceva decît un hîrdău cu capac. Fereastra pe care Branko o văzuse de-afară se găsea pe peretele din fund, cam la doi metri înălţime, alcătuind un pătrat cu latura de jumătate metru. Barele de fier puse în cruce, care împărţeau fereastra în patru, erau solide şi adînc înfipte în piatră.

Branko îl auzi pe Begovic cum trage zăvorul şi cum răsuceşte de două ori cheia în lacăt. De asemenea îl auzi cum îşi suflă nasul şi o ia îndărăt pe unde a venit, tîrşindu-şi picioarele.

Frica puse stăpînire pe el. Da, dintr-o dată îl cuprinse o frică grozavă. Se năpusti asupra uşii şi vru s-o forţeze, însă era solidă. Sări în dreptul ferestrei şi încercă să ajungă pînă la ea, dar nu izbuti nici cu ajutorul hîrdăului. Începu să strige, mai întîi jalnic, apoi mai tare, dar, cum nimeni nu-l auzea, se lăsă păgubaş şi se ghemui într-un colţ.

Lacrimile începură să-i şiroiască pe obraji. Da, plîngea fiindcă se vedea în gaura aceea, fiindcă totuşi furase, ceea ce el n-ar fi vrut în ruptul capului, fiindcă lumea îl ocărise şi pe taică-său, şi pe el; plîngea pentru toate, şi plînse amarnic, pînă cînd povara ce-i apăsa inima se mai uşură.

Nu putu să-şi dea seama cîtă vreme plînsese aşa, cînd deodată auzi un zgrămpţănit sub fereastra lui. Venea cineva? Se uită în sus. Nu văzu nimic, însă zgomotul se desluşi mai limpede. Tocmai cînd voia să se ridice şi să deschidă gura, zări o mînă care apuca strîns drugii ferestrei, iar o clipă mai tîrziu se arătă ceva verde şi, mai-nainte ca Branko să-şi vină în fire din mirarea ce pusese stăpînire pe el, se ivi părul roşu şi capul fetei pe care o văzuse cu puţin mai-nainte.

Sta cocoţată acolo sus şi se uita ţintă la el. Fireşte însă că nu putea să vadă nimic, fiindcă privea de la lumină în întuneric.

— Eşti aici? întrebă ea în şoaptă.

— Da – răspunse Branko, tulburat.

Fata duse un deget la gură:

— Ssst! Nu vorbi aşa tare, să nu ne-audă cineva.

Branko tăcu. Ea se aşeză pe pervazul ferestrei şi băiatul putu s-o vadă bine.

— Cît e de-acolo de jos pînă la mine? întrebă ea.

— Doi metri... Poate şi mai mult.

— Poţi s-aiungi pînă sus?

Branko clătină din cap:

— Nu merge.

— Aici afară a mers. Tot zidul e numai crăpături.

— Aici e neted ca-n palmă – răspunse Branko, trist.

— Da’ nu-i nici un hîrdău? continuă să întrebe fata, aţintindu-şi privirile în încăpere.

— Nici cu hîrdăul nu se poate. Am încercat.

— Adu-l totuşi lîngă perete. Eu îţi întind mîna... sau nu, stai, poate mai bine piciorul. Fata îşi întinse picioarele printre gratii.

Branko apropie hîrdăul şi se urcă pe el. Pînă la picioarele ei, pîrlite de soare, zdravene şi cam jegoase, abia-abia ajungea cu degetele. Nu putea însă nici să le cuprindă, nici să se agaţe de ele ca să se salte pînă sus.

— Nu merge – zise el încă o dată şi se dădu jos de pe hîrdău.

— Hm! făcu fata, ţinîndu-şi capul ţeapăn şi dat mult pe spate, pentru ca, într-o nouă încercare, picioarele să-i coboare mai jos în celulă. Hm! După un răstimp zise iarăşi: Aşteaptă puţin. O să mă gîndesc la ceva mai bun.

Branko văzu cum dispar treptat mai întîi picioarele, apoi capul şi, în cele din urmă, mîinile.

Se simţea din cale afară de tulburat. Oare cine este fata asta? Şi cum de se-ngrijeşte de el, cînd toţi, chiar şi prietenii lui l-au părăsit? Abia dacă a văzut-o mai-nainte. Cel mult o dată, jos la chei. Ce-a spus Karaman, bogătaşul? Că i-ar fi furat nişte caise. Dar ce importanţă are, dacă ea îl ajută să scape? Se învîrti ca o sfîrlează încoace şi încolo. Şase paşi pînă la uşă şi şase paşi înapoi. Să sperăm c-o să se-ntoarcă. Să sperăm că n-a văzut-o nimeni şi să sperăm că Begovic sau Dordevic n-au să se înfiinţeze acolo pînă ce el nu va părăsi celula.

Să se fi scurs aşa cam o jumătate de ceas de la plecarea fetei. Branko auzi bătînd unsprezece şi jumătate şi, după un răstimp, douăsprezece fără un sfert. Fata trebuia să se arate negreşit, căci altfel i-o lua Begovic înainte.

Deodată Branko auzi din nou zgrămpţănind la fereastră. Însă nu fata se ivi, ci o prăjină. Cineva o împingea înăuntru printre barele aşezate în cruce la fereastră şi împinse pînă cînd prăjina se înţepeni între drugi şi zid.

După un minut se proţăpi şi fata pe pervazul ferestrei.

— Iată-mă-s înapoi – spuse ea, rîzînd şi arătîndu-şi dinţii. Am adus o prăjină. Ia seama. Am s-o las spre tine. O smuci puţin şi prăjina se aplecă în jos. Dă-te la o parte – mai şopti ea. Branko sări iute la perete cînd prăjina tocmai cobora. Ei, acum trebuie s-o potriveşti la fereastră – îl povăţui fata. Eu o ţin şi tu te caţări pe ea.

Branko cuprinse cu braţele şi cu picioarele prăjina cea groasă şi începu să se salte în sus.

— Bagă de seamă! Fata îi întinse mîna, apucîndu-i zdravăn degetele.

Încă o sinucitură, şi iată-l sus.

Se aflau foarte aproape unul de celălalt. Branko văzu că fata avea buze subţiri, urechi mici şi ochi căprui, luminoşi. Cum străluceau aşa, păreau a fi de chihlimbar, iar pistruii îi năpădeau toată faţa, chiar şi nasul ascuţit şi obraznic.

— Cine eşti tu? întrebă el.

— Las’ că-ţi povestesc mai tîrziu – răspunse fata. Acum mai trebuie să te strecori printre gratii.

El uitase cu desăvîrşire de treaba asta. Între ei mai erau gratiile. Branko se prinse cu nădejde de barele reci şi temeinic înfipte. Încercă să le zgîltîie.

— Nu cred că le putem smulge.

Ea se puse pe rîs.

— Nătîngule! exclamă cu dojană în glas. Cred şi eu că nu le putem smulge. Trebuie să te strecori printre ele.

— Da’ crezi c-o să-ncap? şi Branko îşi trecu iute capul prin pătratul de sus.

— Măcar să-ncerci şi, de n-oi putea, va trebui să rămîi acolo pînă-ţi dă Begovic drumul.

Branko îşi repezi capul înainte, dar umerii îi rămaseră tot înăuntru.

— Sînt prea gros – oftă el şi vru să sară îndărăt în celulă.

— Trage-ţi capul înapoi – îi porunci ea – şi încercă să vîri mai întîi braţul stîng. Aşa... – îl ajută fata. Acum capul... pe urmă umerii.

Încercă să-l tragă afară.

— Nu, zău, sînt prea gros!

— Nu vezi că eşti pe jumătate afară? Ia mai încearcă o dată.

Se mai îndesă puţin, sforţîndu-se, şi tocmai cînd voia să spună din nou că nu merge, auzi la toate bisericile bătînd ora douăsprezece şi totodată nişte paşi de-a lungul coridorului.

— Vai – se jelui el – cred că vine Begovic! Se propti şi mai vîrtos.

— Lasă-l să vie! îl consolă fata. Acum doar olecuţă să-ţi mai sugi burta şi, pînă descuie el uşa, te şi vezi afară.

Băiatul spînzura pe jumătate de cealaltă parte a ferestrei, însă nu mai avea nici un punct de sprijin.

— Dă-ţi drumul jos – spuse ea. Te ţin eu.

Branko se supuse.

Pe coridor, Begovic – fiindcă, într-adevăr, Begovic era: îi aducea lui Branko mîncarea – încerca zadarnic să descuie uşa. Mai dăduse o raită prin oraş şi, pretutindeni, după ce i se făcuse cinste cu un păhărel-două de rachiu, fusese nevoit să povestească păţania cu băiatul arestat şi cu peştele şterpelit. De astă dată, şi mai abitir ca-nainte, poliţaiul îşi simţea picioarele şi mîinile şovăielnice.

Branko, agăţîndu-se de fată, putu să-şi tragă şi picioarele afară. Privi în jos: fereastra nu mai era atît de sus ca în celulă.

— Hai sări – îl îndemnă fata – că altfel pun iar mîna pe tine!

Branko sări. În această clipă Begovic deschise uşa si intră în celulă.

— Na, ţine-aici – zise el şi vru să-i întindă băiatului blidul, cînd văzu prăjina şi încăperea pustie.

— Fir-ar a naibii de treabă! se tîngui poliţaiul. Puşlamaua a şters-o şi tocmai acum trebuie să vie şi primarul să vadă ce-i cu el.

Îşi aruncă ochii în sus. Branko dispăruse, dar Zora încă nu plecase de la fereastră. Fata scoase limba la el.

— La revedere, Begovic! îi strigă ea.

Speriat, Begovic scăpă din mînă strachina şi rămase cu ochii holbaţi la fată.

— Ce mai, sînt beat turtă! îngăimă el. Ştiu c-am închis un băiat, şi-acuma văd că-i fată aia care-o ia la sănătoasa.

Zora îşi scutură părul.

— Da, sînt fată – rîse ea – şi ca să ştii cu cine ai de-a face, iată: eu sînt Zora cea roşie.

În aceeaşi clipă îşi dezlipi mîna de pe drugi şi dispăru.