Capitolul 11
Prins şi iarăşi liber

Pentru prima dată copiii nu putură să doarmă. Cel mai neliniştit era Branko şi se zvîrcolea în culcuşul lui. Din cînd în cînd, Duro se ridica din culcuşul său şi, prin golul dintre două creneluri, scruta bezna. Pe Nicola, în afară că-l chinuia gîndul privitor la isprava lor de la iaz, îl mai durea şi piciorul. Numai Pavle sforăia dus.

Cînd se lumină de ziuă, Zora coborî la ei.

— De ce nu dormiţi? întrebă ea.

— Am făcut-o rău de oaie ieri! spuse Branko.

Zora îşi ţuguie buzele:

— Aş! într-o zi-două o să uite lumea de cei cîţiva peşti.

— Trei mii de dinari e o sumă mare – interveni Nicola.

— Foarte mare – se amestecă şi Duro. Eu zic că-i mai bine să dispărem de-aici.

Zora bătu din picior:

— Eu nu mă mişc! Cel puţin atîta vreme cît nu ne-om răzbuna pe toţi liceenii pentru cîte i-au făcut lui Stiepan.

Aduse din culcuşul ei o tablă, pe care scrisese cu creta:

 

Danicik

Smolian

Ivekovic

Skalec

Brozovic

Marculin

 

Trase o linie, tăind numele lui Danicik şi Smolian.

— Nu – repetă – n-o să plec de-aici decît atunci cînd o să pot tăia şi numele celorlalţi cu o linie la fel.

— Putem să ne răzbunăm şi ceva mai tîrziu – interveni Duro.

— Ba eu o să mă răzbun chiar astăzi! se înfurie Zora. N-aveţi decît să rămîneţi aici.

— Păi dacă te duci tu, merg şi eu cu tine – se grăbi să spună Branko.

— Şi vin şi eu, de-ar fi să-mi duc piciorul într-o mînă – rîse mînzeşte Nicola.

Aşteptară pînă ce în oraş bătu ora şapte, după care se grăbiră să plece.

Puţin înainte de primele case se despărţiră. Pavle trebuia să ia pîinea de la brutar. Zora şi Duro voiau să afle dacă, într-adevăr, paguba era chiar atît de mare pe cît se zvonise, iar între timp, Nicola şi Branko trebuiau să iscodească prin preajma casei lui Brozovic.

— După un ceas ne întîlnim aici – spuse Zora şi dispăru împreună cu Duro.

Pentru Branko şi pentru Nicola nu era de loc uşor să pătrundă în oraş şi să ajungă la Brozovic. Mai întîi o luară pitulîndu-se pe albia Potocului în jos, apoi se furişară într-un şanţ de scurgere. Şanţul, care se prelungea cu un canal, era închis cu un capac. Se opintiră cu amîndouă mîinile ca să-l dea la o parte şi astfel putură să se tîrască afară.

Se aflau într-o curte aproape de biserica Sfîntul Francisc, drept în spatele cafenelei pe care o ţinea Pletnic. Branko ştia pe degete fiece casă, fiece pivniţă, fiece zid şi fiece gard.

— Haidem! strigă el şi o luă înainte.

Băieţii coborîră bîjbîind o scară, ajunseră într-o pivniţă, se furişară printr-o ferestruie şi ieşi în a doua curte.

De-aici trebuiau să străbată un grajd lung, care, totodată, era şi depozit de fiare vechi, de brăzdare şi alte unelte agricole.

— Asta-i magazia lui moş Tomislav – spuse Branko.

— Fierarul?

— Da, fierarul.

Ajunseră în dreptul unei uşi.

Grijuliu, Branko cercetă mai întîi bine cu privirea pe-afară. De-aici putea să vadă brutăria lui Curcin, atelierul cizmarului şi „Hotelul Adria”.

Curcin sta în faţa brutăriei, îşi freca mîinile şi se tot uita în susul şi în josul străzii. „Hotel Adria” nu se deschisese încă. Dinspre piaţă coborau două ţărănci cu coşuri. Se îndreptau devale, către chei. Copiii le aşteptară să treacă, apoi traversară iute strada.

Îi înghiţi o poartă cu gang. Mirosea a catîri şi a măgari, şi copiii îi şi auziră fornăind.

— Încet... Încet...! şopti Branko şi se prelinseră repede, cu suflarea tăiată, pe lîngă grajd.

Moş Drăgan, catîrgiul, vorbea cu dobitoacele lui.

— Oton! i se adresă el măgarului său. Puturosule, tu, cum ai dormit? Şi, ca şi cum n-ar fi avut timp să aştepte răspunsul, tot el continuă: Las’ că ştiu eu c-ai dormit pe cinste. Însă acum, hai! Azi trebuie să plecăm la Susak.

E drum lung pentru noi!

Ceva mai departe, în spate, auziră pe cineva fredonînd un cîntec. Era cărbunarul, care-şi depozita aici mangalul, iar acum îşi lua marfa la spinare, pregătindu-se să strige prin oraş: „Chiop, chiop, cărbunii, cărbunaru’!”

Gangul dădea într-o curte îngustă. Era curtea unui vechi castel al uscocilor. Oriunde te-ai fi aflat, puteai privi în curte prin nişte ferestre împodobite cu coloane fin cizelate. La aripa stîngă, o largă scară exterioară ducea sus în castel. La intrare, unde se termina scara, tronau doi lei mari de piatră.

Curtea devenise depozitul lui moş Susic, peticarul. Tot ceea ce nimeni din Seni nu mai putea folosi zăcea aici, claie peste grămadă. Fiare vechi, oale, saltele desfundate, hîrtii, cutii goale de conserve, şi multe, multe altele de soiul ăsta.

Cu tichia-i roşie şi mutra lui bărboasă, cu caftanul vechi strîns pe trupul firav, moş Susic stătea dinaintea unui morman uriaş şi alegea nişte ciolane pe care le punea apoi într-un sac.

Copiii aşteptară pînă ce bătrînul umplu sacul şi-l cără într-o pivniţă. Îndată ce tichia lui roşie dispăru, ei se şi repeziră în sus, pe scara exterioară, trecură pe lîngă lei şi intrară într-o încăpere spaţioasă.

Şi aici era domeniul lui Susic, însă în sală se afla marfa lui „mai bună”: sobe vechi, ceaune care mai puteau fi întrebuinţate, scaune ale căror mădulare se mai puteau încleia, îmbrăcăminte zdrenţuită şi poze colorate.

Branko se apropie de o fereastră din fundul sălii ce dădea într-o altă curte. Îi făcu semn lui Nicola, care, uimit, rămăsese cu ochii la poze şi la diferitele mobile de-acolo.

— Vezi tu – şi Branko arătă în jos – asta-i curtea lui Brozovic.

Curtea era un patrulater, întocmai ca şi aceea prin care se furişaseră adineauri, numai ceva mai îngustă şi mult mai lungă. În faţă îşi avînta silueta casa înaltă a lui Brozovic, iar în fund se afla o magazie. Restul curţii era ticsit de coşuri şi de munţi de lăzi.

Priviră tăcuţi o bucată de vreme, jos în curte.

Nicola îl înghionti pe Branko cu cotul:

— Şi-acum ce facem?

— Nici eu nu ştiu. Ar trebui totuşi să vedem dacă Brozovic e acasă.

În clipa aceea auziră glasuri.

— Poate că-i el – şopti Nicola. Şi copiii se lăsară în jos, plecîndu-şi capetele.

Într-adevăr, cel care venea era băiatul cu mutră de vulpe, iar după el, un alt liceean.

— Haide! Haide! îl îndemna cu glas scăzut Brozovic.

— Las’ că vin – mormăia celălalt, care era mult mai înalt decît Brozovic.

— Da’ nu mai ţipa aşa! se stropşi micul Brozovic, ducîndu-şi degetul la buzele-i ţuguiate: Ştii doară că tata nu trebuie să afle.

Băitanul cel mare încuviinţă din cap, morocănos, schimonosindu-şi faţa-i prelungă şi palidă.

— Îl cunoşti? îl întrebă încet Branko pe Nicola.

— Cred că-i băiatul lui Karaman – răspunse piciul. În orice caz, l-am văzut de multe ori împreună cu bătrînul Karaman.

Branko încuviinţă printr-un semn. Da, el trebuie să fie. Avea aceiaşi ochi de porc ca şi bătrînul, acelaşi trup greoi şi bine legat, aceleaşi mîini butucănoase, precum şi acelaşi mers lenevos al lui Karaman. Cu părul scurt şi ţepos, cu faţa lui parcă tăiată-n brînză, semăna cu un arici uriaş.

Ajungînd la unul din mormane, băiatul lui Brozovic împinse la o parte cîteva lăzi, pînă se căscă o deschizătură prin care se tîrî înăuntru.

Feciorul lui Karaman nu prea părea încîntat să-l urmeze pe Brozovic în gaura aceea, şi numai după ce mutra de vulpe îl chemă de cîteva ori, catadicsi să intre şi el tîrîş înăuntru. Îndată după aceea, Brozovic împinse, dinăuntru, lăzile la loc.

— Ce naiba or fi punînd la cale? şi Nicola îi făcu lui Branko cu ochiul.

— N-avem decît să tragem cu urechea. Branko se săltă pe pervazul ferestrei şi, cu luare-aminte, îşi dădu drumul în jos. Nicola îl urmă. Se îndreptară amîndoi spre muntele de lăzi. Branko îşi lipi urechea de lada din faţă, însă nu auzi decît nişte şoapte răguşite. Nicola făcu înconjurul mormanului.

— De aici se-aude mai bine.

Micile iscoade puteau acum să desluşească limpede fiece cuvînt.

— Îţi dau douăsprezece bomboane pentru timbrul german de cincizeci de pfeningi, Franio – desluşiră ei şoapta lui Brozovic – iar pentru timbrul englez de doi penny şi jumătate ai o jumătate de ciocolată.

— Dar pentru cele două olandeze ce-mi dai?

— Ia arată-mi-le...

Karaman, pare-se, îi arătă timbrele, căci îl auziră pe Brozovic plescăind încîntat din limbă.

— Poate încă o jumătate de ciocolată?

— Pentru cele olandeze vreau, ca şi deunăzi pentru cele două franţuzeşti, o cutie de sardele în untdelemn — spuse Karaman.

— Eşti nebun?

— Mai ieftin nu le las.

— Păi nu mai pot să fur iar o cutie de sardele – se milogi mutra de vulpe.

— Las’ că mai ai încă trei.

— Astea i le-am promis lui Skalec pentru cîteva timbre norvegiene.

— Atunci dă-i lui numai două – hotărî Karaman.

— Din partea mea, fie şi aşa – oftă Brozovic – însă ascunde-le bine, să nu vadă tata.

Branko şi Nicola se uitară unul la altul.

— Cred că acum au să iasă de-acolo – şopti Nicola.

Branko clipi din ochi şi se ascunse după lăzi. Nicola îşi plecă şi mai jos capul şi rămaseră neclintiţi.

Primul care ieşi la lumină fu Brozovic. Începu să fluiere tare, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Apoi se ivi şi Karaman. Străbătură agale curtea şi se înapoiară în casă.

— Ei, ce facem acum? întrebă Nicola cînd ceilalţi doi dispărură pe uşa locuinţei.

— Mă blegule, acum o să vedem ce are Brozovic în ascunzătoarea lui – răspunse Branko şi împinse lăzile la o parte.

Odrasla mămularului părea să-şi fi înjghebat acolo o peşteră de tîlhari. După prima ladă se înfăţişă ochilor un coridor îngust şi lung, alcătuit din două lăzi cu fundurile şi capacele date în lături, apoi intrară într-o ladă mai mare, unde băieţii puteau chiar să se aşeze.

— Vezi ceva? întrebă Nicola.

Branko spuse că nu.

— Cred însă că mai-nainte ei au avut lumină aici – îşi dădu el cu părerea. Timbrele, totuşi, le-au văzut.

Nicola dibui un chibrit în buzunar. Îl aprinse. În lada cea mare se aflau diferite lădiţe şi, pe una din ele, descoperiră o lampă de petrol. Nicola o aprinse. Acum putură să vadă mai bine în jurul lor.

Mai întîi descoperiră într-o lădiţă patru pachete de ciocolată. Într-alta găsiră cele două cutii de sardele despre care pomenise Brozovic.

— Ia te uită – chiui Nicola – aici are şi ţigări, şi tutun, ba şi o sfoară pentru undiţă.

În timpul acesta, Branko dibăcise nişte bomboane, bastonaşe de marţipan, pastile de mentă, o pungă cu migdale şi una cu stafide.

— Mare puşlama! exclamă el. Ăsta i-a furat lui tat-su jumătate din prăvălie.

Într-un carton mai găsiră luminări, o lampă de buzunar şi două bricege. Adunară totul laolaltă, îndesară lucrurile prin buzunare şi în sîn, sub cămaşă, şi părăsiră tîrîş mormanul de lăzi.

În casă era linişte peste tot. Copiii se întoarseră la fel de repede în curtea peticarului şi, după cîteva minute, se aflau la locul de întîlnire cu ceilalţi. Pavle, Zora şi Duro sosiseră.

— Ia să vedeţi ce-avem noi! şi Branko îşi vîrî mîinile în buzunare şi-şi scoase avutul.

Nicola le arătă cutiile de sardele, tutunul şi ţigările.

Zora sări în sus:

— Cred că i-aţi furat lui Brozovic toată prăvălia.

— Nu lui – rîse Nicola – ci lui fecioru-su!

— Lui fecioru-su?

Şi le povestiră cum micul Brozovic îşi înjghebase în lăzile lui taică-su un depozit de lucruri furate.

— Şi depozitul ăsta l-am jefuit noi puţintel!

— Straşnic! strigă Pavle, plesnindu-se peste şolduri.

Pînă şi Duro îi lăudă.

— Dar aţi scris acolo că voi aţi fost? întrebă Zora.

Nicola îşi dădu una peste frunte:

— Uite c-am uitat!

— Acum o să bănuiască, poate, pe oricare altul – se supără Zora.

— Da’ putem să ne-ntoarcem – propuse Branko. Cu siguranţă c-o să mai găsim multe alte lucruri.

— Să mergem! spuse repede fata.

Străbătînd şanţul, Zora istorisi rezultatele călătoriei sale de informare.

— Cred, într-adevăr, că e de rău cu scurgerea iazului. Toată lumea ne ocărăşte. De sus, de pe alee, încearcă să prindă peştii, cu năvoade şi căldări. Morarul l-a chemat pe Begovic şi încă alţi trei oameni şi se pare că au găsit destul de mulţi în rîu şi în livada inundată.

— Aşadar, ar fi totuşi mai bine să dispărem pentru o bucată de vreme – fu de părere Branko.

— Da’ nici n-am spus că aş fi împotrivă – se apără Zora. Eu zic doar ca, mai-nainte de-a ne lua tălpăşiţa, să ne răzbunăm pe toţi liceenii ăştia.

Cînd ieşiră din canal, cît pe ce să fie prinşi. În curte, o femeie care atîrna rufe pe frînghie, se sperie cumplit cînd văzu ridicîndu-se deodată capacul şi apărînd mai întîi ciuful roşu al Zorei, apoi cel negru al lui Branko; femeia fugi ţipînd de mama focului.

— Repede!... Repede!... Îi îndemnă Branko şi trînti capacul la loc.

Copiii se năpustiră în pivniţă.

Şi în curtea lui Brozovic trebuiră să fie cu luare-aminte. Odată veni vînzătorul din prăvălie şi aduse alte lăzi, iar mai tîrziu, ţanţoş, cu mîinile în răscroiala vestei, trecu prin curte şi Brozovic, care adulmeca în toate părţile cu mutra lui de vulpe, şi numai după ce dispăru şi el, copiii îndrăzniră să coboare pe fereastră şi să se strecoare în mormanul de lăzi.

Zora găsi o pungă cu prune uscate şi două cu piersici uscate; mai erau acolo şi nişte pacheţele cilindrice cu biscuiţi, şi cofeturi lunguieţe umplute cu cremă, pe care fata se grăbi să le ascundă în bluză.

— Acum unde să ne scriem numele? întrebă Branko.

— Chiar pe perete. Zora scoase o bucată de cretă din buzunar şi începu să scrie.

Cînd ieşiră tîrîş afară, auziră paşi, dar nu era decît tot bătrînul Brozovic, care se ducea în magazie, şi ei aşteptară pînă ce negustorul se întoarse.

Între timp Pavle, Nicola şi Duro se năpustiseră asupra ciocolatei şi a sardelelor în untdelemn.

— De mult n-am mai mîncat asemenea bunătăţi – zise puştiul, lingîndu-şi degetele.

— Nici eu – îi răspunse ca un ecou Pavle, căruia, de pe buze şi bărbie uleiul îi picura pe cămaşă.

— Mai am prune şi piersici – spuse Zora, arătîndu-li-le. Dar mai bine le luăm cu noi, dacă o să fim nevoiţi s-o ştergem azi sau mîine.

Copiii îşi duseră prada în cetate şi Zora şterse de pe tablă numele lui Brozovic.

— Cine a mai rămas? întrebă Branko.

— Ivekovic, Marculin şi Skalec.

— Lui Ivekovic i-am furat totuşi caisele – se împotrivi Nicola.

— Ca să i le azvîrlim în cap. Zora îşi scutură ciuful: Nu, asta nu contează.

— A! obiectă la rîndul său Pavle. Păi Marculin şi Skalec au fost şi ei botezaţi.

— Nici asta nu contează. Trebuie să-i pedepsim aşa cum i-am pedepsit pe Vladimir şi pe grăsanul morarului. Cînd uscocii pedepsesc, apoi nu se încurcă.

După-amiază se împărţiră iarăşi în grupe. Branko şi Pavle aveau sarcina să tragă cu ochiul în jurul casei lui Skalec, Duro şi Nicola să dea de urma lui Marculin pe la „Hotel Adria”, iar Zora să pîndească jos în parc, unde, uneori, la acea oră puteau fi găsiţi liceenii.

Se scurseră vreo două ceasuri de cînd Pavle şi Branko tîndăleau prin faţa casei doctorului. Vreme pierdută în zadar; în sfîrşit, Skalec îşi făcu apariţia!

Cel mai luxos costum al lui se umfla pe burdihanul său rotund, şapca de şcoală îi stătea ca o ciupercă roşie pe scăfîrlia rotundă ca o bilă, iar cizmele-i străluceau de ziceai că-s lustruite cu aur din soare, nu alta!

De îndată ce-l zări, Branko se lăsă în jos, însă Pavle, năucit de găteala lui Skalec – care, cînd păşi pe stradă, începu să se fandosească şi să se umfle-n pene întocmai ca un păun – rămase buimac, cu ochii ţintă la el.

Copiii aşteptară pînă ce Skalec dispăru după primul colţ, apoi se puseră în urmărirea lui.

Băiatul trecu de chei, coti într-o ulicioară şi o clipă se făcu nevăzut. Cînd se ivi din nou după case, alături de el mergea şi sfrijitul de Marculin, care-l aşteptase acolo pe Skalec. Se înţolise şi el cu costumul cel mai bun pe care-l avea, şi pe gămălia lui de cap purta o pălărie nouă de pai.

Cei doi liceeni trecură podul peste Potoc şi coborîră în păduricea care se întindea în spatele castelului pînă la cetate.

În locurile acestea nu mai era de loc greu să urmăreşti pe cineva. La tot pasul creşteau tufişuri de grozamă, pini pitici, tulpini groase de ienupăr, lăstărişuri de mure şi alte soiuri de tufe.

Liceenii străbătuseră cam jumătate din urcuş, cînd se opriră deodată şi se descoperiră.

Pavle, care o luase mult înainte, se întoarse şi rînji către Bianko.

— Dumnealor au un rendez-vous... – chicoti el pe înfundate.

Branko îl ajunse tîrîş-tîrîş. Într-adevăr, pe o bancă, în faţa căreia se deschidea o privelişte largă asupra oraşului şi mării, şedeau două fete. Pe una din ele Branko o cunoştea. Era fata proprietăresei care ţinea „Hotelul Zagreb”. O fată subţire, palidă şi îmbrăcată în doliu: tatăl său murise abia de cîteva luni. Cealaltă era mai bine legată şi mai mare, aproape o domnişoară în lege.

După ce se înclină politicos, Marculin se aşeză lîngă fete, în timp ce Skalec se învîrtea încoace şi încolo prin faţa lor, fudulindu-se ca un cocoşel.

Branko îl înghionti pe Pavle cu cotul:

— Ia să ne apropiem...

Înaintară cu băgare de seamă pînă la un alun, apoi o luară după nişte tufe de zmeură, pe urmă, în mers şerpuit, pînă la un desiş de grozamă, de unde nu mai erau decît vreo zece paşi pînă la bancă.

Acum puteau să-i audă bine pe liceeni şi pe fete. Skalec vorbea în gura mare şi vorbea despre ei.

— Credeţi voi că ne e frică de Zora cea roşie şi de banda ei? Ha, ha! îşi scoase burta mai în afară: Dacă credeţi că lui Skalec îi e frică, vă-nşelaţi amarnic.

Marculin spuse ceva mai încet:

— Nu, nu ne e frică...

Fata cea mai mare îşi aţinti batjocoritor ochii luminoşi asupra băieţilor.

— Totuşi, v-au azvîrlit în apă – spuse ea, ironică.

— Şase contra unu! bombăni Skalec cu glas tare. Şase contra unu! Mai poate fi asta o ruşine dacă te-aruncă-n apă?

— Nu – răspunse fata-n doliu, privindu-i cu admiraţie pe grăsan.

Skalec prinse curaj şi vorbi şi mai tare, plin de ifose:

— Însă cînd am ieşit din apă, las’ c-am scos şi eu untul din ei. Pe unul – şi braţele lui scurte şi groase începură să împungă aerul în dreapta şi în stînga – l-am înşfăcat de piept şi l-am aruncat în apă, pe alţi doi i-am înhăţat de ceafă, şi atîta i-am lovit cap în cap, pînă au căzut laţi amîndoi, ca două băşici de porc dezumflate; ceilalţi trei, care mai rămăseseră, n-au mai aşteptat să-i înhaţ... cînd să pun mîna pe ei, şi spălaseră putina!

— O! exclamă fata în doliu.

Atunci sfrijitul de Marcuiin, căruia i se făcuse lehamite de gogoşile înşirate de burtosul său prieten, vru să nu se lase mai prejos. Izbucni:

— Nu de tine au fugit! Eu i-am pus pe goană. Unuia i-am răsucit mîna, pe altul l-am izbit cu pumnul în faţă, iar pe-al treilea, care voia să pună mîna pe mine, am apucat să-l izbesc în fluierul piciorului, aşa că, atunci cînd erai tu gata cu cei trei ai tăi, eram şi eu gata cu ai mei. Şi – încheie el, împăunîndu-se şi mai abitir decît grăsanul de Skalec – le-a intrat frica în oase, că nici pînă azi n-au mai cutezat se dea ochi cu noi.

— O! se minună iar fata în doliu şi rămase cu gura căscată.

Cea mai mare însă zîmbi şi se uită batjocoritor la cei doi cocoşi.

Branko şi Pavle zîmbiră şi ei.

— Ai auzit? întrebă Pavle. Bărbieri ca ăştia, mai rar!

Branko încuviinţă din cap.

— Ce zici de gogoşile lui Skalec? Cică noi, toţi şase, l-am fi zvîrlit în fîntînă?

Branco zîmbi din nou:

— Da’ Marculin l-a întrecut, a tăiat şi mai şi la piroane...

— Ah, îmi vine să mă reped la ei şi să-i mai zvîrl o dată în apă, fir-ar să fie de golani!

Branko puse mîna pe umărul lui Pavle:

— Puţină răbdare! Vreau mai întîi s-aud ce le mai îndrugă fetelor.

A mai mare se ridică de pe bancă.

— Eh – zise ea, cu un aer şi mai zeflemitor – nu cred eu să le fi fost chiar atît de frică. Doar ieri i-au pironit în iaz pe Vladimir şi pe Ivo, iar tata mi-a povestit că abia către seară a putut morarul să-i scoată de-acolo.

Lucrul acesta nu tulbură seninătatea lui Skalec:

— Păi tocmai că de mine le e mai frică decît de grăsanul morarului şi de Vladimir.

— Adică vrei să spui că de noi – se băgă iar în vorbă Marculin.

Skalec îl măsură pe slăbănogul său prieten, care abia se ţinea pe picioarele-i subţiri.

— Nu ştiu cît de tare eşti tu – zise el într-un tîrziu – însă ştiu că, de-ar fi aici toată banda, i-aş lua de gît pe golani, aşa cum am făcut-o şi ieri, şi-atîta mi ţi i-aş zgîlţîi, pina n-ar mai ramîne oscior întreg într-înşii!

— Şi eu – piui Marculin, atît cît îl ţineau pe el puterile – le-aş da un picior, să zboare pe sus pînă devale în Seni!

Asta era prea mult pentru Pavle şi, mai-nainte ca Branko să-l poată opri – fiindcă bucuros i-ar mai fi ascultat o bucată de vreme pe mincinoşii ăştia – dintr-un salt fu între ei.

Era nostim să vezi ce impresie stîrni ivirea vlăjganului de Pavle în mijlocul acelei societăţi!

Skalec tresări de parcă l-ar fi pălit cineva în creştet. Marculin se făcu alb ca varul şi începu să tremure. Fetele, de asemenea, se speriară şi ele. Cea în doliu holbă ochii, înfricoşată, în timp ce spaima micii domnişoare se preschimbă repede într-un fel de curiozitate. În orice caz, după o clipă, privea calmă la vlăjganul flenduros.

Pavle îl ciocăni pe Skalec cu degetul în piept, ceea ce îi spori spaima bondocului.

— Au! se văită el. Au!...

— Zici că voiai să mă-nşfaci şi să mă scuturi ca pe-un sac, ai? rîse Pavle, apropiindu-se şi mai mult de liceean.

Văicărelile lui Skalec se prefăcură în gemete. Pavle se îndreptă atunci către Marculin.

— Şi tu, pare-mi-se, voiai să-mi repezi un picior în fund? Uriaşul se întoarse pe jumătate: Hai, poftim!

Marculin cel sfrijit prinse a se tîngui şi mai tare decît Skalec:

— Dar n-am spus asta! Nu-i aşa? se adresă el fetelor. Asta n-am spus-o eu!

Mica domnişoară îi privea tăcută drept în ochi pe Skalec şi pe Marculin.

— Laşilor ce sînteţi! izbucni ea în cele din urmă cu dispreţ şi începu să rîdă cu poftă.

Dispreţul fetei păru să-i alunge o clipă lui Skalec frica din oase, în orice caz nu se mai văicărea atît de zgomotos; cînd însă se ivi şi Branko din tufişul de grozamă, se porni iar pe văicăreală.

Pavle îl privi pe Branko şi îşi scărpină nehotărît grumazul:

— Ce facem cu milogii ăştia?

— Nu le mai faceţi nimic! le sări în ajutor fata în doliu, încercînd să se pună pavăză între Skalec şi Pavle.

Pavle o apucă grijuliu de umăr şi o împinse înapoi pe bancă.

— Dacă ar fi pus doar bărbi, i-aş fi lăsat poate să fugă – spuse el – dar au minţit cu neruşinare. Eu singur, fără nimeni altul, i-am azvîrlit în fîntînă.

— Eşti un mincinos! strigă Skalec şi, în aceeaşi clipă, făcu un salt, însă nu spre Pavle, ci se repezi şi se dădu de-a berbeleacul pe micul pripor în jos, apoi se ridică în picioare şi o zbughi ca din puşcă.

Branko vru să se ia după el, însă Pavle îl opri:

— Nu, tu rămîi cu sfrijitul ăsta, cu Skalec las’ că mă răfuiesc eu – şi o rupse la fugă după grăsan.

Branko rămase singur cu cele două fete şi cu Marculin. Îi arse una-n piept slăbănogului, că-i sări cît colo pălăria de pai.

— Ce să fac acum cu tine?

Ochii lui Marculin se holbau de spaimă. Ba chiar i se umplură de lacrimi:

— Dacă dai în mine, să ştii că ţip!

— Atunci ţipă! şi Branko îl luă pe sus şi-l trînti pe bancă.

Cineva însă îl înşfăca zdravăn de umăr. Băiatul întoarse capul: era fata cea mai mare. Îl fulgeră cu privirea:

— Într-adevăr, eşti şi mai josnic decît ceilalţi.

— De ce?

— Păi nu vezi că micul Rista e aproape mort de frică?

Branko încercă să îndepărteze mîna fetei:

— Da’ cînd ei toţi s-au năpustit buluc asupra prietenului nostru Stiepan, atunci nu i-a fost frică? Trebuie să le plătim pentru fapta lor.

Fata nu-i dădu drumul.

— N-ai voie să te răzbuni pe cei mai slabi decît tine.

— Chiar şi cînd azvîrle cu pietre-n noi?

— Atunci, cel mult, poţi să-i pedepseşti.

— Păi asta şi vreau – şi Branko încercă din nou să îndepărteze mîna fetei.

— Da’ nu vezi că l-ai pedepsit prea îndeajuns? Uite că face-n pantaloni de frică!

Branko, ţinîndu-l strîns pe Marculin ca să n-o tulească, se uită în jos. Într-adevăr, pe pantalonii lui eleganţi şi bine călcaţi se vedeau nişte dungi umede ce se prelingeau cu repeziciune către cizmele lustruite.

Branko pufni în rîs şi-i dădu drumul sfrijitului. Acesta se ridică anevoie şi o luă la trap după Skalec şi Pavle.

— Ei, acum eşti mulţumită? întrebă Branko, privind-o pe fată.

— Da, dar ai putea să-mi spui „dumneata”. La toamnă împlinesc şaptesprezece ani.

— Ce vorbeşti?! Şi băiatul se strîmbă uşor din colţul gurii. Fie şi aşa, dacă ţii neapărat.

Fata îl măsură şi ea la rîndu-i:

— Tu eşti băiatul care a fugit din închisoare?

— Da, Zora m-a scăpat – răspunse Branko.

— Asta-i fata cu părul roşu?

Branko încuviinţă printr-un semn.

— Fiţi cu ochii-n patru – continuă fata. Tatăl meu i-a făgăduit ieri morarului că va face tot ce-i stă în putinţă ca să pună mîna pe voi amîndoi.

Branko încercă să zîmbească:

— Pe noi nu ne prinde aşa de uşor.

Fata îl fulgeră din nou cu privirea:

— Cînd tatăl meu promite ceva, se ţine totdeauna de cuvînt.

Branko tocmai voia să întrebe cine era tatăl ei, cînd auzi hărmălaie din direcţia în care fugise Skalec. Băiatul ciuli urechea. Erau mai multe glasuri ce strigau de-a valma. Deodată auzi limpede:

— Ţineţi-l! Daţi-i la moacă! Tăiaţi-i drumul!

Fetele ascultau şi ele.

— Parc-ar fi o hoardă întreagă – zise cea mai mare.

Branko fu de aceeaşi părere şi făcu cîţiva paşi înainte.

Astfel putu să vadă ce se întîmplă acolo jos. Tocmai cînd pusese mîna pe Skalec, Pavle fusese surprins de şase liceeni. El încerca să fugă, în vreme ce din toate părţile inamicii se năpusteau asupra lui. Branko dădu să se repeadă şi el devale, cînd Pavle se smulse din mîinile atacatorilor şi o luă la goană, însă cu liceenii pe urmele lui.

Unul din ei – părea să fie Karaman, acela care de dimineaţă îi vînduse lui Brozovic timbrele – gonea mai iute decît Pavle şi încerca să-i taie drumul. Pavle se apropie, alergînd cu sufletul la gură.

— Fugi! îi strigă el lui Branko.

În aceeaşi clipă, Karaman îl ajunse şi se aruncă asu- pră-i cu toată greutatea. Branko sări între ei şi-l scoase pe Pavle din mîinile butucănoase ale lui Karaman, aşa că Pavle scăpă şi goni mai departe; dar cînd Branko o rupse şi el la fugă şi trecu ca o săgeată pe lîngă cele două fete, cea în doliu cu atîta meşteşug îi puse o piedică, încit băiatul căzu la pămînt cît era de lung.

Pesemne că s-a lovit rău de tot, deoarece, cînd s-a trezit din leşin, l-a auzit pe grăsanul de Skalec spunînd:

— Nici nu mai încape vorbă că-i doar leşinat. Ştiu asta de la taică-meu.

Un altul, pesemne Smolian, băiatul inginerului silvic, îşi dădu şi el cu părerea:

— S-ar putea să se şi prefacă. În orice caz, mai bine să-l legăm.

— Ce, sînteţi nebuni? auzi el vocea fetei celei mari. Nu vedeţi că e verde la faţă?

— Asta-i treaba noastră – răspunse un al patrulea glas, desigur, al tînărului Ivekovic, şi în aceeaşi clipă Branko simţi cum îi petrec o funie în jurul picioarelor.

Cînd îşi veni de-a binelea în fire, liceeni tocmai îl ridicau de jos ca să-l aşeze pe bancă. De n-ar fi fost şi durerea surdă din cap, s-ar fi simţit uşor ca un fulg. Încerca sa-şi ducă mîna la cap, însă îşi dădu seama că avea mîinile legate.

— S-a mişcat – zise Skalec, izbindu-l în picior.

Branco simţi destul de vîrtos lovitura şi deschise ochii.

Vreo şapte-opt liceeni se strînseseră în jurul lui şi cătau la el cu priviri ba bucuroase, ba pline de ură.

— Aţi văzut? strigă grăsanul, triumfător. Am avut dreptate: era doar leşinat.

— Ei, bă! se răsti şi tînărul Ivekovic, lovindu-l în cap. Eşti în mîinile noastre!

Branko avu impresia că-l izbeşte cineva cu un ciocan în ţeastă, şi grozav ar fi avut chef să ţipe, dar îşi încleştă dinţii şi îşi înăbuşi strigătul de durere.

Se apropiară şi ceilalţi.

— Asta-i ăla care a deschis stăvilarul! se repezi Danicik şi-i arse un ghiont zdravăn în coaste.

— Cu siguranţă că a fost şi el cu ăia care au dat drumul animalelor mele – şi dinaintea lui Branko se ivi faţa mare şi îndrăzneaţă, dar schimonosită de ură a lui Smolian, care-l lovi drept între ochi.

Deodată se arătă şi chipul de vulpe al lui Brozovic.

— Nu încape îndoială că se afla şi el cu ăia care m-au jefuit azi-dimineaţă! spumegă grăsanul, înfigîndu-şi degetele ambelor mîini în obrajii lui Branko şi zgîriindu-l.

— Cum, te-au jefuit? întrebară într-un glas Karaman şi Marculin.

— Au cărat tot ce-aveam acolo – se jelui în gura mare Brozovic – iar pe perete au scris „Banda Zorei cea roşie” .

— Aşa au scris şi la mine – zise Smolian şi-l mai lovi o dată pe Branko.

Bietul Branko îndura totul cu vitejie, deşi fiecare ghiont şi fiecare lovitură i se păreau îndoit de dureroase. Într-atît îşi venise în fire, încît încerca pe ascuns să-şi slăbească legăturile, dar erau bine strînse, cel puţin cele de la mîini.

— Ce facem acum cu puşlamaua asta? întrebă Ivekovic, împingîndu-i pe ceilalţi deoparte şi proţăpindu-se cît era de lung dinaintea lui Branko, în vreme ce ochii lui zvîrleau fulgere prin lentilele ochelarilor.

— Pe mine nu mă interesează. Mie să-mi dea înapoi ce mi-a furat – spuse Brozovic, arţăgos, încercînd să se apropie din nou de prizonier.

— Mai întîi şi întîi să-i tragem o mamă de bătaie – zise Smolian şi-şi căută o nuia.

— Da! strigă Skalec grăsanul, care-şi recăpătase curajul. Să-l altoim bine!

Toată liota se strînsese în jurul lui, şi Branko închise ochii ca să nu vadă ce avea să se întîmple; deodată auzi glasul fetei celei mari.

— Da’ cîţi sînteţi voi? Opt contra unul! Ruşine să vă fie!

— Ia te rog să nu te-amesteci în treburile noastre! strigă Ivekovic cît putu de tare şi vru s-o îmbrîncească pe fată.

— Ei bine – se răţoi ea – decît să îngădui să vă năpustiţi toţi asupra unuia singur, mai bine să mă luaţi pe mine la bătaie!

— Oho! exclamă Skalec. Da’ mai-nainte cînd s-au năpustit ei asupra mea, dînsa n-a zis nici pis.

— Mai bine ţine-ţi gura – îl batjocori fata, ridicînd glasul – că de nu, o să afle tot Seni-ul cum te-ai purtat.

— Da cum s-a purtat? se arătară curioşi Ivekovic şi Karaman.

— În orice caz, ei amîndoi au fost mai cavaleri decît voi – rosti fata cu asprime.

— N-am băgat de seamă – mîrîi Skalec.

— Nici tu? se adresă ea lui Marculin.

Bîlbîindu-se, sfrijitul spuse doar atît:

— Da’ eu nu i-am făcut nimic...

— Nici nu te-aş sfătui – zise fata.

În timpul gîlcevii, Branko se străduia să-şi slăbească legăturile, dar erau într-adevăr bine strînse.

— Ah! gemu el. De-ar veni măcar Pavle!

Nu putea să înţeleagă cum de l-a lăsat Pavle să se zbată singur în toată nenorocirea asta. Oare să fi dat bir cu fugiţii cînd l-a văzut la ananghie? Nu, Pavle nu era în stare de una ca asta. Întoarse capul. Poate că se afla pe undeva prin apropiere şi aşteaptă numai clipa prielnică spre a-i sări în ajutor. Dar nu văzu pe nimeni, şi Branko îşi plecă trist fruntea.

— Dacă Zlata nu poate să vadă sînge – se amestecă Smolian în ceartă – să-l ducem pe individul ăsta la voi în grădină.

— Da! strigă Skalec, însufleţit. Încuiem poarta şi le lăsăm pe fete afară.

— Acolo putem să-l punem chiar şi la stîlpul nostru de tortură! interveni Brozovic, iarăşi cu arţag.

— Eu trag într-însul cu săgeţile noastre – spuse Marculin.

— Putem să ne luăm şi securile – chiui grăsanul morarului.

— Da, da, în grădină cu el! strigară şi ceilalţi.

Erau cu toţii entuziasmaţi de propunerea lui Smolian.

— Între timp, eu mă duc la Begovic – zise fata în doliu – şi-l anunţ că aţi pus mîna pe unul din bandă.

— Las’ că mai e timp – strigă după ea Ivekovic. Măcar un ceas vrem să-l avem pe mîna noastră, la stîlpul de tortură.

Branko fu silit să meargă, însă nu putea să facă decît paşi mici.

— Trebuie să-i dezlegăm picioarele – îşi dădu cu părerea Karaman. Altfel, nu mai ajungem noi astăzi în grădină.

Brozovic se aplecă şi-i tăie legăturile.

— Fiţi cu ochii în patru – le atrase el atenţia celorlalţi – să nu ne scape!

Karaman îl înşfăcă de braţul drept, iar Smolian de cel stîng.

— Las’ că-l ţinem zdravăn! spuseră ei şi-l împinseră înainte pe prizonier.

Dar abia făcură treizeci de paşi, cînd Branko auzi răsunătorul cînt al unei coţofene.

În sfîrşit! Răsuflă uşurat. Sosise banda şi, desigur, că-n afară de Pavle, mai erau şi ceilalţi, fiindcă atît de bine şi de tare numai Zora putea să imite coţofana.

Începu să meargă mai încet şi să geamă, ca şi cum i-ar fi venit greu să umble.

— Ce ai? îl întrebă Smolian.

— Nu ştiu – oftă el – piciorul...

— Las’ că trec eu în spatele lui – cîrîi grăsanul de Skalec – şi, de voie de nevoie, o să se mişte mai repede.

Şi chiar aşa şi făcu. Dar în aceeaşi clipă zbură cît colo.

Banda era acolo, cu Zora în frunte. Al doilea care se duse de-a rostogolul pe povîrniş după Skalec fu Marculin, apoi Zora se aruncă asupra lui Smolian. Între timp sosiră Pavle, Nicola şi, după un răstimp, Duro.

De astă dată liceenii se arătară mai viteji ca de obicei, îndeosebi Karaman izbea orbeşte în jurul lui. Mai întîi Nicola se încleştă de el, însă Karaman îl înşfăcă la iuţeală, îl ridică pe sus şi-l azvîrli cît colo. Duro fu şi el săltat ca o surcea şi zvîrlit după Nicola.

Amîndoi se rostogoliră peste Skalec şi Marculin, care tocmai dădeau să se caţăre din nou sus, şi astfel se încăierară cu ei la poalele povîmişului.

Zora încă se mai lupta cu Smolian, care, voinic şi puternic cum era, se apăra straşnic, în timp ce pe Pavle îl încolţiseră Ivekovic, Brozovic şi băiatul morarului.

Karaman cătă în jur să-şi găsească un nou adversar şi, văzînd că asupra lui Pavle se năpustiseră trei, se repezi la Zora. O înşfăcă pe la spate, imobilizînd-o. Zora, care pînă atunci boxase calmă cu Smolian, se înfurie cumplit, încercă să se smulgă din strînsoare, scuipa, zgîria, muşca şi-l lovea pe tînărul cel palid în fluierul piciorului, însă Karaman o ţinea zdravăn.

Smolian se năpusti şi el asupra fetei.

Neputincios, Branko asista la toate acestea de la cîţiva metri depărtare. Se smuci din răsputeri, vrînd să rupă funia care-i lega mîinile, dar zadarnic. Vedea cum Zora gîfîie tot mai tare, cum Karaman, cu braţele lui osoase, o striveşte în strînsoare, cum Smolian o înhaţă de mîini, ca să i le lege cu cingătoarea sa. Branko era gata-gata să se repeadă asupra lui Smolian, cînd auzi o voce în spatele lui:

— Stai liniştit!

Cine era oare?

Nicola şi Duro se băteau cu Skalec şi cu Marculin, iar Pavle era ocupat cu ceilalţi trei. Încercă să se răsucească, dar vocea îi şopti din nou:

— Stai liniştit!

Ascultător, Branko se potoli. Deodată simţi că mîinile i se mişcă în voie, că poate să şi le încleşteze, iar după o secundă era într-adevăr liber.

Nu mai avea vreme de pierdut. Ochii Zorei, zvîrlind fulgere de mînie, se şi închiseseră pe jumătate. Fata gîfîia în vreme ce Smolian îi şi petrecuse strîns cingătoarea în jurul braţelor.

Înainte de a-i sări în spinare lui Smolian, Branko se uită repede în spate: cea care îl ajutase era domnişoara căreia i se spunea Zlata.

Smolian căzu grămadă. În aceeaşi clipă, Branko smulse şi cingătoarea ce fereca mîinile Zorei, apoi se încleştă cu disperare de tînărul Karaman. Acesta o slobozi pe Zora şi-l prinse pe Branko, ca într-o menghină, între braţele lui puternice.

Băiatul era încă slăbit, iar Karaman îl săltă în sus la fel de uşor cum îl săltase şi pe Duro, însă pînă s-apuce să-l azvîrle la pămînt, îl înşfăcă Pavle.

Pavle mîntuise, în sfîrşit, cu adversarii lui. Brozovic şi feciorul cel gras al morarului se zvîrcoleau pe jos. Primul se ţinea de nas şi urla din răsputeri, iar celălalt, de îndată ce fu din nou pe picioare, o rupse la fugă zbierînd de mama focului. Ivekovic, care primise o lovitură în piept, sta rezemat de un pom şi gemea.

Pavle avu de furcă şi cu Karaman. Băiatul voinic şi puternic era aproape la fel de vînjos ca şi el, iar Pavle trebui să-l trîntească de două ori la pămînt pînă ce adversarul să se dea bătut.

Între timp, Zora veni în ajutorul lui Duro şi lui Nicola; Branko se năpusti iar la Smolian şi acum se rostogoleau pe jos unul peste altul.

— Luaţi seama că vine Begovic şi cu Dordevic! spuse domnişoara, care sta prin preajma celor ce se băteau, privind cu interes încăierarea.

Lupta încetă pe dată. Toţi se uitară devale. Într-adevăr, fata în doliu se întorcea, urmată de Begovic, Dordevic şi încă alţi doi-trei bărbaţi.

— Trebuie s-o uşchim! zise Nicola.

Branko şi Zora erau de aceeaşi părere, numai Pavle nu se îndura să-i lase în plata Domnului pe liceeni.

— Hai! şi Zora îl smulse de lîngă Smolian, asupra căruia se aruncase iar, după ce Karaman se dăduse bătut.

— Lasă-l să simtă niţel pumnii mei! strigă Pavle.

— Vino numaidecît! se înfurie Zora.

Duro şi Nicola se şi făcuseră nevăzuţi după primele tufişuri.

— La turn! strigă Zora în urma lor.

În sfîrşit, Pavle îi urmă. Branko mergea tot mai anevoie, astfel că Zora şi Pavle trebuiră să-l sprijine.

— Da’ de ce naiba aţi venit aşa tîrziu? îl întrebă el pe Pavle.

— N-a vrut Duro.

— Duro?! întrebă Branko, mirat. Păi nu eram decît doi.

— Cînd mi l-ai smuls din spinare pe găliganul care mă înşfăcase – povesti Pavle, zorit – eu n-am mai stat pe gînduri şi-am rupt-o la fugă. Credeam că vii şi tu după mine, şi doar cînd am ajuns sus pe creastă, mi-am dat seama că sînt singur. Mă pregăteam să mă întorc repede înapoi, cînd Duro ieşi dintr-un tufiş şi-mi zise „Rămîi aici”.

— De ce?

— Păi asta l-am întrebat şi eu, iar Duro mi-a spus: „Ei sînt prea mulţi, şi mai bine să pună mîna doar pe unul singur dintre noi”.

— Frumoasă prietenie, n-am ce zice!

— M-a scos şi pe mine din sărite, dar ce era să fac? Nicola nici el nu voia.

— Şi pe urmă totuşi aţi venit?

— Da. Zora a picat ca din senin şi a întrebat de tine. Eu i-am povestit totul. Ne-a făcut laşi şi a luat-o la goană devale: Duro tot nu voia, însă cînd a văzut că eu şi Nicola o urmăm, a venit şi el.

— Aşa! exclamă gîfîind Branko, mai mult pentru sine decît pentru ceilalţi. Asta o s-o ţin minte.

— N-ai ce să ţii minte – se amestecă Zora.

— Şi de ce nu?

— Fiindcă Duro a făcut foarte bine să aştepte pînă ne-am strîns toţi.

— Crezi? zise Branko, şovăitor.

— Nu cred, ci ştiu sigur. Doar ai văzut şi tu că, şi-aşa cinci cîţi eram, abia i-am dovedit.

Copiii mai alergară o bucată de drum, tăcuţi, unul lîngă altul.

— Da’ tu de ce-ai zăbovit atîta pînă să-mi vii în ajutor? începu Zora din nou vorba. Karaman era cît pe ce să mă zdrobească.

Branko îi arătă mîinile, care, la încheieturi, aveau nişte dungi late, roşii:

— M-au legat liceenii.

— Te-au legat? Păi atunci cum de ţi-ai desfăcut legăturile?

— Fata aceea mare mi le-a tăiat.

— Oho! mormăi Pavle. Frumoasa Zlata!

— Ce? O cunoşti? îl întrebă Zora pe uriaş.

— Da, e sora lui Ivekovic – se grăbi Pavle să răspundă.

— Va să zică una din fetele primarului?

Pavle încuviinţă din nou.

— Şi e chiar atît de frumoasă? Zora se uita cînd la Pavle, cînd la Branko.

Pavle rîse şi dădu din umeri:

— Nici eu nu ştiu.

De fapt, Branko nu putea să spună dacă era frumoasă; ştia doar atît: că avea ochii mari, scăpărători, şi că se arătase vitează.

Între timp, copiii ocoliseră în goană înălţimea şi se apropiau de turnul Nehaigrad.

Duro şi Nicola se şi făcură nevăzuţi în deschizătură.

— Repede! zise Zora şi intrară tîrîş înăuntru.

Dar abia puse Branko piatra la loc, că îi şi auzi pe liceeni sosind.

— Sînt aicea jos – spuse Smolian cu glas tare.

— Aici? Karaman şi Brozovic săriră în mica văgăună.

— Ia uitaţi-vă acolo în tufăriş! strigă băiatul primarului.

— Acolo nu-i nici o ascunzătoare – orăcăi cu glas răguşit Brozovic.

— Aici înăuntru sînt fiindcă nu i-am văzut ieşind — zise din nou Smolian.

— Staţi o clipă! strigă vesel grăsanul Skalec. Dordevic a venit cu un cîine. Dulăul o să-i găsească la sigur.

Branko porni repede după ceilalţi. „Afurisită treabă! S-ar putea să dăm de bucluc.” Nici vorbă că un cîine este în stare să găsească nu numai piatra, ci şi hruba lor şi să vină glonţ la ei.

Cînd ajunse în adîncătură, numai Zora se afla acolo.

— Cred că sosesc şi „ei” îndată – bîigui el.

— Păi cum asta? Te-au văzut?

— Nu. Însă au adus un cîine.

Zora chibzui o vreme.

— Să mergem! spuse ea în cele din urmă. Ne postăm lîngă deschizătură şi cînd dulăul îşi vîră capul ca să intre înăuntru, îl omorim.

Auziră cîinele venind.

— Ia seama! strigă Zora. Mai-nainte însă ca Branko sau fata să-l poată păli, dulăul zbură ca o săgeată pe lîngă ei. Dar nu se aruncă asupra lor, aşa cum se aşteptau copiii, şi nici măcar nu lătră, ci doar îi mirosi dînd din coadă.

— Ăsta-i cîinele lui Karaman – zise Zora, pufnind-o rîsul.

Cîinele chelălăi uşor şi, bucuros, se ridică în două picioare şi-i atinse cu labele.

— Ce facern cu el? întrebă Branko, scărpinîndu-se în cap.

Zora chemă dulăul la ea, se aşeză o clipă alături şi-i mîngîie blana. Apoi spuse:

— Aşa, Leo, acum trebuie să te întorci înapoi. După ce-l mai mîngîie o dată, îl împinse prin deschizătură, dar cîinele se întoarse iar la ei.

— Mă duc şi eu cu el – zise băiatul, iar cînd Zora împinse a doua oară dulăul prin deschizătură, Branko îl urmă tîrîş. De astă dată, animalul nu mai putea să se întoarcă.

Între timp, liceenii, cele două fete, Begovic şi Dordevic, împreună cu ceilalţi bărbaţi – adică primarul şi bătrînul Karaman, care întîmplător se întîlniseră cu poliţaii – îl aşteptau cu toţii pe Leo. Dar cîinele se ivi deodată, sări în două labe şi-l atinse pe stăpîn-su.

— Hm! mormăi Karaman, ferindu-se de atingerea animalului. Cred că banda nu se află înăuntru, fiindcă altfel cîinele ar fi lătrat.

— Însă de văzut pot să spun sigur că nu i-am văzut să iasă din văgăuna cea mică – stărui băiatul lui Smolian.

— Galeria duce la turn? îi întrebă doctorul Ivekovic pe poliţai.

Poliţaii traseră un salut şi spuseră:

— Da, domnule primar.

— Atunci, după toate probabilităţile, tot în turn s-au ascuns. E o ascunzătoare ideală pentru o asemenea bandă.

— Aşa cred şi eu – fu de părere Begovic.

— Există vreo cheie? continuă să întrebe primarul.

— Se află la primărie.

— Hm! făcu doctorul Ivekovic, ciupindu-se de bărbuţă. Astăzi e prea tîrziu ca să mai întreprindem ceva. Aruncă o privire severă spre Begovic: Ascultă, Begovic, în noaptea asta pui o strajă în faţa porţii, iar mîine în zori scoatem noi vulpile din vizuină.

Branko îl mai auzi pe poliţai spunînd: „La ordin, domnule primar”, pe urmă, tîrîş, o luă repede înapoi.

Îi povesti Zorei cele ce auzise.

— Şi aşa, tot voiam noi să plecăm mîine – răspunse Zora. Deci o să plecăm chiar în noaptea asta.