Capitolul 24
Înaltul Consiliu municipal ţine o şedinţă

Moş Gorian se aştepta ca, a doua zi de dimineaţă, poliţaii să-i caute pe copii la el în casă. De aceea, la prima licărire a zorilor, îi ascunse în mica peşteră şi le spuse să stea acolo tăcuţi.

Poliţaii nu veniră însă nici de dimineaţă, nici înainte de amiază. Abia către orele unsprezece sosi gîfîind moş Iosip, care, pe lîngă sacristan la biserica Sfîntul Francisc, mai era şi curier la primărie. Cu un zîmbet încurcat, îşi săltă puţin şapca de comisionar şi scoase de sub ea o scrisoare.

Taica Gorian o luă şi se uită la scris. „Către pescarul A. Gorian” glăsuiau slovele de pe ea. Rupse plicul şi duse scrisoarea mai aproape de ochi: „Sînteţi invitat azi, la orele trei, la primărie. În numele Consiliului municipal, primar: Doctor Ivekovic”.

Moş Gorian se mai uită o dată la scrisoare, îşi trecu de mai multe ori mîna peste faţă şi rosti dus pe gînduri:

— Oare încearcă ei şi pe această cale?

Moş Iosip îl îmboldi uşor cu degetul:

— E vorba de Zora cea roşie şi de Branko?

Taica Gorian făcu semn că da.

— Să ţii capul sus. Copiii au jumătate din oraş de partea lor.

— Capul mi-l ţin eu sus, n-ai grijă – zise moş Gorian – însă vezi că nu ştiu ce-o să se-aleagă de ei.

— Timpul dezleagă totul – îl îmbărbătă moş Iosip, apoi, şchiopătînd, se aşternu din nou la drum.

Taica Gorian se duse la capra lui, se aşeză jos şi o privi.

— Hm! făcu el, lăsînd-o să se apropie.

Andia, ca de obicei, îşi puse capul pe genunchii lui şi-şi ridică furiş ochii spre chipul moşului.

— M-au invitat la primărie, Andia – începu bătrînul după un timp.

Ca şi cum ar fi ştiut dinainte despre ce-i vorba, capra îşi apropie şi mai mult capul de-al lui.

— Asta înseamnă că trebuie să mă duc? Gorian o înşfăcă de coarne şi o trase spre el.

Înţeleptul animal behăi uşor.

— Să mă duc, va să zică. Poate că ai dreptate. Moş Iosip, şi el e de părere să mă duc. Trebuie neapărat să ascult de doi prieteni atît de vechi...

O împinse uşurel la o parte, îi aduse apă şi vreo două mănunchiuri de fîn şi, după ce-i dădu un bobîrnac în glumă, se întoarse în casă.

Începu o lungă pregătire. Dacă vor să-l aibă cu tot dinadinsul la primărie, măcar să se facă fercheş pentru treaba asta. Se spălă pe cap şi îşi pieptănă părul des şi cărunt, apoi se spălă pe gît, pe braţe, mîinile, ba îşi vîrî şi picioarele în apa clăbucită.

Pe urmă cotrobăi într-un sertar, de unde scoase o cămaşă albă, brodată, îşi trase pe el pantalonii cei mai buni, cu dungi late, roşii, îşi puse pe cap şi bereta de duminică, şi iată-l gata de drum.

Înainte de a ieşi din odaie, se mai privi o dată într-un ciob de oglindă. Era mulţumit.

— Las’ c-o să meargă – murmură el şi-şi mîngîie barba.

Tocmai se afla în prag, cînd se gîndi că n-ar strica să-i încunoştiinţeze şi pe copii. Slobozi o luntre la apă şi vîsli pînă în faţa ascunzătorii lor.

— Hei, copii! strigă el. Din ascunzătoare se ivi capul Zorei. Trebuie să mă duc la primărie, să staţi în bîrlogul vostru pînă mă-ntorc. Vă strig eu cînd vin!

Zora făcu semn că a înţeles, apoi dispăru din nou.

În oraş totul mergea după vechiul şi rînduitul tipic. Povestea cu serbarea şi cu cîinele părea să fie înmormîntată şi uitată.

La chei sosea chiar atunci vaporul din Krk. Servitorii de pe la hoteluri năvăliră pe pasarelă; printre ei se afla şi Ringelnatz.

Dintr-un alt vapor, doi marinari rostogoleau nişte butoaie pe uscat, se descărcau saci, lăzi mari cu fructe se legănau în aer, ridicate de o mică macara ce le cobora pe ţărm; primii călători păşiră pe chei, şi printre picioarele lor se strecurau cîinii din port şi vreo cinci-şase copii.

De partea cealaltă, în mica piaţă, se aflau, ca totdeauna la vremea asta, vreo cîteva tarabe. Era acolo şi Stiepan cu măgarii lui, de asemenea, nevasta lui Radic cu munţi de scrumbii şi de sardele. Cîţiva ţărani îşi strigau mărfurile, un negustoraş vindea pînzeturi, şepci şi ciorapi, iar baba Maria, curioasă, îşi iţi chipul umflat şi bărbos la taraba-i cu zaharicale cînd moş Gorian trecu în straiele lui de sărbătoare.

Se mai aflau acolo şi destui muşterii. Nevasta lui Curcin îşi tîra trupul dolofan de la o tarabă la alta. Bucătăreasa primarului se tîrguia pentru un kil de scrumbii, cizmarul cel cocoşat da tîrcoale ca un cîine unei tarabe cu legume, caftanul lui Susic mătura caldarîmul, iar grăsanul doctor Skalec, cu vesta lui albă strălucind ca o platoşă, se repezi vijelios spre baba Maria, să-şi cumpere o pungă de zahăr-candel, aşa cum obişnuia în fiece zi.

Moş Gorian saluta în dreapta şi-n stînga sau răspundea la salut. Cu cizmarul se aşeză chiar la taclale şi de la unul din ţărani căpătă cîteva piersici, apoi coti în sus, către primărie.

Edificiul, întins în lungime şi nu prea arătos pe dinafară, era alcătuit dintr-o clădire veche, mai ascunsă vederii, şi dintr-una mai nouă. Jos se aflau „informaţiile”, casieria, registratura şi încă vreo cîteva birouri civile, iar sus, în clădirea veche, se instalase primăria propriu-zisă cu sala de şedinţe.

Taica Gorian urcă tacticos scara, întrebă pe un slujitor de la primărie unde să se anunţe, iar omul îi arătă o uşă mare.

Bătrînul se şterse cu grijă pe picioare, deşi mai făcuse şi jos acelaşi lucru, îşi scoase bereta, apoi ridică ciocanul greu ce atîrna de canat, îl lăsă de două ori să cadă şi intră.

Încăperea în care se pomeni semăna cu o sală de spectacol. Domnea aici o lumină deosebită, un clar-obscur multicolor străbătut de sclipiri, deoarece soarele nu intra prin ochiuri de geam obişnuit, ci prin mici discuri bombate de sticlă, roşii, galbene, albastre, verzi şi portocalii. Pereţii păreau că se înalţă tot mai sus, îmbrăcaţi cu un lemn închis la culoare, care sporea şi mai mult atmosfera aceea de amurg.

Trecu un răstimp pînă cînd bătrînul să se poată orienta în semiîntunericul multicolor. Primul lucru pe care-l descoperi fu un candelabru uriaş în formă de corabie de pe vremuri, cu pînzele umflate, care atîrna deasupra unei mese grele de stejar. În jurul acestei mese solemne se înşirau treisprezece scaune. La început, interiorul acela solemn şi grav îl intimidă pe bătrîn, dar cînd moşul văzu că scaunele sînt ocupate şi, încetul cu încetul, recunoscu feţele oamenilor, se simţi parcă mai la largul lui, ba chiar mulţumit.

Pe scaunul cel mai mare, care, cu rezemătoarea-i înaltă încadra toată latura din fund a mesei, şedea ca pe un tron, slab, subţiratic şi palid, primarul. Lîngă el lucea chelia directorului Kukulic. În faţa lui, mătăhălos, buhăit, ţinînd pe masă pumnii ca nişte ciocane de fierărie, se afla bogătanul Karaman. Venea la rînd faţa rotundă şi prietenoasă a doctorului Skalec, care-şi mesteca de zor zahărul-candel, şi frumosul chip solemn al părintelui Lasinovic. La capătul celălalt zări mutra haină de vulpe a lui Brozovic, însă chiar lîngă el îi făcea semn cu ochiul grasul şi blajinul Curcin, Mai încolo îi recunoscu pe Danicik morarul, pe farmacist, directorul Frages în costumul său alb, inginerul silvic Smolian, aspru la înfăţişare şi cu ochi răi, pe Pletnic cu dinţii lui tociţi şi, în sfîrşit, zări şi faţa blîndă a lui Marculin, cel care ţinea „Hotel Adria”.

Moş Gorian îşi mîngîie stingherit barba. Întregul Consiliu municipal se adunase acolo.

Bărbaţii de la masă vorbeau între ei în şoaptă, cînd doctorul Ivekovic bătu cu un ciocănel şi spuse adresîndu-se lui Gorian:

— Pe dumneata te-aşteptam, Gorian. Ia loc acolo în capul mesei.

Moş Gorian se duse la locul ce-i fusese indicat. În partea aceea a mesei se afla un scaun mititel, ca un pitic între uriaşi. Bătrînul îl trase mai aproape de el, îl încercă mai întîi să vadă dacă era într-adevăr scaun şi se aşeză.

Primarul se ridică şi continuă:

— Ne-am adunat astăzi ca să rezolvăm o chestiune de mare interes pentru întregul oraş. N-o să mă lungesc la vorbă. Dumneavoastră ştiţi cu toţii că societatea pescărească, aflată sub controlul autorităţii noastre, a vrut ieri să ne înmîneze solemn în piaţă un ton mare. Dar în locul peştelui, în hîrdău se afla un cîine mort. Întregul consiliu este de părere ca fapta să fie aspru sancţionată; şi atît consiliul cît şi eu personal nu vom avea linişte pînă cînd făptaşii nu vor fi puşi sub lacăt şi zăvor.

Făcu o pauză, probabil pentru ca vorbele sale să aibă o mai mare putere de convingere, apoi continuă cu glas mai ridicat:

— Îi cunoaştem pe vinovaţi. Ştim şi unde se află. Îşi smuci violent capul şi-l ţinti cu privirea pe moş Gorian: La dumneata, Gorian, şi tocmai de aceea te-am invitat, ca să te-ntrebăm dacă eşti dispus, de bună voie, să ne predai banda, căci despre o bandă e vorba. Dacă refuzi acest lucru, sîntem nevoiţi să te considerăm complice, să te reţinem aici pînă la capturarea ultimului membru al bandei, şi-apoi, fireşte, se va intenta proces nu numai bandei, ci şi dumitale.

Primarul tăcu şi, ca după un mare efort, se rezemă de spetează, afundîndu-se în jilţul lui. Ceilalţi îi încuviinţară spusele dînd din cap spre el, apoi îşi aruncară privirile spre moş Gorian, aşteptîndu-i răspunsul.

O clipă, Gorian se cam fîstîci.

În naivitatea lui, căzuse în cursă, şi acum şedea ca şoarecele în faţa slăninei, prins în capcană.

— Hm! mormăi el după un răstimp, apoi se adresă direct primarului: Ce-i drept, aţi lucrat cu dibăcie, însă chiar dacă n-aş fi aici, eu tot pe banca acuzaţilor ar trebui să mă aflu. Căci, pentru ceea ce au făcut copiii, că eu nu spun „banda”, la drept vorbind, tot eu port vina, şi copiii nici nu visează măcar că, după vederile dumneavoastră, domnule primar, ei ar fi săvîrşit o nelegiuire.

— Nu vrei, taică Gorian, să ne lămureşti şi pe noi cum s-au petrecut lucrurile? spuse prietenos părintele Lasinovic.

— Bucuros – zise bătrînul, trecîndu-şi degetele prin barbă. Dumneavoastră, domnilor, cunoaşteţi lupta dintre societate şi pescarii liberi. Mai ştiţi, de asemenea, şi că eu am cedat printre ultimii. Printre tonii din năvodul meu, ieri s-a găsit unul cît o namilă, cel mai mare din cîţi au fost pescuiţi vreodată în Adriatica. Domnului director Kukulic i-a dat în gînd să dăruiască peştele doctorului Ivekovic, adică aceluia care, la drept vorbind, a sprijinit cel mai zelos lupta societăţii împotriva noastră, a micilor pescari.

— Pentru binele pescuitului şi al oraşului – interveni primarul, iar directorul Kukulic nu putu nici el să se stăpînească de-a spune: „Desigur”.

— Bine, asta o credeţi dumneavoastră. Noi, micii pescari, nu credem aşa. De aceea, într-o clipă de răzvrătire, auzind propunerea directorului Kukulic, mi-au scăpat vorbele că, decît să-i dăruiască primarului şi consiliului cel mai mare peşte, mai bine li s-ar dărui un cîine mort. Copiii au auzit şi, în timp ce noi, bătrînii, ne aflam în oraş ca să pregătim serbarea, au dat drumul peştelui, au adus cîinele lui Karaman, pe care-l îngropaseră cu o zi înainte, şi l-au vîrît în hîrdău. Săvîrşind isprava, copiii nici vorbă că n-au avut gînd rău, şi dacă, aşa cum susţine doctorul Ivekovic, a ieşit din treaba asta „o atît de mare nelegiuire”, apăi nu pe copii trebuie dumneavoastră să-i duceţi în faţa judecătorului, ci, bineînţeles, pe mine, fiindcă copiii sînt nevinovaţi.

Moş Gorian vorbise cît se poate de limpede şi de simplu, iar cuvîntarea lui părea să fi făcut mare impresie asupra lui Curcin, a părintelui Lasinovic, a doctorului Skalec şi asupra lui Pletnic; ceilalţi însă săriră ca arşi.

— I-auzi vorbă! Nevinovaţi, hai! Derbedeii! Bandiţii! Hoţii!

Primarul bătu iar cu ciocanul în masă şi curmă gălăgia.

— Găsesc cu totul ciudat că dumneata îndrăzneşti să numeşti nevinovaţi nişte vagabonzi, care, nu de ieri de alaltăieri, bîntuie prin oraş, ci de mai multe săptămîni se dedau la jafuri, la tot soiul de hoţii şi tîlhăresc la drumul mare! Aici avem de-a face numai cu vinovaţi.

— Hm! Moş Gorian îşi drese din nou glasul, însă de data asta ceva mai tare, iar răspunsul lui sună şi mai dîrz, bătrînul uitîndu-se tot timpul drept în ochii primarului! Vă dau dreptate cînd spuneţi că onoratul consiliu are de-a face aici numai cu vinovaţi. Însă vinovaţii nu sînt copiii. Vinovaţii sîntem noi.

— Noi?! întregul consiliu sări în sus, de parcă moş Gorian ar fi aruncat o bombă sub masă.

— Noi? rostiră apăsat şi preotul, şi doctorul Skalec, uitîndu-se ţintă la moş Gorian.

— Noi – repetă bătrînul cu dîrzenie. Pe mine nu mă interesează dacă copiii fură sau nu fură, ci mă interesează de ce fură. Pe cei mai mulţi nu-i cunosc de ieri, de-alaltăieri. Îi cunosc de atîta amar de vreme şi tocmai de aceea pot să vă dau răspunsul cel mai bun în ce-i priveşte. Îşi scoase tabachera din buzunar, luă o priză de tabac, apoi continuă: Să-l luăm mai întîi pe Branko, principalul făptaş. Cei mai mulţi dintre dumneavoastră îl cunosc. Este feciorul lui Milan Babici, vioristul, şi al Ancăi, muncitoarea de la regie. Sînt unii dintre dumneavoastră, domnilor, care pe Milan îl cunosc nu numai aşa, cît de cît, ci destul de temeinic, şi îşi zic prietenii lui. Mai ştiu, de asemenea, că mulţi dintre dumneavoastră sînt mîndri de el, fiindcă, oricum, e cel mai bun viorist de pe coasta Adriaticei, iar primarul nostru a şi binevoit odată să se fotografieze cu el. Milan, „marele nostru fiu”, a pornit să colinde cu vioara lui, iar în timpul ăsta femeia lui murea de oftică. E o ruşine pentru noi că nimeni, în afară de bătrîna Stoiana, nu s-a găsit s-o îngrijească. E şi mai mare ruşinea pentru noi că oraşul nu s-a sinchisit cîtuşi de puţin de răposată, şi nişte sărmane muncitoare de la regie au trebuit să dea din puţinul lor spre a se cumpăra scînduri pentru un biet sicriu, iar cel mai sărac tîmplar din Seni a făcut, fără plată, sicriul din scîndurile aduse. După ce femeia a intrat în pămînt, moartă a fost şi înmormîntată pentru întregul oraş, iar din clipa aceea nici pentru dumneavoastră n-a mai existat nici un Milan şi nici un Branko. Ba „onorabilii” cetăţeni ai acestui oraş n-au găsit alt ajutor mai bun decît să-l trimită pe orfan la baba Kata, vrăjitoarea, care chiar a doua zi în zori l-a azvîrlit afară din coliba ei, pricopsindu-l cu sfatul: „Du-te de fură dacă ţi-e foame!” Moş Gorian se încingea tot mai tare, aruncînd priviri mînioase celor de faţă.

— Ce altceva putea bietul copil să facă? S-a pus pe furat... Nu vreau să vă mai răpesc timpul, arătîndu-vă şi soarta celorlalţi copii – continuă el după o pauză mai lungă – sînt cinci cu toţii. Fata n-are nici tată, nici mamă. Tatăl celui mai mic, pescar angajat la societatea dumneavoastră, a murit într-un accident – şi Gorian se uită la directorul Frages. De-atunci copilul nu mai are pe nimeni care să vadă de el. Pe-al treilea, taică-său, un cizmar beţiv, l-a alungat de-acasă fiindcă, chipurile, e destul de mare şi, mă rog, poate să-şi cîştige singur pîinea, iar al patrulea a fugit el singur de-acasă fiindcă taică-său, de luni şi luni de zile, nu mai avea de lucru, iar copilul era ameninţat să moară de foame. Astea sînt temeiurile pentru care au ajuns ei haimanale. Sau poate credeţi, domnilor, că le-a făcut mare plăcere să fure şi să trăiască din furtişaguri? Lui Branko îi venea aproape să moară de ruşine cînd a ridicat primul peşte căzut pe jos. Zora cea roşie mi-a adus înapoi o găină pe care mi-o furase, fiindcă o mustra cugetul. Nu, vă spun încă o dată: dacă e cineva vinovat, apăi noi sîntem aceia. Noi toţi, care stăm aici, şi nu ne-a păsat de ei!

Bătrînul se aprinsese din ce în ce mai mult, se roşise la faţă, barba îi tremura, iar mîinile cînd se ridicau, cînd se lăsau în jos; însă făcuse impresie asupra celor de faţă.

— Bravo! strigă Curcin cel dintîi, încuviinţînd din cap.

— Bravo! spuse şi doctorul Skalec, şi o clipă uită să-şi mai sugă zahărul-candel.

Preotul cel cărunt se sculă de pe scaun, se duse la moş Gorian şi-i puse mîna pe umăr:

— Îti mulţumesc, taică Gorian. N-o să uit asta niciodată. Ne-ai vorbit din adîncul inimii.

Iată însă că şi ceilalţi îşi făcură auzite glasurile, la început încet, apoi mai tare şi, în cele din urmă, ameninţător.

— Aşa... – se burzului inginerul silvic. Derbedeii au ajuns dintr-o dată nişte bieţi orfani, tîlharii, nişte oameni cinstiţi, iar oamenii cinstiţi, acuzaţi! Aş rîde dacă n-ar fi de plîns.

— Aş vrea să ştiu, domnule inginer silvic, ce v-au furat dumneavoastră aceşti derbedei? întrebă Gorian.

— Da’ ştie întregul oraş. O căprioară, două vulpi, două duzini de păsări, două veveriţe... Ei, ţi-ajunge atît?

— După cîte ştiu, nu de la dumneavoastră le-au furat copiii, ci de la fiul dumneavoastră, şi nici măcar nu le-au furat, ci le-au dat drumul, şi dacă o să-l întrebaţi pe băiatul dumneavoastră, o să vă spună şi de ce.

— Fiindcă i-au luat cîteva piersici unui mucos de ţărănuş.

— Da – mormăi moş Gorian, supărat – de aceea au slobozit şi ei animalele unui mucos fecior de inginer silvic.

Smolian sări ca ars, cu faţa vînătă de furie:

— Aşa, mă jigneşti, hai?

Moş Gorian rămase calm. Se adresă celorlalţi:

— L-am jignit cumva pe domnul Smolian?

Curcin şi Pletnic zîmbiră, ceilalţi aveau un aer stingherit. Inginerul silvic făcu un pas spre moş Gorian:

— Ai să-ţi retragi cuvîntul.

— Care cuvînt?

— Un mucos fecior de inginer silvic.

— Dacă vi-l retrageţi şi dumneavoastră: „un mucos de ţărănuş”! Aici pe pămînt toţi băieţii sînt şi rămîn la fel.

— Nu mai pot eu de pildele dumitale! exclamă frumosul Smolian, gata să plesnească de turbare, nu alta.

— Atunci astupaţi-vă urechile. Mi-e de ajuns că le aud ceilalţi domni.

— Moşule! strigă Smolian şi se înfipse în faţa bătrînului; mîinile îi tremurau, gata să lovească.

Gorian se ridică la rîndu-i de pe scaun şi, aşa cum stătea lîngă Smolian, lat în spete, cu braţele vînjoase şi faţa plină, robustă, părea cam pe aceeaşi măsură cu el.

— Domnule inginer silvic – zise moşul – eu nu sînt nici vreunul din argaţii dumneavoastră de la pădure, nici vînător de contrabandă, nici hoţ de lemne, ci un cetăţean liber al Seni-ului. Pe mine nu mă speriaţi cîtuşi de puţin cu răcnetele dumneavoastră. N-o s-o las eu mai moale dintr-atîta şi, dacă pot să vă dau un sfat bun, atunci vă sfătuiesc să vă aşezaţi la loc pe scaun, că de nu – şi ridică mîna – v-aşez eu pe scaunul dumneavoastră.

— Fac ce vreau! răcni inginerul silvic. Şi nici un tată de derbedei n-o să-mi poruncească mie ce să fac.

— Dar nici n-am vrut aşa ceva – zîmbi moş Gorian. Mi-am îngăduit să vă dau doar o povaţă bună.

— Ţine-ţi povaţa pentru dumneata – mai apucă să zbiere inginerul, cînd doctorul Ivekovic strigă:

— Linişte! şi îndată după aceea se ridică şi-i despărţi pe cei doi beligeranţi. Doar nu sîntem la circiumă — adăugă el.

— Aşa gîndesc şi eu – zise Gorian şi se aşeză, iar Smolian fu poftit la locul lui.

— Dumneata ce-ai de zis în această chestiune? se adresă primarul lui Brozovic.

Negustorul cel mititel îşi ascuţi mutra de vulpe şi se uită la Gorian.

— Pentru mine, un derbedeu tot derbedeu rămîne – declară el – fie că fură de plăcere, fie de foame. După părerea mea, locul lui e la închisoare.

— Vorbeşti serios, Brozovic? se amestecă moş Gorian în vorbă.

— Cît se poate de serios.

— Ei bine – răspunse liniştit bătrînul – atunci, în locul dumitale, chiar băiatul mi l-aş băga mai întîi la închisoare.

— Băiatul meu?! Ţi s-a făcut să te dau în judecată? Şi faţa lui ascuţită se ascuţi şi mai tare.

— Eu atîta ştiu: că în dosul lăzilor dumitale are un întreg depozit cu lucruri furate. Şi mai ştiu că, pentru un timbru poştal, băiatul dă în schimb o cutie de sardele în ulei, pentru două timbre, un pachet de ciocolată, iar pentru trei timbre e gata să dea jumătate din prăvălia dumitale; dacă nu mă crezi, n-ai decît să tragi la o parte lăzile goale şi ai să vezi ce găseşti în dosul lor.

— Eu? Fiul meu? bîigui Brozovic şi sări în sus. Mă duc imediat să văd; şi dacă nu-i adevărat, Gorian, să ştii c-o să mă ţii minte! Te dau în judecată, atunci... Se şi afla la uşă, vrînd să iasă.

— Stai pe loc! îl reţinu doctorul Ivekovic. Aşteaptă şi dumneata, ce Dumnezeu? Aşteaptă să sfîrşim aici – şi-l sili pe năbădăiosul Brozovic să se aşeze pe scaunul lui.

Veni rîndul lui Marculin.

— Dumneata ce părere ai în chestiunea asta? îl întrebă primarul.

Marculin îşi încrucişă pe burtă mîinile puhave:

— Apăi ce părere au şi muşteriii mei.

— Şi muşteriii dumitale ce părere au?

— Fiecare cu a lui.

Primarul rîse scurt:

— Păi poţi dumneata singur să ai atîtea păreri cîte păreri au toţi?

— Poţi totuşi alege cîte ceva care-i al tuturor.

— Adică ce?

— Păi acelaşi lucru pe care l-a spus şi moş Gorian. În chestiunea asta sîntem cu toţii la fel de vinovaţi, dacă nu şi mai vinovaţi decît mica bandă.

— Da, dar vezi că ţi-au aruncat băiatul în apă! strigă morarul.

— Ei, şi! Marculin schiţă un gest de nepăsare: Uite-l că-i iar vesel şi fluieră toată ziulica.

— Cum? Vrei să zici că-i un fleac faptul că doi golani erau cît pe ce să-ţi înece băiatul? întrebă inginerul silvic.

— O fi ştiind el de ce. Era cu neputinţă să-l clinteşti pe Marculin din liniştea lui: Şi nici n-are ce să-i strice dacă-şi dă seama că feciorii bogaţilor nu pot să facă tot ce vor ei cu copiii celor săraci. La urma urmei, din asta mai învaţă, că mie banii de la oamenii săraci mi se-adună.

— Ăsta-i ultimul dumitale cuvînt în această chestiune, Marculin? întrebă grav doctorul Ivekovic.

— Pentru azi, cel puţin, domnule primar, da. Pentru azi – şi îşi şterse năduşeala de pe faţă.

— Ei, da’ dumneata ce zici, Karaman?

Fermierul îşi aşeză iarăşi mîinile-i grele pe masă.

— Eu spun ceea ce am spus încă din prima zi. Branko Babici e un hoţ. Zora roşcovana e şi mai mare hoaţă, iar ceilalţi trei nu sînt nici ei mai breji. De aceea locul lor e la başcă, închişi cu lacăt şi zăvor şi pentru ce mi-au făcut cu cîinele, aş fi cel mai fericit să-i bag chiar eu, cu mîna mea, la închisoare.

Moş Gorian clipi din ochi către bogătanul Karaman:

— Nu vorbi cu atîta uşurinţă despre hoţi, Karaman. Umblă din gură-n gură multe poveşti prin oraş, aşa, de pildă, se zice că dumneata numai pe hoţii cei mici îi spînzuri, dar pe cei mari îi faci scăpaţi.

— Vrei să mă jigneşti? tună Karaman, cu pumnii încleştaţi.

— Eu? Nu. Însă ştiu o zicală: „Chelu’ îşi pune mîna în cap.

— Cu zicalele dumitale, ai face mai bine să-ţi aduci aminte de alta: „Cine de rele vorbeşte doar cu relele se hrăneşte”.

— Nu ştiu să fi vorbit doar de rele – zise moş Gorian – şi nu-ţi doresc decît să ai şi dumneata cugetul la fel de curat ca al meu. Încolo, cu cîinele, ce ai de zis?

— Hoţii ăia de drumul mare sînt datori să-mi dea alt cîine.

— Fiindcă a fugit de la dumneata?

— Da, fiindcă mi-au ademenit cîinele.

— Mai degrabă eu cred că dulăul a plecat de bună voie, şi pot să te încredinţez că şi eu, dacă aş fi la bogatul Karaman, aş fugi mîncînd pămîntul.

— Vrei să-mi spui şi de ce-ai fugi?

— Fiindcă despre dumneata aşa umblă vorba: „La bogatul Karaman gras viţelul, slabă sluga, şi nu scapi decît cu fuga”.

— Ha-ha-ha! rîse zgomotos Karaman şi pumnii lui grei se desfăcură: Aşa umblă vorba? Atunci să ştii că au brodit-o. Viţeii îi ţin pentru îngrăşat, iar argaţii pentru muncă, şi-n viaţa mea n-am auzit ca un argat gras să tragă mai bine la coasă decît unul slab.

Primarul dădu cuvîntul lui Curcin. Brutarul cel gras îşi umflă guşa mai-nainte de a răspunde:

— Eu, ca şi moş Gorian, sînt de părere să-i lăsăm liberi pe copii. Îi cunosc de mai multă vreme şi mai bine decît dumneavoastră toţi, şi ştiu că, într-adevăr, nu sînt hoţi, nu...

— Îi cunoşti? De unde? De cînd? îl zoreau ceilalţi cu întrebările.

Curcin zîmbi încurcat:

— Le-am pus în fiecare dimineaţă deoparte franzelele mele vechi, iar ei veneau de şi le luau.

— Şi le-ai păstrat şi cozonacii? întrebă Brozovic, veninos.

— Da, şi cozonacii, cînd îmi prisoseau şi cînd nevastă-mea nu-i ascundea pentru tine.

— Da’ totdeauna i-am plătit.

— Ştiu – rîse sec Curcin. Cu rachiu. Eu sînt însă de părere că-i mai bine să hrăneşti copiii decît porcii.

— Ei, aş! exclamă chelbosul. O fripturică de porc nu-i lucru de lepădat.

— Şi nici eu nu mă lepăd. Îmi pare însă mai gustoasă atunci cînd ştiu că lîngă mine nu flămînzesc vreo cinci-şase copii, numai ca eu să mă-nfrupt din ea.

— Aici, sigur că ai dreptate – admise chelbosul.

Mai înainte de a deschide gura, Pletnic se foi un răstimp pe scaunul lui. Doctorul Ivekovic era unul din obişnuiţii cafenelei sale. Şi inginerul silvic, şi morarul veneau adesea la el.

— Eu atîta ştiu – îndrugă el în cele din urmă – că acest Branko Babici, atîta vreme cît a trăit maică-sa, a fost un băiat de ispravă; ce s-a întîmplat mai tîrziu cu el, asta nu mai ştiu.

— Eu, Pletnic, nu m-aş mai ascunde atîta după deget – îl atacă moş Gorian – căci dacă dumneata nu l-ai fi scos în stradă îndată după moartea maică-si, cred că n-am mai fi avut prilejul să ne-adunăm aicea ca să-l judecăm.

— Eu?... eu?... – se bilbîi Pletnic, speriat. Cine spune asta?

— Uite, aşa umblă cîte-o vorbă prin oraş, dragul meu... Mai cu seamă ceea ce ai auzit de la mine...

— Doreşte şi sfinţia sa să-şi spună părerea? curmă disputa doctorul Ivekovic.

— Nici vorbă, nici vorbă că da. Părintele Iasinovic se ridică de pe scaun: Eu cred, ca şi prietenul nostru, taica Gorian, că dacă în afacerea asta există vinovaţi, apoi noi sîntem aceia. Propun deci ca după ce vom sfîrşi cu judecata – judecată nu asupra copiilor, ci asupra noastră – să ne mai ostenim încă un sfert de oră ca să discutăm cum am putea să ne reparăm greşeala.

— Dar eu?! Dar eu?! strigă morarul cel gras. Aţi uitat, părinte? Dumneavoastră aţi uitat cu toţii că golanii ăştia mi-au deschis iazul şi că linii, ştiucile şi crapii mei s-au dus pe apa sîmbetei?

Toţi începură să vocifereze de-a valma.

— Aşa e! întări Karaman.

— Şi asta-i tot vina noastră? şuieră Brozovic.

— Cu vergile ar trebui bătute pramatiile astea! mormăi inginerul silvic către primar.

— Da – răspunse primarul şi din nou se adresă lui moş Gorian: Sînt curios, moşule, cum ai să-i mai dezvinovăţeşti de tărăşenia asta?

— Asta-i, într-adevăr, o treabă urîtă – începu moş Gorian – însă – şi întoarse capul spre morar – dumneata ştii tot atît de bine ca şi mine că copiii n-au urmărit să dea drumul peştilor, ci să-i prindă pe cei doi băieţi, şi dacă le-ar fi trecut prin minte cîţi bani au să înoate în mare de pe urma isprăvii lor, fii sigur că n-ar mai fi deschis ei stăvilarul.

— Da, dar cine mă despăgubeşte pentru pierderea suferită? Sînt aproape trei mii de dinari care înoată acum în mare.

— Ieri, la „Hotel Zagreb”, ai spus numai două mii cinci sute – preciză taica Gorian – şi aceşti două mii cinci sute, garantez cu capul meu, copiii o să ţi-i plătească pînă la ultimul gologan.

— Copiii?! Morarul cel gras se umflă plin de îngîmfare: De bună seamă că la Sfîntu-aşteaptă sau la Paştele-cailor.

Rîseră cu toţii. Moş Gorian nici nu clipi:

— Nu, ci chiar mîine, morarule.

— Mîine?! Morarul ciuli urechea şi holbă ochii.

Moş Gorian făcu semn că da.

— Da’, mă rog, copiii de unde iau banii? întrebară într-un glas Brozovic şi Karaman, pîndindu-l pe bătrîn.

— De nicăieri. Banii îi au.

— Desigur, furaţi! cîrîi Karaman.

— Nu, Karaman. I-au cîştigat cinstit.

— Nu vrei să ne spui şi unde i-au cîştigat? interveni din nou primarul.

Moş Gorian luă o priză de tabac:

— La mine.

— La dumneata?! strigară cu toţii.

— Da – zîmbi moş Gorian. Cînd s-au arătat primele bancuri de peşte, cei mai mulţi pescari fuseseră angajaţi de societate şi, cum pe altcineva nu ştiam, am trimis după copii, iar ei au venit.

— Ha-ha-ha! rîseră Brozovic şi morarul cel gras. Şi chiar au muncit cu adevărat?

Moş Gorian se înfurie:

— Vă încăpăţînaţi să rămîneţi la părerea greşită că acestor copii le face plăcere să fure pentru a-şi potoli foamea. Au venit nespus de bucuroşi cînd le-am cerut să m-ajute, şi tot atît de bucuroşi au şi muncit. Întrebaţi-l şi pe moş Orlovic – continuă el, văzînd mutrele mirate şi neîncrezătoare ale celor de faţă. Dimineaţa soseau primii, iar seara plecau ultimii, şi v-asigur că n-am fi prins nici jumătate din peştii pe care i-am pescuit de nu ne-ar fi ajutat copiii zi şi noapte.

— Aş mai vrea să ştiu, cum de-au ajuns totuşi să cîştige două mii cinci sute de dinari? întrebă Karaman şi-şi repezi înainte faţa-i buhăită.

— Cum de-au ajuns? Foarte simplu. Doar nu la dumneata au fost ei în slujbă, ci la un pescar cinstit. Ştiţi dumneavoastră cum merge socoteala din moşi-strămoşi la un pescar cinstit de pe Adriatica? Mai întîi pescarul îşi ia partea lui pentru năvod, dacă-i al lui năvodul, apoi împarte totul deopotrivă între el şi ajutoarele lui. Doi copii intră la socoteală cît un om în toată firea, şi acum n-aveţi decît să-l întrebaţi pe directorul Kukulic – arătă spre chelbos – cît ne-a plătit. Mai puneţi pe deasupra şi ceea ce am mai vîndut la piaţă, adunaţi totul şi o s-ajungeţi cam la de două ori mai mult decît au să-i plătească lui Danicik copiii.

— Cazi la învoială? se adresă morarului doctorul Skalec, care şedea alături de el.

— Mai încape vorbă! se grăbi morarul să răspundă.

— Atunci s-a făcut. Luminat la faţă, doctorul Skalec îşi frecă mîinile: Să le dăm deci pace copiilor, iar cît priveşte povestea cu cîinele – şi se întoarse către primar – a avut şi oraşul distracţia lui, pe care, n-ai grijă, o s-o uite repede.

— Faptul că au rîs şi au scornit un cîntec de batjocură despre mine numeşti dumneata o simplă distracţie? strigă înfuriat primarul.

— Şi de mine au rîs şi au scornit un cîntec de batjocură.

— Şi ce-ai spus la toate astea?

Doctorul Skalec începu să-şi sugă de zor zahărul-candel:

— La început m-am înfuriat ca şi dumneata, şi-am trăsnit, şi-am bufnit, dar pe urmă am rîs împreună cu ei.

— Şi eu cred – spuse directorul Frages, care pînă atunci tăcuse – că cel mai bun lucru ar fi să rîdem şi noi laolaltă cu ei şi să le dăm pace împieliţaţilor.

Primarul se ridică de pe scaun:

— Eu, categoric, sînt împotrivă. Dar pentru asta trebuie să votăm, şi chiar dacă rezultatul e negativ, începînd chiar de azi, trebuie să se pună cruce bandei. În orice caz, uscocii vor înceta să mai bîntuie prin oraşul şi prin ţinutul nostru, chiar dacă, pentru asta, aş fi nevoit ca eu cu mîna mea să-i închid într-o văgăună.

— Da, să votăm! strigară morarul, Karaman şi inginerul silvic.

Doctorul Ivekovic bătu cu ciocănelul în masă.

— Cine este pentru a se intenta proces bandei?

Karaman, Smolian, morarul, farmacistul, Brozovic şi chelbosul ridicară mîna.

— Cine e contra?

Preotul, Curcin, doctorul Skalec, Marculin, Pletnic şi directorul Frages votară contra.

— Şase contra şase! tună furios doctorul Ivekovic.

— Da’ votul dumitale? strigă Karaman.

— Da – zise doctorul Ivekovic, înseninat – mai lipseşte votul meu.

Iată însă că-l apucă cineva de umăr. Întoarse capul: era Zlata, care stătea în spatele lui. Domnişoara se mai ivise de vreo cîteva ori la uşă. Acum îşi luase inima în dinţi şi se apropiase.

— Ce vrei? o întrebă doctorul Ivekovic.

— Tată, trebuie să-ţi vorbesc o clipă – îi şopti ea.

— Acum n-am timp.

— Trebuie să ai – îi şopti ea mai stăruitor.

Se priviră o clipă în ochi.

— Bine – mormăi el, apoi se întoarse către cei de faţă: O clipă, mă iertaţi!

Îndată ce intră în cabinetul lui de lucru, Zlata îi încolăci gîtul cu amîndouă braţele:

— Aş vrea să te rog ceva.

Doctorul Ivekovic era încă furios:

— Da’ bine, Zlata, tocmai acum ţi-ai găsit?

— Tocmai acum. Am auzit tot. Vrei să-i bagi pe copii la închisoare. Să nu faci asta!

— Nici vorbă c-o să-i bag la închisoare. Cum îţi închipui tu c-o să uit aşa de repede că m-au făcut de rîsul întregului oraş?

— Tată, e şi altă poveste, mult mai neplăcută decît istoria cu cîinele.

Doctorul Ivekovic ridică fruntea:

— Ce poveste?

— Aceea cu stafiile.

Doctorul Ivekovic se apucă de bărbuţă:

— Te pomeneşti că tot ei or fi fost?!

— Da – zise fata – au scobit nişte dovleci şi au îmbrăcat prăjinile cu cămăşile lor: dacă află oraşul, o să rîdă şi mai cu foc.

— De unde ştii treaba asta?

— Mi-a povestit Branko.

— Mai ştie şi altcineva?

— Nu. Mi-a făgăduit că n-o să trădeze secretul nimănui. Însă dacă-i prinzi şi-i închizi, cu siguranţă că au să povestească şi altora.

O clipă, doctorul Ivekovic se plimbă nehotărît încoace şi încolo.

— Fie, din partea mea – mormăi el. O să m-abţin de la vot. Dar susţin mai departe că s-a terminat cu uscocii, şi vorba rămîne vorbă.

Se reîntoarse în sală. Între timp, preotul, Curcin, directorul Frages şi moş Gorian stăteau de vorbă laolaltă.

— Zici că unul din finii dumitale şi-a pierdut tatăl în serviciul nostru? se adresă directorul Frages lui moş Gorian.

Moş Gorian făcu semn că da:

— Micul Nicola.

— O vrea oare să se facă pescar?

— Păi şi este pescar – răspunse bătrînul.

— Foarte bine. Spune-i să se prezinte mîine la noi la birou. „Minerva” pleacă chiar mîine la pescuit în apele insulei Corfu, iar căpitanul vasului are nevoie de un ajutor-matelot.

— Şi eu ştiu o familie la ţară – spuse Lasinovic. Un ţăran, Polacek, a trecut ieri pe la mine. N-are copii, şi i-ar prinde bine un băieţandru să-l ajute la muncă. Flăcăiaşul ar putea să rămînă pentru totdeauna la el.

— Polacek aţi zis, părinte? De-acolo de pe creastă?

— Da, locuieşte în spatele munţilor Vratnic.

— Păi copiii îl cunosc. Nici vorbă că vreunul dintre ei o să meargă bucuros acolo.

— Pe unul îl iau eu să-mi ajute la căratul pîinii, iar mai tîrziu poate să înveţe de la mine meseria de brutar – interveni Curcin. Şi aşa, lucrătorul meu şi cu mine avem de lucru pînă peste cap.

— Iată că trei s-au şi rînduit – zîmbi mulţumit sfinţia sa şi-şi frecă mîinile. Ia să vedem dacă pînă se întoarce doctorul Ivekovic n-o să-i rostuim pe cîteşicinci.

— Sînt ca şi rostuiţi – spuse moş Gorian – fiindcă pe doi dintre ei aş vrea să-i ţin la mine.

În clipa aceea se întoarse doctorul Ivekovic. Se aşeză din nou la locul lui; părea dus pe gînduri şi privea în gol.

— Am hotărît să le dăm de lucru copiilor şi am găsit şi unde – spuse solemn preotul.

Karaman întoarse silnic capul:

— Da, dar mai aşteptăm votul doctorului Ivekovic.

— Eu o să m-abţin de la vot – zise bărbatul acela înalt, cu o voce ciudat de stinsă. Rezultatul votului rămîne, aşadar, şase la şase, însă – şi se adresă preotului şi lui moş Gorian – accentuez încă o dată că, orice-aţi face dumneavoastră, de un lucru să ţineţi seama: de azi înainte s-a terminat şi cu banda uscocilor, şi cu ascunzătoarea lor din turn, şi cu toate năzbîtiile lor. Pînă diseară să-mi comunicaţi unde-i puteţi aranja pe copii, şi dacă, din spusele dumneavoastră, voi avea certitudinea că, într-adevăr, s-a isprăvit cu banda uscocilor, atunci veţi avea şi votul meu pentru ei.

Se sculă de pe scaun şi, o dată cu aceasta, fu ridicată şi şedinţa. Karaman şi directorul Frages îl urmară pe primar, iar toţi ceilalţi bărbaţi se îngrămădiră spre ieşire.

— Acum ce facem? îl întrebă moş Gorian pe preot.

— Ceea ce-am vorbit. Spui copiilor că le-am găsit un rost la nişte oameni cumsecade, şi poţi fi încredinţat că doctorul Ivekovic o să fie şi el de acord.

— De unde ştii?

Preotul zîmbi:

— De patruzeci de ani îl cunosc pe doctorul Ivekovic şi văd, după faţa lui, că a şi trecut de partea noastră.

Moş Gorian se arătă neîncrezător, însă totuşi coborî ceva mai liniştit scara.

În faţa porţii îl mai opri cineva. Domnişoara care vorbise cu primarul stătea în faţa lui.

— Dumneata eşti taica Gorian? îl întrebă fata.

— Da, eu sînt – răspunse bătrînul.

— Eu sînt Zlata – spuse ea. Zlata Ivekovic. Aş vrea să te rog ceva. Spune-i lui Branko că nu mai sînt supărată pe el şi că-mi pare rău că l-am trădat. Să-i mai spui că i-am povestit tatălui meu toată istoria cu stafiile şi că-l rog doar un singur lucru, şi pe el, şi pe ceilalţi, şi anume să nu sufle o vorbă despre cele întîmplate, să păstreze cu sfinţenie secretul. Lucrul acesta îi va ocroti în viitor de mînia tatălui meu.

Moş Gorian zîmbi pe sub mustaţă:

— De aceea s-a îmblînzit el aşa dintr o dată?...

Zlata încuviinţă cu un gest:

— De aceea. Şi nu se teme de altceva decît de faptul că ar putea să ajungă la urechile oamenilor şi tărăşenia cu stafiile, iar dacă se află, atunci chiar că s-a terminat cu copiii, cu banda lor cu tot!

— O să le spun, domnişoară – o asigură moş Gorian – sau, şi mai bine, n-o să le spun, fiindcă-mi închipui că copiii au şi uitat povestea.

— Taică Gorian, fă aşa cum crezi de cuviinţă şi salută-l pe băiat din partea mea. De văzut, cred că n-o să-l mai văd niciodată.

— Ai de gînd să pleci?

— Da, plec în Italia. Vreau s-ajung cîntăreaţă.

— Mult noroc! îi ură taica Gorian şi îi întinse mîna.

Zlata i-o strînse şi, după o clipă, se făcu nevăzută.