Capitolul 12
Călătoria la Stiepan

Banda folosi noaptea ca să-şi dosească lucrurile. Pavle găsi cîte un cotlon pentru toate.

Băiatul scoase cîteva pietre din zid şi vîrî acolo fluturii lui Duro. Pozele lui Nicola îşi aflară locul sub o lespede desprinsă din pardoseală, iar pe ale sale Ie înghesui într-o scobitură veche care slujea bufniţelor drept lăcaş.

— Da’ cu păturile ce facem? întrebă Branko.

— Duceţi-le sus, în încăperea unde hălăduieşte bufniţa cea mare. Mai sînt şi alte pături acolo. De-acolo le-am luat şi pe-astea.

Nicola adună laolaltă oalele şi tigăile:

— Le luăm cu noi?

— Te-ai scrîntit la cap! exclamă Zora.

— Păi unde să le mai ascundem?

— Le coborîm în fîntînă – propuse Pavle.

Aduse de nu ştiu unde o sîrmă şi, după ce legă bine la un capăt vasele, le pogorî uşurel în golul fîntînii. Apoi sîrma o ancoră într-un jgheab, în aşa fel ca să nu poată fi văzută.

— Să sperăm că n-au să dea peste porumbeii mei – se jelui Nicola. Puştiul mai că plîngea.

— D-apăi şoimii! spuse Zora. În două-trei zile au aripi.

— Nu cred c-au să se aventureze ei prea sus – îi consolă Pavle. Şi-apoi, cu siguranţă că bufniţa n-o să-i lase să treacă.

— Smolian o să tragă cu arma-ntr-însa – obiectă Duro.

Zora începu sa rîdă:

— Pînă s-apuce el să tragă, bufniţa i-a şi scos ochii!

Cînd prima rază de soare străluci pe întinsul mării, ei erau gata.

— Risipeşte şi cenuşa, să nu se vadă – îi spuse Duro lui Nicola.

Piciul făcu întocmai.

Mai aruncară o privire în sala cea mare: îi durea inima ca sînt nevoiţi s-o parasească aşa, pe nepusă masă.

— Nu-i nimic! spuse Zora cu glas tare. Şi uscocii fugeau cînd vrăjmaşii erau mult prea numeroşi.

— Ne ducem la Cuibul şoimilor? întrebă Branko, amintindu-şi de povestirile Zorei despre uscoci.

— Nu ştiu – răspunse fata. Poate mai tîrziu. Mă gîndeam s-o luăm către Stiepan.

— Bun! chiui Nicola. Atunci plecăm la Brinie.

Zora aprobă din cap.

— Prin codru?

Zora încuviinţă iar. Nicola bătu din palme:

— Ah, mă bucur de pe-acum!

— Şi eu – spuse Branko. N-am fost încă niciodată prin codru.

— E frumos – îl încredinţa Pavle. Cînd nu mă aflu în turn, totdeauna aş vrea să fiu în codru.

Înainte de a părăsi cetatea copiii se mai uitară o dată cu luare-aminte jur împrejur. În faţa uşii nu era nimeni. Dinaintea coridorului, de asemenea, părea să nu fie nimeni, însă Zora nu se culcă pe-o ureche:

— Poate că străjile s-au ascuns.

Pavle mai cunoştea o a treia ieşire: de-a dreptul prin zid. Pentru asta, trebuia doar să scoată cîteva pietre.

Procedaseră foarte bine alegînd acest drum, căci în clipa cînd ajunseră la primele tufişuri de grozamă şi se uitară încă o dată în jurul lor, zăriră un om care se plimba în sus şi-n jos între poartă şi coridorul lor.

Branko privi cu luare aminte într-acolo:

— N-o fi Begovic?

Zora clătină din cap:

— E prea înalt ca să fie Begovic.

— Atunci numai Dordevic poate să fie – îşi dete cu părerea Branko. Da, da, Dordevic e. El are ţăcălie.

Era frig cînd ei se afundară în valea Potocului. Deasupra livezilor negura se aşternuse compactă ca un zid, iar tufişurile şi ierburile se plecau sub povara boabelor strălucitoare de rouă.

Pe măsură ce urcau, se lumina tot mai mult şi cînd ajunseră pe cărarea ce ducea în pădure, soarele prinse să dogorească.

La cîteva sute de metri mai sus făcură un popas. Îi chinuia o foame de lup, şi era un adevărat noroc că jefuiseră cu o zi înainte magazia lui Brozovic, fiindcă, altminteri, n-ar fi avut cu ce să-şi potolească foamea.

Mai întîi ronţăiră cîteva chifle uscate de la Curcin şi mîncară sardele în untdelemn. După aceea, Zora, care administra proviziile, le dădu biscuiţi şi prune uscate.

Pavle îşi mîngîie burta:

— O masă pe cinste!

Nicola plescăi şi el din limbă, iar cînd Zora le împărţi şi un pachet de ciocolată, se simţiră pe deplin fericiţi.

Îndată după acest popas începea codrul, care, ca o omidă, mai întîi verde, apoi multicoloră, se întindea tot anul pe culmile din jurul Seni-ului.

Urcau destul de uşor. Ici se afla un copac, colo un tufiş, mai departe un pîlc de fagi sau puieţi de stejar, însă cu cît pătrundeau mai adînc în pădure, cu atît sihla se îndesea şi devenea de nestrăbătut.

Trebuiau să ocolească pe departe stejarii groşi, numărînd mai multe sute de ani, ale căror ramuri de jos se făcuseră una cu pămîntul; de asemenea, se vedeau siliţi să răzbată tîrîş printre crengile brazilor, căci adesea aceşti arbori plini de ace se înălţau unul lîngă altul ca un zid. Însă şi mai greu li se păru să străbată alunişurile, tufele de zmeură şi de mure, care creşteau laolaltă într-un hăţiş atît de des, încît copiilor le era aproape cu neputinţă să înainteze.

Nişte brazi uriaşi îi ţinură mult în loc. Uneori, copacii erau atît de înalţi şi atît de apropiaţi între ei, încît fugarii noştri abia de mai zăreau cerul. Cînd şi cînd mai dădea cîte un noroc peste ei: întîlneau vreun luminiş, vreo poiană sau vreun loc unde copacii fuseseră tăiaţi şi unde înfloreau măceşi sau plante cu mireasmă tare şi buruieni, şi unde Nicola descoperea uneori fragi.

Cînd intrară într-un desiş de stejari, auziră trosnind tufişurile, zgomot iscat parcă de o namilă.

Duro se opri, aţintindu-şi privirile drept înainte.

— Pesemne c-or fi lupi pe-aici – zise el.

— Şi urşi – adăugă Zora. Anul trecut au fost împuşcaţi doi.

Nu era însă decît o turmă de cerbi, care se ivi pentru o clipă, apoi dispăru iute printre crengi.

Soarele se ridica tot mai sus. Copiii săreau peste trunchiuri, se tîrau sau se strecurau anevoie, înaintînd mereu prin codru. Să fi fost cam pe la amiază, cînd deodată se iţi printre trunchiuri un rîu clipocind. Gîlgîia ocolind rădăcinile stejarilor semeţi, se arunca zglobiu peste stînci mărunte, îşi aduna apele într-un lac negru ca păcura, iar apoi curgea lin mai departe. Văzînd cum apa curge tot mai repede, copiii îşi dădură seama că trecuseră de creastă şi că începea coborîşul.

În răstimpuri, prin cîte un luminiş, dinaintea lor se deschidea valea. Codrul se retrăgea ca un larg fluviu negru. Măgurile se arătau golaşe pe creste. Dar nu erau numai stîncă goală şi coaste prundoase ca dealurile Seni-ului – dealuri sărăcăcioase şi lipsite de verdeaţă coborînd prăpăstioase pînă la mare – ci vedeai coline cultivate, suprafeţe mari de livezi şi ogoare întinse.

La o margine de pădure copiii păşiră pe cele dintîi cîmpuri. Da, aici era cu totul altfel decît în Seni. S-ar fi zis că munţii cei înalţi au tăiat ţinutul în două: o parte roditoare, cealaltă stearpă. Pe brazdele negre ale ogoarelor grîul crescuse înalt. Copiii întindeau mîna după cîte un spic, îl rupeau şi-l vîrau în gură. Grăunţele tari trosneau între dinţi; pleava o scuipau.

— N-am văzut niciodată ogoare aşa de frumoase — spuse Branko cu uimire.

— Şi nici grîu ca ăsta – adăugă Nicola.

— Asta numai datorită codrului – îi lămuri Zora.

— Codrului? întrebă Branko.

— El opreşte vîntul bora şi astfel pămîntul rodeşte mai bine.

Codrul se retrăgea tot mai mult; numai vreo doi-trei brazi şi stejari se mai înălţau ici-colo, parcă uitaţi de careva pe plaiurile acelea. Ogoarele se întindeau la largul lor. Tulpini înalte şi puternice de porumb alternau cu orz, cu lujere groase de floarea-soarelui şi cuiburi de cartofi cu frunza lată peste care se aşternea un nor alb de flori. Flori mari şi galbene de pepene se iveau printre porumbi, iar deasupra cartofilor flutura, ca nişte steaguri albe şi roşii, fasolea înflorită căţărată sus pe aracii groşi.

În depărtare se zărea satul lui Stiepan. Casele sclipeau galbene, albastre şi roşii, iar un turn ascuţit de biserică împungea cerul. Dar între turn şi drumeţii noştri se întindeau încă multe ogoare, dîmburi şi huceaguri.

Un ţăran cu o scară şi un coş le tăie drumul. Era un lungan fioros la înfăţişare. Chipul lui tăbăcit, parcă muiat în fiere, îl umbrea o beretă roşie cu un ciucure negru. Trupu-i uscăţiv era vîrît într-un mintean pestriţ încheiat cu o bandă galbenă. Pantalonii erau croiţi din stofă aspră, iar în jurul gleznelor subţiri se înfăşurau nişte moletiere, din care pricină picioarele lui păreau şi mai sfrijite.

Copiii îi dădură bineţe. Ochii şireţi ai ţăranului îi priviră mînioşi.

Branko se uită după el:

— De ce nu ne-o fi răspuns?

Nicola rîse:

— Fiindcă are cireşi în coş şi pesemne că se teme să nu le punem noi gînd rău.

— Păi ce, pe-aici sînt cireşi? şi Pavle se uită mirat în jur.

Duro porni în fugă către un pom. Toată livada de pe vale era plantată cu cireşi. Pomii aveau trunchiuri mari şi puternice, iar crengile atîrnau pînă la pămînt.

Duro şi începu să culeagă:

— Sînt încă acrişoare.

— Hai să încercăm şi noi! spuse Pavle.

— Si dacă se întoarce omul? obiectă Branko.

— N-are decît să se întoarcă. Asta-i pedeapsa. De ce nu ne-a răspuns la salut?

— Păi nu-i păcat să mănînci cireşe cînd ţi-e sete sau ţi-e foame – interveni Zora. Mai cu seamă cînd sînt atît de multe, iar noi n-avem de nici unele, nici mîncare, nici băutură.

Aşa că se puseră cu nădejde pe treabă. Numai că trebuiau să culeagă cu grijă. Duro avusese dreptate: cele mai multe din fructele acelea mari erau încă acre; doar sus în vîrf erau zemoase şi coapte.

— Uite că se-ntoarce omul! strigă Nicola.

Copiii priviră îndărăt. Omul venea alergînd în salturi. Scara o ducea pe umăr şi coşul la spinare.

— N-ar fi mai bine s-o uşchim? fu de părere Duro.

Zora clătină din cap:

— Stăm pe loc şi, ascultaţi la mine, orice-ar spune el, nimeni nu-i răspunde.

Omul se apropia în goana mare, gîfîind zgomotos.

— Tîlharilor! strigă el. Puşlamalelor! Vreţi să vă-nfruptaţi din cireşile mele?!

Copiii însă nu-l luară în seamă. Culegeau tacticoşi cireşele şi le vîrau în gură.

Ţăranul rămase năucit de purtarea lor; totuşi, după cîteva clipe, se repezi la Pavle.

— Hoţomanule! zbieră el. Nu pricepi? Isprăveşte odată! şi înşfăcîndu-l pe Pavle de umăr, începu să-l scuture straşnic.

Pavle îi îndepărtă mîinile de pe umăr, scuipă sîmburele şi îşi văzu mai departe de treabă.

Ţăranul deschise gura, apoi se îndreptă furios spre Branko:

— Ticălosule, netrebnicule! îl înhăţă pe Branko şi-l zgîlţîi de mama focului: N-auzi, încetează îţi spun!

Branko o cam băgase pe mînecă, însă cînd văzu că Zora îi face semn cu ochiul, scutură mîna omului de pe umăr şi-şi vîrî o cireaşă în gură.

Ţăranul se aprinse la faţă. Ţinîndu-şi scara tot pe umăr şi coşul în spinare, se năpusti asupra lui Nicola.

— Pui de tîlhar! şi încercă să-l înhaţe de mîini, dar băiatul se lăsă în jos, ferindu-se, ba mai scuipă şi trei sîmburi drept în nasul ţăranului.

Furios la culme, tăbărî asupra Zorei:

— Golanco, păcătoaso, măcar tu să te cari numaidecît din cireşii mei!

Zora însă îi dădu ocol pe departe şi, pînă ce omul cu scara lui mare să se întoarcă, ea culegea alte cireşe, mai încolo.

Omul cel uscăţiv gîfîia ca o maşină cu aburi. Se înroşise la faţă mai dihai ca o pătlăgea, tremura tot şi se înfierbînta din ce în ce:

— Să ştiţi că vă omor! Vă sugrum!

Se duse iar la Pavle. Dar găliganul nici nu-l luă în seamă.

Branko se viteji şi el de astă dată, iar cînd ţăranul îl văzu pe Nicola că rîde, să plesnească de furie, nu alta!

Îşi mai încercă o dată norocul cu Zora. Apoi se năpusti din nou asupra lui Pavle, însă cînd îşi dădu seama că nu foloseşte la nimic, că acei copii nu se sinchiseau cîtuşi de puţin şi continuau să-i mănînce tăcuţi cireşele, începu să-i fie lui frică.

— Sau eu sînt nebun, sau voi! ţipă el, fulgerîndu-i cu privirea.

Văzînd însă că nici de astă dată nu-i răspund, ci înfulecă mai vîrtos, îşi potrivi scara pe umăr şi coşul la mijlocul spatelui şi plecă...

— Ha, ha! rîse Nicola.

Duro şi Pavle hohotiră şi ei.

— Aşa trebuie să facem. Nici vorbă că acum lui i-e mai frică de noi decît de nichipercea – spuse Zora.

— Sau chiar de talpa iadului. Ia uitaţi-vă numai cum aleargă. Nicola rîdea mai tare ca toţi.

Într-adevăr, ţăranul gonea din ce în ce mai iute şi, pînă să prindă copiii de veste, el şi dispăruse la prima cotitură a văii.

Copiii mai culeseră cîte un pumn plin, apoi plecară.

Valea se lăţea, deschizîndu-se pînă departe; ajunseră pe o şosea largă. De pretutindeni se ridicau nouraşi de fum ce se risipeau în văzduh, iar din spate se iviră oameni şi animale.

Mai întîi o cireadă de vaci, mînată încet-încet către sat. Vitele mari, greoaie şi tărcate păşteau alene, uneori se mai opreau, din care pricină văcarii le croiau fără milă cu bîta pe spinare; vacile o rupeau la fugă o bucată de drum şi iar se opreau locului.

În urma lor venea o trăsură cu cai. Caii erau împodobiţi cu panglici colorate şi cu zurgălăi; trăsura părea să fie o adevărată caleaşcă şi în ea şedeau doi băieţi şi două fete, iar în spate alergau la trap doi cai legaţi de trăsură.

După caleaşcă se ivi o turmă de oi. Oile erau grase, bine hrănite, şi lîna lor gălbuie atingea pămîntul. În fruntea turmei mergea grăbit, cu paşi mărunţi, un ţap duhnitor, care-şi holbă duşmănos la copii ochii săi roşietici.

— Întocmai ca omul cu scara – spuse Nicola în batjocură şi începu să rîdă.

Ceilalţi rîsera şi ei.

— Ce găsiţi de rîs la oile mele? se stropşi un băietan, la fel de trenţăros ca ei, şi care, ca un bun cioban ce era, păşea repejor în urma turmei.

— De ţap am rîs – răspunse Branko. S-a uitat la noi la fel de duşmănos ca şi un om pe care l-am întîlnit mai adineauri.

— Aşa-i, e duşmănos – întări flăcăul – şi, pe deasupra, mai e şi făţarnic, şi răutăcios.

Branko rîse din nou:

— Aşa era şi omul nostru.

Copiii îl ajutară pe băietan, care le căzuse cu tronc, să-şi ţină mereu turma în mijlocul drumului, şi uite aşa, fără să ştie nici ei cum, ajunseră la Brinie.

Satul era mare şi se întindea în lungime. O şosea largă, străjuită de platani şi de tei, căreia nu-i vedeai sfîrşitul, îl străbătea de la un capăt la celălalt.

Casele încadrau ca un chenar şoseaua şi se iţeau printre copaci, joase şi cu acoperiş de paie. Dar pe copii îi interesa cu osebire mulţimea de oameni ce forfotea pe şoseaua lată.

— Da’ ce s-a întîmplat pe-aici? îl întrebară ei pe cioban.

— Păi ce, nu ştiţi?

— Nu.

— E tîrg de vite, ca totdeauna în ziua asta.

Se amestecară şi ei în mulţime. Era o lume pestriţă, oameni adunaţi în grupuri mari sau mici.

Cei mai mulţi erau ţărani de prin împrejurimi, oameni înalţi, uscăţivi, dar vînjoşi, cu chipul parcă cioplit în lemn, întrecîndu-i cu un cap pe ceilalţi. Majoritatea erau la fel de pestriţ îmbrăcaţi ca şi ţăranul pe care-l întîlniseră în livada de cireşi; beretă roşie, pusă drept sau pe-o sprinceană, mintean brodat şi pantaloni din stofă aspră, împodobiţi cu găitane viu colorate.

Cînd vorbeau şi îşi mişcau capul, ciucurii negri, prinşi de beretele lor roşii, zburau încoace şi încolo; însă cei mai mulţi priveau neclintiţi înainte sau ascultau la vorbăreţi.

Printre ţărani vedeai şi alte grupuri de oameni: ici gesticulau cîţiva sîrbi, mărunţi şi vioi; în spatele lor vedeai feţele prelungi, ca de bronz, a vreo zece-doisprezece turci, gătiţi cu fesuri. Un grup de evrei atraseră atenţia copiilor datorită bărbilor lungi şi caftanelor negre. De prin împrejurimi venise şi o adevărată ceată de ţărani nemţi; iar nişte flăcăi care rîdeau nu departe de ei păreau a fi, după grai, din Dalmaţia.

Copiii se uitau curioşi la animalele aduse la tîrg. Caii slăteau înşiraţi unul lîngă altul. „Vai, ce animale frumoase!” Duro, mai ales, rămăsese cu gura căscată şi cu ochii zgîiţi. Se aflau acolo murgi şi roibi, minunaţi cai albi ca zăpada, de asemenea cai mari, graşi, buni pentru muncile cîmpului, cu picioare ca nişte stîlpi; lîngă ei jucau, subţiratici şi nervoşi, cai de călărie şi de trăsură, cu glezne atît de delicate, parcă cioplite în lemn de un sculptor.

Un turc scoase din rînd un cal de călărie. Era un minunat animal vînăt-rotat. Îl încălecă dintr-un salt şi trecu în goană pe lîngă ceilalţi bidivii. Doi ţărani din Bosnia cătau în gura unei mîrţoage de soi mai prost, iar un nemţişor mîngîia alt cal, bătîndu-l uşor cu palma pe crupă, după care îi cercetă copitele.

În faţa cailor se aflau vacile, apoi un rînd de boi, şi mai încolo, patru tauri, priponiţi cu lanţuri grele între doi pari.

Vacile aveau toate culorile: unele cu pete negre ori cafenii, altele erau roşcate, altele aproape albe. Stăteau la rînd una lîngă alta, nepăsătoare, cu ochii pe jumătate închişi. În răstimpuri mai mugea cîte una, apoi alta îi ţinea isonul. Boii arătau mai ageri şi mai vioi. Taurii erau mari, cu pieptul lat, şi scormoneau avan ţărîna cu copita, de parc-ar fi vrut să intre în pămînt şi, împreună cu ei, tot satul.

Copiii se opriră dinaintea taurilor.

— Ce mare-i ăsta! şi Duro întinse mîna spre cel mai arătos.

— Şi cu siguranţă că e şi puternic – adăugă Pavle.

— Şi primejdios – le atrase atenţia Nicola.

Branko simţi un fior de gheaţă pe şira spinării cînd uriaşul acela îşi aţinti o clipă asupră-i ochii tiviţi cu roşu şi prinse îndată să mugească groaznic.

Caprele însă, risipite în turme mari, pînă departe prin livezi, ofereau o privelişte mai plăcută şi mai veselă. Erau cu miile. Ciobani şi cîini păzeau turmele ca să nu se răzleţească.

Cele mai multe şedeau jos şi behăiau. Rareori doar cîte un ied se mai scula, trăgea cu ochiul la turma vecină şi încerca să se strecoare într-acolo, ieşind din ocolul lui. Atunci cîinii ambelor turme se repezeau la el şi aduceau înapoi ieduţul curios, apoi se uitau lung unii la alţii, dădeau din coada sau mîrîiau, arătîndu-şi colţii. Uneori, îndată ce-şi făceau datoria, se şi încăierau, încît ciobanii trebuiau să sară cu bîtele.

Avea haz să priveşti cum îşi încercau coarnele căpriţele cele tinerele, cum se năpusteau cu frunţile plecate una împotriva alteia, cum se rostogoleau la pămînt, apoi, cu un aer nătîng şi mirat, se ridicau iar în picioare.

Alături de capre se afla tîrla oilor. Aici copiii reîntîlniră pe ciobanul lor. Tăifăsuia cu alţi băieţi de seama lui, fuma, scuipa şi, dintr-o dată, copiilor li se păru parcă mult mai vîrstnic.

Banda se oprise la oarecare depărtare de el.

— Hai, veniţi încoace! le strigă flăcăul. Sau vă e frică?

Copiii clătinară din cap şi se apropiară.

— Ăştia-s toţi ortaci ca şi mine – spuse băietanul, arătînd spre ceilalţi ciobani tineri. Ne-ntîlnim totdeauna aici.

Copiii zîmbiră.

— Fumaţi? Unul din flăcăi frînse o ţigară şi întinse o jumătate lui Duro, cealaltă lui Nicola.

Copiii îşi aduseră aminte că au şi ei ţigări. Duro scotoci prin buzunar şi scoase o cutie galbenă:

— Luaţi dintr-ale noastre.

— Oho! exclamă noul lor prieten. Da’ straşnice ţigări mai fumaţi!

Si ciobănaşii luară toţi cîte două: una şi-o vîrîră în gură, cealaltă o puseră după ureche.

— Aţi văzut tot ce e de văzut? întrebă cel mai vîrstnic, adresîndu-se Zorei.

— Caii şi vacile, şi-am văzut şi taurii, şi caprele.

— Atunci vă mai rămîne să vedeţi porcii şi catîrii. Haideţi cu mine! îşi luă bîta şi porniră cu toţii agale mai departe.

Porcii se aflau închişi în ţarcuri mari, pătrate: stăteau acolo unul lîngă altul vreo cîteva sute.

Copiilor le plăcură mai ales scroafele cu purceii lor.

— Ia te uită, Zora! strigă Branko. Una are opt purceluşi.

Duro rîse:

— Asta-i puţin. Uite colea una cu zece godaci.

Dar Pavle descoperise altă scroafă cu unsprezece purceluşi, iar Nicola, una cu doisprezece.

— Ia priviţi! şi puştiul arătă către purceluşi. Abia-abia au loc! Se împing mereu unul pe altul ca să stea mai la larg.

Mai puteai, vedea şi opt vieri, nişte animale zdravene şi agresive. Fiecare avea un ţarc aparte, iar ţarcurile erau păzite cu străşnicie.

Catîrii şi măgarii se înghesuiau la capătul uliţei mari, priponiţi şi cu maldăre de iarbă şi de ciulini dinaintea lor. Catîrii muşcau, se încrîncenau şi loveau cu copitele. Măgarii erau mai prietenoşi, mai cumsecade. Puteai chiar să-i mîngîi.

Uitîndu-se la măgari, Zora îşi aduse aminte pentru ce anume veniseră ei la Brinie.

— E vremea să-ntrebăm de Stiepan – spuse ea.

Flăcăul nu-l cunoştea. Nu era din Brinie şi venise în sat numai pentru tîrgul de vite. O ţărancă, de asemenea, clătină din cap cînd o întrebară de Stiepan.

O luară grăbiţi pe uliţă înapoi, se opriră în dreptul unui grup de oameni şi întrebară mai întîi un ţăran, apoi altul, o ţărancă, altă ţărancă, dar nimeni nu-l cunoştea pe prietenul lor.

Pe Pavle îl cuprinsese deznădejdea, cînd o bătrînă îi răspunse la întrebare:

— A, vorbiţi de băiatul acela care pleacă mereu la Seni cu măgarii lui?

— Da, da... – încuviinţă Pavle, bucuros.

— Cred că locuieşte acolo jos, într-un hambar – şi bătrîna arătă un drumeag ce cobora de la şosea spre livezi, la capătul căruia se vedea o clădire mică, din cărămidă.

Copiii o luară într-acolo.

— Stiepan! strigă Pavle, bătînd în poarta veche, dărăpănată.

Dar nu-i răspunse nimeni.

— Stiepan! strigă Pavle mai tare şi deschise poarta.

Clădirea şubredă şi joasă era plină de paie. Într-un ungher zăceau nişte unelte de cîmp, într-altul o tărăboanţă şi o cariolă cu loitre.

Copiii nu auziră nimic... Ba da, parcă se mişcă ceva sus în paie?

— Stiepan! strigă Pavle pentru a treia oară.

— A! Voi sînteţi? răsună deodată glasul lui Stiepan şi, în acelaşi timp, se ivi din paie şi capul zburlit al flăcăului.

— Păi cine altul?

— Credeam că-i Ristic – răspunse Stiepan – sau vreunul din sat.

— Nu te dai jos? îl întrebă Zora. Sau ai de gînd să rămîi în vecii vecilor cocoţat acolo?

— Vai! Nu pot... se jelui Stiepan cu glas scăzut.

— Da’ de ce? Aşa de rău te-a bătut Ristic?

— Ei, dac-ar fi numai asta... Şi continuă după o mică pauză: De bătut, m-a bătut cînd a aflat că liceenii mi-au furat caisele, însă alta-i buba. Ieri a trecut pe-aici şi mi-a luat brîul şi pantalonii...

— Brîul şi pantalonii? rîse Nicola.

— Da, şi mi-a spus: „Le capeţi înapoi numai cînd mi-oi scoate, din pămînt din iarbă verde, banii pe caisele mele!”

— Şi pentru atîta lucru te sfieşti tu să te dai jos? îl zeflemisi Duro, înşfăcîndu-l pe Stiepan de-o mînă.

Pînă s-apuce flăcăul să se împotrivească, îl şi trase afară din paie! Într-adevăr, bietul Stiepan era numai în cămaşă. Pe trupul lui uscăţiv, vînjos şi ars de soare, atîrna doar o zdreanţă de lînă; băiatul făcu o mutră atît de disperată, că Branko şi Zora pufniră în rîs.

— Ce v-a găsit rîsul pe toţi? se stropşi Pavle cu asprime şi-i smuci mîna lui Duro, aşa încît Stiepan se prăvăli înapoi în paie.

Zora se potoli pe dată:

— Rîd de mutra disperată pe care o face!

— Nici tu n-ai fi mai brează – mîrîi uriaşul, morocănos – dacă te-ar scoate cineva fără rochie pe tine, în văzul lumii, în piaţa din Seni. Şi după cîteva clipe: Mai bine gîndiţi-vă cum putem să-i facem rost de pantaloni.

— Aş putea să îi dau eu pe-ai mei – propuse Nicola.

— A, şi tu crezi că te poţi lipsi de pantaloni? îl luă în rîs Duro.

Nicola îşi luă aerul lui ştrengăresc:

— De, poate că n-ar strica să-ncerc măcar o dată...

Copiii îşi frămîntau mintea cum să-l ajute pe Stiepan să reintre în posesia pantalonilor, însă nu era chiar atît de simplu şi Duro avea dreptate: nici unul dintre ei nu se putea lipsi de pantalonii lui.

— Ce-i mai rău – se jelui Stiepan – e că am nevoie de ei pînă mîine-n zori, fiindcă trebuie să plec iar la Seni.

— Spune-i foarte simplu lui Ristic să ţi-i dea înapoi – zise Pavle.

— Crezi că n-am încercat? Ristic însă mi-a răspuns: „Pînă nu-mi văd banii, pantalonii rămîn la mine-n ladă!”

— Hm! mormăi Pavle, trecîndu-şi mîna peste faţă. Ce-ar fi să mergem şi noi să-l mai întrebăm o dată?

— Că bine zici! sări în sus Nicola. Aşa să facem. Stă departe de aici, Stiepan?

— Cum urcaţi la şosea, o luaţi la dreapta. A şasea curte, la casa acoperită cu paie, are o poartă mare. Acolo stă.

— Da’ te pomeneşti c-o fi la tîrg! zise Zora.

— Nevastă-sa însă trebuie să fie acasă. Poate mai degrabă ea să vă dea pantalonii.

Poarta cea mare era făcută din scînduri grele de stejar. Copiii o împinseră cu putere. Un cîine lătră la ei. Noroc că era legat.

La dreapta se ridica locuinţa. Acoperişul de paie fusese de curînd primenit, şi paiele luceau ca o bucată de turtă dulce avînd un strat gros de zahăr ars deasupra. Alături se afla hambarul, cu acoperiş tot de paie. În partea dinspre livadă se înălţau grajdurile; un zid încingea curtea de jur împrejur.

Copiii trecură-n fugă pe lîngă un puţ cu ciutură, îndreptîndu-se către locuinţă; aici bătură-n uşă.

O femeie legată la cap cu o basma pestriţă de sub care se iţea o faţă amărîtă, ieşi în prag.

— Ce vreţi? întrebă ea cu voce slabă, privind mirată la copii.

Branko făcu un pas înainte:

— Venim pentru prietenul nostru Stiepan.

— Stiepan? repetă femeia.

Branko încuviinţă din cap.

— Bărbatul dumitale i-a luat pantalonii şi brîul – continuă el.

Femeia îşi aminti:

— Aha, da, ştiu, însă omul meu nu-i acasă.

— Da’ Stiepan are nevoie de pantaloni şi de brîu. Mîine trebuie să plece iar la Seni. Nu poţi să ni le dai dumneata?

— Bucuros! răspunse femeia. Numai că nu pot.

Nicola ieşi din rînd:

— Păi de ce nu? N-aveţi decît să deschideţi lada. Lucrurile sînt acolo înăuntru – şi puştiul arătă cu degetul în spatele femeii.

Femeia se sili să zîmbească:

— Deschideţi-o voi dacă puteti!

Branko şi Nicola încercară să ridice capacul, însă era bine ferecat.

Femeia zîmbi trist:

— După cum vedeţi, a încuiat-o.

— O! exclamă Zora. Cheia, cu siguranţă, e la dumneata!

Femeia clătină din cap:

— Ristic o ţine la el în buzunar.

— S-a dus la tîrg? întrebă grăbit Branko.

— Nu. La cireşi.

— La cireşi?! strigară copiii.

— Nu-i cumva unul lung şi costeliv?

— N-are o beretă roşie?

— Nu-i încins cu moletiere în jurul gleznelor?

— N-are o mutră acră?

— Şi parcă tot îi ninge şi-i plouă? adăugă micul Nicola.

— El e! întări femeia.

— Atunci noi l-am întîlnit! spuse Zora. Are cu el o scară şi-un coş.

Femeia încuviinţă din nou.

— Haideţi! zise Zora. Cu siguranţă că-i tot acolo.

— Băgaţi de seamă, feriţi-vă de el! le strigă din urmă femeia. Nu numai că arată ca unul căruia îi tot ninge şi-i plouă, dar chiar aşa este el!

— Nu-i nimic, noi sîntem un fel de ninsoare pentru el! rîse Nicola. Şi azi, la prînz, l-am făcut să dîrdîie niţel de frică!

Glumind într-una, copiii străbătură în fugă tot vălmăşagul de oameni şi de animale de pe uliţa mare.

— Crezi c-o să ne dea pantalonii? o întrebă Pavle pe Zora.

— Da’ nici nu trebuie să ne dea pantalonii. Destul s-avem cheia.

— Da’ crezi că femeia o să ne deschidă lada?

— Nici vorbă că da. Ea-i mult mai bună la inimă decît zgîrie-brînză de bărbatu-său!

Trebuiră să ia din nou pieptiş coasta văii pînă ce-l găsiră pe ţăran. Rezemase scara de un cireş bătrîn, iar el, cocoţat pe ultima treaptă de sus, culegea din vîrf, cu multă trudă, cireşele coapte.

— Umblaţi încet de tot! şopti Zora. Să nu ne vadă decît în clipa cînd om fi chiar lîngă scară!

— De ce? întrebă Duro.

— Ai să vezi de ce. Acum ţine-ţi gura.

Se furişară în şir indian pînă la pom.

— Ristic! şi Zora zgîlţîi scara.

Ţăranul privi în jos.

— Iar aţi venit, tîlhari afurisiţi ce sînteţi! ţipă el.

— Ia spune drept – începu Zora, cu glas dulce şi cît mai prietenos – i-ai luat lui Stiepan al nostru pantalonii?

— Şi ăsta-i din gaşca voastră? Nici că se putea altfel!

Ţăranul izbucni într-un rîs răutăcios şi îşi văzu mai departe de cireşile lui.

Zora zgîlţîi iarăşi scara.

— Aţi înnebunit? zbieră el şi mai tare.

— Nu, Ristic. Vrem numai să te rugăm să-i dai înapoi lui Stiepan pantalonii.

— Nici vorbă de aşa ceva mai-nainte de a-mi pune banii în palmă – răspunse aspru ţăranul. Şi-apoi, nici n-am timp acum. Nu vedeţi că culeg cireşele?

— O! exclamă Zora. N-ai decît să rămîi în vecii vecilor acolo sus. Ştim noi unde-s pantalonii: în ladă. Ne trebuie doar cheia. Dă-ne-o!

— Cu tifla vă dau! Şi Ristic le întoarse spatele.

De data asta Zora zgîlţîi atît de tare scara, încît aceasta începu să joace încoace şi-ncolo, iar Ristic, speriat, îşi încleştă mîinile de-o cracă.

— Afurisiţilor! Tîlharilor! strigă el. Staţi că mă dau jos.

— Nu, nu – îl povăţui Zora – stai liniştit acolo şi vezi-ţi de treaba dumitale. Noi nu vrem altceva decît cheia.

— N-o s-o căpătaţi! Niciodată! Mă jur! Şi ţăranul îşi încleştă mîna stîngă de scară, încercînd să ridice dreapta.

— Nu te grăbi să juri! îl preveni fata. Ai putea să te căieşti! şi zgîlţîi iar scara.

— Ajutor! Ajutor! Ţăranul fu cuprins de frică.

— Zbiară cît pofteşti! rîse Zora. Eşti singur cuc aici. Ceilalţi sînt toţi la tîrg.

— Ce dracu vreţi de la mine, împieliţaţilor?! Vreţi să-mi sparg capul?

— Nu, nu, aşa ceva nu vrem – îl linişti Zora. Vrem cheia, cheia şi-atîta tot.

— În ruptul capului n-o să v-o dau... vru să zică bătrînul, cînd Pavle apucă şi el de scară, clătinînd-o atît de tare, că Ristic mai-mai să se prăbuşească.

— Na-vă, ţineţi cheia! urlă el şi bîjbîi cu o mînă în buzunar, apoi azvîrli cheia jos.

— Mii de mulţumiri, domnule Ristic, mii de mulţumiri! strigă Zora; se aplecă şi o ridică. Pe urmă îi luă deoparte pe Branco şi pe Pavle: Acum iute, cît mai iute! Să nu ne-ajungă pînă nu luăm pantalonii.

Străbătură ca o vijelie livezile, şoseaua şi, în mai puţin de cinci minute, se aflau din nou în curtea lui Ristic.

Femeia tocmai ieşea cu un ciubăr de lapte din grajd.

— Avem cheia! chiui Zora şi i-o arătă.

— Adevărat?... Femeia puse jos ciubărul şi se uită uluită la copii.

— Da, şi bărbatul dumitale îţi trimite vorbă să deschizi lada şi să ne dai lucrurile.

Ea clătină din cap, dar se duse totuşi şi vîrî cheia în broască.

— Uitaţi-le aici... Şi trase din ladă pantalonii lui Stiepan.

— Tot aici e şi brîul. Nicola îl găsi şi-l luă.

— Vă mulţumim frumos! Zora îi zîmbi femeii şi încercă să facă o reverenţă, după care o luară la goană spre Stiepan.

Stiepan se cuibărise la loc, în paie. Văzîndu-şi lucrurile aduse înapoi, nu ştia ce să mai spună de bucurie.

— Vă mulţumesc... – bîlbîia el într-una. Vă mulţumesc... – şi îşi şi trase repede pantalonii.

Pe Zora o pufni iar rîsul:

— Da’ nici n-ai de ce să ne mulţumeşti. Pentru noi a fost o petrecere grozavă – şi-i povesti totul.

Stiepan rîse şi el:

— Să nădăjduim că acum m-o lăsa în pace.

— Nici vorbă – îşi dădură cu părerea copiii.

Întovărăşiţi de Stiepan, mai hoinăriră o bucată de vreme prin tîrg, uitîndu-se pe la micile tarabe aşezate pretutindeni. Se vindeau berete colorate, aşa cum purtau toţi, mintene brodate, rochii tivite cu roşu şi tot soiul de alte lucruri. Mai erau acolo şi bice, cozi de bici, curele ţintuite, frîie, zurgălăi, aşa încît cel care-şi făcuse rost de-un cal, de-un măgar sau de-o vacă putea pe loc să-şi cumpere tot tacîmul de trebuinţă.

Stiepan îşi aduse măgarii şi luă în primire de pe la ţărani marfa pe care aceştia voiau să le-o vîndă la Seni.

Astfel i se încredinţară coşuri cu ouă, unt, piersici frumoase, pătlăgele roşii mari şi coapte, fel de fel de trufandale; o ţărancă îi dădu un coşuleţ cu fragi.

Tocmai voiau să se strecoare tiptil pe lîngă gospodăria lui Ristic, cînd acesta ieşi chiar el în faţa porţii. Aşadar, se întorsese acasă.

Stiepan, care tot se mai temea de ţăran, căută să se ascundă după Pavle şi Zora.

Ristic însă îl şi văzuse.

— Hei! strigă el cît îl luă gura. Da’ pe la mine nu vrei să treci astăzi?

Stiepan stătu la îndoială:

— Păi ai ceva pentru mine, jupîne?

— Cireşe! Cireşe! strigă bătrînul. Cireşe trufandale!

— Şi chiar ai de gînd să mi le încredinţezi mie?

— Dobitocule! Doar nu ţi-oi închipui c-o să le car eu la piaţă!

Stiepan încă mai şovăia, dar Pavle îi spuse:

— Du-te liniştit. Sîntem şi noi aici.

Ristic aduse cireşele. Erau două coşuri cu vîrf.

— Nici vorbă că la Seni au să se bată pe ele! mai zise omul, pe urmă intră în curte.

Stiepan puse repede coşurile pe măgari. Nu-i venea să creadă că bătrînul i le dăduse în seamă.

— L-aţi văzut? se adresă el lui Pavle şi Zorei. Parcă-i altul.

— D-apăi şi noi l-am scuturat! rîse Zora.

— Din scuturătura asta, i-o fi sărit inima la cap şi i-o fi căzut zgîrcenia din nădragi – adăugă Nicola, mucalit.

Mînară măgarii pînă la hambarul lui Stiepan.

— Cam la ce vreme pleci mîine? îl întrebă Zora.

— De cu noapte – spuse Stiepan. Aşa, pe la două...

— Poate te-nsoţim şi noi o bucată de drum.

— Atunci ne-abatem pe la iazul cu raci – zise Stiepan – şi v-arăt cum se prind racii şi vă-nvăţ şi cum se mănîncă.

— Cu dragă inimă! răspunse fata şi se trînti în paie.

Ceilalţi copii adunară şi ei paie şi fîn, întocmindu-şi un culcuş, numai Branko n-avea chef de dormit.

— Eu mai dau o raită pe uliţă – spuse el.

Auzise muzică şi voia să vadă muzicanţii.

Dintr-o cîrciumioară muzica răzbătea pînă la ei.

Branko privi ţintă pe fereastră. La început nu văzu decît praf, pîclă şi nori de fum de ţigară, apoi cîţiva ţărani care se învîrteau în tactul melodiei. Toţi, fără osebire, erau ţărani care-şi vînduseră cu preţ bun vitele, băuseră aldămaşul, iar acum voiau să joace niţel înainte de-a se întoarce acasă.

Erau nemţi şi bosniaci, nişte dalmaţi tineri şi vreo doi turci. Se roteau tot mai iute şi, printre ei, se învîrteau ţărănci – femei şi fetişcane.

Băiatul zări şi taraful: erau trei ţigani. Doi cîntau la vioară, iar celălalt pişca strunele unei chitare. Unul din viorişti era înalt, şi părul lui negru-corb îi cădea în ochi. Semăna bine cu Milan, numai că tatăl lui Branko era mai subţirel şi mai frumos.

Băiatul îşi apăsă mai tare faţa de ochiul de geam. Vioristul cel înalt cînta tot mai cu foc. Bărbaţii se învîrteau din ce în ce mai vijelios, iar femeile şi fetele, sprintene ca nişte veveriţe, se roteau în jurul namilelor de bărbaţi.

Una din ele era subţire şi înaltă ca fata primarului. Şi, la fel, îi scăpărau ochii.

— Zlata... – şopti el, şi abia acum îşi dădu seama cît de frumos suna acest nume.

Deodată simţi că-l- înghionteşte cineva în coastă:

— Ce te zgîieşti aşa?

Era Zora. Se sculase şi venise după el.

— Mă uit şi eu la viorişti – răspunse Branko.

— Dar ai spus „Zlata”!

— Da? Aşa am zis? E numele fetei care m-a dezlegat.

— Tot te mai gîndeşti la ea?

El arătă spre una din fetele prinse-n joc:

— Aceea de-acolo dinăuntru seamănă cu ea.

Priveau amîndoi prin ochiurile geamurilor.

Vioriştii cîntau şi mai repede, ţăranii se învîrteau şi mai frumos, iar fetelor nu li se mai zăreau decît rochiile pestriţe.

— Aş vrea să cînt şi eu aşa – spuse Branko, arătînd spre primul viorist.

— Păi trebuie să-nveţi.

— Mi-e dor să-ncep... de-aş avea o vioară!

Deodată răsări Stiepan lingă ei:

— Acum, haideţi! Trebuie să dormiţi puţin. Peste trei ceasuri plecăm.