Capitolul 16
Tonii

Cînd Zora şi Branko sosiră la tufele de mure, îi găsiră pe Pavle, pe Nicola şi pe Duro foarte abătuţi.

— Stau şi ziua de strajă la turnul nostru – le raportă Duro. Dordevic abia l-a schimbat pe Begovic.

Pavle se uită trist la Zora:

— Ce ne facem ?

— Putem să ne ducem la moş Gorian – zise fata.

— La pescar?! Nicola sări în sus de bucurie.

Fata făcu semn că da:

— A trimis după noi.

— S-ar putea chiar să-i fim de folos – întări Branko. De bună seamă că iarăşi o să-i ajutăm la pescuit.

Copiii aşteptară să se însereze, apoi ieşiră pe furiş din ascunzătoarea lor. Lui Pavle îi mergea tot prost. Iar i se umflase piciorul. O bucată de drum au fost nevoiţi să-l ducă pe braţe.

Dinspre mare sufla, cu scurte întreruperi, un vînt aspru şi rece.

Zora se cutremură:

— Bora.

— O să fie furtună – îşi dădu cu părerea Duro.

— Ha, ha, ha! rîse Nicola. Ce se pricepe ţăranul la furtună pe mare! Aşa suflă vîntul mai în fiece seară.

Valurile aveau creste mici, albe. Copiii se aşezară pe o stîncă şi-şi muiară picioarele în apă. Ce limpede şi ce caldă era! Abia atunci îşi amintiră că de aproape opt zile nu mai văzuseră marea.

Valurile erau din ce în ce mai mari şi fiece talaz, spărgîndu-se de mal, ţîşnea mai sus decît cel dinaintea lui. „Phu!“ copiii rîseră şi se scuturară: era primul val ce le trecea peste cap.

Branko sări de la locul lui.

— Haideţi, trebuie să plecăm – îi îndemnă băiatul.

Moş Gorian se zărea mare ca un uriaş la el în grădină: îşi stropea straturile cu legume. Mirat, ba aproape chiar speriat, îsi trecu mîna prin barba lui albă cînd văzu atîţia copii.

— Da’ ce, v-aţi înmulţit? zise bătrînul.

— Păi nu trebuia să venim cu toţii? întrebă Nicola.

Spuse toate astea cu o mutră atît de descurajată, că pe loc moş Gorian îşi descreţi vesel faţa. Ba chiar îi făcu puştiului cu ochiul, zicînd:

— Lasă, rămîneţi. Cu cît sînteţi mai mulţi, cu atît e mai bine.

Isprăvi de stropit legumele, apoi se aşeză împreună cu copiii pe băncuţa de jos, lîngă apă.

— Ei, acum povestiţi-mi şi mie unde-aţi stat ascunşi în tot timpul ăsta – i se adresă el lui Branko.

Băiatul îi istorisi de-a fir a păr. Isprava cu morarul şi cu peştii o ştia el. Făcu iar cu ochiul.

— Nouă, pescarilor, nu ne pare prea rău – spuse el. Acum lumea o să cumpere mai mult peşte de mare. Cînd auzi în ce fel a fost rănit Pavle, ceru să-i vadă şi el piciorul. Rana arată destul de prost – zise moşul şi puse mîna pe fruntea vlăjganului. Şi ai temperatură... Cred că cel mai bun lucru ar fi să te întinzi în fîn.

Copiii trebuiau să-i pregătească lui Pavle culcuşul în sălaşul caprei. Aşa că porniră într-acolo.

— Ei, Andia, uite că-ţi aduc musafiri! îi cunoşti tu... – glumi bătrînul.

Capra se ridică de jos, îi privi pe copii şi începu să behăie.

— Ce te-ai pornit nitam-nisam să behăi? Ia mai taci... – o potoli bătrînul. Doar nu mai sînt derbedei, s-au făcut copii cuminţi şi vor să-i dea o mînă de ajutor lui moş Gorian.

Andia se linişti. Ba chiar luă din mîna Zorei un mănunchi de iarbă şi se lăsă mîngîiată de ea.

Între timp bătrînul aduse o cîrpă curată, ca să lege piciorul lui Pavle, dar mai întîi presără zahăr pe răni.

— Asta trage puroiul – îl lămuri bătrînul pe băiat. Trebuie să stai culcat cam vreo patru-cinci zile.

Zora urma să rămînă cu Pavle; ceilalţi se reîntoarseră la bancă.

— Nu ne-ai spus, moş Gorian, la ce să te-ajutăm? întrebă Branko.

Bătrînul se uită la el:

— Era să şi uit. Au fost zăriţi toni în larg.

— Toni! Nicola bătu din palme: Să-ţi dăm o mînă de ajutor la pescuitul tonilor?

Moş Gorian îl privi cu voioşie pe puştan:

— Ai mai făcut vreodată treaba asta?

— Ba bine că nu, şi încă de multe ori. Tata era pescar de toni – răspunse ştrengarul.

— Asta-i frumos! şi bătrînul zîmbi pe sub mustăţi. Ei, păi atunci am nişte ajutoare de nădejde – continuă el. Azi e tare greu să capeţi un ajutor ca lumea.

— De ce? întrebă Nicola, curios.

— Marile întreprinderi pescăreşti ni-i ia pe toţi.

— Plătesc mai bine?

— Ba mai prost, mult mai prost. Şi nici nu dau nimic oamenilor din cantitatea de peşte pescuită, însă îi plătesc pe loc, de îndată ce-i angajează, ba plătesc chiar şi atunci cînd pescuitul e mai slab.

— Locurile de pescuit sînt totuşi ale dumneavoastră, nu?

— Asta, da. Însă numai atîta vreme cît sîntem liberi şi nu ne-am vîndut societăţilor. Dacă ne-am angajat să lucrăm pentru ele, atunci trebuie să le cedăm şi locurile noastre de pescuit, şi asta înseamnă că, o dată cu noi, ne-am vîndut şi tot peştele ce ne revenea.

— Au fost zărite multe bancuri de toni anul acesta? întrebă Nicola.

— Nu ştiu. Însă dacă nu mă înşală semnele, pare-se că anul ăsta sînt bancuri neobişnuit de mari.

— Tii! chiui Nicola. Ce bine-mi pare!...

Între timp se înnoptase de-a binelea, şi apa, care doar cu cîteva clipe mai-nainte avea o culoare albicioasă, se făcu neagră ca noaptea. Moş Gorian se ridică.

— Cînd pleci la pescuit de toni, lucrul de căpetenie e să fim gata de drum mai-nainte de răsăritul soarelui. De aceea, hai să ne culcăm devreme! Somn uşor! şi le întinse mîna. Pe la cinci vă scol, copii!

Zora şi Pavle dormeau duşi, iar capra se odihnea în paie. Copiii se cuibăriră lîngă ea şi, după cîteva minute, adormiră.

Nici nu se luminase bine de ziuă, cînd moş Gorian îi strigă.

— Deşteptarea! trîmbiţă el. Deşteptarea! Dar dacă văzu că asta nu ajută la nimic, începu să-i zgîlţîie pe copii ca să-i trezească.

În afară de Gorian se mai aflau în grădină alţi trei pescari. Moşul făcu prezentările.

— Dînsul – zise el, arătînd spre un bătrîn înalt, uscăţiv, spînatic şi cu o gură parcă strepezită – este unchieşul Orlovic.

Unchieşul Orlovic strînse din buze, schiţînd un rîs acru, şi le întinse copiilor o mînă grea, cu braţul nefiresc de lung.

— Iar dînşii sînt feciorii dumisale – îi prezentă Gorian şi pe ceilalţi: doi flăcăiandri înalţi, gemeni, care, din pricina ciufului lor zburlit şi deosebit la culoare, erau porecliţi Ocheşel şi Bălăior.

— Ei, dar pe ajutoarele tale cum le cheamă? întrebă Orlovic.

— Şi asta vrei să ştii?

— Fireşte! şi moş Orlovic rînji din nou.

— Acesta e Branko, feciorul lui Milan Babici... ea e Zora... el e Duro, iar cestălalt, Nicola. Nicola – continuă moş Gorian – a mai pescuit toni. Ştie deci cum vine treaba, iar ceilalţi au să-nveţe şi ei.

— Bun, bun! şi de astă dată unchieşul Orlovic îi mîngîie pe cap. Dar de îmbucat aţi îmbucat ceva? întrebă el după un răstimp.

Copiii spuseră că nu.

— Asta-i după legea lui moş Gorian – azvîrli el o ţeapă. Muncă pe spetite şi mîncare ioc.

— Ce tot vorbeşti într-aiurea? îi curmă vorba moş Gorian şi duse întreaga ceată la o masă mare, de piatră.

Sub smochinul umbros se afla pregătită o gustare straşnică. Îi aştepta o supă caldă de cereale şi, în afară de asta, pe masă se înălţa un adevărat munte de castraveciori şi pătlăgele roşii. Moş Gorian tăiase şi pîine, iar la sfîrşit fiecare mai primi şi un pahar cu lapte. Copiii înfulecară totul, pînă la ultima fărîmiţă de pîine, într-atît de hămesiţi erau.

— Ei, şi-acum să ne vedem de treburi – spuse moş Gorian, după ce dispăru şi ultima pătlăgică.

Zora şi Duro duseră tacîmurile în casă, apoi se puseră pe treabă. Nu era de loc simplu ceea ce aveau de făcut copiii.

Marele golf, care tăia adînc uscatul, pe malul drept aflîndu-se proprietatea lui moş Gorian, iar pe cel sting, ascunsă printre pomi înalţi şi roditori, gospodăria lui moş Orlovic, fu împărţit de cei doi bătrîni în două sectoare de pîndă. Fiecare din aceste sectoare avea pe apă sau, mai bine zis, deasupra apei, aşa-numita vedetă: o scară mobilă de lemn, înclinată spre mare şi susţinută de două odgoane metalice. La acest post de observaţie făceau de strajă zi şi noapte doi copii sau unul din bărbaţi, schimbîndu-se din trei în trei ore, timp în care stăteau cu privirile aţintite în larg, pîndind peştele.

Cei dintîi au fost Branko şi Nicola; băieţii se căţărară încet pe scara mobilă şi înaltă.

— Nu ţi-e frică? întrebă Branko, văzînd că, pe măsură ce urcau tot mai sus, scara se clătina şi mai vîrtos.

Nicola rîse:

— Odgoanele sînt solide. Şi-apoi, ce-ar putea să ni se întîmple? De-om cădea, cădem în apă.

Sus de tot, deasupra scării, erau întinse două sîrme subţiri.

— Astea la ce slujesc? întrebă Branko, zgîlţîind sîrmele.

— Cînd la amiază soarele dogoreşte prea tare, pescarii atîrnă pe ele o pînză.

Copiii se aşezară unul lîngă altul pe scară, cu trunchiul înclinat peste ultima stinghie, lărgită cu o înnăditură de lemn, aşa încît băieţii stăteau la largul lor şi priveau cu luare-aminte suprafaţa apei.

Marea se întindea pînă hăt-departe ca o imensă oglindă de argint. Totul încremenise; nici o undă nu tulbura luciul apei, vîntul se potolise, şi nici cea mai uşoară adiere nu sufla dinspre insule.

— Vezi ceva? Branko îşi încordă privirea.

Nicola clătină din cap:

— Nu, şi nici nu cred să vedem prea curînd. Adesea, tata aştepta şi zece zile, ba chiar mai mult, pînă se iveau peştii.

— Zece zile?! Branko rămase cu gura căscată.

Puştiul întări cu un gest cele spuse:

— Un pescar de toni trebuie să aibă răbdare.

Dar copiii vedeau alte minunăţii. Pescăruşii ţipau prin golf, prăvălindu-se din înaltul cerului glonţ asupra apei. După ce atingeau suprafaţa mării, cei mai mulţi aveau cîte un peşte în cioc.

Un uriaş vultur-pescar se ivi dinspre Krk. Îşi mişca atît de ritmic aripile puternice, de parcă înota prin văzduh. Pescăruşii îl zăriră şi-l întîmpinară cu ţipete sălbatice. Vulturul se înşurubă şi mai sus, pînă ce se topi în azurul cerului.

Departe în larg se zărea o barcă cu pînze; semăna cu o libelulă uriaşă plutind pe apă şi clătinîndu-se încoace şi încolo. Înainta încet, tot mai departe, şi mai departe; copiii o urmăriră cu ochii aproape un ceas.

Zăriră şi un peşte săltînd în sus şi-n jos. Peştii ţîşneau din apă şi, la fel de repede, se cufundau.

Branko se instală mai comod.

— E tare frumos aici – zise el. Credeam c-o să ne plictisim.

— Aşteaptă numai să vină peştii – îi răspunse Nicola – că pe urmă ai să-ţi aminteşti destul de des frumoasele ceasuri petrecute aici.

În vreme ce unii stăteau de veghe, ceilalţi pregăteau năvoadele mari şi construiau dispozitivele de pescuit.

Năvoadele erau lucrate din in şi din rafie. Copiii nu văzuseră niciodată năvoade atît de trainice. Moş Gorian întărea porţiunile slăbite cu sfoară nouă, iar unchieşul Orlovic fierbea păcură şi le călăfătuia.

Reţeaua de pescuit se compunea din năvoade stabile şi din năvoade mobile. Cele stabile fură ancorate în golf, strîns legate de năvoadele mobile. În felul acesta puteau fi trase de pe uscat ca nişte uriaşe uşi glisante.

Trecuseră patru zile de cînd copiii stăteau de veghe şi nu se zărea nici urmă de ton. Uneori mai veneau pe înserate şi pescari de prin golfurile vecine.

— Am zărit bancuri de toni, dar au trecut prea departe în larg – istoriseau ei.

A cincea zi moş Orlovic plecă în oraş, după diferite tîrguieli; cînd se întoarse către ceasurile şapte, spuse:

— Pe drumul spre Fiume a început pescuitul de toni.

— De bună seamă, societăţile... – mormăi moş Gorian.

— Toni mari, şi-s puzderie... – zise el. Radic m-a întrebat din nou dacă nu vreau să-i ajut la pescuit – adăugă uncheşul, strîmbînd din gură.

Moş Gorian începu să rîdă:

— Şi ce i-ai răspuns?

— Că fără tine nu fac treaba asta.

Gorian îşi mîngîie barba:

— Aşadar, niciodată...

Bălăior se băgă şi el în vorbă:

— De data asta plătesc mai bine decît anul trecut.

— Da – întări Ocheşel – şi-ţi plătesc şi zilele cînd nu se lucrează.

— Şi aici o să fiţi plătiţi cu ghiotura, dacă avem noroc la pescuit – spuse moş Gorian, morocănos.

— Dacă! ziseră gemenii într-un glas, pufăind cătrăniţi din ţigările lor. Numai că pînă azi nici măcar vîrful cozii unui ton nu s-a arătat la noi în golf.

Într-a şaptea zi, Radic, cu o şapcă arătoasă umbrindu-i frumosul său chip bărbos, intră la ei în grădină. Îl bătu pe moş Gorian pe umăr şi zise:

— Tot nimic?

— Încă nu – răspunse bătrînul.

— Aşteptaţi de mult?

— Păi e aproape o saptămînă.

— Societatea noastră abia mai poate prididi cu bancurile de toni – se făli pescarul.

— Au să se bucure acţionarii – replică Gorian pe un ton sec.

— Mai angajează oameni pentru pescuit – continuă Radic.

Gorian scuipă:

— Pentru asta ai venit?

— Şi pentru asta, şi aşa... Radic îşi aprinse luleaua. Văzînd că moşul tace, continuă: Directorul Kukulic mi-a spus că, pentru locul dumitale, ţi-ar da bani grei.

Gorian începu să rîdă:

— Cred şi eu. Loc de pescuit ca ăsta nu găseşti aşa uşor.

Se lăsă iar tăcere. Vreo doi pescăruşi ţipau săgetînd văzduhul deasupra smochinului. Un peşte sări din apă. Radic trăgea nervos din pipă, în timp ce moş Gorian căta cu privirea spre mare.

— Dacă vii, te pune chiar în fruntea unei echipe – zise din nou Radic.

Gorian se uită la el:

— Păi nu sînt şi acum în fruntea unei echipe?

Pescarul se ridică:

— Ăsta-i ultimul dumitale cuvînt?

— Pentru astăzi, hotărît că da – răspunse moş Gorian, sculîndu-se la rîndul său.

A doua zi dimineaţă, Branko şi Zora se aflau la pîndă. Nu se zărea nici un peşte.

— De ce n-or vrea ei să vie la noi? întrebă Zora cu glas plîngăreţ.

— Las’ c-au să vie – o încuraja Branko. Nicola a spus că taică-său aştepta cîteodată şi zece zile.

Zora izbucni într-o adevărată jelanie:

— Zece zile?!...

Branko dădu din cap:

— Ba chiar mai mult!

Deodată fata rămase cu ochii aţintiţi drept înainte. Apoi îl înghionti pe băiat:

— Ce-o fi acolo?

Branko privi şi el în larg.

Apa, pîn-atunci liniştită, începuse să spumege. La început copiii nu zăriră decît mici vîrtejuri. Însă vîrtejurile deveniră tot mai largi, apa prinse să spumege vîrtos, ţîşnind la mare înălţime, iar în apă se vedeau zbătîndu-se încoace şi încolo trupuri mari şi negre.

Zora se urcă pe ultima treaptă a scării şi puse mîinile streaşină la ochi.

— Branko! strigă ea. Branko! Cred...

— Că au sosit... – isprăvi băiatul fraza.

Spumegînd, apa se înălţa tot mai sus, valurile se transformară în mici fîntîni ţîşnitoare; spuma, vîrtejul, valurile, toate se apropiau din ce în ce, iar trupurile negre se desluşeau din ce în ce mai limpede. Ai fi zis că-s mii de diavoli uriaşi, negri-albăstrui, ce se zvîrcolesc sub apă.

— Ia uite! Ia uite! strigă Branko, urcîndu-se lîngă Zora. Vin tot mai mulţi! Tot mai mulţi!...

— Au pornit încoace! strigă fata din răsputeri.

— Da – chiui Branko – vor să intre în golf!

Valul înspumat şi nesfîrşit cîrmi deodată spre uscat.

Peştii, supunîndu-se parcă unei comenzi, se pregăteau să intre în golf. Pe neaşteptate începură să înoate mai repede, ca mînaţi de o bucurie sălbatică. Acum copiii putură să distingă boturile lor diforme, aripioarele ţepoase şi cozile mari în formă de semilună.

— Uite-acolo! Unul sare din apă! strigă Zora, arătînd la stînga.

— Şi acolo! exclamă Branko. Uite, şi dincolo!

Diavolii cei mătăhăloşi aveau trupul îndesat şi alungit către extremităţi.

— Parcă-s porci negri – spuse Zora.

— Da – încuviinţă băiatul, rîzînd – numai că n-au picioare.

Marea începuse să clocotească sub toni. Fierbea, nu alta, într-atît de vîrtos plesneau peştii din cozile lor.

— Priveşte! Priveşte! strigă din nou Zora şi arătă în jos. S-a-nnegrit apa!

Cît vedeai cu ochii, apa forfotea de dihănii mari şi groase, care, una lîngă alta şi una peste alta, pătrundeau tot mai adînc în golf.

— Doamne! exclamă fata deodată. Păi trebuie să-i anunţăm pe ceilalţi.

— Mă duc... – spuse Branko. După ce-or trece şi ultimii, faci semn cu mîna în sus.

Băiatul încolăci scara cu picioarele şi îşi dădu drumul în jos. Lemnul îi ardea ca focul coapsele şi mîinile, dar pînă să se dezmeticească, atinse pămîntul cu tălpile şi o rupse la fugă.

Între timp, în faţa casei lui moş Gorian, neînţelegerea mergea cu paşi mari spre ruptură.

Gemenii deveniseră tot mai nervoşi.

— N-avem încotro, trebuie să ne ducem – îi spuneau ei lui moş Gorian. Anul ăsta, peştii şi-au uitat de noi.

— Măcar unul din noi să se fi dus... – adăugă ceva mai domol Ocheşel.

— Mergeţi sănătoşi! Drum bun! le strigă moş Gorian. O scoatem noi la capăt şi fără voi.

Bălăior tocmai voia să iasă pe uşă, cînd Branko năvăli pe poarta grădinii.

— Vin tonii! strigă el. Vin tonii!

— Ce? moş Gorian se lumină tot.

— Repede! Repede! zbieră Branko. Tot golful mişună de peşti!

Alergară într-un suflet la apă.

Da, se vedeau şi de pe ţărm. Sute de valuri, cununi de spumă şi fîntîni ţîşnitoare, iar printre ele trupurile mătăhăloase ale peştilor! Şi totul vuia şi se năpustea şuierînd ca o avalanşă spre ţărm.

— Maica ta, Cristoase! exclamă moş Gorian şi se sprijini de zidul scund. Asta-i adevărată mană cerească!

Bătrînul Orlovic îşi scoase bereta din cap.

— Poate dă Dumnezeu să se apropie şi mai mult – zise Ocheşel.

— Păi se şi apropie! strigă frate-său din smochin, unde se căţărase. Primii au şi intrat în năvoade.

Ceilalţi îi văzură şi ei. Peştii se apropiau tot mai mult de ţărm. Erau ditai cumetrii mari şi grei, însă nemaipomenit de săltăreţi. Tonii se hîrjoneau ca nişte căţelandri în ogradă: se lăsau glonţ în adînc, apoi ţîşneau în sus stîrnind vîrteje, şi se plesneau cu cozile, şi se izbeau cap în cap.

Moş Gorian chibzui ce are de făcut.

— Mai e cineva sus pe scară? îl întrebă el pe Branko.

— Zora – răspunse băiatul. I-am spus că atunci cînd o vedea intrînd în năvod ultimii peşti, să facă semn cu mîna.

— Bun. Bătrînul i se adresă lui Bălăior: Tu-l iei pe Duro şi luntrea cea mare. Frate-tău îl ia pe Nicola şi luntrea cea mică. Eu plec cu Branko şi mă-ngrijesc de năvodul din dreapta. Tu, Orlovic, dă fuga la cel din stînga şi să te-ajute fata.

Alergară cu toţii la lacurile lor.

— Eu merg cu dumneata! strigă Branko, înveselit.

— Da, da, zoreşte-te! îl îndemnă moşul.

Într-o clipă ajunseră la năvod. Bătrînul mai zgîlţîi o dată parii. Erau bine înţepeniţi. Încercă şi funiile. Totul era în bună rînduială. Apoi se uitară în sus, către Zora.

Fata stătea pe ultima treaptă a scării. Nu se ţinea cu mîinile de nimic, şi pletele-i roşcate străluceau ca o flacără deasupra apei. Marea încă mai fierbea şi se învolbura împroşcînd în văzduh cununi de stropi.

Gorian se scărpină în barbă:

— Atîta puzderie de peşti n-am văzut niciodată în golful nostru. Să nădăjduim c-or ţine năvoadele.

În clipa aceea Zora îşi flutură mîna.

— Haidem! Moş Gorian înşfăcă funia şi începu să tragă vîrtos; de cealaltă parte trăgea moş Orlovic.

— Ce se întîmplă acum? întrebă Branko, trudind cu acelaşi zel ca şi moş Gorian.

— Acum amîndouă năvoadele mobile sînt împinse în locurile libere dintre năvoadele stabile, şi peştii sînt prinşi.

— Toţi?! se miră Branko şi rămase cu ochii ţintă la marea ce fierbea înspumată.

— Toţi – îl încredinţă bătrînul.

În timp ce se închideau năvoadele, gemenii, împreună cu Duro şi cu Nicola, se urcaseră în luntre şi răzbăteau printre peşti.

Peştii tot se mai fugăreau, ca şi cum s-ar fi jucat; deodată însă simţiră că peste tot se izbesc fie de ţărm, fie de peretele năvoadelor şi că, de fapt, sînt prizonieri. Începură să se mişte şi mai repede, să sară mai cu foc. Cîţiva loviră luntrile, gata-gata să le răstoarne. Ba unul îşi rînji dinţii fioroşi. Botul ascuţit şi larg căscat era plin de colţi mari, cu muchii.

— Ian te uită la el! zise Duro, înfricoşat, privindu-l pe Bălăior.

— Mai bine dă-i una la moacă! răspunse flăcăul şi trăsni peştele cu vîsla drept în creştet.

Copiii aveau la îndemînă ciomege sau lopeţi şi, de îndată ce se ivea din apă vreo coadă, vreun cap sau vreo spinare, izbeau cu sete. Peştii, ameţiţi o clipă din pricina loviturii, trebuiau traşi repede afară. Printre ei se aflau ditamai zaplanii grei şi puternici, iar copiii nu puteau să-i scoată din apă.

— Dă-mi o mină de ajutor! strigă Nicola, ţinînd strîns de cap un cogeamite tonul.

Ocheşel îl înşfăcă la iuţeală, dar chiar atunci peştele se dezmetici şi prinse să izbească în dreapta şi-n stînga, plesnindu-l cu coada pe Nicola în piept, iar pe Ocheşel peste faţă.

— Aoleu! ţipă Nicola.

La rîndul său, Ocheşel îşi duse mîna la falcă şi, de nu s-ar fi sprijinit cu nădejde unul de altul, ar fi căzut amîndoi în apă.

Ceilalţi peşti începură şi ei să se apere tot mai înverşunat. Cu cît năvoadele se strîngeau mai tare, cu atît mai deznădăjduiţi, mai sălbatici şi mai plini de furie peştii zbucneau şi se năpusteau orbeşte, plesneau turbaţi cu cozile, izbeau pereţii luntrelor, căutau să scape prin ochiurile năvoadelor, se aruncau spre ţărmul stîncos, iar cînd vedeau că totul e în zadar, săreau deasupra apei. Un ton uriaş pică drept în mijlocul luntrei celei mari şi fu cît pe ce s-o răstoarne.

— Întoarceţi-vă la ţărm! le strigă moş Orlovic. De bună seamă c-aţi prins berechet.

Gemenii vîsliră printre trupurile peştilor şi acostară. Moş Gorian şi moş Orlovic stăteau lîngă masa de piatră, fiecare înarmat cu cogeamite cuţit, şi-i aşteptau.

Copiii tîrîră peştii la masă, în timp ce flăcăii plecară din nou spre năvoade.

Într-adevăr, peştii erau grei. Uneori trei, alteori chiar patru inşi abia pridideau să care un singur peşte. Copiii putură să vadă dihăniile mai cu de-amănuntul: trupurile puternice şi îndesate, cu spinarea lată şi cărnoasă, de culoare cenuşie lucind ca oţelul, şi cu burta mai albicioasă.

— Ăsta cîntăreşte negreşit patruzeci de kile – gemu Branko, cînd ridicară al treilea peşte pe masă.

— Ba alţii îs şi mai grei, nu încape îndoială – îşi dădu cu părerea moş Orlovic, şi ochii îi străluceau de bucurie.

Bătrînii spintecară peştii, lepădară măruntaiele şi le scoaseră urechile, pregătindu-i astfel pentru a fi duşi la oraş.

Între timp, flăcăii mai aduseră la ţărm încă două luntre pline ochi. Cînd sosiră şi a patra oară, moş Gorian spuse:

— Gata, de ajuns, că nici nu ştim unde să-i mai punem.

Bălăior se uită îndărăt:

— Mai că nu se cunoaşte c-am luat din ei, atît de mulţi au rămas în năvod.

— Încalte, vă bucuraţi că n-aţi plecat de la mine? zise moş Gorian, privindu-i pe gemeni.

Flăcăii dădură mulţumiţi din cap.

Pescarii se spălară şi se dichisiră cît de cît. Arătau îngrozitor. Din creştet pînă-n tălpi erau plini de solzi şi mînjiţi de sînge. Ai fi zis că-s doi casapi. Flăcăii erau şi ei murdari de sînge, de asemenea şi copiii. Totodată se simţeau foarte obosiţi, deoarece abatorul acela de peşte îi ostoise.

Cărară peştii cei mai mari într-o ascunzătoare, ca să-i ferească de pescăruşi, care, adulmecînd ospăţul grozav, zburau stoluri-stoluri prin golf năpustindu-se asupra resturilor azvîrlite. În acelaşi timp, peştii trebuiau feriţi şi de soare, aşa că îi acoperiră cu saci umezi şi cu crengi.

După ce mîntuiră treburile, moş Gorian zise:

— Unul din voi trebuie să meargă la oraş. Avem nevoie de un camion.

Ocheşel o şi luă din loc.

— Du-te la Radic – îi strigă din urmă taică-său – şi spune-i că pescuit ca ăsta în viaţa lor n-au pomenit nici moş Gorian, nici moş Orlovic.

Copiii se mai duseră o dată la ţărm. Peştii se mai liniştiseră. Stăteau ca un zăgaz negru, trup lîngă trup. Moş Orlovic se apropie de ei.

— Îl vedeţi pe uriaşul ăla de colo? E cel mai mare ton pe care l-am văzut vreodată. Cu mîna lui grea îi bătu pe umăr mai întîi pe Branko, apoi pe Nicola: Da, zău că ne-aţi purtat noroc!

Între timp moş Gorian, ajutat de Zora, pusese masa. Printre bucăţile de pîine aşeză un urcior.

— Pentru isprava de azi face să ne cinstim şi cu nişte vinişor.

Mica adunare tocmai se pregătea să înfulece, cînd vreo cîţiva pescari intrară în grădină. Auziseră de la Ocheşel despre pescuitul acela de pomină şi voiau să vadă peştii.

Dar iată că mai sosiră şi alţi musafiri: stolurilor de pescăruşi li se adăugară şi nişte cormorani uriaşi, care înhăţau resturile de peşte, ba nici albatroşii nu se lăsară mai prejos, în vreme ce sus, în văzduh, ţipa din nou vulturul-pescar, acela pe care copiii îl mai văzuseră de cîteva ori şi-l admiraseră.

Moş Gorian şi copiii se apucară de curăţenie.

— Ei, unde ţi-o fi zăbovind feciorul? i se adresă el lui moş Orlovic, scrutînd cu ochii şoseaua.

În sfîrşit, ciuful negru şi strălucitor se ivi în grădină

— Ce-a zis Radic? întrebă mos Gorian.

Gîfîind de atîta alergătură, Ocheşel răspunse:

— Nu trimite nici un camion.

— Ce?

Amîndoi bătrînii se uitară ţintă la el.

— Spune că n-are nici un camion liber – adăugă flăcăul. Îi trebuiesc pentru societate.

— Da’ nu i-ai spus cît am prins? îl întrebă taică-său

— Ba da, însă mi-a răspuns: „Asta nu mă priveşte”.

— Şi n-ai putut să faci rost din altă parte? întrebă moş Gorian.

— Peste tot am fost. Toţi mi-au spus că transportă pentru societate. N-am putut face rost decît de moş Drăgan şi de catîrul lui.

— Păi atunci mai dă o fugă pîn’ la el. Să vie numaidecît cu catîrul.

— Vine acuma. Zăboveşte doar cît să dea o mînă de nutreţ surului.

Moş Gorian fierbea de ciudă. Se plimba de colo-colo, călcînd apăsat.

— Aşa! mormăi el. Care va să zică Radic nu vrea să ne care peştii!... Ce drac şi-o fi vîrît coada în afacerea asta?

Un pescar bătrîn îi aţinu calea:

— Bagă de seamă, vor să facă şi cu tine ce-au făcut anul trecut cu moş Gruden.

— Da’ ce i-au făcut? întrebă Gorian.

— Cum, ai şi uitat? Bătrînul trase mai întîi pe nas o priză de tutun. Gruden n-a vrut nici el să se angajeze la societate. În ruptul capului n-a vrut. „Pescar liber m-am născut, zicea el, şi pescar liber vreau să mor.” Atunci au refuzat să primească de la el peştii şi au rechiziţionat toate camioanele, pînă cînd omul s-a pomenit aproape cu toţi peştii putreziţi, iar cu cei din apă, morţi de foame; aşa că, săracul, a trebuit s-o lase mai moale...

— Pe mine n-au să mă facă ei s-o las mai moale! se burzului Gorian.

— Aşa a zis şi moş Gruden.

În clipa aceea sosi şi moş Drăgan, tropăind cu catîrul lui prin grădină.

Văzînd căruciorul, moş Orlovic se scărpină îngîndurat după ureche:

— Mult peşte nu prea încape.

— Nu-i nimic, haideţi – îi îndemnă moş Gorian. Tot mai bine mai puţin decît de loc – şi încărcară peştii cei mai mari.

Flăcăii se aşezara lingă moş Uragan.

— Făceţi-mi şi mie loc. Merg şi eu în oraş – zise Gorian şi îşi luă haina.

Drăgan îşi îmboldi măgarul: „Dii, ciuş!” şi încă o dată: „Dii, ciuş!”, dar animalul numai de frica biciului se urni din loc, trăgînd alene după el căruciorul.

Pe seară, bătrînul se întoarse acasă.

— Ei, cum a fost? îl întrebară Orlovic şi copiii.

— E de rău – mormăi moş Gorian, cătrănit din cale afară. Ticălosul cela de Radic nu vrea să ne ia nimic. Am vorbit şi cu cap belit ăla de Kukulic, cu directorul, cum îi zic ei: „Îţi luăm peştii, mi-a spus el, numai dacă ne vinzi şi locul de pescuit, cu tine cu tot”.

— Şi ce i-ai răspuns lui cap belit?

— Eu vînd peşte. Nimic altceva!

— Şi cu peştele ce-ai făcut?

— Am avut noroc. O parte l-am vîndut pentru insule. Vreo cîţiva mi-a cumpărat „Hotel Zagreb”. Doi peşti îi duc feciorii tăi la moară. Vrea să-i cumpere morarul, iar restul o să-l vîndă Drăgan mîine în piaţă.

— Hm! făcu Orlovic. Şi societatea chiar nimic-nimic nu ia?

— Să mai aşteptăm – se mîngîie moş Gorian. Să vedem, pîn’ la urmă cine-i mai încăpăţînat: noi sau ei?

Moş Orlovic trase un scuipat:

— Cred că aici nu merge cu încăpăţînarea...

— Da’ cum atunci?

Moş Orlovic îşi apropie una de alta palmele lui mari, ca şi cum ar fi cuprins ceva între ele:

— Punga, numai cu punga dolofană merge...

Gorian îşi scoase portofelul din buzunar:

— Deocamdată mai e ceva aici – apoi, arătînd spre grădină şi spre apă, adăugă: De altfel, mai avem din ce trăi.

— Ei, bun! zise Orlovic şi se îndreptă încet către mare. Om vedea noi...

Bătrînul tăiase în bucăţele mici cîţiva peşti, pe care le aruncă în apă. Moş Gorian îi ajută.

— Da’ de ce-i nevoie? întrebară copiii, uitîndu-se miraţi la bătrîn.

Unchiaşul Orlovic arătă spre apă, acolo unde peştii se năpusteau lacomi asupra hranei smulgîndu-şi unul altuia din gură bucăţica.

— Şi peştii trebuie să mănînce.

— Vai, ce îngrozitor! exclamă Branko, holbînd ochii cînd văzu cum se încaieră namilele acelea pentru o fărîmă de carne. Se hrănesc cu fraţii şi cu surorile lor!

Moş Gorian, pe a cărui frunte mai stăruia întipărită o cută de supărare, se uită la băiat cu ochii lui mari şi luminoşi, jumătate înveselit, jumătate serios.

— Ce te tulburi aşa? îl întrebă el într-un tîrziu. Oamenii sînt cu mult mai răi. Încalte, peştii îşi mănîncă fraţii numai cînd le e foame, oamenii însă îşi mănîncă semenii doar din plăcerea de a-i mînca.

— Oamenii?! şi băiatul se uită lung la moş Gorian.

— Ai uitat ce-a povestit Ocheşel? Societatea a pus mîna pe o sută douăzeci de locuri de pescuit de pe coastă, dar cap belit ăsta de Kukulic n-o să aibă linişte pînă n-o înghiţi în burdihanul lui fălos şi locul nostru de pescuit. Zicînd acestea, mai aruncă o mînă de bucăţi de carne în apă.