Capitolul 7
Moş Gorian

Banda îşi petrecu toată ziua în turn. Duro întoarse spatele tuturor şi se apucă să citească o carte pe care o găsise Nicola. Ghemuit în culcuşul lui, Pavle cioplea linguri de lemn. Nicola se dusese la porumbeii lui, iar Zora sta cocoţată în cuibul ei, la care urca scăriţa, şi cosea.

Branko zăbovi un răstimp lîngă Pavle şi luă lecţii în arta cioplitului, îndeletnicire în care Pavle – altfel neîndemînatic – se arăta deosebit de dibaci, apoi hoinări prin toate ungherele cetăţii; coborî mai întîi jos, în hrube, pe urmă se urcă pînă la coridorul cu creneluri. Cînd se întoarse, pe înserate, ceilalţi şedeau tot acolo, fiecare pe rogojina lui, iar atmosfera apăsătoare declanşată din clipa cînd se produsese tărăboiul acela pentru găină nu se risipise încă.

Cam pe la ceasurile nouă Pavle se ridică şi zise:

— Mă duc după apă.

Duro luă două cutii de tinichea şi plecă împreună cu dînsul. O clipă mai tîrziu, coborî şi Zora de sus, din culcuşul ei, se apropie de Branko şi-l întrebă:

— Tot mai vrei să te duci la Karaman?

Branko făcu semn că da:

— Îi fur două găini şi i le duc lui Gorian.

— Merg cu tine – spuse Zora.

— De ce? Branko se uită atent la ea.

— Merg cu tine – repetă fata – mai mult nu-ţi spun.

Cei doi o luară de astă dată pe alt drum. De la scara în spirală, dacă scoteai cîteva pietre, dădeai de-a dreptul pe scara principală, care ducea din curte, pînă sus, la foişor.

— Pe-aci o luăm numai în caz de primejdie sau cînd avem zor mare – îl lămuri fata.

Curtea era ca un puţ îngust şi pătrat. Zidurile groase coborau abrupt aidoma unor pereţi de stîncă. Fîntîna, aflată chiar în mijlocul pătratului, secase. Zora zvîrli o piatră înăuntru. Trecu multă vreme pînă ce piatra atinse fundul.

O poartă închidea curtea. În partea de jos, două scînduri nu erau bine prinse. Zora le desfăcu şi se furişară iute afară din cetate.

Din dosul cetăţii, copiii coborîră într-o văgăună. Curtea bogătaşului Karaman se afla chiar la ieşirea din această rîpă, acolo unde firicelul de apă ce curgea prin zănoagă se vărsa în mare.

Zora vru s-o ia la trap, însă Branko o opri.

— Mai avem timp – zise el. Cu siguranţă că înainte de unsprezece Karaman nu se culcă şi, chiar dacă mergem încet, tot sîntem într-un ceas acolo.

Păşeau alături, unul lîngă celălalt. Zora i-o lua mereu înainte cu jumătate pas. Fata avea un aer străin, distant. „Fără doar şi poate că tot nu i-a trecut supărarea – gîndi Branko; totuşi e frumos din partea ei c-a venit cu mine.”

Lîngă un mic povîrniş Zora se opri şi începu să adulmece:

— Pe aici trebuie să fie caise.

Branko trase şi el cu nesaţ aerul pe nări:

— Mie nu-mi miroase.

— Ce mai, nici nu încape vorbă! spuse ea. Vino, ne căţărăm colo sus.

Fata avea dreptate: pe creastă se afla un şir de caişi. Era mai întuneric decît noaptea trecută. Luna plutea ascunsă după un văl de nori.

— Să sperăm c-or fi şi fructe – zise Branko, sceptic.

Zora adulmecă din nou:

— Păi fructele răspîndesc mireasma asta, nu pomii.

Pipăiră printre frunze: dădură peste caise mari şi coapte. Culeseră mai multe şi muşcară lacom dintr-însele.

Văgăuna se lărgea. Pe povîrnişurile ei se întindeau cîteva ogoare. Ca toate ogoarele de pe-aici, şi acestea erau îngrădite cu ziduri de piatră pentru a fi ferite de bora.

După cîteva sute de metri zăriră o lumină. Branko arătă într-acolo:

— Asta-i curtea lui Karaman. Ai văzut că fermierul nu s-a culcat încă?

Căţărîndu-se, mai urcară o vreme pe pripor pînă ajunseră chiar deasupra curţii. Era un pătrat mare, cu laturile mărginite de clădiri. Locuinţa lui, lungă şi cu un etaj, dădea spre mare; într-o parte se rînduiau grajdurile, în cealaltă, pivniţele. Un zid înalt închidea latura din dos.

În semiîntunericul lăptos, curtea părea o fortăreaţă. Toate contururile se topiseră, iar pomii care se aflau înăuntrul ca şi în afara pătratului semănau mai degrabă cu nişte făpturi uriaşe, fantomatice, decît cu nişte paşnici pruni, peri şi meri.

Copiii se uitară în jos spre curte. Deodată Zora îl apucă pe Branko de mînă:

— Vezi cîinele colo, lîngă pom?

Şi Branko îl văzu: stătea sub un păr uriaş şi privea în direcţia lor. După cîteva secunde o şi luă din loc îndreptîndu-se spre ei.

De cînd cu cearta lor, Branko numai la cîine nu se gîndise. Iar în ajun, cînd Duro pomenise de cîine, nu-şi închipuise că arată altfel decît javrele, multe la număr, pe care le ştie el şi care, la prima piatră azvîrlită, îşi vîră coada între picioare şi o tulesc.

Cîinele lui Karaman însă nu era o javră, ci un cîine-lup zdravăn, bine legat, cu pete cafenii. De îndată ce o porni spre ei, cînd mai încet, cînd alergînd, Branko făcu o mutră la fel de speriată ca şi Zora.

În afară de sacul pentru găini, băiatul n-avea nimic la el cu care să poată înfrunta un dulău atît de mare. Nici măcar o piatră sau o bîtă.

Se răsuci pe călcîie. Zora îl imită: sta cu gura întredeschisă, sprijinindu-se temătoare de Branko.

— Cred c-ar trebui s-o rupem la fugă – bîigui băiatul.

Zora clătină din cap:

— Asta ar fi cea mai mare prostie. Pînă s-ajungem la primul pom, cîinele va fi lîngă noi.

Dulăul mai avea doar vreo treizeci de metri pînă la ei. Coti pe după un tufiş şi copiii îl văzură limpede: era un cîine mare şi falnic, cu un cap nobil, ascuţit, cu un minunat trup subţiratic şi cu picioare lungi, puternice.

— Uite-l că şchioapătă! strigă Branko, răsuflînd uşurat.

Zora mai prinse un pic de curaj:

— Şi dă din coadă...

Branko îl auzise odată pe Karaman strigîndu-şi cîinele „Leo”; se îndreptă către animal şi-I chemă în şoaptă:

— Leo! Leo!

Cîinele şchiopăta, într-adevăr, dar cînd îşi auzi numele, porni mai repede spre Branko, ba chiar se lăsă mîngîiat.

Zora se apropie şi ea. Branko rîse:

— De cîinele ăsta ţi-era ţie frică?!

— Lasă, n-o mai face pe viteazul! se oţărî fata. Că doar ai tremurat mai straşnic decît mine!

Cîinele o lăsă şi pe Zora să-l mîngîie şi, chelălăind, se rostogoli pe spate.

— Da’ ce-o avea, frate? întrebă Branko.

— O fi rănit la labă. Ia uită-te cum o ridică.

Zora prinse cîinele de piciorul pe care acesta îl întindea cu fereală. Îl pipăi, înaintînd către labă. Cîinele schelălăi din nou, dar în acelaşi timp dădu vesel din coadă.

— Din păcate, nu pot să văd nimic – spuse Zora.

Branko scotoci prin buzunar:

— S-aprind un chibrit.

La flacăra luminoasă a chibritului, copiii văzură că dulăului îi intrase un ciob într-o perniţă a labei; ca să şi-l scoată, bietul animal îşi frecase laba de pămînt, făcîndu-şi astfel o rană largă şi sîngerîndă.

Zora se aşeză jos:

— Împinge-l spre mine ca să-i iau piciorul în poală.

Branko încercă să împingă dulăul, dar acesta sări singur şi-şi puse laba în poala fetei.

— Mai aprinde un chibrit.

Branko, care mai avea doar trei chibrituri, aprinse o surceluşă.

Zora încercă să apuce ciobul cu o bucată de pînză. Nu era de loc simplu, căci bucăţica de sticlă se înfipsese adînc. Leo îşi smucea cînd şi cînd piciorul, dar nu mai chelălăia, ci doar o privea cu ochi mari pe Zora cum se străduia să scoată ciobul.

— Iacătă-l! Şi fata răsuflă uşurată, ridicînd în sus bucăţica de sticlă.

Cîinele se repezi cu capu-n sus şi vru să înhaţe ciobul, apoi puse prevăzător laba în pămînt. Mai chelălăi o dată, dar constată că durerea i se mai potolise, aşa că atinse pămîntul de mai multe ori cu piciorul bolnav.

— O să-i spăl rana la rîu – zise Zora.

Branko încuviinţă:

— Iar eu o să cobor pînă la bătrînul Karaman.

Rostise în şoaptă aceste cuvinte, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l audă clinele.

— Hai, Leo! Zora sări în picioare şi-l apucă de zgardă.

Leo însă o urma de bunăvoie.

Între timp Branko se îndreptă spre casă. Se uită după lumină: era stinsă. Aveau noroc: Karaman se culcase.

Poarta grea era zăvorită. Ce bine că Branko iscodise casa, privind-o de pe colină. Îi dădu ocol prin spate, iar acolo se căţără pe zid.

În curte se lăsase o ceaţă lăptoasă, ca de altfel peste tot în noaptea aceea. Zări un morman de gunoi, un porumbar şi, la dreapta, o scară de lemn, care, desigur, ducea la coteţ. Deschise uşa: da, iată găinile. Adulmecă. După o clipă aprinse şi penultimul chibrit.

Nu se înşelase: coteţul lunguieţ era ticsit de orătănii, înşfăcă două păsări care moţăiau mai aproape de uşă, Ie vîrî în sac şi se mistui în beznă.

Zora încă nu isprăvise cu dulăul.

— M-am întors – îi strigă băiatul.

— Ai pus mîna pe găini?

— Îhî – încuviinţă el.

— Lasă-le sus şi coboară!

Branko puse sacul la rădăcina unui pom şi lunecă în jos.

Zora legase laba cîinelui cu o cîrpă, iar acum îl hrănea cu un rest de pîine, găsit în buzunarul rochiei.

— Ia pipăie-l – spuse ea – să vezi ce slab e sărmanul!

Lucrul acesta îl izbise pe Branko de prima dată: cîinele mare, cu pete cenuşii, arăta într-adevăr destul de jalnic.

— Mai am şi eu o bucată de pîine – zise el şi o scoase din buzunar.

Dulăul adulmecă, apoi îşi vîrî botul în palmele băiatului, luă codrul şi-l sfărîmă între dinţi.

Zora îşi netezi băsmăluţa:

— Ce ne-ar mai fi făcut Leo de petrecanie dacă n-ar fi avut ciobul înfipt în labă.

— Îhî! răspunse scurt băiatul.

Cîinele isprăvise de mîncat şi sărind, le dădu ocol de cîteva ori. Mergea mai bine, deşi tot mai şchiopăta.

— Şi-acum ce facem cu el? întrebă Branko.

— Şi eu m-am gîndit la asta. O să se ia după noi cînd plecăm.

— Mai ai cumva vreo bucată de pîine?

Zora i-o arătă.

— Dă-o-ncoa’! O s-o arunc departe peste rîu, iar noi o luăm la fugă prin apă. Pînă ce cîinele găseşte pîinea, sîntem departe şi, în apă, nu ne mai poate lua urma.

— Las’ c-o arunc eu – spuse Zora. Tu du-te si adu sacul, sau poate vrei să-l laşi sus?

Branko se scărpina în ceafă: Poftim că şi uitase de găini!

Zora muie mai întîi pîinea în apă.

— Leo, şo! strigă ea şi-o aruncă din răsputeri cît mai departe.

Leo trecu prevăzător prin apă, ieşi pe malul celălalt şi dispăru în întuneric. În aceeaşi clipă Zora o luă la fugă pe rîu în jos.

După un mic ocol, Branko se şi afla aproape de mare.

— Vine cumva? întrebă băiatul, ciulind urechea.

— Da’ ţine-ţi gura! şuşoti Zora, înciudată. Cîinele aude mult mai bine decît omul.

Fata o rupse iar la fugă. Numai după ce goni aşa în salturi, mai mult prin apă sau pe plaja presărată cu pietre, Zora se opri la adăpostul unei stînci.

— Aşa... – spuse ea, gîfîind – acum să ascultăm...

Auziră cîinele, însă foarte departe. Leo lătră de cîteva ori, însă nu furios, cum latră de obicei cîinii, ci aproape cu tristeţe.

— Nu cred că mai vine după noi – îşi dete cu părerea Branko.

— Nici eu nu cred. Zora îşi îndepărtă părul ce-i cădea în ochi. Dar tot mai bine-i să ne vedem de drum.

Copiii goniră pînă la golful unde se afla coliba lui moş Gorian. Acolo unde se despărţiseră noaptea trecută, Branko se opri.

— Tu ar trebui să rămîi aici – îi zise el fetei. Mă duc singur.

Zora clătină din cap:

— Vin şi eu cu tine. Eu am mai fost acolo şi pot să-ţi arăt unde-i coteţul.

— A! exclamă Branko, dîndu-şi aere. La moş Gorian nu-i colţişor pe care eu să nu-l ştiu.

— N-are a face, tot vin şi eu – se încăpăţînă Zora.

În casă era întuneric şi linişte.

— Azi nu s-au mai dus la pescuit. Uite, văd luntrile la locul lor – şi fata arătă spre ţărm.

— Gorian o fi dormind – o linişti Branko. E om bătrîn şi, cînd n-are zor să pescuiască, se culcă totdeauna devreme.

Împinseră uşa şi intrară în colibă. În ajun lumina lunii răzbătea în mica încăpere, acum însă era un întuneric de să-ţi bagi degetele-n ochi.

— Ia seama – şuşoti Zora – aici la dreapta trebuie să fie capra.

Branko îi răspunse tot atît de încet:

— Am şi deschis sacul.

Pe dată ţăcăni un zăvor în spate şi în aceeaşi clipă scăpară o lumină.

— Nu ţi-am spus eu, Andia, c-or să vină şi azi? se auzi o voce adîncă. Hoţii vin totdeauna de două ori, mai cu seamă dacă prima dată n-au furat tot.

Zora îşi duse mîna la inimă – se speriase cumplit. Şi lui Branko i se tăie pentru cîteva clipe răsuflarea. Recunoscu vocea: era a lui moş Gorian.

Fata îşi redobîndi calmul. Iscodi cu privirea jur împrejur. Uşa era încuiată. Zgomotul zăvorului îi mai răsuna în urechi, dar iată, acolo e o fereastră. Cine ştie? S-ar putea să scape sărind pe geam. Se săltă în sus, însă si fereastra era închisă.

Moş Gorian luase toate măsurile.

— Ha, ha, ha! rîse el. Vezi tu, Andia, vor s-o şteargă pe fereastră. Ei bine, nu! Apăi cînd punem mîna pe hoţi, avem grijă să-nchidem şi ferestrele.

Zora căută să-l descopere pe cel ce vorbea. La urma urmei, unde se află? Nu-l văzu. Şi cu cine vorbeşte? Poate că nevastă-sa e cu el în colibă. Ochii ei cercetau întreaga încăpere, pe care flacăra – o simplă torţă de răşină dintr-acelea pe care le folosesc pescarii pe apă – abia-abia o lumina.

Dar în afară de Branko, care, speriat, rămăsese pironit în mijlocul colibei, Zora nu zări decît cele cinci găini cocoţate pe stinghie şi capra. Cînd capra întoarse capul spre fată, în aceeaşi clipă ieşi la iveală şi chipul bărbos al unui bărbat.

— Da, da, Andia – continuă bătrînul – ian te uită puţin la cei doi hoţi. Unul e un băiat, celălalt o fată. Eh, eh – icni el – nu-i aşa că-s tot ăia de-au fost ieri? Rîse din nou: Fireşte, nu puteau să ştie că rostul tău e să-mi fii paznic aici. Ţi-ai îndeplinit bine datoria cu behăitul tău – şi moşul mîngîie capra pe spinare – numai că eram prea departe pe apă, iar cînd am sosit, ei şi spălaseră putina cu găină cu tot. Dar moş Gorian a avut dreptate: au venit iarăşi şi, de astă dată, am pus mîna pe ei! Şi bătrînul rîse mai cu poftă. Apoi se sculă încet de jos, mormăind: Aşa, Andia, şi-acum ia să-i vedem noi la mutră pe hoţii ăştia!

Şi cum se ridica el tacticos, cu capul său mare, încununat de păr cărunt, cu ochii larg deschişi, aţintiţi mustrător, ba chiar mînioşi, asupra copiilor, cu o bîtă zdravănă în mîna întinsă înainte, semăna cu un uriaş.

Zora începu să alerge de colo-colo. Nu-i era frică cîtuşi de puţin, dar voia să găsească o ieşire din impasul în care se aflau. Se repezi spre lumină. „O s-o sting – se gîndi ea – şi pe întuneric, n-o să ne mai vadă.”

Bătrînul rîse din nou:

— Ha, ha, ha! Vezi tu, Andia, şi la asta m-am gîndit; de aceea am luat o faclă de răşină. Suflă, fetico, suflă cît ăi putea, că facla de răşină tot n-o stingi tu!

Zora îşi dădu iute seama de aceasta. Cu cît sufla, cu atît flacăra creştea mai înaltă şi mai luminoasă.

— Ce zici, Andia? Să-l luăm mai întîi pe băiat în tărbacă? întrebă moş Gorian. Fireşte, pe el să-l luăm în primire!

Şi mai-nainte ca Branko – care, încremenit şi cu gura căscată, rămăsese cu ochii pironiţi la bătrîn, ba mai ascultase şi convorbirea cu capra, pe care, de altfel, o cunoştea prea bine – deci mai-nainte ca Branko să facă cel mai mic gest de apărare, Gorian mi ţi-l înşfăcă şi mi ţi-l vîrî cu capul între picioare, pentru ca apoi să-l croiască fără milă cu bîta peste buci.

— Aoleu! răcni băiatul, pe care durerea îl aduse iarăşi cu picioarele pe pămînt mai repede decît ar fi dorit-o. Au, au! şi se zbătea să scape dintre genunchii bătrînului.

Moş Gorian însă îl altoia tacticos.

— Au, au! striga Branko tot mai jalnic.

— Aşa! mormăi în sfîrşit bătrînul, depărtîndu-şi genunchii. Socotesc, Andia, că a încasat destul; acum vine rîndul domnişoarei să-şi primească porţia.

Branko abia de mai simţise ultimele lovituri. Nici vorbă durerea îl zăpăcise, iar cînd bătrînul îi dădu drumul, băiatul se clătină şi căzu pe spate în paie. Dar cînd îl auzi că are de gînd s-o chelfănească şi pe Zora, îşi veni pe dată în fire.

— Nu! strigă el, cu ochii în lacrimi. Nu! Să n-o baţi pe fată!

— Ian auzi, Andia – zise bătrînul, care între timp, fiindcă ciomăgitul îl cam obosise, se aşezase greoi pe o găleată. Hoţul nostru mai e şi cavaler. Asta nu-ntîlneşti la orice golan! Ia să-l vedem noi mai de aproape. Şi-l înşfăcă din nou pe Branko, ridicîndu-l de jos.

Branko mai avea încă lacrimi pe obraz. Cu o mînă încerca să şi le şteargă, iar cu cealaltă se ţinea de partea ciomăgită, care-i ardea ca un foc mocnit.

— Nu – îngînă el din nou – pe fată să n-o baţi!

Gorian luă torţa şi, îndepărtînd mîna lui Branko, îi lumină faţa.

— Tu eşti, Branko?! Tu? zise moşul, dînd drumul mîinii copilului. Vezi tu, Andia – continuă apoi cu voce surdă – chiar ieri vorbeam despre asta: „Oare ce-o mai fi cu feciorul lui Milan? Poate ar fi bine să-l luăm la noi acasă”. Vezi tu, Andia, niciodată să nu te pripeşti: ne-am fi adus în casă un derbedeu de mai mare dragul.

— Eu nu sînt derbedeu – replică Branko, pentru prima dată mai cu tărie, şi, în ciuda durerii, bătu din picior. Nu sînt derbedeu, şi nici fata nu este.

— Ian auzi-l ce spune, Andia! rîse bătrînul. Auzi-l numai! Şi adăugă ceva mai tare: Da’ cine, mă rog, mi-a şterpelit ieri găina? Şi cine, chiar adineauri, zicea: „Am şi deschis sacul”.

Branko, care, în sfîrşit, îşi redobîndise şi graiul, şi curajul, răspunse: .

— Da’ noi n-am vrut să furăm găini. Ţi-am adus dumitale două găini, iar eu am deschis sacul ca să dau drumul orătăniilor, şi după aceea vroiam să plecăm.

Bătrînul rămase cu gura căscată. Se sculă în picioare:

— Voi mi-aţi adus găini? Ridică facla ceva mai sus şi cătă jur împrejur.

Capra îşi tot răsucea capul, ca şi cum ar fi înţeles şi ea despre ce este vorba. Şi cît pe-aci să-i pice facla din mînă bătrînului! Într-adevăr, în colţul din stînga al colibei şedeau ghemuite două găini. Se strîngeau una într-alta, şi cum lumina cădea asupra lor, începură să cotcodăcească.

Moş Gorian se uită încă o dată sus pe stinghie – celelalte găini erau toate acolo – apoi se uită din nou la cele două din colţ. Capra, de asemenea, le privea, şi de astă dată behăi chiar mai tare ca de obicei.

Bătrînul se aşeză iarăşi pe găleata lui.

— Păi de ce nu mi-ai spus înainte de-a te ciomăgi, copil prost ce eşti?

Acum nu mai vorbea cu capra.

— Tocmai voiam să spun – se bîlbîi Branko – însă pînă s-apuc să deschid gura, m-am şi pomenit strîns între genunchii matale. Şi-apoi... – băiatul şovăi o clipă – ...ce-i drept, am fost ieri pe-aici şi am furat o găină.

— Hm! pufni Gorian pe nas. Iar azi te-a mustrat cugetul că l-ai păgubit pe moş Gorian de-o găină şi ai vrut să dregi hoţia, ai?

Branko încuviinţă din cap:

— Eu a trebuit să stau de veghe şi n-am ştiut că găina a fost furată de la matale. Cînd am aflat mai tîrziu, am spus pe loc: „O să-i duc înapoi găina lui moş Gorian”. Însă ei i-au sucit repede gîtul, au jumulit-o, au fript-o şi, pînă să-mi dau eu bine seama, au şi mîncat-o. Eu însă n-am pus în gură nici o fărîmă din ea şi-am zis: „Nu, din găina asta eu nu mănînc”. Pe urmă m-am jurat să-ţi aduc două găini pentru găina furată.

— Hm! pufni iar bătrînul. Şi tot pentru treaba asta a venit şi fata cu tine?

— Ea este Zora cea roşie – spuse Branko, semeţ. Acum sînt şi eu în banda ei.

Moş Gorian pufni iar pe nas:

— Aşa, aşa... şi o trase pe Zora spre el. Tu eşti Zora roşcovana... Am auzit eu multe despre tine şi despre banda ta. Lucruri nu prea bune... Daţi tîrcoale ogoarelor şi trăiţi din furtişaguri.

Zora îl privi liniştită pe bătrîn:

— Luăm numai ce ne trebuie.

Moş Gorian se adresă iar caprei:

— Vorbeşte întocmai ca tine, Andia. Şi tu îţi iei singură numai ce-ţi trebuie, nu? Şi o ciocăni cu degetul pe spinare.

„Beee” – făcu capra, uitîndu-se la moşneag.

Gorian se întoarse din nou spre fată:

— Voi însă nu sînteţi capre. Ce-i drept, sînteţi copii, dar trebuie să vă căutaţi un rost, să v-apucaţi de ceva mai acătării.

— Pe noi ne gonesc toţi – răspunse Zora, oţărîtă.

Bătrînul îl împunse pe Branko:

— Şi pe tine?

Branko dădu din cap:

— M-au trimis la bunică-mea...

Gorian rîse uşurel:

— Şi ea ce-a spus?

— Să mă duc să fur!

— Şi tu i-ai urmat sfatul?

Băiatul se înroşi; Gorian află şi tărăşenia cu peştele căzut pe jos, în piaţă, şi cum bogătanul Karaman a pus să-l aresteze pe Branko, şi fuga lui, cu ajutorul Zorei, din închisoare.

— Iar acum mă număr şi eu printre cei din banda ei – încheie Branko.

— Hm! mormăi bătrînul după un răstimp, cu ochii aţintiţi în gol. Cîţi sînteţi, dară?

— Cinci – răspunse Branko.

Bătrînul se scărpină după ureche:

— Cinci... E prea mult pentru mine. Doi poate că aş fi luat.

— Nici n-am primi – răspunse Zora, îndîrjită, în locul lui Branko. Noi sîntem o bandă în lege, sîntem uscoci şi locuim... Dar îndată se bătu peste gură.

— Îmi închipui pe unde-mi locuiţi. Pesemne în vreun şopron sau în vreun grajd... Însă chiar cinci – şi moş Gorian se scărpină iar după ureche – nu, Andia, ce zici? cinci ar fi, într-adevăr, cam prea mulţi.

Moşneagul se aplecă. Cele două găini ieşiseră din colţul lor şi scurmau printre picioarele lui. Înşfăcă una şi o ridică în sus: era un cocoşel numai piele şi os.

— Ha, ha! rîse el. Ia uite, Andia, mi-au adus vrăbiuţa asta în schimbul găinii noastre celei grase.

— Păi tocmai de-aia sînt două.

Şi Branko luă de jos cealaltă pasăre. Era tot un cocoş tînăr, la fel de prăpădit ca şi celălalt.

— Ei! zise bătrînul. Pentru mine, schimbul ăsta nu-i un chilipir. De unde le-aveţi?

— De la Karaman, bogătanul – spuse băiatul, codindu-se.

— Hm, şi vi le-a dat aşa, pe veresie? Gorian făcu ghiduş cu ochiul, mai întîi spre Branko, apoi către Zora.

— Nu, le-am luat noi – se grăbi să răspundă băiatul.

Bătrînul îl bătu cu palma peste piept, apoi îşi mîngîie barba, netezindu-şi-o.

— Ai mai auzit una ca asta, Andia? Ei le-au luat, iar mai adineauri strigau în gura mare: „Nu sînt hoţ!”

— O! exclamă Branko. Păi chiar eu am intrat în poiată şi era puzderie de orătănii acolo. Poate cîteva sute.

Bătrînul zîmbi pe sub mustaţă:

— Cred că şi taică-tău tot aşa ar fi vorbit, Branko. La fel şi bunelul tău... şi pe el l-am cunoscut. Însă fie că furi o găină de la unul care are o mie, fie că furi de la altul care are numai şase, furtişagul tot furtişag rămîne.

— Ba nu! sări Branko, iar Zora clătină şi ea din cap, apoi zise:

— Păi în piaţă se vorbeşte că ăst Karaman ar fi şi el mare pungaş.

Bătrînul dădu din cap, dezaprobator:

— Cu toate astea, n-aveţi nici un drept să furaţi de la el; că, altfel, oricare pungaş ar avea tot dreptul să fure de la voi, pe motiv că şi voi sînteţi pungaşi, la rîndul vostru.

— Păi atunci m-aş apăra! zise Branko, încleştînd pumnii.

— Şi eu, tot aşa! se sumeţi Zora, arătîndu-şi dinţii.

— Ei, atunci puteţi să fiţi siguri că şi Karaman o să se apere – îşi dete cu părerea Gorian. Însă nu singur. Cînd o să vadă mîine în zori că-i lipsesc doi cocoşei, şi nici vorbă c-o să vadă, fiindcă bătrînul zgîrie-brînză îşi numără zilnic cel puţin de trei ori tot avutul... atunci o să se ducă la Seni şi o să anunţe poliţia! Iar poimîine, o să-i vezi pe copoi scotocind pretutindeni, adulmecînd prin toate bucătăriile şi prin toate coteţele! Şi-or să vină, fără doar şi poate, şi la mine şi or să mă-ntrebe: „Gorian, cocoşeii ăştia sînt ai tăi ?” Iar eu n-o să pot spune nici da, nici ba, că dacă spun „da”, ei au să-i istorisească lui Karaman că numai la mine au văzut doi cocoşi, şi dacă spun „nu”, or să mă umfle numaidecît cu cocoşi cu tot şi-or să mă bage două-trei luni la başcă!

Cînd bătrînul tăcu, copiii rămaseră muţi privind tulburaţi în gol.

— Ei! Gorian îi zgîlţîi uşurel pe-amîndoi. Ce mai spuneţi acum?

— Poate c-ar trebui să-i tai imediat – propuse Branko.

Zora bătu din palme.

— Să-i frigem la frigare, ca aseară. La asta, sînt eu meşteră ca nimeni altul – şi, înşfăcînd un cocoşel, dădu să-i sucească gîtul.

— Stai! sări ca ars bătrînul. Stai! Din asemenea friptură n-o să se aleagă mare lucru. Niciodată moş Gorian n-a mîncat lucru de furat şi nici azi nu i-ar prii asemenea bucate. Unde ţi-e sacul? îl întrebă el pe Branko.

Branko îl căută: era pe jos, în spatele lui.

Moş Gorian luă sacul:

— Dă cocoşul încoa’! îi porunci Zorei şi vîrî orătania în sac. Celălalt unde-i? Branko şi înhăţase pasărea.

— Înăuntru cu el! Moşul legă cu o sfoară gura sacului. Aşa! zise apoi mulţumit. Acum luaţi sacul la spinare şi duceţi înapoi cocoşii bătrînului Karaman.

— Cum să facem aşa ceva? întrebă Branko.

— Treaba voastră. Voi i-aţi adus, tot voi să-i duceţi îndărăt. De bună seamă că n-o să vă fie mai greu. Se ridică şi puse mîna pe faclă. De altfel, trebuie să plecaţi fără zăbavă. Eu o să ies în larg. Ieri mi-aţi prăpădit două ore de pescuit, iar azi am pierdut altă jumătate din noapte ca să v-aştept pe voi! Dacă nu pescuiesc vreo zece kile de peşte, Andia mea şi cu mine n-o s-avem ce mînca săptămînile viitoare şi-o să fim siliţi să ne-apucăm şi noi de furat!

Îi întinse lui Branko sacul şi-i împinse pe copii spre uşă.

— Nu putem să te-nsoţim şi noi pe apă? întrebă Zora. Eu am fost deseori la prins peşte.

— Ştiţi, dară, să vîsliţi?

Copiii se grăbiră să răspundă „da”.

— Hm! mormăi bătrînul. Nu v-aţi gîndit rău... Pe moş Orlovic{10}, care m-ajută de obicei, l-a răpus ieri reumatismul şi zace-n pat, iar dac-am fi trei, apăi am putea arunca şi năvodul.

— Ar fi straşnic! Copiii radiau de fericire.

— Atunci lăsaţi sacul aici. Cocoşii voştri pot să mai aştepte cîteva ceasuri. Daţi fuga la luntrea cea mică de acolo şi împingeţi-o la apă.

Beţi de bucurie, copiii se năpustiră către luntre, şi cît ai clipi, ea se şi legăna pe valuri.