Capitolul 19
Tărăboiul din piaţa de peşte

Copiii rămaseră peste noapte la moş Gorian. Bătrînul vînduse cea mai mare parte din cantitatea de peşte dusă la piaţă în Seni şi voia ca dis-de-dimineată, împreună cu copiii, să prindă alţi peşti şi să-şi mai încerce o dată norocul.

Cînd moş Gorian pregăti masa, observă lipsa lui Branko.

— Nu l-a văzut nimeni pe Branko? întrebă el.

Copiii olătinară din cap, iar Zora abia atunci îşi dădu seama că lipseşte.

— Cu siguranţă că s-a dus iar la domnişoara lui... — rînji Duro, batjocoritor, şi-i povesti lui moş Gorian ceea ce ştia el.

— Va să zică aşa... Branko se interesează de o domnişoară! vorbi tărăgănat bătrînul, apoi adăugă rîzînd: Ei, las’ că vine el înapoi, n-aveti grijă!

Şi fiecare îşi văzu de treaba lui.

Duro nu se înşelase: Branko se afla în drum spre Seni. Toată noaptea îl muncise gîndul dacă Zlata a dat sau nu crezare vorbelor liceenilor, şi dacă-l socoteşte cumva hoţ de drumul mare sau, după spusele lui Smolian, chiar un criminal

De aceea se şi sculase cu noaptea-n cap, ca să încerce s-o vadă cît mai devreme cu putinţă.

Se opri în dosul gospodăriei bogatului Karaman şi se uită la caisele din pomi. Ce frumoase, ce catifelate şi ce roşii erau! Se gîndi să-i ducă şi Zlatei cîteva. Desigur că fata le va mînca cu tot atîta plăcere ca şi el. Se căţără în sus pe pripor, culese vreo cîteva din cele mai frumoase, apoi o luă la fugă mai departe.

De astă dată ajunse în oraş mult mai devreme decît rîndul trecut. „Hotel Zagreb” era închis, şi nici la primărie nu se simţea vreo mişcare.

După un ceas bun Ringelnatz deschise, în sfîrşit, poarta cea mare a hotelului şi ieşi afară. Căscă de două ori, întinse braţele alene şi se uită pe stradă în sus şi-n jos. În clipa următoare Branko se şi afla lîngă el.

— Iar eşti aici, împieliţatule? bodogăni Ringelnatz.

Băiatul dădu din cap.

— Ai venit după domnişorica ta?

Branko scotoci în buzunar şi scoase fructele:

— I-am adus cîteva caise.

— Păi nici nu s-a sculat din somn.

— Crezi că o să doarmă pînă tîrziu?

— Cred că da. Hai cu mine – şi Ringelnatz îl trase în curte.

Intrară într-o curte bine gospodărită, închisă din trei părţi de zidurile hotelului; a patra latură se închidea cu un zid, dincolo de care se zărea o grădină lungă.

Ringelnatz se uită într-acolo:

— Vezi pavilionul acela? Şi arătă spre o clădire semicirculară din fundul grădinii, care se sprijinea pe un zid înalt despărţitor.

— Da.

— Aşază-te aici lîngă zid şi fii cu ochii în patru: acolo îşi ia dejunul domnişoara, aşa că atunci cînd o trece spre pavilion, poţi s-o strigi şi să-i dai fructele.

Branko se lipi de zid şi privi cu luare-aminte. Se scurse însă o bună bucată de vreme pînă să audă primele zgomote în casa cea mare.

Numai cînd în turnul bisericii Sfîntul Francisc bătu ora şase, se deschise cu zgomot o fereastră, la care se ivi o slujnică îmbufnată.

După cîteva minute Branko o auzi trebăluind prin casă. Se trînti o uşă, zornăiră nişte farfurii, ciocnindu-se una de alta şi, în sfîrşit, se arătă şi slujnica, ducînd o tavă cu ceşti, farfurii şi chisele; ea se îndreptă spre pavilion.

Trecu apoi mai bine de un sfert de oră pînă să apară Zlata. Plictisit, Branko tocmai urmărea cu privirea doi porumbei mari, albi, care se plimbau pe casă, înfoindu-şi aripile, cînd fata străbătu grădina ca o săgeată şi trînti uşa pavilionului în urma ei.

Băiatului nu-i mai rămînea decît să sară zidul şi, pe furiş, să se apropie de ea.

Iscodi cu ochii una din ferestrele mari ale pavilionului: fata se aşezase la o masă rotundă, îşi turnase cacao într-o ceaşcă şi bea tacticos.

Branko ciocăni la fereastră apoi o împinse brusc şi dintr-un salt fu înăuntru.

— Ah! exclamă Zlata, speriată, sărind de pe scaun; dar îndată după aceea începu să rîdă: A, tu eşti? Dar de ce vii pe fereastră, şi nu intri ca oamenii pe uşă?

— Fiindcă pe uşă s-ar putea să fiu văzut – zise Branko, care, în faţa fetei, se purta ceremonios.

— Ei, în orice caz, mă bucur că mai trăieşti şi că, după săritura ta în apă de ieri, mai eşti în stare să sari şi pe fereastră! Ieri, ca să-ţi spun drept, am fost tare îngrijorată din pricina ta.

— Nici eu nu mă simţeam prea sigur de mine cînd m-am azvîrlit în apă – mărturisi cinstit Branko. Însă ce era să fac? Dacă n-aş fi sărit, azi aş sta la închisoare, ceea ce ar fi şi mai rău.

Zlata se aşeză din nou.

— Şi ce vînt te-aduce la mine de te-ai grăbit să vii atît de dimineaţă? continuă să-l întrebe, prietenoasă.

— Ah... bîigui Branko – ...voiam... – dar vorba i se opri în gît.

— Hai spune!

— Voiam doar să vă spun că ceea ce v-au îndrugat liceenii şi fratele dumneavoastră despre mine, nu-i adevărat.

Zlata rîse:

— Ca să te cred, trebuie să-mi spui mai precis ce-i cu tine, şi fiindcă mă aflu tocmai la dejun – arătă spre masă – poţi să-mi povesteşti chiar acum.

Împinse către el un scaun şi o ceaşcă.

— Să mănînc şi eu? întrebă sfios Branko, aruncînd o privire admirativă asupra mesei pe care era pregătită gustarea.

— Sigur că da. Sau ai şi mîncat?

Branko clătină din cap. Nici măcar la brutar nu fusese în ziua aceea, iar de la moş Gorian fugise fără să pună un dumicat în gură.

Zlata îi turnă cacao în ceaşcă:

— Ei, atunci şezi. Serveşte-te cu ce doreşti – şi arătă franzeluţele, cornuleţele şi bucăţile de cozonac, împingînd spre el farfuriile.

Branko făcu ochii mari în faţa atîtor bunătăţi pe care fata i le punea ademenitor dinainte şi se îndopă cu tot ce-i stătea mai la îndemînă.

Pe fată o amuza lăcomia lui:

— Mai vrei dulceaţă? Şi-i unse un cornuleţ. Ia şi miere. Da’ văd că unt nu mănînci de loc... şi mai toarnă-ţi cacao.

Branko ar fi mîncat cît şapte, căci uitase pentru ce anume venise acolo.

— Aşa... – îi aminti fata, după ce-şi mai turnă şi ei o ceaşcă de cacao – acum trebuie să-mi spui ce nu-i adevărat din pălăvrăgelile lui frate-meu şi-ale lui Karaman.

Băiatul îi povesti tot ce putea să povestească fără să-i trădeze pe uscocii lui. Ea îl asculta cu încordare, rîdea din cînd în cînd sau lua un aer neîncrezător, însă Branko povestea mai departe, netulburat.

— Hm! făcu ea, după ce află aproape tot. Într-adevăr, nu sînteţi criminali, aşa cum pretinde înfumuratul de Smolian, dar hoţi tot sînteţi, şi mici haimanale, de asemenea, iar dacă aşa vi se spune sau ţi se spune, şi tata pune poliţia pe urmele voastre, n-aveţi încotro şi trebuie să admiteţi că asta sînteţi.

— Credeţi dumneavoastră că e hoţie să iei ceva care nu aparţine, de fapt, nimănui?

Zlata zîmbi:

— Eu am învăţat că nu există nimic care să nu aparţină totuşi cuiva. Orice lucru este al cuiva.

Branko privea năuc în gol. Atunci, într-adevăr, devenise şi el hoţ în lege, deşi îşi jurase să nu ajungă niciodată hoţ!

Îşi aduse aminte de caisele pe care le avea în buzunar. Alese două: pe cele mai mari.

— Era cît pe-aci să uit! îngăimă el şi le puse pe masă. Le-am adus pentru dumneavoastră.

— Tiii, ce frumoase sînt! exclamă Zlata şi luă una, o mirosi şi mîngîie rotunjimea catifelată a fructului, apoi muşcă cu poftă. Dar deodată clipi repede din ochi spre Branko: Nu cumva şi astea sînt furate?

— Nu! şi băiatul clătină energic din cap.

— Atunci, de unde le ai?

— De-acolo de unde cresc...

— Va să zică tot furate sînt?

— Nu există fructe furate – se apără Branko. Şi-apoi, ceea ce creşte afară din oraş aparţine tuturor.

— Cine-a spus?

— Toţi pe care-i cunosc eu.

— Chiar şi cel care a sădit pomul?

— Dumnezeu face să crească fructele şi pomii.

Zlata rîse şi mai tare, apoi deveni serioasă:

— Bine, să zicem că ai dreptate. Dumnezeu face să crească pomii şi fructele, dar de sădit, i-a sădit un om, şi dacă nu se află într-o grădină, ci afară din oraş, cu siguranţă că omului i-a fost şi mai greu să-i sădească acolo, fiindcă a trebuit să se ducă să-i stropească, să aibă grijă de ei, să bată un par lîngă puieţi, să care în fiecare an gunoi, iar dacă e un bun pomicultor, nu încape îndoială că, în fiecare toamnă şi primăvară, a săpat pămîntul în jurul lor. Nu, crede-mă, tocmai fiindcă pomul din care ai luat caisele este afară din oraş, cel care l-a sădit are de două ori drept asupra fructelor sale!

— Păi are atîţia pomi! obiectă Branko. Eu am luat doar trei caise şi cu siguranţă că sînt cu sutele în pom.

— Dacă mai sînt, căci dacă o sută de oameni gîndesc ca tine şi fiecare ia cîte trei, atunci omul nu se mai alege cu nimic.

De astă dată fu rîndul lui Branko să rîdă.

— O sută nu pot să gîndească aşa – triumfă el.

— Şi de ce nu?

— Fiindcă în oraş nu sînt o sută de oameni care să n-aibă caişi, iar cei care au doar n-au să se-apuce să culeagă din pomii altora.

— Ei, aici mă dau bătută – admise Zlata – însă bagă-ţi bine în cap: chiar dacă nu există în Seni o sută de inşi care să fure caise, tu tot hoţ se cheamă că eşti, de vreme ce iei fructele din pomi străini. Cu toate astea, nu sînt supărată pe tine – continuă ea, ridicîndu-se – şi rămîn şi de-acum înainte prietena ta, iar dacă-ţi face plăcere, poţi să mai vii pe-aici mîine sau poimîine, şi-atunci o să vorbim mai pe-ndelete despre toate astea. Acum trebuie să plec la baie, şi-apoi s-ar putea ca dintr-un moment într-altul să intre slujnica sau Slavko. De aceea e mai bine s-o ştergi cît mai repede.

Îi vîrî băiatului încă o bucată de cozonac în buzunar şi, în timp ce Branko escalada fereastra, ea ieşea pe uşă în grădină. Strecurîndu-se nevăzut, Branko sări zidul şi, luînd-o la trap pe căi ocolite, se întoarse la moş Gorian.

Între timp aici avuseseră loc tot felul de întîmplări.

Taica Gorian mai prinsese cîţiva peşti. Copiii îi căraseră împreună cu el pînă în apropierea oraşului, apoi se înapoiaseră: numai Pavle, care, din toată ceata, era cel mai puţin în pericol, îl conduse pe bătrîn pînă în piaţă.

Îşi împinseră căruciorul între două tarabe cu legume şi fructe şi tocmai se pregăteau să-şi strige marfa, cînd se pomeniră cu Radic, care, împreună cu nevastă-isa, îşi încropiseră taraba la cîţiva paşi mai încolo.

— Ai autorizaţie de vînzare, Gorian? întrebă el şi se pironi cît era de lung şi lat în faţa căruciorului.

Moş Gorian rîse:

— Bunicu’ şi-a vîndut aici peştele fără nici o autorizaţie, tata, de asemenea, iar eu tot fără autorizaţie o să mi-l vînd!

— Păi acum nu mai e voie fără o hîrtie la mînă! replică Radic.

Moş Gorian rînji, schimonosindu-şi faţa:

— Spune-i primarului tău că mă doare-n cot de autorizaţia lui...

— Care va să zică... aşa!... făcu Radic.

— Da, aşa! se oţărî furios bătrînul. Şi dacă nu te cărăbăneşti mai iute de-aici, şi-mi mai stai proţăpit în faţă ca să-mi alungi muşteriii, să ştii că vin la taraba ta şi te scot eu de-acolo!

Radic plecă mormăind:

— Bine-bine, plec, dar n-ai grijă, mai dau eu pe-aici...

— Pofteşte numai! mîrîi bătrînul în urma lui în timp ce-i cîntărea unui muşteriu două kile de peşte. Dar să ştii c-ai să mă găseşti şi cu un ciomag în mîna.

Zarva adunase tot felul de lume în jurul căruciorului.

— Asta-i o nouă pehlivănie a societăţii – spuse un pescar mărunţel care-l cunoştea pe moş Gorian.

— Da – răspunse supărat bătrînul – cei mari vor să ne-nghită cu totul pe noi, ăştia micii. Rîse batjocoritor şi adăugă: Acum vor să ne împiedice să mai vindem peştele la kilogram.

— Mai dă-mi repede încă un kil – spuse o muncitoare de la regie, desfăcîndu-şi sacoşa.

— Şi mie – sări alta.

— Mie două – zise a treia.

Moş Gorian tăia şi cîntărea, iar Pavle împacheta marfa.

— Văd că ai avut un pescuit grozav! îl complimentă Pacic, tîmplarul, cumpărînd pe dată patru kile.

— Am peşte să hrănesc tot oraşul, dar societatea nu vrea să-l ia decît dacă moş Orlovic şi cu mine intrăm la ei.

— Aşa a făcut cu noi toţi – se jelui pescarul cel mărunţel.

— Cu mine n-o să le meargă – se răsti Gorian şi mai hăcui un peşte.

Vînduse jumătate din marfă şi era gata să-i împacheteze lui Ringelnatz un peşte nemaipomenit de frumos pentru „Hotel Zagreb”, cînd matahala de Radic îşi croi drum pentru a doua oară printre cumpărători; dar nu venea singur: în urma lui, gras şi înfipt, păşea Begovic.

— Ăsta-i omul – spuse Radic, arătîndu-i-l pe moş Gorian.

Cu bastonul de cauciuc, poliţaiul dădu lumea la o parte, apoi trase aer pe nas, îşi mîngîie barba în răspăr şi, cu un bobîmac, îşi împinse chipiul pe ceafă.

— Cum? Vinzi fără autorizaţie?

Bătrînul îi împachetă mai întîi lui Ringelnatz peştele, îşi şterse mîinile de pantaloni şi, privindu-l drept în faţă pe Begovic, îi răspunse răspicat:

— Da, vînd fără autorizaţie!

— Păi dumneata nu ştii că, de cîteva zile, e interzisă treaba asta?

— Nu, nu ştiu – spuse moş Gorian.

— Totuşi eu ţi-am spus – se amestecă Radic.

— Iar eu, la rîndu-mi, ţi-am spus să nu mi te mai arăţi pe-aici! mîrîi moş Gorian. De cînd faci pe judecătorul?

— Însă ţi-o spun acum eu! rosti apăsat Begovic şi-şi vîntură ameninţător bastonul de cauciuc pe sub nasul lui moş Gorian.

Bătrînul puse mîna pe un peşte:

— Las-o mai domol eu bastonul dumitale, Begovic, că de nu, să ştii că se-ntîmplă nenorocire!

Văzînd namila de peşte din mîna moşului, Begovic se dădu un pas înapoi.

— Aşadar, nu vrei să m-asculţi, hai?

— Mai întîi să văd scris ce-a mai clocit primarul vostru împotriva noastră, a pescarilor liberi, dar şi scris să văd, şi n-aveţi decît să le-o spuneţi maimarilor voştri: eu peştii ăştia – arătă spre marfa din cărucior – tot fără autorizaţie îi vînd, chiar de s-ar înfiinţa aici şi colegul dumitale Dordevic, şi primarul în carne şi oase!

— Bravo! strigă pescarul cel mărunţel.

Şi Pacic strigă „Bravo!”, de asemenea, şi alţi cîţiva cetăţeni din Seni, care, în timpul certei, se adunaseră în jurul căruciorului. Femeile şi muncitoarele de la regie, cîte se mai aflau acolo, se arătară făţiş de partea bătrînului.

În faţa mulţimii Begovic se retrase.

— Bine, o s-aduc decizia, însă atunci o să iasă cu chelfăneală, ba-ţi mai confisc şi peştele – mîrîi el, vînturîndu-şi iar bastonul de cauciuc. Dispăru repede în direcţia primăriei; Radic, după el.

Între timp Pavle vindea nu glumă. Şi lumea cerea tot mai stăruitor peşte de la Gorian, aşa încît, cînd se reîntoarseră Begovic şi Radic, însoţiţi de un slujbaş de la primărie, căruciorul mai-mai că se golise.

Radic făcu o mutră acră cînd dădu cu ochii de căruciorul aproape gol. Lui Begovic mai să-i iasă din cap ochii lui de bou. Doar slujbaşul primăriei nu se sinchisi, ci, luîndu-şi o poziţie solemnă, citi hotărîrea:

— „Prin prezenta se aduce la cunoştinţa tuturor pescarilor din Seni şi din împrejurimi că li se interzice vînzarea peştelui sau a altor animale de mare în piaţa din Seni fără obţinerea prealabilă a unei autorizaţii de vînzare. Autorizaţia se eliberează de către primar. Acordarea autorizaţiei o decide primul consilier.”

— Aşa, aşa! spuse moş Gorian. Şi, mă rog, cît trebuie să aştepţi ca să capeţi autorizaţia?

— Primul consilier – rosti şi mai solemn slujbaşul — face lunar o convocare. În luna curentă – adăugă el – convocarea a avut loc. Aşadar, va trebui să aştepţi cel puţin douăzeci şi cinci de zile. În afară de asta, trebuie să ţii seama că hotărîrea de a se elibera autorizaţia poate fi amînată şi peste acest termen. Pînă acum au fost prezentate douăzeci şi şapte de cereri.

— Va să zică trebuie s-aştept atîta amar de vreme, ca să m-aleg fie cu nimica toată, fie să las peştele să-mi putrezească! Halal de-aşa consilier! Halal de-aşa primar! Ptiu, spurcăciunile dracului! ocărî Gorian şi scuipă înciudat.

— Gorian! se răsti Begovic, vînturîndu-şi bastonul de cauciuc. Pune-ţi lacăt la gură şi nu mai păcătui!

— Dacă ăsta-i păcat, atunci, poftim, de trei ori pe zi am să păcătuiesc – şi mai scuipă o dată cu năduf.

Slujbaşul se făcu că n-aude, nu vede, se apropie de cărucior şi spuse:

— În afară de asta, primul consilier mai aduce la cunoştinţă pescarilor că, pînă la rezolvarea cererii lor pentru obţinerea autorizaţiei, îşi pot încredinţa marfa, spre vînzare, pescarilor care au autorizaţie, cum este, de pildă, domnul Radic – şi arătă spre el.

— Zău! Ce vorbeşti, vericule? Da’ deşteaptă treabă v-a mai trecut prin cap! strigă moş Gorian, din cale afară, de mînios. Ei bine, să ştiţi un lucru că decît să fac aşa ceva, mai degrabă împart peştele pe gratis la oameni – şi înşfăcă de coadă ultimii doi peşti din cărucior şi-i azvîrli cît colo. Peştii căzură cu plesnet pe caldarîm, lîngă Begovic şi slujbaşul primăriei.

Acesta din urmă îşi răsuci capul şi o luă din loc, în timp ce Begovic se înroşi ca o pătlăgică, cu ochii ţintă cînd la moş Gorian, cînd la peştii nemişcaţi de pe jos. Cum însă prin piaţă tot se mai învîrteau vreo cincizeci de inşi care-i rîdeau în spate slujbaşului de la primărie, poliţaiul se mulţumi să împingă furios peştii la o parte şi, cu bastonul de cauciuc pe umăr, făcu şi el stînga-mprejur. Între timp, Radic se întoarse lingă nevastă-sa, la taraba lui.

Moş Gorian, însoţit de pescarul cel mărunţel şi de Pacic, intră în localul „Hotelului Adria”, ca să-şi mai înece amarul în vreo cîteva păhărele de vin negru. Pavle se înapoie acasă cu căruciorul gol şi povesti celorlalţi toată întîmplarea.

— Ar trebui într-un fel să-l punem cu botul pe labe pe Radic – zise Nicola.

— Dar cum? întrebă Zora.

— Poate Branko ne dă vreun sfat – răspunse Pavle.

— Da, dar unde-i? se răsti Zora, uitîndu-se jur împrejur.

Duro rîlse:

— Unde vreţi să fie? O fi zăbovind pe la domnişorica lui.

— Aş vrea să ştiu şi eu ce face atîta vreme acolo? Şi Zora se încruntă.

— I-o fi cîntînd ceva Ia muzicuţă! Duro izbucni într-un rîs zgomotos.

Dar iată că apăru şi Branko.

— Eu pot să vă dau un sfat – spuse el.

— Erai aici? strigă Zora, înseninată, descreţindu-şi fruntea.

— De mai multă vreme. Am stat colo după pom şi-am auzit tot ce-a povestit Pavle... şi ce-a spus ăsta am auzit – adăugă el, aţintindu-l pe Duro.

Duro nu se dădu bătut cu una cu două.

— Foarte bine! replică el, rînjind. Măcar asculţi şi tu odată ce gîndesc prietenii tăi despre tine...

— N-aş putea spune că mi-eşti prieten; şi-apoi, uscocii nu i-au vorbit niciodată de rău pe fraţii lor pe la spate, iar dacă s-au rătăcit uneori printre ei cutre ca tine, în stare de asemenea treabă, au fost bătuţi cu biciul şi trimişi la toţi dracii!

— Cum? Mă faci cutră? Şi Duro, aprins la faţă, îşi încleştă pumnii.

Branko dădu din cap, întărind cele spuse:

— Da, şi nu preget să ţi-o repet.

Zora îi despărţi pe cei doi cocoşi gata să se încaiere.

— Dacă vreţi cu tot dinadinsul să vă bateţi, n-aveţi decît s-o faceţi, însă diseară – se burzului ea. Acum trebuie să venim în ajutor lui moş Gorian. Se uită la Branko: Spune-ne deci care ar fi planul tău.

Copiii se strînseră laolaltă şi Branko le dezvălui gîndul său, după care, luară cîţiva peşti mari din grămada pusă deoparte de moş Gorian spre a servi drept hrană celor din apă, deoarece începuseră să se cam altereze, îi puseră în cărucior şi o porniră spre oraş.

Pavle şi Nicola se îndreptară cu căruciorul direct spre piaţă, în timp ce Duro porni către Curcin, Zora la Ringelnatz, iar Branko se duse la Rista, logodnicul Elenei, apoi chiar la Elena şi la alte două lucrătoare de la regie pe care le cunoştea de la maică-sa.

Între timp, în piaţă se încropiseră şi mai multe tarabe. Lîngă tarabele cu legume se aşezase, cu căruţul lui alb, un vînzător de gheaţă. În rînd cu taraba lui Radic, care, împreună cu nevastă-sa, se tot foia încoace şi încolo în aşteptarea muşteriilor, se înşiraseră cîţiva ţărani cu unt, ouă şi brînză de vaci. De la tejgheaua ei cu zaharicale, bătrîna Maria îşi arăta faţa buhăită şi păroasă; în dreapta, un omuleţ pirpiriu vindea perii; se mai afla acolo şi o tarabă cu icoane, apoi unul cu coşuri împletite, un şir de negustori de ceapă şi un brutar cu franzele şi cozonaci.

Şirurile de tarabe se întindeau pînă aproape de ţărm. În afară de senieni, venise şi multă lume de prin insule: ţărani, marinari, şi toţi cumpărau sau vindeau, se tocmeau sau stăteau la taifas.

Tărăboiul iscat de Radic cu moş Gorian era încă pe buzele tuturor şi, deşi Begovic se strecura mereu printre oameni ca un dulău rău, vînturîndu-şi bastonul de cauciuc, deşi, trecînd de la un grup de oameni la altul, ciulea urechea-i mare ca o poartă de hambar, aproape toată lumea numai despre asta vorbea şi cei mai mulţi ţineau cu moş Gorian.

Ca urmare a purtării lor, Radic şi nevastă-sa nu vînduseră mai nimic, şi Radic fu bucuros cînd Curcin se ivi lîngă tarabă, bocănind din saboţii lui de lemn, şi-l întrebă dacă n-are timp să cinstească împreună un păhărel de vin.

Cei doi bărbaţi se aşezară la o masă într-o cafenea mică de pe chei şi comandară două litruţe, ceea ce-l făcu pe Radic să-şi uite în cutând supărarea şi năduful.

Între timp, Pavle şi Nicola sosiră cu căruţul în piaţă; se opriră la taraba lui Radic, şi vlăjganul spuse:

— Soţul dumitale a mai cumpărat cîţiva peşti. Unde să-i descărcăm?

Femeia, care tocmai cîntărea nişte scrumbii de mare, răspunse:

— Deşertaţi-i în hîrdăul de sub masă.

Copiii făcură întocmai şi îşi luară iute tălpăşiţa, dar nu părăsiră piaţa.

După două minute, iată că se înfiinţară la tarabă Elena şi o prietenă de-a ei ca să cumpere peşte.

Nevasta lui Radic, o femeiuşcă mică, durdulie şi plină de viaţă se bucură văzînd că, în sfîrşit, le mai pică şi lor niscai muşterii, şi cîntări la iuţeală peştele.

Cu nasul ei lung, Elena prinse să adulmece, făcu ochii mari şi zise:

— Peştii dumitale miros urît.

— Peştii mei miros urît? se zborşi femeia, indignată.

Dar şi cealaltă muncitoare începu să strîmbe din nas:

— Chiar aşa! Ptiu, ce scîrbă! şi-i azvârli marfa înapoi pe tejghea.

Nevasta lui Radic se făcu foc şi pară:

— În viaţa mea n-am vîndut peşte împuţit!

Elena striga, la fel de furioasă:

— Da’ n-ai decît să-l miroşi chiar dumneata!

— Ce s-a întîmplat? întrebă Ringelnatz, care, ca de obicei, venise pentru a doua oară cu coşul lui mare în piaţă şi se oprise lîngă tarabă.

— Zi şi dumneata, Ringelnatz, nu miroase a peşte împuţit? i se adresă lungana de Elena.

— Phuu, te trăsneşte, nu alta!

Pescăriţa durdulie clocotea de furie:

— Uitaţi-vă la peştii mei: nu-i unul să nu fi fost ieri încă viu...

Bătrînul Susic tocmai trecea pe-acolo. Femeia îl cunoştea.

— Domnu’ Susic! Damnu’ Susic! îl imploră ea. Dă-mi, te rog, o mînă de ajutor. I-auzi, cică eu vînd peşte împuţit...

— Hm! făcu strîngătorul de zdrenţe şi adulmecă îndelung. Hm, mai că nu-mi vine să cred, doamnă Radic, dar dacă nu pute aici mai rău şi decît la mine, apăi să nu-mi mai zici mie Susic.

Lumea începuse să se îmbulzească, adulmeca şi ocăra peştii lui Radic, iar cei care se mai găseau prin piaţă şi nu ştiau încă de treaba asta, aflau de la copii. Destul să-şi fi îndreptat cineva privirea spre taraba lui Radic şi să fi întrebat: „Da’ ce se întîmplă acolo?”, că Pavle sau Nicola, Duro sau Branko se şi repezeau la el strigînd: „Radic vinde peşte împuţit! Radic vinde peşte împuţit!”

În cinci minute, aglomeraţia din preajma tarabei lui Radic era cu mult mai mare decît fusese cu un ceas în urmă lîngă căruciorul lui Gorian, iar cei care, după cele întîmplate, erau şi aşa porniţi împotriva lui Radic, se oţărîră şi mai şi. Peste tot n-auzeai decît: „Radic vinde peşte împuţit!”

— Ce ticălos! ocăra o bătrînă. Pe ăi mici îi alungă, iar dumnealor, ăştia marii, vor să ne îmbolnăvească.

— Da, e o ruşine! strigă Elena.

Doi marinari, cu Rista în frunte, se apropiară de tarabă.

— Ce s-a întîmplat, odorule? o întrebă Rista pe Elena.

— Femeia asta ne-a vîndut peşte împuţit!

— Da’ n-am făcut aşa ceva! Nu-i adevărat! zbiera nevasta lui Radic, dînd din mîini disperată. Peştii mei sînt proaspeţi, pot să jur că încă mai înoată în apă!

Rista şi marinarii adulmecară stăruitor:

— Ascultă, coană Radic – spuse Rista – put de te omoară, şi eu zic că cel mai bun lucru ar fi să-i aruncăm.

— Da, da, aruncaţi-i! zbieră mulţimea. Aruncaţi-i! Şi se repeziră cu toţii să răstoarne hîrdăul cel mare.

— Peştii mei! Peştii mei! urla femeia. Vai, peştii mei!

În sfîrşit, Begovic, care intrase o clipă la „Hotel Nehai” ca să-şi mai înece în rachiu amarul de pe urma ciondănelii cu moş Gorian, începu să ia aminte la înghesuiala din piaţă.

— Ce dracu s-a mai întîmplat iarăşi? mormăi el, înciudat; îşi încheie nasturii vestonului slinos, înşfăcă mai zdravăn bastonul de cauciuc şi se repezi în mulţime.

I-a trebuit cam multă vreme pînă să răzbată printre femei şi marinari: cînd, după multă trudă, ajunse la tarabă, primul hîrdău şi fusese răsturnat.

— Ce-i aici?! se oţărî el, izblndu-l cu bastonul de cauciuc pe Rista, care se afla în fruntea răzmeriţei.

Rista îşi frecă spinarea şi se trase mai la o parte, mormăind:

— Cînd poliţaii se cherchelesc, marinarilor nu le rămîne decît să facă ordinea.

— Ce s-a întîmplat aici? Vreau să ştiu! ţipă şi mai tare Begovic; şi-ai fi zis că-i plesneşte faţa, aşa se congestionase.

— Peştele lui Radic pute! strigă mulţimea într-un glas. Peştele lui Radic pute!

— Linişte! porunci poliţaiul, vînturîndu-şi bastonul de cauciuc, apoi se apropie de femeia cea mititică.

Ea abia de putea să se mai tînguie; arăta doar spre peştii frumoşi, zvîrliţi pe jos, şi, în sfîrşit, îngăimă:

— Uite... acolo sînt...

Begovic trase şi el aer pe nasul lui cît un cartof. Lumea amuţise şi-l privea. Poliţaiul îşi scoase chipiul din cap, îşi netezi părul şi mai adulmecă o dată. Apoi făcu o mutră îngîndurată, în timp ce broboane de năduşeală i se iviră pe frunte.

— Put de-adevărat... – întări el şi se dădu îndărăt.

— Ei, acuma ce mai ai de zis? se vîrî iar tînărul Rista, adresîndu-se femeii care bocea; apoi se repezi şi răsturnă şi al doilea hîrdău.

Peştii căzură, alunecară, se rostogoliră pe caldarîm, patinară sub tălpile oamenilor. Unii se aplecau să-i ridice de jos, alţii călcau peste ei sau îi zvîrleau cu piciorul mai departe. Ringelnatz proiectă unul drept în Begovic. Elena îl bombardă pe Rista, iar după o clipă toţi aruncau unul în altul cu peşti lunecoşi.

Şi iată că pentru a doua oară mulţimea fu împinsă la dreapta şi la stînga: Radic sosea în ajutorul nevesti-si.

Cinstise cu prietenul său Curcin vreo două păhărele, vorbiseră despre vreme, despre pescuit şi despre tot soiul de lucruri. Cînd să plece, intră în crîşmă şi Karaman cu cîinele lui, aşa că Radic trebui să bea şi al treilea pahar. Ba chiar vru să se cinstească şi cu al patrulea, cînd Nicola zbucni în grabă de după colţ şi-l strigă:

— Radic! Radic! Vezi că ţi-au luat cu asalt taraba!...

Radic mai să răstoarne masa, nu alta, atît de iute sări în sus.

— Cine, cine? întrebă el.

— Marinarii şi femeile.

— Păi de ce?

— Peştii dumitale put!...

— Peştii mei? Radic o luă la goană.

Cînd zări mulţimea de oameni şi îşi văzu peştii zburînd pe deasupra capetelor, mai întîi rămase locului, îngrozit, apoi se năpusti spre lume.

— Ce? Aţi înnebunit? Dintr-un salt fu lîngă nevastă-sa şi se înfipse în faţa ei.

— Aha! strigă Elena. Ia uitaţi-l chiar pe Radic! Şi mai-nainte ca pescarul să se poată feri, se pomeni plesnit în obraz cu un cogeamite peşte pe care fata îl ţinea în mînă, cu gînd să-l zvîrle în marinari.

Ceilalţi începură şi ei să-l bombardeze, deşi pescarul răcnea ca din gură de şarpe, implora lumea şi încerca să le arate că peştii lui nu duhnesc, rugîndu-i să înceteze. La rîndul lor, Begovic şi Karaman făceau tot ce le sta în putinţă ca să-şi apere prietenul; dar marinarii şi femeile nu încetară să ţintească în Radic, ocărîndu-l şi pe el, şi pe cei din societate, numindu-i otrăvitorii poporului; atacul luă sfîrşit cînd şi ultimul peşte fu aruncat în capul lui Radic. După o clipă, mulţimea se risipi la fel de repede cum se adunase.

Radic şi nevastă-sa se uitau deznădăjduiţi la peştii lor striviţi în picioare, sfîşiaţi, prăpădiţi. Karaman, Begovic şi alţi câţiva prieteni credincioşi li se alăturară.

— Vă rog să mă credeţi – îi implora bietul Radic. Peştii mei nu duhnesc. În viaţa mea n-am vîndut decît peşte proaspăt.

Begovic dădu neputincios din mîini:

— Adevărul e că pute rău al naibii aici...

Radic luă de jos un peşte:

— Ia şi dumneata de miroase.

Begovic şi Karaman mai-mai că-şi vîrîră nasul în peşte.

— Ăsta nu, ce-i drept, ăsta nu pute, dar la tine aici duhneşte... – zise poliţaiul, adulmecînd într-una.

Radic trase şi el pe nări. Chipul său, palid de spaimă, păli şi mai vîrtos: acum simţea şi el. Da, duhnea. Duhnea îngrozitor.

Adulmecă în dreapta, adulmecă în stînga. Mai luă de jos un peşte, îl mirosi, apoi încă unul, şi încă unul. Nu de-acolo venea duhoarea, ci de undeva de jos. Se aplecă. Şi atunci văzu în hîrdăul de sub tarabă cîţiva toni mari, pe jumătate putreziţi. Trase hîrdăul afară.

— Cine a deşertat peştii ăştia aici? se răsti el la nevastă-sa.

— Păi cine altul decît tu? spuse femeia şi îşi trecu mîna peste faţa înroşită şi plînsă.

— Eu? Ferit-a sfîntul! Cînd m-a luat Curcin să cinstim un pahar cu vin, hîrdăul era gol!

— A, da! îşi aminti deodată nevasta pescarului. I-au adus doi copii într-un cărucior. Unul din ei mi-a spus că i-ai cumpărat tu şi-atunci le-am zis să-i deşerte în hîrdău.

— Ăştia au fost ticăloşii! strigă Radic, – scrâşnind din dinţi. Jur că dacă-i prind îi omor!

— Cum arătau? întrebă Begovic, interesat, şi-şi scoase carneţelul.

— Stai puţin! Femeia îşi şterse lacrimile de pe obraz, ca şi cum în felul acesta ar fi putut să-şi aducă mai bine aminte. Cred că era unul înalt, cu părul negru, iar celălalt mititel, cu un păr zburlit, deschis la culoare. Şi amîndoi erau tare flenduroşi.

— Dacă semnele nu mă-nşală – spuse bogatul Karaman – apăi ăştia doi sînt din banda Zorei roşcovana.

Begovic ciuli urechile şi frunzări de zor în carnetul lui:

— Înalt, greoi, cu părul negru. Mic, cu părul zburlit, deschis la culoare; semnalmentele s-ar cam brodi...

— Acum îşi fac mereu de lucru pe la moş Gorian – continuă Karaman.

— La moş Gorian?! Pescarul se plesni cu palma peste frunte: Cu siguranţă că ăsta i-a şi trimis aici. Asta-i răzbunarea că nu mai poate să-şi vîndă peştele.

— Repede, repede! zise Begovic, holbîndu-se de mama focului. Pe moş Gorian nu l-am scăpat din ochi toată dimineaţa. După tărăboiul cu dumneata a plecat şi de-atunci şade-n local la „Hotel Adria”, unde se cinsteşte cu nişte vinişor de-ai negru.

— Uite, pun rămăşag pe orice – spuse Radic – dacă nu şi-a vîrît aici coada Zora cea roşie şi banda ei!

Chiar în clipa aceea, cîinele lui Karaman lătra şi începu să tragă de curea, vrînd să scape.

Karaman cată cu privirea în direcţia în care voia sa fugă cîinele.

— Da, da, uite-i colo! strigă el.

— Cine anume? întrebă Begovic.

— Zora roşcovana! Şi bogătanul arătă spre castel: Uite-o c-o ia într-acolo, iar băieţii care gonesc în urmă sînt banda ei.

Karaman şi cîinele văzuseră bine. Copiii avuseseră timp să privească la isprava marinarilor şi a femeilor, care-l bombardau pe Radic cu propriii lui peşti. Ba luaseră şi ei parte la bătălie, iar acum fugeau afară din oraş.

— Haideţi! strigă Radic şi porni în goană după copii.

Karaman străbătu piaţa într-un suflet, tîrît de cîinele său.

Begovic îşi vîrî mai întîi creionul în carnet, carnetul în buzunarul vestonului, îşi înfundă mai bine chipiul pe cap, înşfăcă bastonul de cauciuc şi o zbughi după Radic şi Karaman.

Copiii străbătuseră valea Potocului şi trecuseră pe malul celălalt, pierzîndu-se în tufişurile de grozamă, cînd cei trei urmăritori intrau şi ei în albia rîului.

— Dar unde sînt, dom’le? întrebă poliţaiul, ajungîndu-i din urmă pe Radic şi pe Karaman.

— Nu ştiu! gîfîi Karaman.

— Dă drumul cîinelui! strigă Begovic. N-ai grijă, că-i dibăceşte el.

Karaman desprinse cureaua de ia gîtul dulăului.

Cîinele, care-şi recunoscuse prietenii, se bucura să-i revadă şi alergă în salturi mari pînă dispăru în tufele de grozamă.

La început, fugarii se gîndiseră s-o ia către casa lui moş Gorian, dar, băgînd de seamă că sînt urmăriţi, se îndreptară spre ascunzătoarea lor din tufele de mure. Deodată zăriră cîinele.

Primul care-l văzu fu Duro.

— Vai! gemu el. De data asta ne-nhaţă! Begovic şi-a adus cîinele.

Branko şi Zora întoarseră capul.

— A, păi ăsta-i Leo! exclamă Zora, rîzînd.

Iată că dulăul îi ajunse. Lătrînd de bucurie spre Branko şi Zora, sări în două labe şi-i salută.

— Leo! îl chemă Branko, şi-n timp ce animalul sărea într-una, îi mîngîie blana. Cîinele lătră şi mai tare, dîndu-le ocol şi prin faţă, şi prin spate.

— Înşfacă-i! auziră copiii glasul lui Karaman, care se vîrîse şi el în grozamă. Înşfacă-i!

Cîinele însă nici prin gînd nu-i trecea să-şi înhaţe prietenii. Dimpotrivă, începu să zburde şi mai vesel printre copii, lătrînd scurt din cînd în cînd, să se rostogolească ca o minge peste şanţuri şi peste tufe şi să sară ca un acrobat peste cele mai înalte tufişuri de ienupăr şi puieţi de pini.

Begovic şi Radic se opriseră locului. Nu mai puteau.

— Ce cîine tîmpit! bodogăni poliţaiul, uitîndu-se furios la dulăul ce lătra.

— Halal de cîinele dumitale, n-am ce zice! spuse Radic, bosumflat. Se împrieteneşte cu cei mai mari ticăloşi din Seni.

Karaman încremeni şi el locului.

— Leo! strigă încă o dată cît îl ţinu gura.

Cîinele abia atunci catadicsi să arunce o privire spre stăpînu-său. Dar sta în cumpănă, neştiind pe cine să urmeze: pe copii sau pe Karaman.

— Leo! Glasul Iui Karaman tuna tot mai ameninţător.

Copiii pătrunseră într-un huceag de pini. Cu dragă inimă i-ar fi urmat dulăul, dar, ascultător, o luă îndărăt cu paşi mărunţi. Ştia că stăpînu-său era foc pe el. De aceea îi ocoli pe departe pe cei trei bărbaţi.

— Leo! strigă bogătanul pentru a treia oară, făcînd spume la gură.

De astă dată, cîinele se apropie.

Karaman îl înghionti pe Begovic:

— Poţi să-mi dai revolverul dumitale?

Begovic se scarpină:

— Revolverul meu?

Faţa lată şi buhăită a lui Karaman era schimonosită de furie:

— Dă-l odată-ncoa’!

Poliţaiul scoase arma din buzunar şi i-o întinse.

— E încărcat?

Begovic încuviinţă printr-un semn.

Cîinele se tîrîse la picioarele stăpînului său şi-l privea cu ochi mari, rugători. Dar pe faţa lui Karaman nu se clinti nici un muşchi. Coborî revolverul, ochi după urechea cîinelui şi apăsă pe trăgaci. Animalul tresări, făcu un ultim salt şi se prăbuşi la pămînt.

— Bătrînul Karaman nu ţine la casa lui un cîine înhăitat cu ticăloşii din Seni – zise bogătanul, înapoindu-i poliţaiului arma.

Copiii, care tocmai ieşiseră din huceag, auziră împuşcătura.

Branko se opri:

— Ce-a fost asta?

— Au tras cu arma – spuse Duro.

Zora întoarse capul:

— Uite-i că pleacă.

Rămaseră cu toţii pe loc. Copiii se asigurară că cei trei bărbaţi au pornit îndărăt.

— Da’ unde-i cîinele? întrebă Duro.

Deodată Zora spuse:

— Cred că l-au împuşcat.

Branko făcu ochii mari:

— Pe Leo?

Fata încuviinţă dînd din cap:

— Acolo unde au stat ei mai înainte, zace ceva. Leo trebuie să fie.

Copiii aşteptară pînă ce tufişurile de grozamă se închiseră din nou în urma celor trei bărbaţi, apoi se furişară cu luare-aminte îndărăt. Într-adevăr, acolo zăcea cîinele, cu labele ţepene, iar din bot îi picura sînge.

Zora îngenunche şi-i luă capul în palme. Animalul avea ochii deschişi şi parcă o privea.

— Bietul Leo! spuse fata, mîngîindu-i spinarea,

Branko îi netezi şi el blana. Îi venea să urle.

— Ce animal frumos! se jelui Pavle. Fără îndoială, Karaman l-a împuşcat fiindcă n-a vrut să ne înhaţe.

Zora încuviinţă spusele vlăjganului, apoi, după un răstimp, zise:

— De aceea trebuie să-l îngropăm ca pe un prieten drag.

— Aici pămîntul este prea tare – spuse Duro, încercînd locul cu piciorul.

Zora se strădui să închidă odhii animalului:

— Îl îngropăm fie jos la rîu, acolo unde l-am întîlnit prima oară, fie la moş Gorian.

— Da pîn’ atunci nu putem să-l lăsăm aici!

— Aşa-i, ar putea să-l găsească cineva! Haideţi! Şi Zora se căzni să ridice cîinele. Îl cărăm pînă la primul tufiş.

Pavle şi Branko dădură fetei o mînă de ajutor şi tîrîră animalul greu lîngă un stejar tînăr; aşternură ramuri peste trupul lui mare, apoi se îndreptară, aşa cum plănuiseră mai- nainte, spre moş Gorian.

Taica Gorian era acasă. În ziua aceea bătrînul pregătise o cină deosebită pe masa de piatră. Curcin şi Ringelnatz îi povestiseră cum s-au răzbunat copiii pe Radic şi el voia să le mulţumească.

— Straşnică ispravă! îi întîmpină moşul, strîngînd cu putere mîna fiecăruia. Vă făgăduiesc că atîta vreme cît luptaţi şi voi vitejeşte alături de mine împotriva societăţii, moş Gorian nu pleacă steagul!

Mica adunare se afla tocmai la masă şi se desfăta cu ditamai scrumbiile şi cu nişte cartofi prăjiţi în untdelemn de moş Gorian, cînd deodată auziră la poartă glasul lui Begovic şi al lui Dordevic.

— Deschide! Deschide! strigau poliţaii.

— Îmi închipuiam eu că după lovitura voastră au să se înfiinţeze din nou astă-seară – bombăni moş Gorian. Se uită jur împrejur. Pînă la hruba unde zăcuse Pavle nu mai aveau timp să ajungă. Dădu însă cu ochii de cele două luntre ce se legănau pe apă: Ia strecuraţi-vă jos pe mal şi porniţi-o uşurel cu luntrile, dar fără să faceţi zgomot. Eu o să-ncerc să-i mai ţin pe ăştia doi o clipă afară.

Copiii o luară tiptil spre mal, iar Gorian se duse la poartă.

— Deschide! răcni mai tare Begovic şi începu să zgîlţîie de portiţă.

Dordevic împingea şi el de zor.

— Iar căutaţi derbedei la mine-n casă? se burzului Gorian, mergînd iavaş-iavaş.

Begovic răcni încă o dată:

— Deschide imediat!

Dordevic zise ceva mai blind:

— Azi o să răscolim mai temeinic. Primarul e atît de furios pe dumneata, pe Zora cea roşie şi banda ei, încît cred c-o să plesnească dacă nu-i aducem ferecaţi chiar astă-seară.

— Atunci poftiţi de căutaţi. Gorian scoase cheia din buzunar, o scăpă înadins de două ori din mînă, se aplecă, o ridică de jos, o vîrî pentru a doua oară în broască şi, în sfîrşit, deschise larg poarta.

Amîndoi poliţaii se năpustiră în curte.

— Spune unde-i ascunsă banda? strigă Begovic.

— Asta-i treaba voastră s-o descoperiţi – rîse bătrînul. Moş Gorian nu-i atît de mîrşav ca să fie trădător.

Begovic dădu buzna în casă, în timp ce Dordevic cauta în grajdul unde era capra. Între timp batrînul strînse masa şi privi bucuros cum luntrile, legânindu-se, se îndepărtau tot mai în larg.

Poliţaii se înfiinţară amîndoi.

— Cum ? N-aţi găsit nimic? îi luă moşul peste picior.

Begovic îşi arătă bastonul de cauciuc.

— N-ai grijă, că de găsit îi găsim noi!

— Da – întări Dordevic – de data asta s-a sfîrşit cu gluma!

— Să fiu al dracului de nu i-oi găsi! zbieră Begovic. Şi ia seama, moşule, că de-i găsesc aici, te umflu şi pe dumneata împreună cu ei.

Moş Gorian începu să rîdă:

— Căutaţi cît poftiţi! Eu mă duc la culcare... Şi-i lăsă singuri pe amîndoi ca pe nişte caraghioşi.

În vremea asta luntrile ajunseseră departe în larg. Luntrea în care se aflau Branko şi Zora ieşise bine dm golf. Băiatul îşi scosese muzicuţa din buzunar şi începu să cînte.

Deodată Zora îl întrerupse.

— E adevărat că azi-dimineaţa ai fost iar la Zlata? întrebă ea.

Branko dădu din cap.

— Şi ce-ai căutat la ea?

— Simt nevoia s-o văd.

— Va să zică o iubeşti?

— Nu ştiu dacă asta-i iubire – răspunse băiatul – dar mă simt tare bine după ce o văd.

— Hm! făcu Zora şi privi în altă parte. Chipul îi era posomorit şi înciudat.

Branko însă nu observă nimic. Zîmbea, cu gîndul departe, şi cînta într-una.