Capitolul 10
La Casa pădurilor şi pe iazul cu peşte

Copiii alergară pe mal, de-a lungul rîului, îşi tăiară drum şerpuitor prin tufişuri, urcară căţărîndu-se un pripor şi după douăzeci de minute se şi aflau în faţa tufelor de mure.

Nicola rămase ceva mai în urmă. Şchiopăta.

— Ce ai? îl întrebă Zora.

— Nici eu nu ştiu, pesemne că, sărind de pe scară, mi-am scrîntit piciorul. În orice caz, mă doare.

— Hai, ia-o înainte! O să văd eu pe urmă ce-i cu piciorul tău.

Dădu la o parte ramurile primelor tufe, îi făcu loc lui Nicola să treacă el mai întîi, apoi se strecură şi ea, tîrîndu-se încet şi împingînd înainte coşul.

Cînd ajunseră la sălaşul lor, Pavle se afla de mult acolo; clipi din ochi către ei şi rîse cu toată faţa.

— Ai venit de mult? îl întrebă fata.

— De vreun ceas şi mai bine.

— Credeam c-ai rămas să-i botezi pe liceeni – spuse Branko.

Pavle rînji iarăşi:

— Sînt gata botezaţi, şi dacă Ringelnatz nu m-ar fi luat cu forţa de-acolo, şi-acum ar mai fi dumnealor în apă.

— Hai povesteşte-ne... – îl îndemnară copiii.

Pavle se scărpină stăruitor în cap o vreme, pînă să deschidă din nou gura:

— Păi nu prea am cine ştie ce de povestit. Fugeam cu Nicola prin piaţă, unde văzusem măgarul lui Stiepan, şi imediat au venit şi cei doi liceeni. Alergau către bazin să se spele. Mai întîi l-am ajuta pe Marculin să se spele, pe urmă şi pe băiatul doctorului Skalec; ăsta a scos capul din apă şi a început să răcnească şi, pînă s-apuc să-l cufund iar, a picat Ringelnatz şi mi-a spus: „Ce faci? Nu vezi că-i îneci?” Iar cînd i-am răspuns: „Păi asta şi vreau, să-i înec ca pe pisici”!, Ringelnatz m-a împins la o parte şi i-a scos pe-amîndoi din apă.

— Şi ei ce-au zis? continuă Branko să întrebe.

— Marculin a stuchit şi-a strănutat, de parcă înghiţise toată fîntîna, în vreme ce odrasla lui Skalec urla într-una.

— Şi tu?

Pavle rîse:

— Eu am şters-o. În cele din urmă, la zbierătele lui Skalec, s-a strîns în grabă o groază de lume, care a început să strige la fel de tare ca şi el, că mi-am zis: „Ăstora le mai trece prin cap să te vîre şi pe tine în fîntînă!” De aceea am spălat putina cît mai era vreme.

— Da’ cel puţin pe Stiepan l-ai mai văzut? vru să ştie Zora.

Pavle făcu semn că da:

— Stiepan vă aştepta pe alee. I-oţi fi spus că-i aduceţi coşul? Era şi Duro cu el. Păi nu i-aţi dus coşul?

Zora făcu o mutră lungă:

— Uite coşul, e aici. Însă gol, tot n-o să-i folosească la nimic lui Stiepan...

Şi îi povesti lui Pavle toată tărăşenia.

— Hm! mormăi uriaşul şi se scărpină iar. Se mai uită o dată la coş, să vadă dacă într-adevăr n-a mai rămas nici o caisă, apoi zise: Măcar coşul trebuie să i-l înapoiem.

— O s-o facem negreşit – îi întări spusele Zora. Dar unde-l găsim?

— Ne-ascundem la ieşirea din alee. Pe-acolo trece el.

— Plecăm chiar acum? întrebă Branko.

Pavle se şi ridicase:

— Cred că aşa-i mai bine.

— Eu nu pot să merg cu voi – se jelui Nicola.

Pavle se întoarse spre el:

— Păi de ce?

— Nu ştiu ce-am păţit, da’ mă doare – şi arătă către picior.

Pavle şi Zora îi suciră uşor încheietura gleznei.

— Au! ţipă Nicola.

— E doar scrîntit – spuse găliganul. Ai cumva o cîrpă?

Nicola n-avea, dar Zora avea una. Pavle o muie în apă, iar fata îi înfăşură strîns glezna.

— Acum stai lungit – zise Pavle. După două-trei ceasuri nu mai ai nimic.

— Ce, vreţi să mă lăsaţi singur aici? smiorcăi viteazul Nicola, care arăta destul de jalnic.

Zora rîse:

— Aici eşti mai la adăpost decît în turn. Las’ că venim şi te luăm...

De la tufăriş şi pînă la aleea cea mare erau zece minute de mers. Coborîră în şanţ, undeva mai sus, pe şoseaua principală, şi se adăpostiră într-însul. Bătea de amiază cînd, în sfîrşit, trecu şi Stiepan cu măgarii lui. Duro îl însoţea. Zora fluieră ca sticletele – era unul din semnalele ei. Însă abia la al treilea fluierat îi răspunse Duro.

Fata se uită de-a lungul şoselei în sus şi-n jos. Nu, nu era nimeni; apoi sări afară din şanţ. Pavle şi Branko o urmară.

— Aveţi coşul? întrebă Stiepan.

Pavle, care-l cărase, îl ridică sus:

— Da’ nu mai e nimic în el.

Stiepan clătină amărît din cap:

— Mi-am închipuit eu.

Zora îi povesti şi lui cele întîmplate.

— E de rău? întrebă ea în cele din urmă.

— Cred că da – oftă flăcăul şi atîrnă coşul de samarul unui măgar. Oricum, Ristic o să ceară banii pe caise, şi, dacă nu-i dau, o să turbeze de mînie.

— Să vin şi eu cu tine? se repezi Pavle spre Stiepan.

Flăcăul se uită la uriaş:

— Apăi dacă mă ia la bătaie, pot s-o îndur şi singur, iar dacă are alte socoteli cu mine, tu tot nu poţi să m-ajuţi.

Între timp, copiii părăsiră aleea şi o luară pe un drumeag ducînd în munte.

Se aşezară sub primele tufişuri de grozamă şi de ienupăr ce creşteau pretutindeni.

— Cît făceau caisele? întrebă Zora.

— Păi trebuia să le dau cu doisprezece dinari kilogramul, iar în coş erau zece kilograme.

— Aştia-s bani, nu glumă – spuse Branko.

— Eu am un dinar – şi Zora scoase banul din buzunar.

— Eu am chiar doi – se grozăvi Duro.

— Am şi eu unul – sări Pavle, arătîndu-l.

Stiepan se mulţumi să se uite la ei:

— Patru dinari nu-mi sînt de nici un folos. Ristic vrea o sută douăzeci, cît i se cuvine, nici un gologan mai puţin.

Copiii tăcură o vreme, privind devale spre Seni. În lumina soarelui de amiază, oraşul părea aproape alb. Iar marea, în larg, îşi pierduse culoarea întunecată, şi insulele abia se desluşeau, învăluite în aburii ce se ridicau mereu pe suprafaţa apei.

— Şi numai blestemaţii ăia de liceeni sînt de vină de tot buclucul ăsta – spuse Pavle, rupînd tăcerea.

— Le-am făgăduit să le-o plătim – adaugă Branko.

Duro rîse:

— Pe Marculin a trebuit să-l sprijine tată-su, atîta apă l-a pus Pavle să-nghită.

Stiepan schiţă un zîmbet:

— Iar pe Skalec a trebuit să-l ducă acasă tată-su. Urla mereu...

Zora îşi strînse pumnişorii:

— Ah! De-ar urla pînă o să crape!

— Întîi şi-ntîi, eu i-aş plăti-o odraslei inginerului silvic – se oţărî Duro şi-şi pipăi obrazul. A fost cel mai rău dintre toţi. Mi-a prăpădit juma’ de nas.

— Atunci haideţi chiar acum cu mine – îi îndemnă Stiepan. Cu siguranţă că a ajuns acasă. Pînă la Casa pădurilor să tot fie un ceas.

Duro sări în sus:

— Vreţi?

Băieţii se arătară gata; Zora se învoi şi ea.

Drumul urca tot mai sus, în serpentine largi. La stînga, numai lespezi bine spălate de ape. La dreapta, în locul tufişurilor de grozamă şi de ienupăr, se înălţau pini şi mesteceni. Cu cît urcau mai sus, cu atît pinii se îndeseau, în vreme ce mestecenii rămîneau tot mai în urmă.

Pe culmea muntelui, Stiepan încălecă un măgar.

— Puteţi şi voi să-ncercaţi – zise el. Aici, pe creastă, eu merg totdeauna călare.

Copiii făcură proba. Zora şi Pavle avură noroc. În curînd o luară la trap după Stiepan, şi cu atîta îndemînare, de parcă toată viaţa lor numai călare pe măgari ar fi umblat. Duro şi Branko, dimpotrivă, se trezeau mereu zvîrliţi cît colo de măgarii lor.

Duro avea un catîr mare, îndărătnic. Numai cît încerca să se apropie de el, şi dobitocul scutura înciudat din cap, apoi, cum i se urca în spinare, îl şi azvîrlea în drum.

Măgarul lui Branko părea blînd, se supunea la început, însă de îndată ce băiatul îi cuprindea burta cu picioarele şi-i striga: „biuş!”, se oprea brusc, îşi pleca fruntea, iar Branko luneca pe gîtul lui, pomenindu-se jos cît ai clipi.

Duro mai încercă o dată, însă cînd şi a patra oară se văzu trîntit în ţărînă, mormăi:

— Mai bine merg pe jos.

La drept vorbind, nici nu mai putea să încalece, deoarece surul îl lăsase acolo şi o luase la trap după ceilalţi.

În schimb Branko nu mai strînse aşa de tare cu picioarele burta ciuşului, şi îndată animalul porni alene la drum. Curînd însă trecu de la trap la galop şi, pînă să se dezmeticească băiatul, măgarul zburase pe lîngă ceilalţi într-o goană nebună.

— Ha, ha! rîse Stiepan, rămînînd în urmă. Las-o mai domol, nu te grăbi!

Lui Branko nu-i ardea de fel să fie primul. Bucuros ar fi rămas chiar ultimul. Aproape că se culcase pe măgăruş şi-i strîngea gîtul cu deznădejde. Dar măgarul nu se arătă prea încîntat nici de treaba asta şi se săltă deodată în toiul galopului, încît Branko nu lunecă, ci zbură rotindu-se prin aer.

Norocul lui că nu căzu în drum, ci pe iarbă, iar cînd ceilalţi îl ajunseră din urmă, el se şi sculase în picioare.

Stiepan, care merse ceva mai repede decît ceilalţi, spuse cînd sosi:

— Te-a azvîrlit taman unde trebuie să ne despărţim.

— Aici o coteşti? îl întrebă Branko.

— Nu eu, ci voi. Vezi acoperişul acela colo jos? Aceea e Casa pădurilor. Drumeagul de colo – şi arătă către pădure – duce devale. Eu merg tot înainte.

Între timp sosiră Pavle, Duro şi Zora. Copiii îşi luară rămas bun de la Stiepan.

— Adevărat că nu-ţi folosesc banii noştri? îl mai întrebă o dată Pavle.

Flăcăul clătină din cap:

— Nu, nu-mi folosesc la nimic.

— Ia-i, frate! rosti hotărîtă Zora şi-i puse cu de-a sila în mînă cei patru dinari.

Copiii aşteptară pînă ce Stiepan, care-şi legase măgarii unul de altul, dispăru la prima cotitură, apoi o luară şi ei repede devale.

Drumul era abrupt şi năpădit de ferigi şi de tufe de grozamă. Pe alocuri grozama era atît de înaltă, încît le trecea mult deasupra capului.

Casa pădurilor se afla la marginea unei păduri mari de conifere. Clădirea, nu prea înaltă, avea un etaj şi jur împrejur un gard, înlăuntrul căruia mîrîia un cîine în lanţ: pretutindeni domnea liniştea.

Copiii se opriră în spatele unui tufăriş, iscodind către casă. Dulăul îi simţise căci lătră de vreo cîteva ori.

— Ce facem acum? întrebă Duro, uitîndu-se la ceilalţi.

— Ce mai încoa’ şi-ncolo, eu mă duc şi întreb de băiat — zise Pavle – iar cînd iese, pun laba pe el şi-i trag o sfîntă de bătaie!

— Şi dacă asmute cîinele? îl întrebă Zora.

— Ei, cîinele! făcu Pavle cu dispreţ.

— Şi dacă-l cheamă pe taică-su? zise Duro.

— Pîn’ să iasă, noi am şi şters-o.

— Bine – spuse Branko – atunci aşa să facem. Tu însă postează-te la gard împreună cu Duro. Mă duc eu!

Şi pînă să se împotrivească vreunul dintre ei, băiatul o şi luă cu paşi mari spre casă.

Cîinele lătră mai tare, clănţănind din colţi. Branko deschise poarta, trecu pe lîngă dulău şi coborî pe-o scăriţă spre uşa casei. Dar mai-nainte de a lovi în uşă cu ciocanul greu, aceasta se şi deschise.

Branko se dădu un pas înapoi, crezînd că cel care deschisese era chiar băiatul inginerului silvic, dar în prag se ivi o babă ştirbă.

— Acasă-i băiatul dumneavoastră? întrebă Branko.

Bătrîna veni mai aproape şi, după ce-l cercetă bănuitoare o vreme, răspunse:

— Nu, Vladimir nu-i acasă. Eşti prieten cu el?

— Da – minţi Branko.

Bătrîna îl privi din nou:

— Da’ bine mai arătaţi cu toţii azi. Vladimir era plin de sînge şi cu cămaşa ferfeniţă. Văd că nici tu nu eşti mai breaz.

— A fost cu bătaie azi – continuă Branko să mintă.

— Mai bine v-aţi face lecţiile, decît să vă bateţi ca puşlamalele pe străzi – bodogăni bătrîna, ridicînd glasul. Atunci şi cămăşile ar rămîne întregi şi n-ar mai trebui să stau să le cîrpesc în fiecare zi.

— Păi – zise într-o doară Branko, din vîrful buzelor – ne facem şi lecţiile... Dar spuneţi-mi, vă rog, unde-i Vladimir?

Bătrîna îşi duse mîna straşină la ochi şi se uită cercetînd jur împrejur.

— O fi în dos, pe la cuştile lui sau s-o fi dus devale, la moară... – spuse ea într-un tîrziu. Cel mai bun lucru este să te duci tu singur să-l cauţi.

— Acolo-n spate? şi Branko arătă spre pădure, în direcţia unde privise bătrîna.

— Da, acolo unde-s gratiile. Las’ c-ai să-l găseşti tu.

Apoi, fără să mai adauge o vorbă, deschise uşa şi intră din nou în casă, tîrşindu-şi papucii.

Branko le făcu semn celorlalţi şi le povesti cele aflate de la bătrînă.

— La cuştile lui, zici? întrebă Pavle.

— Aşa cel puţin spune bătrîna.

Copiii ocoliră pe departe cîinele, care hămăia de zor, mai-mai să rupă lanţul, se furişară prin curte, pe lîngă un grajd de lemn, şi dădură într-o grădină. Partea din fund, semănată cu legume, era împrejmuită cu plasă de sîrmă.

În primul moment copiii crezură că au în faţă un coteţ mare de găini, dar cînd se apropiară, descoperiră că erau mai multe ţarcuri despărţite între ele prin garduri transversale.

— Ia uite-aici o căprioară! Ce mică e! strigă Zora, uimită, arătînd spre gingaşa făptură, care, speriată de copii, se refugiase într-un colţ al ţarcului său.

— Aici sînt două vulpi! strigă Branko şi rămase cu privirea pironită la cumetrele roşcate, cu botul ascuţit, care dintr-o cuşcă mică îl iscodeau pe furiş cu ochii lor şireţi.

Între timp, Duro descoperise în al treilea ţarc două veveriţe mititele, cu coada stufoasă, care fugiră iute; Pavle zări şi el un ţarc mare cu păsări, unde, pe lîngă două gaiţe, se mai aflau cîţiva piţigoi, o forfecuţă şi alte soiuri păsăreşti.

— Toate astea sînt ale lui Vladimir, nu-ncape îndoială – spuse Branko şi încercă să momească vulpile.

— Păi poţi să intri înăuntru – spuse Duro, deschizînd ţarcul veveriţelor.

— Bagă de seamă să nu-ţi scape animalele – îl făcu atent Zora. Dar era prea tîrziu; una din cumetrele cu coada stufoasă pîndi uşa deschisă, o zbughi afară şi, cît ai bate din palme, se căţără pe cel dintîi copac.

Duro se uită uluit după ea, apoi zise liniştit.

— A, las’ să fugă toate. Aşa, cel puţin, puşlamaua o să turbeze de necaz.

Pavle îl imită şi el pe Duro. Deschise ţarcul la păsări şi încercă să le alunge afară pe toate. Însă ele se ascunseră în crengile instalate în adăpostul lor.

— Lasă-le să iasă singure – îl povăţui Duro – altminteri se sperie.

Pavle se trase un pas înapoi şi, într-adevăr, gaiţa, ţopăind, ieşi afară, fluieră voioasă şi-şi luă zborul fîlfîind din aripi. După o clipă zburară şi piţigoii. Numai forfecuţa nu voia să-şi părăsească sălaşul.

Zora şi Branko se îndreptară către animalele descoperite de ei; însă în timp ce căprioara Zorei alerga sperioasă dintr-un colţ la altul al ţarcului, vulpile lui Branco îl priveau pe furiş, cu ochi şireţi, din mica lor cuşcă.

Branko se aplecă şi încercă să le momească întinzîndu-le un os. Deodată, una din ele zbucni din ungherul ei, dar nu se repezi la os, ci la degetele lui Branko!

— Fir-ai să fii de jivină! strigă Branko, lovind mica tîlhăroaică. Aceasta, cu capul la pămînt, vru să se repeadă iar la mîna băiatului. Branko apucă un par ca să se apere de vulpe; dihania fugi înapoi în cuşcă. Cînd tocmai se pregătea s-o zgîndere pentru a doua oară, o auzi pe Zora strigînd:

— Ajutaţi-mă, biata căprioară aleargă să-şi dea duhul!

Branko lăsă în pace vulpile şi se duse într-acolo. Zora deschisese larg uşa ţarcului, însă puiul de căprioară, care, la fiece pas al Zorei, o zbughea în alt colţ, trecea neîncetat în fugă pe lîngă uşă, ca şi cînd uşa ar fi fost închisă.

— Hai! îi strigă ea lui Branko. Tu încolţeşte-o din dreapta, eu din stînga.

Dar căprioara continua să fugă, şi numai cînd le veni şi Pavle în ajutor putură s-o prindă.

Uriaşul se aruncă asupra ei şi cuprinse cu amîndouă braţele mica făptură sfioasă care tremura toată. Zora se apropie şi-i mîngîie coapsele încordate.

— Doamne, ce frumoasă e! se minună ea. Ce-aş vrea s-o luăm cu noi!

Branko o privi cu luare-aminte: ochii mari şi sperioşi, botul subţire, urechile argintii, aproape transparente. Într-adevăr, era frumoasă!

— Ce fac acum cu ea? întrebă Pavle.

Zora se îndreptă spre uşă:

— Salt-o cu grijă în sus. În grădină o pui iar cu picioarele pe pămînt. Nici vorbă c-o să se repeadă în pădure.

Pavle făcu întocmai. Cînd băiatul îi dete drumul, căprioara rămase o clipă locului, nehotărîtă. Ochii ei mari priveau miraţi spre copii, apoi deodată începu să adulmece: de bună seamă mirosea pădurea. Pe urmă se săltă de cîteva ori pe picioare, vrînd să vadă dacă o mai ţin, şi nici n-apucară copiii să-şi dea bine seama, cînd, din două-trei salturi pline de graţie, se mistui după primii copaci.

— O mai găsi-o pe maică-sa? întrebă Zora.

— Cine ştie! zise Pavle, iar Branko adăugă:

— Cred că nici nu mai are nevoie de mamă.

Între timp venise şi Duro lîngă ei.

— Ce-aţi făcut? vru el să ştie.

— Am dat drumul căprioarei – răspunsfe fata.

— Şi veveriţele mele şi-au luat tălpăşiţa – rîse Duro şi se adresă lui Pavle: Iar păsările tale, de asemenea, nu?

— Mai trebuie s-alungăm şi vulpile – spuse Branko. Nu vor în ruptul capului să plece!

Băieţii alergară înapoi, însă cînd ajunseră la ţarcul cumetrelor roşcate, constatară că acestea se folosiseră de absenţa lor şi se făcuseră nevăzute.

Branko holbă ochii:

— Adineauri erau tot aici, ba una din ele era cît pe-aci să mă muşte.

— Vulpile sînt iuţi – rîse Pavle. Cu siguranţă că au tulit-o pe coclauri.

Zora, care între timp găsise o bucată de cretă, scrise ceva cu slove mari pe coşmelia păsărilor.

Branko se apropie de ea:

— Ce faci aici?

— Citeşte!

Fata continuă să scrie. Branko silabisi:

— Asta-i isprava Zorei cea roşie, împreună cu...

— ...banda ei – completă fata şi puse un punct după i.

— Păi de ce-ai scris asta aici?

— Aşa facem noi totdeauna cînd ne răzbunăm pe cineva – rîse Zora. Altminteri, Vladimir n-are cum să ştie că noi am dat drumul prizonierilor lui.

Copiii se pregătiră să plece. Clinele tot mai lătra, ba încă mai tare ca înainte, mîrîia şi se smucea în lanţ, de parcă ar fi ştiut ce meşteriseră copiii pe la ţarcurile cu animale.

— Haideţi! îi îndemnă Duro, pe care lătratul îl neliniştea. Cred că-i mai bine s-o tundem repede!

— Încotro? întrebă Branko.

— Eu m-aş duce la moară – spuse Zora.

— Şi eu. Poate că şi grăsanului am putea să-i venim de hac.

— Merg şi eu – se învoi Branko.

— Singur, acasă, nici eu nu mă-ntorc – zise surd Duro.

— Atunci, înainte! porunci Zora, plescăind din limbă şi pornind în fugă spre pădure, unde curînd se afundă.

Pădurea era deasă, cu pini, stejari groşi, ulmi şi frasini. În jurul copacilor noduroşi se încolăceau pînă sus plante ţepoase şi iederă.

Copiii goneau ca nişte sălbăticiuni, ocolind copacii, înlăturau cu mîinile crengile tufişurilor, strecurîndu-se apoi printre ele, săreau peste rădăcini şi peste bolovani, se năpusteau în hăţişurile de mure, se căţărau pe trunchiuri putrede, prăvălite la pămînt, se rostogoleau pe grămezi de vreascuri şi mănunchiuri de iarbă. Iute de picior, Zora alerga mereu în frunte, iar părul i se învîlvora în jurul capului ca o flacără. O urmau Pavle şi Duro, în vreme ce Branko era ultimul. Zora strigă deodată:

— Uitaţi-vă! Una din vulpile noastre!

Într-adevăr, în faţa lor sărise o vulpe mică. Ce-i drept, mai trăgea din cînd în cînd cu coada ochiului spre copii, dar pe urma îşi văzu de drum, pînă ce dispăru într-un tufiş des.

Copiii se opriră.

— E aici – zise Duro.

Pavle vru s-o zgîndăre cu o piatră, iar Branko cu o creangă.

Zora rîse cu poftă:

— Măi, prostănacilor! A şi ajuns colo... a vrut să ridă de voi!

Drăcoaica de vulpişoară o zbughise, într-adevăr, în tufiş; dădu să iasă pe partea cealaltă, dar peste o clipă şiretul animal dispăru de-a binelea, ca să nu se mai arate de loc.

Copiii o luară din loc; în drumul lor mai stîrniră doi iepuri şi o pisică sălbatică, mare şi neagră, care, înainte de a le întoarce spatele, pufni de cîteva ori furioasă spre ei. Dădură şi peste o familie de fazani, apoi peste două găinuşe de munte, pînă ce pădurea se deschise într-un luminiş şi ei ajunseră în dreptul unui pripor abrupt, la ale cărui poale se întindeau ogoare şi livezi. Zora se opri:

— Acolo-i moara.

Bătrîna, venerabila zidire se ridica lîngă nişte frasini rămuroşi, înconjurată de nenumăraţi arini, sălcii şi aluni. Dacă priveai cu luare-aminte, vedeai şi rîuleţul ce punea în mişcare roata morii; mai vedeai şi roata mare, temeinic făurită, cu spumă pe ea.

În faţa morii se întindeau, unul după altul, trei iazuri. Primul era şi cel mai mare, iar pe apa verzuie, cu un brîu de stuf în jur, plutea o luntre greoaie, cu doi inşi în ea; încolo, nici de-a lungul, nici de-a latul nu vedeai ţipenie de om, nici dobitoace.

Zora rămase o bucată de vreme cu ochii aţintiţi la luntre.

— Cred că ei sînt – spuse ea.

— Cine? întrebă Pavle.

— Asta-i bună! Mai întrebi cine! Cine altcineva decît grăsanul morarului şi cu feciorul inginerului silvic?!

Pavle strînse pumnii şi vru să se repeadă îndată.

— Aşteaptă pînă vin şi ceilalţi – îl opri Zora.

Duro se şi afla lîngă ei, iar peste un minut sosi gîfîind şi Branko.

— Îi vedeţi? şi Zora arătă spre luntre.

Duro rîse:

— Amîndoi, şi singuri-singurei. Las’ c-o să vedeţi voi!

Branko privi şi el luntrea:

— Cred că ei sînt... da, nici vorbă...

Duro se plimba de colo-colo:

— Dacă înconjuram iazul, n-au cum sa ne scape.

— Dar nu putem nici să intrăm în iaz – replică Pavle. Apa, fireşte, e adîncă.

— Pînă una alta, să mergem devale, la ei – împăcă Zora mica neînţelegere şi-şi dădu drumul pe povîrniş în jos.

Copiii se rostogoliră, căzură, alunecară, dar nu se lăsau de fel. Fata era mereu în frunte; numai Pavle, care o urma ca un cîine credincios, putea, cu chiu cu vai, să ţină pasul.

Cei doi băieţi de pe apă, care tocmai se pregăteau să vîslească spre mal, zărind banda, îndreptară iute luntrea spre mijlocul iazului.

Cu puţin mai-nainte de-a ajunge la iaz, banda se împărţise: Zora şi Branko se repeziseră valvîrtej, printr-o livadă, către malul celălalt al iazului, în timp ce Duro şi Pavle alergară spre partea unde era şi un mic stăvilar peste care iazul îşi scurgea prisosul în rîu.

— Acum vă avem la mînă! strigă Duro, ameninţînd cu pumnul.

— Ha, ha! Feciorul cel gras al morarului se înfipse în mijlocul luntrei şi le rîse în nas: Dacă vreţi să ne-aveţi la mînă, trebuie să treceţi prin apă, iar dacă vă băgaţi în apă, vă pălesc cu asta drept în căpăţînă – şi ridică vîsla.

Pavle se căznea să răzbată prin stuf, fiindcă, cu toată ameninţarea, stăruia să intre în apă. Se cufundă pînă peste genunchi într-un nămol vîscos, aşa încît Duro trebui să-l tragă afară.

Odrasla lui Smolian îl luă în zeflemea:

— Primul s-a şi înecat aproape.

— Nu mai rîde aşa, tîmpitule! îi strigă Duro, furios. O să-ţi spun acuşica ce-am făcut noi cu animalele tale.

Băiatul lui Smolian sări ca ars:

— Ce-aţi făcut?

— Le-am dat drumul!

— Şi veveriţelor? strigă tulburat lunganul.

— Şi veveriţelor, şi căprioarei, şi vulpilor, şi păsărilor, zbieră Duro.

Vladimir mai întîi rînji, apoi ridică pumnii:

— Ah, bandă blestemată! Căprioara se învăţase să mănînce de la mine din palmă, iar vulpile le-am primit abia săptămîna trecută. Şi forfecuţa a zburat?

— Toate! strigă şi Pavle. La toate le-am dat drumul!

— O să vă spun tatii! zbieră băiatul, din ce în ce mai furios. Da, o să-i spun, şi el o să ia arma şi-o să tragă-n voi, şi-o să vă azvîrle-n închisoare, şi-o să... Tăcu brusc, se lăsă în luntre şi începu să urle.

— Urlă sănătos! îi strigă Pavle. Stiepan, căruia i-aţi furat caisele, a urlat şi el, săracul!

— O căprioară îmblînzită face mai mult decît un coş cu caise – strigă feciorul morarului.

— Aşa! Dar că v-aţi repezit toţi şase să-l luaţi la bătaie pe Stiepan, asta aţi uitat-o?

— Şi-o să-l mai cotonogim – răcni băiatul inginerului silvic. Şi încă cum!

— Acum v-a venit vouă rîndul la cotonogeală, iar cînd o să vă smintim în bătaie, o să vă treacă pofta să vă mai năpustiţi asupra lui Stiepan.

— Aici sîntem mai feriţi de voi şi decît acasă – se răţoi grăsanul Danicik.

— Da, dar putem s-aşteptăm – ripostă Duro şi se aşeză pe stăvilar.

Danicik rîse:

— Într-o juma’ de ceas vine tata. Las că vă pune el picioarele în funcţie.

Branko, auzind convorbirea, veni în fugă ocolind iazul.

— Voi îl credeţi? îi întrebă el pe Pavle şi pe Duro.

— Se poate să fie adevărat – răspunse Duro. În zilele de tîrg, morarul se duce la oraş şi nu se întoarce decît după-amiază.

— Atunci trebuie să născocim altceva ca să ne cadă-n gheare!

— Spune, ce?

— Să-i bombardăm cu pietre – se amestecă în vorbă Pavle. Şi chiar luă o piatră de jos şi ochi.

Piatra plescăi în apă lîngă luntre. Danicik cel gras rîse din nou:

— Trebuie să aruncaţi mai departe dacă vreţi să ne nimeriţi.

Duro şi Branko începură şi ei să arunce, însă pietrele lor greşiră şi mai vîrtos ţinta.

Băiatul inginerului silvic îşi mai venise în fire:

— Haimanalele astea nu ştiu nici măcar să zvîrle cu pietre! pufni el.

— Haimana eşti tu! îi strigă Duro.

— Iar voi sînteţi tîlhari!

— Şi voi, puşlamale!

— Iar voi, derbedei!

— Şi voi, vagabonzi!

Copiii se ocărau tot mai rău. Cuvintele lor erau din ce în ce mai grosolane, însă, oricît de tare ar fi zbierat Pavle, Branko şi Duro, ocările lor îi atingeau şi mai puţin decît pietrele pe cei doi din luntre, care continuau să le răspundă cu vorbe dintre cele mai urîte.

Dar iată că Zora se ivi lîngă dînşii:

— Aşa nu mai punem în vecii vecilor mîna pe ei!

— Păi nici prin apă nu putem trece – zise Branko. Pavle a încercat doară.

Pavle arătă spre picioarele lui, negre ca pămîntul:

— E un nămol, că te-apucă nebunia...

— Eu ştiu ce trebuie să facem – spuse Duro. Deschidem stăvilaiul şi dăm drumul la apă. Dacă apa se scurge, aduce luntrea încoace şi atunci punem mîna pe ei.

Pavle plescăi încîntat din limbă şi se şi apucă să cerceteze stăvilarul. Treaba era foarte simplă. Scîndura lată peste care curgea apa de prisos era, şi de o parte şi de cealaltă, prinsă între două lemne; n-aveau altceva de făcut decît s-o ridice.

Branko vru să se apuce de treabă, dar mai apoi se răzgîndi:

— Eu zic că-i mai bine să ne lăsăm păgubaşi de-o ispravă ca asta.

Zora se uită la el:

— De ce?

— Nici eu nu ştiu – răspunse Branko, care, într-adevăr, nu putea să-şi dea seama de unde-i venise gîndul acesta.

— Hotărît lucru că numai frica îl îndeamnă – rîse Duro, măsurtndu-l din ochi batjocoritor.

Branko îl privi drept în faţă. Nu, nu-i era frică. Şi voia chiar să-i dovedească lui Duro.

— Bine... – spuse el – dacă aşa vreţi cu toţii... Hai, Pavle! şi apucă din nou scîndura.

De fapt, nici nu avea nevoie de ajutorul lui Pavle, fiindcă scîndura fu lesne ridicată şi, în aceeaşi clipă, apa se năpusti într-un şuvoi bogat prin mica strîmtoare.

Băiatul morarului, văzînd ce fac, spuse foarte serios şi speriat:

— Au deschis stăvilarul!

— Da! le strigă Duro. Acum v-avem în mînă.

Pavle ameninţă cu pumnii:

— Pe băiatul inginerului silvic vrem să-l scărmănăm!

Pe Branko îl mustra cugetul, parcă avea o piatră pe inimă, şi în vreme ce prietenii lui îşi aţintiseră privirile asupra iazului şi se bucurau văzînd cum oglinda apei se lasă tot mai jos, dînd la iveală ici o insulă, colo o piatră, dincolo un smîrc, el stătea cu ochii pironiţi la apa care se scurgea tot mai năvalnic prin strîmtoare, gîlgîind şi revărsîndu-se peste livada din vale.

Dar ce naiba mai erau şi alea care, ici groase şi negre, colo subţiratice şi mişcătoare, se scurgeau o dată cu apa peste ierburi sau se prăvăleau în rîuleţul îngust? Branko privi mai cu luare-aminte: erau peşti. O apucă pe Zora de umeri:

— Îi vezi?

Fata abia catadicsi să se uite.

— Cred că sînt crapi – spuse ea. Morarul duce deseori peşti în piaţă.

— Da, dar nu vezi că scapă toţi din iaz? spuse Branko.

— Lasă-i să scape! şi Zora îşi îndreptă din nou privirea spre luntrea cu cei doi băieţi. Principalul e să punem mîna pe Smolian şi pe Danicik.

Purtată de şuvoiul năvalnic, luntrea se apropia tot mai mult de stăvilar, deşi, cu prăjina şi cu vîslele, amîndoi băieţii se luptau disperaţi să-i oprească înaintarea. Copiii noştri se şi bucurau, dar prea devreme. Deodată luntrea se opri: se împlîntase adînc într-un banc de nămol.

— Afurisită treabă! exclamă Pavle şi bătu din picior. Iar nu mai putem să-i înhăţăm.

— Da, însă acum cel puţin putem să-i bombardăm cu pietre – şi Duro căută o piatră.

— Şi nici ei nu mai pot să iasă de-acolo! Stau în luntrea lor ca într-o închisoare – rîse Zora.

Pare-se că Smolian şi Danicik îşi dăduseră seama de acest lucru deoarece se uitau speriaţi în toate părţile, apoi începură să zgîlţîie luntrea, ca s-o împingă din nou la apă.

— Nu vă mai osteniţi atît! le strigă Duro, batjocoritor. Sînteţi prizonieri, ce mai! şi se pregăti să azvîrle piatra.

Mai-nainte însă de-a apuca ş-o arunce, copiii auziră un răcnet îngrozitor în spatele lor.

— Liotă blestemată ce sînteţi! urlă cineva. Cine a deschis stăvilarul?

Era Danicik: morarul se întorcea de la piaţă. Copiii nu-l auziseră venind pe omul acela spălăcit şi grăsuţ, căruia toată lumea îi spunea „Bilă”. El alerga din răsputeri către ei.

Zora, care tocmai voia să azvîrle şi ea cu piatra, îşi luă picioarele la spinare. Duro şi Branko o urmară. Numai Pavle mai zăbovi la stăvilar. Îl privea ţintă, cu gura căscată, pe omul cel rotofei, care, mai întîi roşu, apoi vînăt la faţă, pusese mîna pe-o bîtă şi se apropia ocărînd tot mai cumplit.

Zora întoarse capul:

— Vino odată, Pavle!

Uriaşul o rupse la fugă, dar nu mai înainte de a-i ameninţa încă o dată pe cei din luntre. În curînd o ajunse pe fată şi, după cîteva minute, copiii urcau în fugă priporul ce ducea în pădure.

De astă dată ocoliră pe departe Casa pădurii. Zora traversă şoseaua, pe care o urcase la amiază, şi coborî vertiginos într-o văgăună. Numai cînd ajunse în fundul văgăunii, răsufă adînc şi aşteptă să sosească şi ceilalţi, pe care ea îi lăsase cu mult în urmă.

— Ai văzut ce furios era morarul? îi spuse Branko cînd se aşeză gîfîind lîngă ea.

— Şi eu sînt furioasă – răspunse Zora – fiindcă n-am putut să punem mîna pe ei.

Pavle rînji:

— Ca mine tot nu eşti...

— Nu ştiu – zise Branko. Morarul însă era şi mai furios decît voi.

— Credeţi oare c-or fi izbutit să iasă din iaz? întrebă Duro.

Zora clătină din cap:

— Pînă să se umple iar iazul atît cît trebuie ca luntrea să plutească, se face noapte.

După ce se odihniră un ceas bun, porniră agale spre oraş. Pe o coastă sădită cu pomi mîncară piersici, apoi îşi aduseră aminte de Nicola şi zoriră către tufele de mure.

Nicola însă nu mai era acolo; atunci se gîndiră să urce sus, în cetate. Deodată el îi strigă. Se lungise într-un, tufiş de ienupăr şi-i aşteptase acolo.

— Slavă Domnului! spuse el, uşurat. Va să zică n-au pus mîna pe voi...

— Pe noi? spuseră într-un glas Branko şi Duro.

— Da, pe voi! Păi vă caută prin tot oraşul.

— Păi de ce? întrebă Zora, mirată.

Nicola o privi prosteşte:

— Cum? Nu ştiţi nimic? Tot oraşul vorbeşte. Cică voi aţi deschis stăvilarul morarului. Begovic şi Dordevic vă caută pretutindeni. Ringelnatz mi-a povestit: „I-au scăpat din iaz morarului crapi şi lini în valoare de trei mii de dinari”.

Copiii încremeniră. Zora făcu o mutră speriată.

— Am ştiut eu că facem o prostie – zise Branko.

— Atunci de ce-ai deschis stăvilarul? sări cu gura Duro.

— Fiindcă n-am vrut să par laş – se mulţumi să răspundă Branko, posomorît.