Capitolul 21
Lupta cu sepia

Branko abia aştepta să se facă ziua. Bucuros ar fi luat-o înot încă de cu noapte, pînă la stîncă, să o aştepte pe Zlata.

Avea atît de multe să-i povestească! Era bogat, putea să-şi cumpere o vioară, deci să ajungă în curînd un viorist în toată legea.

Încă nu se luminase cînd el porni să despice apa şi ceaţa aşternută ca un zid gros peste valuri.

Stînca se vedea ieşind din mare; cînd băiatul ajunse la ea, se cocoţă sus. Era frig şi dîrdîia din tot trupul, de aceea se bucură nespus cînd răsări soarele şi-l încălzi.

Încet-încet se iviră din ceaţă şi munţii, şi oraşul, şi baia. Îl văzu pe Kukulievic măturînd prin cabine şi deschizînd porţile, văzu apoi cum vin primii vizitatori.

Erau marinari şi muncitoare de la regie. Zări o tînără fată, dar nu era Zlata.

La biserica Sfîntul Francisc bătu ora opt, şi Zlata nu sosea. Baia se însufleţea clipă de clipă, dar se făcuse nouă şi băiatul nu zări nicăieri costumul verde de baie sau halatul înflorat al fetei.

Branko se îngrijoră. Să se fi îmbolnăvit? Să fi plecat pe neaşteptate în vreo călătorie? Mai stătu pînă cînd la toate bisericile bătu ora zece, apoi făcu înot cale întoarsă.

Ca de obicei, ieşi pe ţărm la capul ascuţit al golfului şi se îndreptă agale spre casa lui moş Gorian. Pescăruşii pluteau ca nişte norişori albi deasupra acoperişului, vulturul-pescar se arătă din nou; în clipa aceea huruiau, gata de plecare, trei camioane: societatea luase o nouă încărcătură de peşte.

În mica gospodărie era linişte. Şi din toată ceata, Branko nu zări pe nimeni. Ba stai! În luntrea cea mică se legăna o femeie sau o fată.

Băiatul porni într-acolo. Rămase locului, năucit. Era Zora. În clipa următoare sări în luntre. Abia de-o mai recunoscu. Peste părul ei roşu ca flacăra purta o pălărie mult prea mare, împodobită cu flori pestriţe. În jurul gîtului delicat se încolăceau şiraguri grele de mărgele roşii, albastre şi verzi. Pe trupu-i zvelt şi bronzat, învelit de obicei într-o cămaşă scurtă şi o rochie dungată, atîrna, ca un sac strîns la mijloc, o rochiţă uşoară din pînză roşie, iar picioarele ei musculoase şi arse de soare erau ascunse în nişte ciorapi subţiri şi ghete cu toc înalt.

Fata se şi sulemenise: peste sprîncene îşi trăsese două dungi negre, în obraji avea pete roşii de fard, colbuite cu pudră roz, iar buzele-i subţiri, boite cu un roşu ţipător, păreau mînjite cu sînge de bou, de curînd înjunghiat.

Zora se înfipse în faţa lui Branko, îşi lăsă capul pe umărul drept, apoi pe cel stîng, îl fulgeră cu privirea şi spuse:

— Uite că sînt şi eu frumoasă ca Zlata aia a ta!

Băiatului îi pierise graiul. Numai din dorinţa de a arăta ca Zlata, îşi pusese Zora rochia aceea care atîrna pe ea, se sulemenise ca o mască de bîlci şi-şi trîntise pe cap o pălărie atît de îngrozitoare! De aceea, în ajun, o luase gura pe dinainte: „Eu ştiu ce-o să-mi cumpăr din banii mei”.

Branko îşi veni în fire din spaima şi din uimirea lui. Clătină din cap.

— Nu – zise el, înecîndu-se de rîs – din falnica noastră Zora cea roşie ai făcut o sperietoare de ciori.

Fala se încruntă, chipul ei deveni aspru şi rău:

— Aşa, acuma bate-ţi joc de mine... Dar ţi-o spun dinainte, ca să ştii: Zlatei tale, îi scot ochii chiar mîine!

— Da’ ce-ai cu ea? întrebă Branko.

— E o vrăjitoare, ca şi bunică-ta Kata!

Băiatul clătină din cap:

— Numai aşa ceva nu-i ea.

— Da’ vezi că pe tine te-a vrăjit.

— Cap de gîscă ce eşti! strigă Branko, furios. Mi se pare că în tine a intrat diavolul!

— Sau în tine. Fiindcă altminteri n-ai umbla toată ziua teleleu, cu ochii duşi şi suflînd în muzicuţa aia a ta.

— A! exclamă Branko. Vrea chiar să mă-nveţe să cînt la vioară.

— Şi asta, după toate celelalte?! se indignă Zora şi bătu din picior. Era gata-gata să-i scape o vorbă de ocară, cînd auziră foarte aproape pe cineva strigînd după ajutor.

Fata înghiţi vorba:

— Ce-a fost asta?

— Nu ştiu – răspunse Branko. Ştiu numai că cineva a strigat: „Ajutor!”

Se uitară în jur.

— Acolo, acolo! strigă Zora.

La vreo cincizeci de metri de ei se ivi din valuri un cap lăţos care strigă din nou după ajutor.

— Ăsta-i Duro! zise Zora. Împinse iute luntrea de la ţărm şi înşfăcă vîslele.

Branko îl recunoscu şi el pe Duro. Faţa lui lată şi perfidă era palidă şi răvăşită; bătea orbeşte cu braţele apa şi ţipa tot mai deznădăjduit după ajutor.

— Pune şi tu mîna pe vîsle! îi zise Zora lui Branko.

Băiatul n-avea nici un chef.

— Nu, lui nu-i vin în ajutor. Cu siguranţă că ticălosul s-a luat iarăşi după mine.

Copiii puteau acum să vadă şi cu cine se lupta Duro. Era o sepie din cele care foiau în grupuri mari prin apa puţin adîncă de cînd în golf pluteau recturi şi măruntaie de peşte; îl înşfăcase pe băiat şi încerca să-l tragă la fund.

Luntrea lor se repezi într-acolo. Duro întinse mîna să se prindă de luntre, cînd deodată scoase iar un strigăt şi în aceeaşi clipă dihania îl trase în adînc.

Copiii văzură desluşit sepia. Animalul acela mare şi îmbuibat atîrna sub Duro ca un sac umplut, iar braţele cu ventuze negre se încolăciseră pe picioarele şi pe trupul băiatului.

— Va să zică nu vrei să-i vii în ajutor! Zora îi dădu un ghiont lui Branko, care sta cu ochii ţintă la Duro.

— Nu – repetă băiatul, neputînd să-i ierte lui Duro faptul că-l spiona.

— Mai poţi să te numeşti uscoc!? strigă fata. La Zlata aia a ta ai şi uitat că la uscoci tovărăşia dăinuie pînă la moarte? Atît de ticălos ai devenit, încît ai uitat că noi te-am cules de pe uliţe şi te-am scos din puşcărie? Ai ajuns o lepădătură atît de josnică, că nu mai vrei să ţii seama de nimic din toate astea?

Ochii fetei scăpărară furioşi şi ameninţători, şi în aceeaşi clipă îşi îndreptă pumnii încleştaţi către Branko.

Băiatul se sperie de acest atac, însă tot nu sări în ajutorul lui Duro.

— Dacă în halul ăsta de prefăcut şi de laş ai ajuns – spuse Zora, înţelegînd greşit tăcerea băiatului – atunci o să-i vin eu în ajutor! Şi pînă să se dezmeticească Branko, îşi smulse pălăria de pe cap şi o aruncă în luntre, îşi sfîşie rochia scumpă de pe ea, îşi scoase ghetele şi ciorapii, şi aşa, numai în cămăşuţa scurtă pe trupu-i ars de soare, şi cu părul roşu ca o flacără în jurul capului, se repezi ca un vîrtej, vrînd să treacă pe lîngă el.

Branko îşi veni, în sfîrşit, în fire:

— Stai! Lasă-mă pe mine. N-ai face altceva decît cel mult să te-neci.

— Las’ să mă înec! strigă Zora. Mai bine mă-nec împreună cu Duro, decît să te mai văd pe tine atît de laş.

Între timp, Branko se uită în jur după o armă. În luntre se afla un cuţit mare, pescăresc. Băiatul îl înşfăcă, apoi se opri la botul luntrei.

Unde era sepia?

Uite-o colo. Dihania se lăsase pe fundul nisipos, cu vreo cîţiva metri mai la dreapta de luntrea lor. Tentaculele ei se încolăceau tot mai strîns pe trupul lui Duro, trăgîndu-l pe băiat tot mai departe de luntre.

— Tu fugi şi cheamă-i pe ceilalţi – îi spuse repede Branko, după care îşi vîrî cuţitul între dinţi, îşi făcu cruce, închise ochii, se azvîrli în mare şi înotă spre Duro şi spre sepie. În apă, băiatul deschise ochii. Vedea totul foarte desluşit: iată-l pe Duro, iată şi dihania, deşi, prin necurmata mişcare a apei, priveliştea i se înfăţişa sfîşiată şi mărită.

Branko înotă spre Duro cu mişcări grăbite. Cel mai important lucru e să acţioneze repede şi să nu se lase înşfăcat.

Jivina îl văzu venind. Se uita ţintă la el cu ochii ei mari şi sticloşi. Doamne, ce înfiorătoare era şi cît de ameninţător zvîcneau braţele ei negre!

Cu un gest fulgerător, Branko tăie cele două tentacule prinse de trupul lui Duro. Veni apoi de hac şi tentaculelor încolăcite pe picioarele băiatului: harşt! Şi iată-le retezate. În aceeaşi clipă îşi făcu vînt sub trupul lui Duro şi-l împinse în sus.

Amîndoi băieţii zbucniră spre suprafaţă, şi după cîteva secunde Branko nu mai simţi greutatea celuilalt. Oare Duro înota sau îl înşfăcase Zora şi-l trăsese în luntre? În curînd avea să vadă ce s-a întîmplat. Îşi făcu vînt şi ţîşni cu capul afară din apă. Dar numai o clipă, deoarece după cîteva secunde se simţi el însuşi încleştat. Era ca şi cum o frînghie zgîrcioasă şi păroasă i s-ar fi încolăcit în jurul trupului, şi-n acelaşi timp simţi o durere ascuţită şi cum îl suge ceva. Ce se întîmplase cu el? În clipa următoare îşi dădu seama că dihania îl eliberase pe Duro, în schimb, îl înşfăcase pe el.

Mai întîi îl cuprinse o spaimă îngrozitoare, apoi, cu mare greutate, se linişti. Nu, frica nu-i putea sluji la nimic; ceea ce-i trebuia acum era şiretenia şi iuţeala, fiindcă stătea cam de mult sub apă şi simţea cum i se zbate inima în coşul pieptului, zvîcnindu-i pînă-n gîtlej. Înşfăcă bine cuţitul şi bîjbîi după braţul care-i încingea pieptul şi care tot mai strîns i se lipea de trup sugîndu-i-l; în aceeaşi clipă văzu cum alte două tentacule încearcă să-l încolăcească.

Branko reteză cu repeziciune primul braţ, însă celelalte se şi lipiseră de trup, cuprinzîndu-i gîtul şi picioarele. „Fir-ai să fii de lighioană!” gîndi băiatul, şi cîteva secunde se simţi ca paralizat. Se uită din nou la animal. Sta ghemuit sub el, rotund şi gros, înspăimîntător de urît, iar ochii mari, înfipţi în trup, îl priveau ţintă.

Fulgerător, băiatului îi trecu prin minte dacă n-ar fi mai bine să nu se mai sinchisească de tentacule, ci să se năpustească asupra trupului hidos şi să-l ciopîrţească cu cuţitul.

Ai fi zis însă că animalul îi ghicise gîndul, deoarece scuipă un lichid gros, care mai întîi coloră totul în albăstrui, apoi în albastru-nchis şi, în cele din urmă, în negru, iar hîda arătare dispăru în întunericul ce şi-l făurise.

Branko izbuti totuşi să străpungă, adînc şi drept la mijloc, pocitul trup buhăit. Apoi lovi în dreapta şi-n stînga, împlîntînd de mai multe ori cuţitul în trupul acela spongios. Strînsoarea din jurul pieptului slăbi. Tentaculele nu-i mai sugrumau atît de tare gîtul; slăbi, de asemenea, şi durerea ascuţită care-i sugea trupul.

Dar băiatului aproape că începuse să-i fie indiferent ce se întîmplă, căci inima în piept îi zvîcnea şi-o simţea din nou zbătîndu-i-se în gît, urechile îi vîjîiau, oboseala punea stăpînire pe el. Mai avu atîta putere cît să se avînte în sus, după care nu mai văzu nimic înaintea ochilor, nu mai ştiu nimic. Se simţea uşor ca fulgul şi parcă străveziu. Nu mai înota, ci plutea, plutea... Alerga fericit pe o pajişte smălţată cu flori mari, colorate, cu tufişuri înflorite, unde o văzu pe maică-sa, care, de asemenea, alerga voioasă, îl luă de mîini şi începură să se învîrtească amîndoi într-un dans. Un bărbat cînta la vioară, şi acel bărbat era tatăl lui, şi cînta atît de frumos cum nu cîntase niciodată, încît pe Branko îl podidiră lacrimile. În toiul dansului îşi dădu deodată seama că femeia cu care dansa nu era maică-sa, ci Zlata. Zlata dansa şi mai bine, mai iute şi mai cu foc decît maică-sa, apoi fata începu să cînte, iar taică-său o acompanie la vioară; mama îşi alătură şi ea glasu-i frumos, în vreme ce Milan îşi struni şi mai vîrtos vioara.

Atunci Branko îşi scoase muzicuţa din buzunar şi le ţinu isonul...

Între timp Zora, aşa cum o sfătuise Branko, îi strigase pe Nicola şi pe Pavle. Ei alergară într-un suflet, săriră în a doua luntre şi porniră către ea.

— Ce s-a întîmplat? întrebară îngrijoraţi.

— Pe Duro l-a înşfăcat o sepie, iar Branko s-a aruncat în apă cu un cuţit ca să-l salveze – răspunse fata.

Copiii putură să vadă totul. Ba chiar foarte desluşit. Branko se îndrepta înotînd spre sepie şi ei urmăriră lupta băiatului cu dihania uriaşă, îl văzură pe Duro ivindu-se la suprafaţă, însă nu Zora fu aceea care-l trase din apă, aşa cum bănuise Branko, ci Pavle.

O clipă zăriră şi chica neagră a lui Branko, chiar şi faţa lui, dar pînă s-apuce Pavle să se-aplece peste marginea luntrei, Branko dispăruse.

Îngroziţi, copiii rămaseră cu privirea aţintită în apă, urmărind mai departe lupta.

— Ah, l-a înşfăcat pe Branko! strigă Nicola.

— Văd şi eu. Pavle tremura din creştet pînă-n tălpi de tulburare şi de furie, şi, voia nici mai mult, nici mai puţin, să se arunce în mare.

Zora şi Nicola îl ţinură cu de-a sila:

— Păi nu ştii să înoţi!

— Învăţ acum! se supără Pavle. Să ştiu de bine că mă-nec!...

Între timp, cumplitul animal îl strîngea din ce în ce mai tare.

— Vai! gemu Zora. Şi abia se mai încumeta să se uite în apă.

În clipa aceea Branko se năpusti asupra dihăniei şi apa se coloră, iar copiii nu mai văzură nimic.

— Ce s-a întîmplat? întrebă Zora, îngrozită.

— Cred că dihania a tulburat apa.

— Şi Branko?

— Trebuie s-aşteptăm.

Apa se întunecă şi mai tare şi, încet, din adîncuri, musti un fel de terci gros, opac şi negru.

— Vai, ăsta-i sînge! strigă Zora, înspăimîntată.

— Sîngele lui Branko! zise Pavle.

— Nu cred – spuse Nicola. Mai curînd al sepiei. A dat drumul la cerneală.

Îngroziţi şi disperaţi, copiii rămaseră cu privirea pironită în valurile negre-albăstrui.

— Mi-e frică – spuse Zora – că dihania nu-i mai dă drumul.

— Fie ce-o fi, eu tot mă cufund – zise Pavle, trăgîndu-şi cămaşa peste cap.

— Uite-l!... chiui deodată Nicola.

Într-adevăr, chiar lîngă el ţîşni afară din apă capul lui Branko. Pavle şi Zora îl înşfăcară iute şi-l traseră în luntre.

— Repede la ţărm! Pavle puse mîna pe vîslă, de asemenea şi Nicola, în timp ce Zora sta aplecată asupra băiatului.

— Doamne, e alb ca varul! se jelui ea. La un moment dat începu să ţipe: din cămaşa lui Branko se răsucea, negru şi ca un şarpe, un crîmpei din braţul sepiei.

Ajunseră la mal. Pe ţărm sta moş Gorian, care, la ţipetele copiilor, ieşise din casă şi-i aştepta.

— Da’ ce s-a întîmplat? întrebă el, tulburat.

— Duro a fost atacat de o sepie mare, şi Branko l-a scăpat! strigară într-un glas Pavle şi Nicola.

Gorian îi văzu pe amîndoi copiii. Zăceau palizi şi parcă neînsufleţiţi, în mijlocul luntrei.

— Aduceţi-i repede aici! le porunci moşul; începuse să se teamă, şi-l luă îndată pe Branko în braţe.

Cu toţii îl duseră mai întîi pe el la ţărm, apoi Pavle şi Nicola îl cărară şi pe Duro.

Taica Gorian se uită o clipă la Branko, după care îşi vîrî în gura băiatului degetele înfăşurate într-o cîrpă şi-i trase limba afară; pe urmă îl întoarse cu burta-n jos, îşi trecu mîinile pe sub trupul lui şi-l ridică în sus, pînă cînd capul şi picioarele aproape că nu mai atingeau pămîntul. Atunci din gura lui Branko ţîşni apă amestecată cu nămol.

Bătrînul îi apăsă iar uşor pîntecele pînă ce băiatul dădu afară şi ultima picătură înghiţită, apoi îl răsuci din nou pe spate, îi apucă braţele şi-l trase de mai multe ori în sus şi în jos.

Chipul bătrînului se însenină.

— Cred că nu stăm chiar aşa de prost – spuse el, continuînd să înalţe şi să coboare braţele lui Branko.

Faţa prelungă a băiatului începu să prindă culoare, în vreme ce pieptul i se ridică uşor.

— Respiră! spuse bucuros bătrînul.

Copiii se bucurară şi ei. Pieptul lui Branko se umfla şi se lăsa lin, şi-n aceeaşi clipă el mişcă din buze.

— Tata... – bîigui, apoi după o pauză: ...Zlata...

După cîteva secunde deschise ochii. Şi tatăl, şi maică-sa dispăruseră, nici Zlata nu mai era acolo. Deasupra lui stătea aplecată faţa blajină, cu barba zburlită, a lui moş Gorian, precum şi faţa sulimenită şi speriată a Zorei.

— Respiră – repetă bătrînul şi ochii i se luminară.

De asemenea, privirea Zorei se însenină.

— Unde mă aflu? întrebă Branko, mirat.

— Tot la noi – răspunse bătrînul – însă era cît pe ce să te afli în altă parte.

— Da, la tata şi la mama...

— Sau în cer – bătrînul îl bătu părinteşte pe obraz, apoi îl lăsă în seama fetei şi-l luă în primire pe Duro.

Cu Duro nu era atît de uşor cum fusese cu Branko. Băiatul înghiţise foarte multă apă, aşa încît numai după ce bătrînul îi mişcă vreme îndelungă braţele înainte şi înapoi şi-l ciocăni în dreptul inimii, pe obrajii lui scofîlciţi şi palizi se ivi o uşoară roşaţă, iar pieptul începu să i se ridice. Dar totul dură numai cîteva clipe. Copilul cădea dintr-un leşin într-altul. Abia după ce taica Gorian îi turnă pe gură rachiu şi cafeaua pe care Nicola o fiersese la repezeală, Duro putu să ţină ceva mai mult ochii deschişi.

— M-a înşfăcat o sepie uriaşă – şopti el încet şi ca de la mare depărtare.

Bătrînul îi zîmbi.

— Te-a înşfăcat ea, dar acum s-a zis cu dihania!

— Cum? Duro încercă să se ridice: Şi cine a omorît-o?

— Branko – răspunse bătrînul, arătînd spre băiat, căruia Zora tocmai îi dădea să bea cafea şi să înghită un dumicat de pîine. Taica Gorian, cunoscînd vrăjmăşia dintre cei doi băieţi, spuse: Cîteodată e şi răul răsplătit prin bine.

Duro îl privi pe Gorian, apoi iar închise ochii, însă obrajii îi erau trandafirii şi, curînd după aceea, deschise ochii de-a binelea. De astă dată se uită spre Branko:

— Tu m-ai scos din apă?

Branko dădu din cap.

— Ştii că mă luasem iar pe urmele tale?

— Mi-am închipuit.

Duro îşi vîrî mîna în buzunar şi scoase un lănţişor de argint cu o cruciuliţă:

— De fapt doream să i-l dăruiesc Zorei. Acum al tău să fie!

Branko schiţă un gest de refuz:

— Nu vreau. Fiindcă, dacă nu mi-ar fi cerut-o Zora stăruitor, eu, poţi fi sigur, nu te-aş fi scos din apă!

Zora îi puse cu de-a sila lui Branko lanţul în mînă.

— Lasă, păstrează-l – hotărî fata – şi ori de cîte ori o să te uiţi la el, adu-ţi aminte de ceea ce ne-a spus ieri taica Gorian.

— Ce anume? întrebă Branko.

— Să ne dăm osteneală...

Branko se uită la ea şi zîmbi pentru prima dată după acea întîmplare:

— Şi-o să-ţi dai şi tu?

Zora deveni gravă. Nu spuse nimic, ci doar încuviinţă printr-un semn.

Cei doi scăpaţi de la înec mai primiră o porţie de cafea, şi după o jumătate de ceas, starea lor se îmbunătăţise într-atîta, încît putură să se ridice în picioare şi să se plimbe cîţiva paşi. Ba chiar doriră să coboare pe ţărm, însă moş Gorian spuse:

— Mai bine lungiţi-vă în paie şi încercaţi să dormiţi. Un somn bun întăreşte mai repede ca orice inima şi tot trupul.

Zora şi Pavle îl duseră, sprijinindu-l, pe Branko, iar bătrînul îl luă în braţe pe Duro, mai slăbit decît celălalt băiat.

Capra se uită mirată, cînd îi văzu pe toţi intrînd în micul ei adăpost.

— Te miri şi tu, Andia!... rîse bătrînul. Era cît pe ce să ni se înece doi dintre prietenii noştri.

Cu un aer uimit, capra behăi uşurel.

— Da, da – îi vorbi mai departe bătrînul – da’ uite c-am avut noroc şi tragem nădejde ca norocul să ne rămînă credincios.

Băieţii fură oploşiţi cu grijă în paie, însă trecu o bucată bună de vreme pînă ce adormiră de-a binelea. Cum închidea ochii, Duro reîncepea lupta cu sepia uriaşă, iar lui Branko i se părea că îi vede aievea pe taică-său, pe maică-sa şi pe Zlata, dar cînd întindea mîna spre ei, îşi dădea seama că doar capra se află acolo.

Abia pe la amiază avură parte de un somn mai ca lumea, apoi căzură într-un somn adînc şi neîntrerupt pînă seara tîrziu.

Branko se trezi la zgomotul unor lovituri stăruitoare de sapă.

Ce să fie oare? Se ridică şi ieşi din grajd. Pavle stătea sub smochin, acolo unde se adunau ei de obicei seara, şi săpa o groapă.

Branko se apropie de el:

— Ce faci aici?

Pavle privi speriat:

— A, tu eşti? Te simţi mai bine?

Branko înălţă braţele şi se întinse:

— Bine ca totdeauna. Dar tot nu mi-ai spus de ce sapi groapa.

Pavle arătă spre o prelată aflată jos, lîngă el.

— Cîinele... – spuse vlăjganul.

— Leo?

Pavle încuviinţă trist din cap.

— A, da! îşi aminti Branko. Cu pescuitul ăsta, am uitat de el.

— Zora şi-a amintit şi-atunci am luat tărăboanţa şi l-am adus repede.

Branko ridică prelata: Leo zăcea, mare şi ţeapăn.

— Bietul animal! oftă el.

— Ei, tot e mai bine că-l îngropăm pe el şi nu pe voi – zise Nicola.

Pavle săpă mai departe cu nădejde. După ce răzbătu primul strat de pămînt, sapa lui se izbi de argilă.

Îl căutară pe moş Gorian, care plecase cu Zora pe ţărm şi cîrpea năvoadele.

— Eşti bine, sănătos? îl salută bătrînul.

Zora îl privi şi ea, strălucind de bucurie.

— Sănătos tun! rîse Branko.

— Ai nevoie de ceva?

— Ne-ar trebui o lopată, ca să îngropăm cîinele.

— Hm! Taica Gorian îşi trecu mîna peste faţă: Uite că n-am lopată. Tot la moş Orlovic trebuie să vă duceţi.

Branko şi Nicola o porniră agale spre coliba bătrînului.

Uncheşul nu era acasă, îl găsiră numai pe Bălăior.

— M-a trimis taica Gorian – spuse Branko – să împrumutăm de la dumneavoastră o lopată.

— Ha, ha! rîse Bălăior, arătîndu-şi dinţii. Nu cumva moşneagul vrea să-şi îngroape banii?

— Nu – răspunse Branko – îngropăm un cîine mort.

— Uite-o – şi Bălăior le întinse lopata, iar ei porniră îndărăt.

Cu lopata, mergea mai bine, iar după un ceas groapa era adîncă de jumătate de metru.

Moş Gorian puse năvodul deoparte:

— Hai să-l îngropăm pe Leo...

Pavle şi Branko îl înfăşurară strîns în prelată, apoi îl coborîră încetişor în groapă. Zora presără flori peste el.

— A fost un cîine bun – spuse ea.

— A fost un adevărat prieten şi ne-a fost credincios ca un uscoc – întări Branko.

— Şi trebuie să fie îngropat ca un uscoc – spuse Zora.

— Cum adică? întrebară băieţii.

— Fiecare din noi să-i punem în groapă ce-avem mai drag.

Băieţii rămaseră o bucată de vreme pe gînduri.

— Mîine o s-aduc toate pozele mele – începu Pavle, care n-avea altceva în cap.

— Şi eu! strigă repede Nicola.

— Eu îi dau muzicuţa mea – spuse Branko.

Mirată, Zora îl privi drept în ochi:

— Atunci eu îi dau tot ce mai am.

Vru să arunce în groapă punguţa ei, pe care o scoase din buzunar. Moş Gorian i-o smulse din mînă:

— Asta ar fi şi păcat, şi prostie. Nu, gîndeşte-te la ceva mai potrivit.

Între timp se sculase şi Duro, iar cînd văzu că ceilalţi îl îngropau pe Leo şi că fiecare dintre ei jertfea cîte ceva cîinelui mort, spuse şi el:

— Eu o să-i dau cel mai frumos fluture al meu.

Dar pentru că cele mai multe daruri ale copiilor se aflau încă în turn, Nicola propuse să îngroape cîinele a doua zi dimineaţa.

— Bine – hotărî Zora – pînă mîine mă gîndesc şi eu ce să-i dau.

Între timp se înserase. Zora făcuse mămăliga, iar moş Gorian fripsese vreo cîteva scrumbii, care în după-amiaza aceea intraseră în năvod.

După ce se săturară cu toţii, coborîră pe ţărm.

Era o seară frumoasă care vestea o noapte şi mai frumoasă. Luna răsări de după cetatea lor şi plutea pe cer ca un disc uriaş de aur. Încet-încet se înălţa tot mai sus, şi copiii o văzură de două ori: întîi pe cerul nemărginit, scăldat într-o lumină galbenă, apoi pe apa care scînteia argintie.

— Ce minunat e! şopti Zora.

Branko îşi zise şi el că, într-adevăr, e tare frumos, şi dintr-o dată se bucură că nu mai e cu tata, cu mama şi cu Zlata pe pajişte, ci că şade acolo pe ţărmul mării.

Pavle, Nicola şi Duro priveau şi ei tăcuţi în noapte; deodată vlăjganul spuse:

— Dacă taica Gorian ne-ar mai spune încă o poveste...

— Da, da! strigară ceilalţi în cor.

Taica Gorian îşi trecu mîna pe faţa-i tăbăcită şi păroasă:

— Ce poveste să vă mai spun?

— Nu ştii una cu uscoci? întrebă Branko.

— Da – sări şi Zora – nu ştii o poveste cu uscoci?

Bătrînul rămase pe gînduri:

— Poate că da. Ia staţi puţin. Şi după o scurtă pauză: O să vă spun povestea uscocilor Posedaric şi Desandic. Se rezemă de unul din smochinii cei groşi şi începu: Era, dacă nu mă-nşel, prin veacul al XVI-lea, în anii cînd turcul se războia cu Veneţia, pe-atunci una din cele mai bogate şi mai puternice republici din Marea Adriatică. În vremea aceasta Seni-ul era un port mic, dar vestit în meşteşugul armelor. De la ţărm şi pînă hăt în munţi se întindeau ziduri înalte, turnuri de strajă, porţi întărite şi fortăreţe, din care, ici-colo, se mai văd şi azi unele rămăşiţe, iar în dosul zidurilor locuiau nişte orăşeni viteji. Seni-ul mai avea şi un port, şi o flotă căreia-i mersese vestea, şi nişte corăbieri căliţi în lupte şi temuţi pretutindeni, de la Ragusa şi pînă-n sus la Veneţia. Mai mare peste toţi era sfatul bătrînilor, iar sfatul, la rîndul său, se lipsea de legiuitul drept de a conduce treburile ostăşeşti, lăsînd grija asta în seama căpeteniilor, care ani şi ani de-a rîndul au fost numai uscoci.

În acele vremuri, căpetenii în Seni erau uscocii Posedaric şi Desandic. Sfatul bătrînilor făcea în aşa fel ca ei să conducă oştirea pe rînd, cînd unul, cînd celălalt, după cum sfatul îl socotea pe primul sau pe-al doilea mai destoinic să ducă cutare ori cutare însărcinare la capăt. De cele mai multe ori, cele mai grele treburi cădeau în seama chibzuitului Posedaric, în timp ce războaiele mai uşoare, ciocnirile şi jafurile erau lăsate lui Desandic, mai zvăpăiat din fire. Dar sfatul bătrînilor îi schimba mereu pe unul cu altul şi cu scopul ca nici unul dintre cei doi să nu cîştige o putere prea mare asupra oştii, ajungînd prin aceasta primejdioşi pentru sfat şi pentru întregul oraş. Ba chiar, iscînd oarecare zîzanie între ei, care putea fi cu dibăcie sporită sau micşorată, cele două căpetenii n-au fost decît conducători de oşti, căci sfatul bătrînilor se îngrijea cu înţelepciune ca nici unul dintre ei să nu i se urce în cap.

Acum, în anul de care vă vorbesc, luptele erau din cale afară de multe şi aprige. Turcul şi veneţianul se luptau cu îndîrjire, şi aproape zilnic grelele corăbii veneţiene cu pînze treceau spre miazăzi, în timp ce corăbiile mai uşoare ale turcilor cătau să răzbată spre miazănoapte. Mai în fiecare săptămînă aveau loc încăierări mai mari sau mai mici.

O dată izbîndeau caiacele mai iuţi, cu vîsle, ale paşei, altă dată frumoasele corăbii, zugrăvite în multe culori şi înzorzonate cu aur, ale dogilor veneţieni. În acest aprig război, Seni-ul, cu tot ţinutul împrejmuitor, era, chipurile, neutru însă, aşa cum se întîmplă totdeauna, cînd doi se bat cumplit, mai vin şi alţii care vor să ciupească ceva din pradă: senienii năvăleau cînd asupra corăbiilor turceşti, cînd asupra celor veneţiene, care străbateau apele lor fie de unul singur, fie în pîlcuri.

De aceea sfatul statornicise pe insulele Rab şi Krk locuri de strajă, şi cînd acolo se aprindeau focuri – ce puteau fi uşor văzute din cetatea Nehaigrad – senienii prindeau de veste că trece fie vreo corabie turcească ce se întorcea de la Veneţia, fie vreuna din corăbiile venetiene care se înapoia în portul de baştină. De cele mai multe ori, cînd era vorba de vase turceşti, zburau pe apă caiace repezi, care duceau prada la Istambul, în timp ce din partea veneţienilor se arătau corăbii avariate, îndreptîndu-se către lagună, unde urmau să fie reparate. Senienii se năpusteau fulgerător asupra corăbiilor, şi deseori era o nimica toată pentru ei să abordeze un echipaj nu cine ştie ce înarmat, să sară pe puntea corăbiei şi s-o jefuiască. În faptul serii, uscocii se întorceau în oraş, încărcaţi cu o pradă bogată şi cu corăbiile cucerite trase de odgoane; în chiotele de bucurie ale mulţimii, prada era împărţită în piaţă sau pe chei.

De cele mai multe ori, Desandic conducea asemenea atacuri, fiindcă era foarte priceput la atare treburi şi, pe deasupra, totdeauna sau aproape întotdeauna avea noroc. Fireşte că, o dată cu izbînzile, creştea şi faima lui, deoarece, datorită lor, se îmbogăţeau locuitorii oraşului. Lui Desandic, care pe-atunci era un tînăr iute din fire şi zvăpăiat, izbînzile astea i se urcară la cap şi el începu să se creadă grozav. Ba chiar nici nu se sfii să arate pe faţă acest lucru: se îmbrăca cu veşminte strălucitoare de-ţi luau ochii, ieşea înconjurat de un alai alcătuit din corăbierii lui, întocmai ca un fel de rege şi, curînd, ceru să i se spună „Marele Desandic”, iar mai tîrziu „Biruitorul”. La început, sfatul bătrînilor rîse de toate astea; cînd însă îşi dădu seama că, făcînd risipă cu parăzi şi serbări, se bucură de o tot mai mare trecere în ochii cetăţenilor, sfatul începu să se teamă de el, deveni mai prevăzător şi nu-i mai încredinţă atît de des conducerea luptelor.

Dar se întîmplă ca tocmai în zilele acelea, şi turcul, şi veneţianul să deschidă ochii şi să dibuiască ce soi de ulii hrăpăreţi hălăduiau pe insulele Krk şi Rab şi cît dăduseră ei iama în corăbiile lor. Deveniră mai prudenţi, vasele nu mai treceau de unul singur pe lîngă insulele primejdioase, ba chiar întinseră şi tot soiul de curse. Posedaric avu nenorocul să cadă în cea dintîi din aceste capcane, şi iată cum.

Se vesti sosirea unei corăbii veneţiene şi, după fumul şi semnalele de foc ale străjii, în Seni s-a crezut că era vorba de o corabie mare cu pînze, greu lovită. Posedaric echipă patru nave uşoare cu vîsle şi ieşi în grabă s-o întîmpine. Corabia uriaşă trecea încet prin apropierea insulei. Vîslele atîrnau ca amorţite, catargul era sfărîmat, pînzele păreau să fie sfîşiate şi, mai cu seamă, nu se vedeau decît cîţiva oameni pe băncile vîslaşilor. Frumoasa corabie le apăru tuturor ca o pradă bogată şi uşor de cucerit, poate chiar prea uşor ca să nu fie ceva necurat la mijloc, după cum mirosi prevăzătorul Posedaric. Desandic, care se afla şi el pe corabie – căci aşa era rînduit cînd se schimba căpetenia, şi anume să slujească pe rînd unul sub celălalt — rîse de îndreptăţită îngrijorare a lui Posedaric, arătă că este cea mai uşoară pradă de care avusese parte în viaţa lui şi-l înfieră cu numele de mişel pe acela care s-ar fi codit s-o înşface.

Cu toate acestea, Posedaric rămase neclintit în părerile lui. Porunci să iasă în calea corăbiei cu pînze numai două vase de atac, iar el se ţinu mai în urmă cu celelalte două. Abia primele două vase se alăturaseră de corabia cu pînze, agăţîndu-şi cîrligele de parapetele ei, că oamenii dinăuntru şi săriră pe punte, şi pe întreaga corabie se iscă o forfotă de oşteni înarmaţi, care-i măcelăriră repede pe senienii luaţi prin surprindere. În timpul acesta, toţi vîslaşii se iviră pe băncile lor, vîslele adormite se ridicară în sus şi, cît ai clipi, corabia greu lovită se preschimbă într-o navă de război gata de atac, pe lîngă care vasele seniene păreau nişte biete coji de nucă. Corabia atacă primul vas şi-i găuri fundul, iar al doilea izbuti să scape numai adăpostindu-se pe o limbă lată de nisip, din cele ce se întind în faţa insulei Krk, unde nu mai putea fi urmărită de corabia cea mare. După atîta inactivitate, prima ieşire pe mare a lui Posedaric se încheie cu o înfrîngere, şi chiar dacă fusese pricinuită în primul rînd de vorbele aţîţătoare ale lui Desandic, nu el, ci Posedaric ieşi vinovat.

Şi să nu credeţi că Desandic a tăcut măcar, nu, el l-a învinovăţit pe Posedaric, făcîndu-l răspunzător de această înfrîngere. Ba i-a mai pus şi pe prietenii lui să lăţească vorba, cum că, dacă ar fi avut el comanda, asemenea înfrîngere ar fi fost cu neputinţă. Desandic ar fi atacat îndată corabia veneţiană cu cîteşipatru vasele, ar fi pus mîna pe ea şi ar fi dus-o la Seni ca pe o pradă bogată. Cu toate acestea, Desandic a fost nevoit să rabde ca şi la următoarea ieşire tot Iui Posedaric să i se încredinţeze comanda vaselor. De astă dată se vestea sosirea a trei corăbii turceşti mai mari, şi senienii le ieşiră în întîmpinare cu alte şase mai mici. După cum îi înştiinţară iscoadele, turcii debarcaseră în faţa unui mic sat de pe insula Rab, jefuiseră satul şi aveau de gînd să plece cu prada şi cu femeile pe care le răpiseră. Posedaric îşi împărţi oastea în două. În timp ce el, împreună cu trei corăbii, avea să-i atace pe turci din faţă, Desandic urma să facă pe apă înconjurul insulei şi să le cadă în spate.

Acesta era singurul plan de luptă cu putinţă, menit nu numai să-i alunge pe turci, ci să le ia înapoi şi prada. Desandic încuviinţă strategia conducătorului său, dar în sinea lui nici prin gînd nu-i trecea să-l ajute pe Posedaric să cîştige o biruinţă atît de uşor. Iată deci că în timp ce Posedaric îi ataca vitejeşte pe turci, lovind chiar de la început atît de tare o corabie turcească, încît aceasta se lăsă pe-o coastă, Desandic vîsli mai întîi înapoi pe Iîngă ţărm, apoi înaintă puţin – lucru de care mai tîrziu se dezvinovăţi pretinzînd că nu era vîntul prielnic, şi cînd, în sfîrşit, corăbiile lui se iviră în spatele turcilor, lupta se şi încheiase. De astă dată, totuşi, nu se încheiase cu o înfrîngere, aşa cum trăgea nădejde Desandic: o corabie turcească fusese lovită în coastă, a doua plutea greu avariată, însă cea mai mare dintre ele, aceea care ducea prada, plutea departe în larg şi era cu neputinţă să mai fie ajunsă din urmă ca să i se ia înapoi bunurile jefuite; ba cea de a doua, cea avariată, izbuti să scape, aşa încît senienii trebuiră se se mulţumească doar cu corabia lovită în coastă şi al cărui echipaj se salvase aproape în întregime pe prima corabie.

Posedaric, care nu bănuia că Desandic îl părăsise într-adins, că-l trădase numai pentru ambiţia lui, se întoarse din nou fără nici o pradă la Seni. Primirea a fost şi mai rece decît prima dată, şi fiindcă Desandic şi prietenii lui aţîţau mereu focul împotrivă-i, ba chiar se ridicară ca acuzatori în sfatul bătrînilor, puţin a lipsit ca viteazului Posedaric să nu i se ia conducerea luptelor pe mare şi să fie coborît la treapta de simplu uscoc. Dar unul din cei mai bătrîni din marele sfat a vorbit cu atîta căldură despre meritele lui, încît Posedaric a primit pentru a treia oară comanda flotei din Seni.

Cam la vreo douăzeci de ceasuri de mers călare se afla, supus Seni-ului, un tîrg întărit cu ziduri. Era atît de prielnic aşezat în faţa unui golf adînc, încît de acolo se putea supraveghea şi stăpîni minunat atît golful cît şi ţinutul din spatele tîrgului. Veneţienii, care încă de multă vreme căutau un loc apărat în această parte a Adriaticei, unde, în drumul lung de la Veneţia la Corfu, corăbiile lor să găsească adăpost şi ocrotire, pe lîngă putinţa de a-şi împrospăta merindele, îl atacară pe neaşteptate, tăindu-i astfel legătura cu marea. Atunci flota seniană, alcătuită din două corăbii mari cu pînze – una luată de curînd de la turci, cealaltă de la genovezi – douăsprezece nave cu vîsle şi multe alte vase mai mici alergară repede într-acolo.

Vasele veneţiene, care patrulau în faţa tîrgului, erau în inferioritate. Posedaric, care aflase acest lucru prin iscoadele sale, voia să le taie drumul, să le înghesuie în golf şi să le nimicească. Planul era cît se poate de înţelept şi uşor de înfăptuit, dacă ar fi fost urmate întocmai poruncile lui Posedaric. Desandic recunoscu şi el îndată înalta iscusinţă războinică a bătrînului lup de mare, însă, în loc s-o sprijine, se hotărî în sinea lui să i se pună iarăşi de-a curmezişul, căci nu-i dorea pentru nimic în lume vreo biruinţă lui Posedaric, ci doar înfrîngeri.

Bătrînul, în cugetul căruia începuse să se strecoare o tot mai mare neîncredere faţă de cel cu care se afla în întrecere, fu de astă dată mai prevăzător. Îi încredinţă lui Desandic numai comanda a două nave cu vîsle, care aveau să stea de pază între două insule, ca să împiedice vreo pătrundere bruscă a vaselor veneţiene, în timp ce el însuşi, cu grosul luptătorilor, se porni să vîslească cutezător asupra veneţienilor. Aceştia, care se speriaseră pomenindu-se pe neaşteptate în faţa atîtor vase inamice, nu avură alta de făcut decît ca, după o luptă grea şi păgubitoare, să se etragă în golf. Comandantul acestei neînsemnate flote nu uită însă să ordone ca două corăbioare iuţi, ce le însoţeau pe ale sale, să facă ce-or şti, dar să rupă lanţul de vase ale senienilor, să iasă în larg şi să aducă ajutoare: comandantul veneţienilor ştia că o flotă mare se află în drum către Corfu şi că, într-o zi-două sau în cîteva ceasuri, avea să treacă prin dreptul golfului.

Poscdaric îndreptă corabia cu pînze, luată de la genovezi, împotriva uneia din cele două corăbioare veneţiene şi-i găuri cala; cealaltă se repezi glonţ spre insulele în dosul cărora stătea la pîndă Desandic, cu cele două nave ale lui. Ce s-a întîmplat, nimeni n-a ştiut niciodată. Se spune numai că cele două nave ale lui Desandic s-au ciocnit una de alta, că au fost frînte două rînduri de vîsle şi că, pînă să poată fi iarăşi puse în mişcare, corăbioara ieşise în larg şi dispăruse în zare.

Posedaric era foc şi pară pe Desandic, dar nici de astă dată nu-i venea să creadă că cel mai tînăr dintre ei putea fi atît de ticălos numai din pricina ambiţiei. De pierdut, nu pierduseră mare lucru. Numai că acum trebuia, cu un îndoit curaj, să împingă corăbiile veneţiene şi mai adînc în golf, iar acolo să pună stăpînire pe ele, să le scufunde sau să le dea foc. Pe lîngă asta, ca să fie la adăpost faţă de vreun atac neaşteptat, şi-a trimis în larg toate corăbiile mici, sub conducerea lui Desandic, cu ordinul răspicat de a nu face altceva decît să vadă dacă nu se ivesc cumva corăbii veneţiene, iar dacă se ivesc, să-i dea îndată de veste, în timp ce el, cu cele două corăbii mari şi cu celelalte nave şi vase mai mici, avea de gînd să atace încă o dată flota închisă în golf.

Într-o luptă minunat condusă, în care se vădi iarăşi neîntrecutul său meşteşug războinic, Posedaric izbuti să pună mîna pe două corăbii veneţiene, în timp ce celelalte fugiră la ţărm, unde echipajele lor le părăsiră. Tocmai cînd comandantul dădea poruncă să fie înălţat steagul Seni-ului pe ultima din corăbiile veneţiene, văzu că Desandic nici de astă dată nu-i ascultase ordinul. Corăbiile încredinţate lui, dimpreună cu echipajele lor, luaseră şi ele parte la luptă. Atunci îl trase la răspundere, dar, de fapt, Desandic nu nesocotise numai aşa, într-o doară, porunca bătrînului; el şi, mai cu seamă, echipajele corăbiilor lui ţineau să ia parte la luptă pentru ca la sfîrşit să se înfrupte deopotrivă din prada bogată; i-o spuse verde în faţă lui Posedaric, fără a uita să adauge în batjocură: „Am găsit că-i de-a dreptul o copilărie din partea comandantului să aşeze la pîndă jumătate din războinici, cînd şi cel mai tînăr şi nepriceput corăbier al meu ştie pe dinafară că şi cea mai iute navă cu vîsle are nevoie de cel puţin patru zile ca să ajungă la Veneţia şi că, la rîndu-i, celei mai iuţi flote îi trebuie pe puţin patru zile ca să se repeadă în ajutorul corăbiilor închise în golf şi să le despresoare”.

Fără doar şi poate că ăsta era adevărul şi Posedaric tocmai voia să-l ierte pe Desandic, cînd auzi deodată de sus de pe catarg glasul năierului: „Corăbii! Dinspre larg, corăbii străine!” Posedaric păli; însă ceea ce văzu în clipa următoare îi spori şi mai mult groaza. Îndată după plecarea ei, corăbioara cea iute întîlnise puternica flotă veneţiană, pornită spre apele greceşti, care se grăbi să libereze mai întîi navele captive. Corăbiile cele puternice, care şi-ar fi văzut de drum fără să se sinchisească de golf dacă n-ar fi fost zărite de corabia cea iute, se îndreptau în goană asupa lor, şi pînă ce Posedaric, buimăcit, să poată face ceva faţă de noua împresurare, se pomeni prins în capcană cu toate corăbiile lui.

Deşi flota care venea spre ei era aproape de zece ori mai numeroasă, Posedaric se hotărî, ca un adevărat uscoc, să dea lupta cu marile corăbii veneţiene. Ca nişte căţei gata să muşte, se năpustiră vasele ascuţite ale uscocilor asupra nobililor zăvozi veneţieni, şi chiar dacă s-au scufundat repede, unul după altul, au putut să-şi lovească de vreo cîteva ori adversarul şi să deschidă spărturi în corăbiile veneţiene. Împreună cu o mînă de luptători, aleşi printre cei mai buni, Posedaric izbuti să sară pe bordul celei mai mari corăbii veneţiene şi să-i dea foc cu un fitil – o corabie nespus de împodobită şi de înzorzonată care, cum s-a aflat mai tîrziu, era chiar vasul-amiral. Mîndra corabie se aprinse în vîlvori ca o făclie uriaşă, vestind lumii întregi cum ştie să moară un uscoc. Totuşi, cutezătoarea ispravă a comandantului n-a putut să împiedice ca, în nu mai mult de două ceasuri, Seni-ul să nu mai aibă nici urmă de flotă şi de echipaje: toate corăbiile sale s-au scufundat, cu steagurile fluturînd.

Adică staţi! A mai rămas un mic şlep, pe care s-a salvat Desandic cu cîţiva prieteni, fugind de la locul prăpădului

Tot el a adus în Seni vestea grelei înfrîngeri, bineînţeles fără să sufle o vorbă despre îndoita lui vină. Ba încă el şi ortacii lui au avut neruşinarea să arunce vina asupra sfatului bătrînilor. „Da – zicea el – sînteţi tot atît de vinovaţi ca şi Posedaric de pieirea flotei, fiindcă, deşi v-am spus dinainte cum stau lucrurile, nu m-ati ascultat şi tot pe el l-ati ales conducător şi-a treia oară. Dacă m-aţi fi ales pe mine, n-aţi mai jeli acum, căci eu am dus stindardul Seni-ului din biruinţă în biruinţă.” Poporul îl sprijini pe Desandic în atacurile lui şi, de astă dată, el îşi atinse într-adevăr ţinta mult dorită: ajunse singura căpetenie a Seni-ului şi a oştilor sale, pe apă şi pe uscat. Răul cel mare era că jertfise totul ambiţiei, rîvnei de mărire.

În curînd însă s-a dovedit cît de primejdioasă a fost alegerea lui. N-au trecut bine zece zile, şi marca flotă a veneţienilor apăru iar în faţa oraşului. Cum nu mai puteau fi trimise corăbii de luptă împotriva vrăjmaşului, veneţienii puseră stăpînire pe intrarea în port şi, în aceeaşi zi, pătrunseră şi-n oraş. Noroc că duşmanul n-a debarcat oşti şi în spatele oraşului, ceea ce le-a îngăduit senienilor să iasă prin porţile dinspre munţi şi să se refugieze în păduri. Veneţienii dădură foc oraşului din cele patru părţi şi dărîmară zidurile şi întăriturile, aşa că au trecut mulţi ani pînă cînd orăşenii şi uscocii să clădească din nou vechea cetate a Seni-ului în toată măreţia şi puterea ei de odinioară.

Moş Gorian îşi depănase povestea încet şi cu mari pauze: sfîrşind, îşi luă iar luleaua şi se uită la copii.

Plini de însufleţire, ei îi sorbiseră cuvintele, iar cînd bătrînul tăcu, se năpustiră cu întrebări asupra lui.

— Şi cu Desandic ce s-a întîmplat? întrebă Branko.

— A fost dată în vileag trădarea lui? vru să ştie Zora.

— Şi-a primit pedeapsa? sări Pavle.

— L-a judecat sfatul bătrînilor? se arătă curios Nicola.

— Da, povesteşte-ne, povesteşte-ne! se rugau cu toţii.

— Trădarea lui Desandic – începu din nou bătrînul – a fost dezvăluită tîrziu, după moartea lui, de către unul dintre locotenenţii săi. Însă chiar dacă sfatul din Seni n-a mai putut să-l pedepsească, pedeapsa tot şi-a primit-o. El a fost rănit în luptele din jurul oraşului; ce-i drept, oamenii lui l-au scos din oraşul în flăcări, dar pe urmă l-au lăsat în voia soartei. Bolnav şi rănit, s-a tîrît multe zile prin ţinutul părăsit, pînă ce, într-o dimineaţă, a murit ca un cîine pe drumul către Fiume, chinuit de dureri cumplite.

— Pe bună dreptate a păţit ce-a păţit! zise Pavle.

— Aşa să păţească oricare dintre noi dacă va trăda cauza uscocilor! strigă Nicola.

— Asta vream să vă spun şi eu, copii. Dacă doriţi, într-adevăr, să rămîneţi buni uscoci, atunci înmormîntaţi toate marile şi micile neînţelegeri dintre voi şi fiţi uniţi! Se mai uită o dată la toţi.

Copiii doreau din inimă acest lucru şi îşi întinseră mîinile cu căldură. Pentru prima dată, chiar Duro şi Branko îşi strînseră mîna prieteneşte.