PETER V. BRETT

SULIŢA DEŞERTULUI

PROLOG

DEMONII MINŢII

333 D.Î. IARNA

Erau cele mai întunecate ceasuri, când apusese până şi secera îngustă care abia în noaptea următoare avea să se numească lună nouă. Într-un mic petic de adevărată beznă, sub crengile groase ale unui pâlc de copaci, o esenţă a răului se strecură afară din Miez.

Ceaţa neagră se adună încet într-o pereche de demoni întunecaţi, cu piele aspră, maronie, noduroasă ca scoarţa de copac. Înalţi de doi metri optzeci până la umăr, săpară cu gheare curbate în solul pădurii, printre tufişuri şi pini, şi adulmecară aerul. Cercetară locul cu ochi întunecaţi, mârâind gros, din gâtlej.

Mulţumiţi, se îndepărtară unul de altul şi se ghemuiră sprijiniţi pe pulpe, cu spinările arcuite, gata de salt. În spatele lor, peticul de întuneric pur deveni mai adânc, schimonosire înnegrind solul pădurii, când o altă pereche de siluete eterice se materializă.

Erau mai subţiri, de numai vreun metru şi jumătate înălţime, cu piele moale, de culoarea cărbunelui, care nu semăna deloc cu carapacele cioturoase ale fraţilor lor mai voinici. La capetele degetelor delicate ale mâinilor şi picioarelor, ghearele lor păreau fragile – subţiri şi drepte, ca unghiile îngrijite ale unei femei. Aveau un singur şir de dinţi ascuţiţi şi scurţi în gurile care nu semănau a boturi.

Feţele erau buhave, cu ochi imenşi, fără pleoape, iar ţestele conice. Le acoperea o piele noduroasă, fibroasă, pulsând în jurul unor cioturi ce păreau rămăşiţe de coarne.

Cei doi nou-sosiţi se uitară unul la altul preţ de câteva clipe, cu frunţile zvâcnindu-le, parcă unite de o vibraţie.

Unul dintre demonii mari zări ceva mişcându-se în tufişuri, se întinse cu o iuţeală uimitoare şi înşfăcă şobolanul pe care-l ascundeau. Îl săltă în faţa ochilor şi-l studie, curios. În acest timp, botul lui căpătă aceeaşi înfăţişare ca a şobolanului, cu nasul şi cu mustăţile zvâcnindu-i în timp ce-i creştea o pereche de incisivi lungi. Limba îi alunecă în afară ca să le încerce ascuţişul.

Unul dintre demonii mai zvelţi se întoarse să-l privească. Demonul metamorf scoase măruntaiele şobolanului cu o lovitură de labă, apoi îl aruncă. La porunca unuia dintre prinţii miezingi, cei doi metamorfi îşi schimbară forma, devenind doi imenşi demoni ai vântului. Demonii minţii şuierară când părăsiră peticul de beznă şi lumina stelelor le izbi ochii. Frigul le preschimba răsuflarea în abur, dar nu dădeau semne că altminteri i-ar fi stânjenit în timp ce-şi lăsau urmele ghearelor prin zăpadă. Metamorfii îngenuncheară şi prinţii miezingi li se suiră pe aripi, ajungând în spatele lor când se avântară în văzduh dintr-un salt.

În drumul lor către nord zburară pe deasupra multor salahori. Mari sau mici, aceştia se ghemuiră în vreme ce treceau prinţii miezingi, spre a da apoi ascultare chemării care vibra în urma lor.

Metamorfii se opriră pe un deal înalt, şi atunci demonii minţii se lăsară să alunece pe pământ şi văzură tot ce se afla sub ei. Cu corturile ca tot atâtea puncte albe, o oaste imensă se răsfirase pe câmpia unde zăpada călcată în picioare se preschimbase în noroi şi îngheţase apoi, întărindu-se. În cercurile puterii erau priponite animale de povară mari, cu cocoaşe, acoperite cu pături ca să nu sufere de frig. Glifele din jurul taberei erau puternice, iar de-a lungul întregului perimetru patrulau străji cu feţele înfăşurate în pânză neagră. Demonii minţii simţeau chiar şi de la distanţa aceea puterea armelor lor glifate.

Dincolo de glifele taberei, câmpul era presărat cu trupurile a zeci de salahori, care aşteptau să fie arse de steaua zilei.

Salahorii focului ajunseră primii pe dealul unde aşteptau prinţii. Rămaseră la o distanţă respectuoasă şi începură să danseze cu veneraţie, demonstrându-şi devoţiunea cu ţipete stridente.

Încă o pulsaţie, şi salahorii amuţiră. În noapte se lăsă o tăcere de mormânt, deşi, răspunzând la chemarea prinţilor miezingi, se aduna o oaste imensă. Cu ura dintre ei uitată, salahorii lemnului şi ai focului stăteau alături, în timp ce ai vântului se roteau în văzduh, deasupra lor.

Fără să dea atenţie mulţimii, demonii minţii nu scăpau din ochi câmpia de dedesubt, capetele pulsându-le. Câteva clipe mai târziu, unul se uită la metamorful său, făcându-şi cunoscute dorinţele, şi carnea creaturii se topi şi se umflă, luând forma masivă a unui demon al pietrei. Salahorii adunaţi coborâră tăcuţi dealul în urma lui.

Pe culme, cei doi prinţi şi metamorful rămas aşteptau. Şi urmăreau totul cu privirea.

•

Când, încă la adăpostul întunericului, ajunseră în apropierea taberei, metamorful îşi încetini paşii şi le făcu semn salahorilor focului s-o ia înainte.

Aceştia, cei mai mărunţi şi mai firavi dintre miezingi, străluceau în jurul ochilor şi al gurii, datorită flăcărilor din ei. Străjerii îi zăriră imediat, dar demonii erau iuţi, aşa că ajunseră la glife, scuipând foc, înainte de a se da alarma.

Saliva de foc sfârâi când atinse glifele, dar, supunându-li-se demonilor minţii, salahorii se concentrară asupra nămeţilor din afara taberei, răsuflările lor preschimbându-i, cât ai clipi, în abur încins. În siguranţă în spatele glifelor, străjile erau nevătămate, însă o ceaţă groasă şi fierbinte se înălţă, usturătoare pentru ochi şi trecând prin pânza care le acoperea faţa, făcând aerul de nerespirat.

Un străjer începu să alerge prin tabără, sunând zgomotos dintr-un clopot. Iar ceilalţi se năpustiră fără frică în afara glifelor, să-i străpungă pe cei mai apropiaţi demoni ai focului cu suliţele lor glifate. Magia scânteie când armele trecură prin solzii ascuţiţi, suprapuşi.

Alţi salahori atacară din lateral, însă străjerii se mişcau într-o comuniune deplină, apărându-se reciproc cu scuturile glifate când luptau. Din tabără se auzeau strigătele celorlalţi războinici care se grăbeau s-ajungă pe câmpul de bătălie.

Însă, la adăpostul ceţii şi al întunericului, oastea metamorfului înainta. Strigătele de triumf ale străjerilor se transformară, într-o clipă, în strigăte de surpriză la ivirea demonilor.

Metamorful îl doborî cu uşurinţă pe primul om întâlnit, măturându-i picioarele cu coada lui grea şi înşfăcându-l de unul dintre ele în timpul căderii. Şira spinării nefericitului războinic săltat în sus de un picior se frânse ca o nuia. Iar ghinioniştii care-l înfruntară pe demon imediat după aceea se prăbuşiră, izbiţi de trupul fratelui lor de arme, lăsat să cadă.

Ceilalţi demoni îl imitară, cu mai mult sau mai puţin succes. Cei câţiva străjeri se treziră repede copleşiţi numeric, dar majoritatea salahorilor nu se mişcau destul de repede ca să profite, pierdeau timp preţios sfâşiind leşurile în loc să se pregătească pentru următorul val de luptători. Din tabără se scurgeau tot mai mulţi războinici cu feţele acoperite de văluri, intrau în formaţie cu iuţeală şi ucideau cu mişcări fluide, de o eficienţă brutală. Glifele de pe armele şi de pe scuturile lor străfulgerau iarăşi şi iarăşi în întuneric.

Pe culmea dealului, demonii minţii priveau lupta cu nepăsare, părând să nu se sinchisească de salahorii care cădeau, ucişi de suliţele duşmane. Craniul unuia dintre ei pulsă când îi trimise o poruncă metamorfului de pe câmpul de luptă.

Acesta azvârli imediat leşul peste unul dintre stâlpii glifaţi care înconjurau tabăra, rupându-l şi făcând astfel o breşă. După încă o pulsaţie pe deal, ceilalţi miezingi încetară lupta cu războinicii şi se scurseră prin deschidere în tabăra duşmanilor.

Luaţi prin surprindere, oamenii se întoarseră către demoni, îşi văzură corturile izbucnind în flăcări în vreme ce salahorii focului alergau printre ele şi-şi auziră femeile şi copiii ţipând când miezingii mai mari pătrunseră dincolo de glifele carbonizate ale adăposturilor din interiorul taberei.

Se repeziră urlând în ajutorul celor dragi, şi orice mai semăna a formaţie ordonată dispăru. În câteva clipe, invincibilele unităţile de luptă compacte se fragmentară în mii de creaturi, care nu mai erau războinici, ci pradă.

Când părea că tabăra o să fie invadată şi făcută pulbere, din cortul din centru ieşi un bărbat. Era înveşmântat în negru, aidoma tuturor celorlalţi, însă roba lui exterioară, apărătoarea capului şi vălul erau de un alb imaculat. Pe frunte avea o coroană subţire, de aur, iar în mâini o suliţă imensă, din metal strălucitor. La vederea lui, prinţii miezingi şuierară.

Era întâmpinat peste tot cu strigăte. Demonii minţii rânjiră batjocoritor la auzul mormăielilor şi schelălăielilor prin care comunicau oamenii, dar înţelesul acestora era limpede. Ceilalţi erau salahori. Nou-sositul era mintea lor.

Sub conducerea lui, luptătorii îşi amintiră unde le era locul şi-şi regăsiră unitatea de mai înainte. Un grup se desprinse de grosul trupei ca să-nchidă breşa de pe margine. Alte două se luptau cu focul. Altul îi ducea la adăpost pe cei fără apărare.

Eliberaţi de orice altă grijă, războinicii rămaşi curăţau locul şi salahorii nu mai erau în stare să le ţină piept. După câteva minute, în tabără erau la fel de multe leşuri de miezingi ca în afara ei. Încă deghizat sub înfăţişarea unui demon al pietrei, metamorful rămase curând singurul supravieţuitor, prea iute în mişcări ca să fie lovit de vreo suliţă, dar neputând să treacă de zidul de scuturi fără să-şi dezvăluie adevărata înfăţişare.

Dinspre deal ajunse la el o pulsaţie, şi metamorful deveni umbră, dematerializându-se şi ieşind din tabără printr-un gol minuscul dintre glife. Duşmanii încă îl căutau când el ajunse lângă stăpânul său, unde îi era locul.

Cei doi miezingi zvelţi mai rămaseră puţin în vârful dealului, trimiţându-şi unul altuia vibraţii fără să facă niciun zgomot. Pe urmă se uitară în acelaşi timp către nord, unde se spunea că se afla cealaltă minte a oamenilor.

Unul dintre ei se întoarse spre metamorful său, din nou îngenuncheat sub înfăţişarea unui demon al vântului, şi i se urcă pe aripa întinsă. În timp ce dispărea în noapte, celălalt demon al minţii aruncă o privire către tabăra duşmană, care mai ardea mocnit.