Alexandre Dumas

După douăzeci de ani

PARTEA ÎNTÎIA

I

FANTOMA LUI RICHELIEU

Într-o încăpere a Palatului Cardinal, pe care o cunoaştem, la o masă cu colţurile ferecate în argint aurit, încărcată de hîrtii şi de cărţi, şedea un om cu capul sprijinit în mîini.

Îndărătul lui se afla un cămin impunător, împurpurat de răsfrîngerile jăraticului şi în care tăciunii aprinşi se mistuiau printre mari grătare aurii. Licărirea căminului învăluia din spate veşmîntul măreţ al acestui visător, pe care îl lumina din faţă un candelabru plin de lumînări.

Văzînd mantia aceasta roşie şi bogatele-i dantele, fruntea aceasta palidă şi plecată sub povara gîndurilor, însingurarea ce domnea aici în încăpere, muţenia anticamerelor şi pasul măsurat al străjilor pe coridor, ai fi crezut că umbra cardinalului Richelieu se afla şi acum în cabinetul său.

Vai, era, într-adevăr, numai umbra marelui era! Franţa slăbită, autoritatea regelui nesocotită, nobilii deveniţi iarăşi puternici şi nesupuşi, duşmanul încălcînd hotarele – totul stătea mărturie ca Richelieu nu mai era.

Dar ceea ce dovedea şi mai grăitor că mantia cea roşie nu-l înveşmînta pe bătrînul cardinal era tocmai această însingurare ce părea – aşa cum am spus – mai degrabă a unei năluci, decît a unui om viu; erau coridoarele pustii de curteni şi curţile ticsite de străji: era batjocura ce urca din stradă şi năvălea pe ferestrele acestei încăperi zguduite de răsuflarea unui întreg oraş coalizat împotriva ministrului; era, în sfîrşit, zgomotul depărtat şi mereu reînnoit al împuşcăturilor, din fericire slobozite aiurea, numai ca să dea a înţelege gărzilor, elveţienilor, muşchetarilor şi ostaşilor de veghe în jurul Palatului Regal – întrucît însuşi Palatul Cardinal îşi schimbase numele – că şi poporul avea arme.

Această fantomă a lui Richelieu era Mazarin.

Şi Mazarin era singur şi se simţea slab.

— Venetic! murmură el. Italian! Uite ce-mi tot aruncă în obraz! Cu vorba asta l-au ucis, l-au spînzurat şi l-au sfîşiat pe Concini şi, dacă i-aş lăsa, m-ar ucide, m-ar spînzura şi m-ar sfîşia şi pe mine la fel, cu toate că nu le-am făcut nicicînd alt rău, decît doar că i-am stors niţeluş. Nerozii! Nu pricep că duşmanul lor nu-i acest italian care vorbeşte prost franţuzeşte, ci mai curînd aceia care au darul să le îndruge cuvinte frumoase cu un atît de curat şi cuceritor accent parizian.

Da, da, urmă ministrul cu surîsul fin, care de astă dată părea ciudat pe buzele-i pale, da, larma voastră îmi spune că soarta favoriţilor e nesigură; dar, dacă ştiţi asta, ar trebui să ştiţi deopotrivă că eu nu sînt un favorit oarecare! Contele de Essex avea un minunat inel împodobit cu diamante, pe care i-l dăruise regeasca lui amantă; eu am doar un simplu inel cu două iniţiale şi o anume zi gravate pe el, însă inelul acesta a fost binecuvîntat în capela Palatului Regal; de aceea pe mine n-au să mă doboare, aşa cum ar pofti. Tot urlînd: „Jos cu Mazarin!", nu-şi dau seama ca eu îi fac să strige cînd trăiască Beaufort, cînd trăiască Prinţul, cînd trăiască Parlamentul! Ei bine, domnul de Beaufort e închis la Vincennes, Prinţul îi va călca pe urme dintr-o zi în alta, iar Parlamentul...

Aici surîsul cardinalului căpătă o expresie de ură, de care chipu-i blajin nu părea în stare.

— Ei bine! Parlamentul... vedem noi ce facem şi cu Parlamentul; acum îi avem pe Orléans şi pe Montargis. Ah, am să las timpul să lucreze! Toţi cîţi au început să strige "Jos cu Mazarin" vor sfîrşi prin a-i huli pe fiecare dintre ei, rînd pe rînd. Richelieu, pe care îl urau atunci cînd trăia şi de care vorbesc mereu de cînd a murit, a fost încă şi mai înjosit decît mine; căci el s-a văzut alungat de cîteva ori şi s-a temut de şi mai multe ori de asta. Pe mine însă regina nu mă va alunga niciodată şi, dacă voi fi silit să mă plec voinţei poporului, ea va fi alături de mine; dacă fug eu, va fugi şi ea, şi-o sa vedem noi atunci ce fac răzvrătiţii fără regină şi fără rege. Ah, barem de n-aş fi străin, de-aş fi barem francez, barem gentilom!

Şi căzu din nou în visare.

Într-adevăr, situaţia era critică şi ziua care abia se sfîrşise o complicase şi mai mult. Mazarin, veşnic îmboldit de respingătoarea-i lăcomie de bani, strivise poporul sub povara impozitelor, şi poporul, căruia nu-i mai rămăsese decît sufletul – după vorba procurorului general Talon – cum nu-şi putea pune sufletul la mezat, poporul, pe care încercau să-l facă să-şi păstreze răbdarea cu larma stîrnită în jurul unor victorii, dar care găsea că gloria nu-i carne să-ţi potoleşti foamea cu ea, poporul începuse să murmure cam de multişor.

Dar asta nu era tot; fiindcă, atunci cînd doar poporul murmură, curtea, ţinută departe de către burghezie şi gentilomi, nu-l aude; Mazarin avusese însă nesocotinţa sa se atingă de magistraţi! El vînduse douăsprezece titluri de raportor în Consiliul de Stat şi, cum magistraţii plăteau bani grei pentru slujba lor, iar numirea acestor noi doisprezece urma să le micşoreze procopseala, cei vechi ţinuseră sfat şi juraseră pe Evanghelie să nu îngăduie una ca asta şi să se împotrivească din răsputeri persecuţiilor curţii, făgăduindu-şi totodată că, dacă din pricina acestei răzvrătiri vreunul dintre ei şi-ar pierde slujba, să pună toţi mînă de la mînă ca să-l despăgubească.

Şi iată ce se întîmplase din aceste două motive:

În ziua de 7 ianuarie, şapte-opt sute de negustori din Paris se strînseseră laolaltă şi, revoltaţi de o nouă dare plănuită pentru proprietarii de case, trimiseră pe zece dintre ei să vorbească ducelui de Orléans, care, potrivit vechiului său obicei, căuta să cîştige simpatia mulţimii. Ducele de Orléans îi primise, şi ei declarară răspicat că sînt hotărîţi să nu plătească nici o lăscaie din darea cea nouă, chiar de-ar fi să se apere cu arma în mînă de oamenii regelui veniţi să o perceapă. Ducele de Orléans îi ascultase cu mare bunăvoinţă, le dăduse nădejdea unei oarecare îndulciri, le făgăduise să înfăţişeze reginei păsul lor şi-i concediase cu vorba dintotdeauna a maimarilor: „Vom vedea."

La rîndul lor, în ziua de 9, magistraţii veniseră la cardinal, şi unul dintre ei, împuternicitul celorlalţi, îi vorbise cu atîta hotărîre şi îndrăzneală, încît cardinalul rămăsese uluit; şi scăpase de ei la fel ca şi ducele de Orléans, zicînd că are să vadă ce e de făcut.

Şi atunci, ca să vadă ce e de făcut, convocase consiliul şi trimisese după ministrul de finanţe d'Emery.

Acest d'Emery era foarte urît de popor, mai întîi fiindcă era ministru de finanţe şi orice ministru de finanţe trebuie să fie urît; apoi, se cuvine să adăugăm că o şi merita niţel.

Era fiul unui bancher din Lyon, pe care îl chema Particelli şi care, dînd faliment, îşi schimbase numele în d'Emery. Cardinalul Richelieu, recunoscînd într-însul un cap financiar, îl prezentase regelui Ludovic al XII-lea drept domnul d'Emery şi, dornic să-i obţină numirea ca inspector general de finanţe, găsise numai cuvinte de laudă pentru el.

— Minunat! a rostit regele. Mă bucur că îmi vorbeşti despre domnul d'Emery pentru această funcţie care cere un om cinstit. Auzisem că ai vrea să-l numeşti pe ticălosul de Particelli şi mă temeam că ai să mă sileşti să-l accept.

— Sire, răspunse cardinalul, majestatea-voastră să fie liniştit: Particelli de care aţi pomenit a fost spînzurat.

— A, cu atît mai bine! exclamă regele. Nu degeaba mi se spune mie Ludovic cel drept.

Şi semnă numirea lui d'Emery.

Era acelaşi d'Emery care devenise între timp ministru de finanţe.

Aşadar, i s-a trimis vorbă că e chemat de către cardinal şi el s-a ivit în grabă, palid şi înspăimîntat, îngăimînd că fiul său era cît pe ce să fie ucis chiar în acea zi în faţa Palatului: mulţimea îl oprise şi-i ceruse socoteală pentru luxul neveste-si, care se lăfăia într-o casă tapisată în catifele roşii împodobite cu ciucuri de aur. Ea era fiica lui Nicolas de Camus, ministru în 1617, cel care venise la Paris cu douăzeci de franci în pungă şi care, după ce-şi asigurase o rentă de patruzeci de mii de franci, împărţise de curînd nouă milioane odraslelor sale.

Fiul lui d'Emery era cît pe ce să fie strivit din pricina unuia dintre răzvrătiţi, care striga că trebuie stors pînă va da îndărăt tot aurul pe care-l înghiţise. În acea zi, consiliul nu a luat nici o hotărîre, ministrul fiind prea copleşit de cele petrecute ca să se mai poată gîndi şi la altceva.

A doua zi, primul preşedinte, Mathieu Molé, al cărui curaj în toate aceste împrejurări – zice cardinalul de Retz – nu s-a dovedit cu nimic mai prejos de cel al ducelui de Beaufort şi al prinţului de Condé, adică a doi bărbaţi socotiţi cei mai neînfricaţi din Franţa – a doua zi, primul preşedinte a fost şi el atacat; mulţimea ameninţa să-i ceară lui socoteala pentru toate relele ce se puneau la cale pe spinarea ei; dar primul preşedinte, fără să se tulbure şi fără să se arate descumpănit, a răspuns cu liniştea sa dintotdeauna că, dacă răzvrătiţii nu vor da ascultare poruncilor regelui, va pune să se ridice spînzurători în pieţe şi cei mai îndărătnici vor atîrna pe dată în ştreang. La aceasta, mulţimea a urlat că nu aşteaptă decît să vadă ridicate spînzurătorile şi că ele vor sluji doar pentru judecătorii necinstiţi, care cumpără favoarea curţii cu preţul mizeriei poporului.

Şi asta nu-i tot: în ziua de 11, ducîndu-se la slujbă la Notre-Dame, cum făcea de obicei în fiecare sîmbătă, regina fusese urmată tot drumul de peste două sute de femei, care se tînguiau, cerînd dreptate. Ele nu aveau, de altfel, nici un gînd rău, voiau doar să-i cadă în genunchi şi să o înduioşeze, dar ostaşii din gardă nu le-au lăsat să se apropie şi regina a trecut mai departe, semeaţă şi neînduplecată, fără să le asculte plîngerile.

După-amiază consiliul s-a întrunit din nou şi de astădată s-a hotărît să se menţină autoritatea regelui: drept urmare, s-a convocat Parlamentul pentru a doua zi – în 12.

În această zi, în seara căreia începea această nouă povestire, regele, pe atunci în vîrstă de zece ani şi care abia avusese vărsat de vînt, sub cuvînt că merge la Notre-Dame să mulţumească cerului pentru însănătoşirea sa, îşi pusese pe picioare garda, elveţienii şi muşchetarii, înşiruindu-i în jurul Palatului Regal, pe cheiuri şi pe Pont-Neuf, iar după slujba religioasă se abătuse pe la Parlament, unde, într-o şedinţă ţinută în grabă, nu numai ca menţinuse edictele de mai înainte, dar dăduse şi altele noi, vreo cinci sau şase la număr, şi toate – spune cardinalul de Retz – unul mai ruinător decît altul. Astfel încît primul preşedinte care, după cum s-a văzut, era deunăzi de partea curţii, se ridicase acum cu toată îndrăzneala împotriva acestui chip de a-l aduce pe rege în Parlament, pentru ca prin neaşteptata-i prezenţă să constrîngă libertatea voturilor.

Dar cei care protestară cu tărie contra noilor dări fură mai cu seamă preşedintele Blancmesnil şi consilierul Broussel.

După promulgarea edictelor, regele porni spre Palat. O mare mulţime de oameni stătea înşiruită în calea sa; însă cum se ştia că regele vine de la Parlament şi cum nimeni nu aflase dacă a fost acolo pentru a face dreptate poporului, ori pentru a-l împila încă şi mai vîrtos, nici un strigăt de bucurie nu răsună la trecerea alaiului spre a-i saluta însănătoşirea. Dimpotrivă, feţele erau posomorîte şi neliniştite, ba unele de-a dreptul ameninţătoare.

În ciuda reîntoarceri sale, trupele rămaseră pe loc: exista teama să nu izbucnească vreo răscoală atunci cînd se vor cunoaşte hotărîrile Parlamentului; şi, într-adevăr, abia se lăţi zvonul ca regele a sporit dările în loc să le uşureze, că pe străzi se formară grupuri-grupuri şi se stîrni un tumult de strigăte: „Jos cu Mazarin! Trăiască Broussel! Trăiască Blancmesnil!", deoarece poporul aflase că Broussel şi Blancmesnil i-au ţinut partea; şi cu toate că strădania lor fusese zadarnică, mulţimea nu contenea să-şi arate recunoştinţa.

S-a încercat să se împrăştie aceste grupuri, s-a încercat să se pună capăt acestor strigăte, dar, aşa cum se întîmplă în asemenea împrejurări, grupurile se îngroşară şi mai mult, iar larma spori încă o dată pe atît. Tocmai se dăduse poruncă gărzilor regelui şi gărzilor elveţiene nu numai să le ţină piept, dar să şi patruleze pe străzile Saint-Denis şi Saint-Germain, unde grupurile păreau mai mari şi mai întărîtate, cînd se înfăţişă la palat starostele negustorilor.

Fu lăsat să intre numaidecît: el venea să spună că, dacă nu se pune capăt acestor măsuri duşmănoase, în două ceasuri se va răscula întreg Parisul.

Pe cînd chibzuiau ce e de făcut, apăru locotenentul de gardă Comminges, cu hainele sfîşiate şi cu faţa însîngerată. Zărindu-l, regina scoase un ţipăt de uimire şi-l întrebă ce s-a întîmplat.

La vederea gărzilor, aşa cum prevăzuse starostele negustorilor, mulţimea îşi ieşise cu totul din fire. Năvălise la clopote şi dăduse alarma. Comminges nu-şi pierduse cumpătul, arestase pe unul care părea să fie dintre capii răzmeriţei şi, drept pildă pentru cei din jur, poruncise să fie spînzurat de crucea de la Trahoir. Ostaşii l-au luat îndată ca să îndeplinească ordinul. Dar, în dreptul halelor, s-au pomenit atacaţi cu pietre şi cu halebarde; răzvrătitul se folosise de această clipă ca să scape şi, ajungînd în strada Lombards, se făcuse nevăzut într-o casă ale cărei uşi au fost sparte numaidecît de către urmăritori.

Violenţă zadarnică: vinovatul pierise fără urmă. Comminges lăsase un post de pază în stradă şi, cu restul ostaşilor, se întorsese la palat spre a raporta reginei ce se petrecea. Tot drumul fusese urmărit de strigăte şi de ameninţări, cîţiva dintre oamenii săi fuseseră răniţi cu suliţele şi cu halebardele, ba pînă şi pe el îl nimerise o piatră, zdrelindu-i sprînceana.

Povestirea lui Comminges întărea cuvîntul starostelui negustorilor şi toţi ştiau bine că nu sînt în stare să ţină piept unei răscoale în lege; atunci, cardinalul porunci să se răspîndească zvonul că trupele au fost înşiruite pe cheiuri şi pe Pont-Neuf numai în vederea ceremoniei şi că vor fi retrase fără zăbavă. Într-adevăr, către ceasurile patru după-amiază, ele porniră rînd pe rînd spre Palatul Regal; fu lăsat doar un post de pază la bariera Sergents, un altul la Quinze-Vingts şi, în sfîrşit, un al treilea pe colina Saint-Roche. Curţile interioare şi încăperile de la catul de jos al palatului fură înţesate cu elveţieni şi muşchetari, şi toată lumea rămase în aşteptare.

Iată dar cum stăteau lucrurile în clipa cînd l-am introdus pe cititor în cabinetul cardinalului Mazarin – odinioară cabinetul cardinalului Richelieu. Am văzut în ce stare de spirit asculta Mazarin murmurul mulţimii şi ecoul împuşcăturilor care răzbăteau pînă aici, în încăpere.

Deodată, cardinalul ridică fruntea, cu sprîncenele uşor încruntate, ca un om care a luat o hotărîre, îşi aţinti ochii pe cadranul unei pendule uriaşe gata să bată orele zece şi, luînd un fluier de argint aurit, aflat pe masă, la îndemînă, suflă într-însul de două ori.

O uşă tăinuită în perete se deschise fără zgomot şi un om înveşmîntat în negru înaintă în tăcere, rămînînd în picioare în spatele jilţului.

— Bernouin, zise cardinalul, fără măcar să se întoarcă, ştiind că numai valetul său putea să intre la cele două semnale de fluier, ce muşchetari fac de gardă la palat?

— Muşchetarii negri, monseniore.

— Ce companie?

— Compania Tréville.

— E vreun ofiţer din companie în anticameră?

— Locotenentul d'Artagnan.

— Un om de nădejde, nu?

— Întocmai, monseniore.

— Adu-mi o uniformă de muşchetar şi ajută-mă să mă îmbrac.

Valetul ieşi la fel de neauzit cum intrase şi se întoarse după o clipă cu uniforma cerută.

Cardinalul, tăcut şi gînditor, îşi scoase veşmîntul de ceremonie, îmbrăcat pentru şedinţa Parlamentului, punîndu-şi în schimb uniforma ostăşească, pe care o purta cu oarecare eleganţă, mulţumită campaniilor sale de odinioară din Italia; în clipa cînd fu gata, spuse:

— Du-te şi cheamă pe domnul d'Artagnan.

De astă dată, valetul ieşi pe uşa din mijloc, păşind tot atît de tăcut şi de neauzit ca şi mai înainte. Ai fi zis că e o umbră.

Rămas singur, cardinalul se privi cu oarecare mulţumire într-o oglindă; era încă tînăr, căci abia împlinise patruzeci şi şase de ani, zvelt, de statură aproape mijlocie, cu faţa chipeşă şi plină de vioiciune, cu privirea focoasă, cu nasul mare însă destul de bine proporţionat, cu fruntea largă şi maiestuoasă, părul castaniu, uşor ondulat, barba mai neagră decît părul şi adusă niţel în sus cu fierul de frizat, ceea ce îi dădea o înfăţişare plăcută.

Petrecîndu-şi aninătoarea spadei pe după umăr, îşi privi cu încîntare mîinile foarte frumoase şi pe care şi le îngrijea cu cea mai mare migală; pe urmă azvîrli mănuşile mari de antilopă ale uniformei şi-şi puse nişte mănuşi de mătase.

În clipa aceea uşa se deschise.

— Domnul d'Artagnan, anunţă valetul.

Un ofiţer trecu pragul încăperii.

Era un bărbat de vreo treizeci şi nouă-patruzeci de ani, scund dar bine legat, subţirel, cu ochii vii şi scăpărînd de inteligenţă, cu barba neagră şi părul încărunţit, aşa cum se întîmplă întotdeauna cînd socoteşti viaţa prea bună sau prea rea şi, mai cu seamă, cînd eşti tare oacheş.

D'Artagnan făcu patru paşi în cabinetul care nu-i era necunoscut, întrucît mai fusese o dată aici, pe vremea cardinalului Richelieu, şi cum nu văzu pe nimeni, afară doar de un muşchetar din compania sa, îşi aţinti privirea asupră-i, recunoscîndu-l din capul locului pe cardinal.

Rămase în picioare, într-o atitudine respectuoasă, dar demnă, aşa cum se cuvine unui om de ispravă, căruia viaţa i-a dat adeseori prilejul să se afle în faţa unor nobili de seamă.

Cardinalul îl aţinti cu ochiul său mai degrabă fin decît pătrunzător, cercetîndu-l cu luare-aminte şi, după cîteva momente de tăcere, spuse:

— Dumneata eşti domnul d'Artagnan?

— Chiar eu, monseniore, răspunse ofiţerul.

Cardinalul mai scrută o clipa chipul acesta inteligent, a cărui deosebită expresivitate fusese încătuşată de ani şi de încercările vieţii; d'Artagnan îi susţinu bărbăteşte privirea, ca unul care înfruntase altădată nişte ochi mult mai pătrunzători decît cei care îl cercetau acum.

— Domnule, rosti cardinalul, vei merge cu mine, sau mai curînd voi merge eu cu dumneata.

— La ordinele dumneavoastră, monseniore! zise d'Artagnan.

— Aş vrea să inspectez eu însumi posturile de pază din jurul Palatului Regal. Socoteşti că e vreo primejdie?

— Primejdie, monseniore?! făcu d'Artagnan cu un aer mirat. Care?

— Se spune că s-a răsculat poporul.

— Uniforma muşchetarilor regali e foarte respectată, monseniore, şi, chiar de n-ar fi aşa, cu alţi trei ca mine mă simt în stare să pun pe fugă şi o sută de neisprăviţi din ăştia.

— Totuşi, ai văzut ce-a păţit Comminges?

— Domnul Comminges face parte din gardă şi nu dintre muşchetari, răspunse d'Artagnan.

— Asta înseamnă oare că muşchetarii sînt ostaşi mai vrednici decît cei din gardă? zîmbi cardinalul.

— Fiecare are mîndria uniformei pe care o poartă, monseniore.

— Afară de mine, domnule, urmă cardinalul cu acelaşi surîs, deoarece vezi bine că am lăsat haina mea ca să îmbrac uniforma dumitale.

— Asta-i modestie, monseniore! glăsui d'Artagnan. Eu, unul, spun deschis că, de-aş purta haina Eminenţei-Voastre, m-aş mulţumi cu ea şi, la nevoie, m-aş lega chiar sa n-o schimb niciodată pentru alta.

— Da, numai că astă-seară n-ai fi prea în siguranţă îmbrăcat astfel. Bernouin, pălăria.

Valetul se întoarse aducînd o pălărie de uniformă cu borurile largi. Cardinalul şi-o potrivi semeţ pe cap şi se întoarse către d'Artagnan:

— Ai cai gata înşeuaţi în grajd, nu-i aşa?

— Da, monseniore.

— Ei, atunci, haidem!

— Cîţi oameni doriţi să vă însoţească, monseniore?

— Ai spus adineauri că, dacă sînteţi patru, te simţi în stare să pui pe fuga o sută de inşi; cum s-ar putea să întîlnim două sute, la opt.

— Voi face întocmai, monseniore.

— Sînt gata să te urmez, nu adăugă cardinalul, pe aici mai degrabă. Bernouin, luminează-ne calea.

Valetul luă o lumînare; cardinalul, cu o cheie micuţă aflată pe masa de lucru, deschise o uşă ce dădea spre o scară secretă şi, după cîteva clipe, ajunse în curtea Palatului Regal.

II

UN ROND DE NOAPTE

După zece minute, mica trupă ieşea în strada Bons-Enfants, în spatele sălii de spectacole, clădită de cardinalul Richelieu pentru reprezentarea piesei Mirame, şi unde cardinalul Mazarin, mai iubitor de muzica decît de literatură, hotărîse să găzduiască cele dintîi opere reprezentate în Franţa.

Înfăţişarea oraşului vădea toate semnele unei mari agitaţii; cete numeroase colindau străzile şi, orice ar fi spus d'Artagnan, se opreau în loc cu un aer de batjocură ameninţătoare, uitîndu-se cum trec ostaşii, ceea ce arăta limpede că oamenii s-au descotorosit pentru moment de obişnuita lor supuşenie, fiind stăpîniţi de gînduri mai bătăioase. Din cînd în cînd se auzea vuiet de glasuri dinspre cartierul Halelor. Împuşcături izbucneau în partea dinspre strada Saint-Denis şi uneori cîte un clopot se pornea să sune pe neaşteptate şi fără de pricină, zgîlţîit de toanele mulţimii.

D'Artagnan îşi urma calea cu nepăsarea celui care nici nu se sinchiseşte de asemenea neghiobii. Cînd vreo ceată se oprea în mijlocul străzii, el îşi îndemna calul înainte fără o vorbă şi astfel, răzvrătiţi ori nu, ca şi cum ar fi ştiut cu cine au de-a face, toţi se trăgeau în lături, lăsînd patrula să treacă. Cardinalul pizmuia această siguranţă de sine, pe care o punea pe seama obişnuinţei cu primejdia; dar asta nu-i ştirbea cu nimic preţuirea faţă de ofiţerul sub comanda căruia se afla acum, căci însăşi buna prevedere preţuieşte curajul.

Cînd se apropiară de postul de la bariera Sergents, santinela strigă: „Care eşti?" D'Artagnan îşi spuse numele şi, cerînd cardinalului parola, o rosti îndată; parola era Ludovic şi Rocrov.

O dată schimbate aceste semne de recunoaştere, d'Artagnan întrebă dacă nu cumva domnul de Comminges este comandantul postului.

Santinela îi arătă un ofiţer care stătea de vorbă cu un călăreţ, ţinînd o mînă pe grumazul calului. Era tocmai omul de care întrebase d'Artagnan.

— Iată-l pe domnul de Comminges, zise muşchetarul, întorcîndu-se lîngă cardinal.

Cardinalul îşi îndemnă calul într-acolo, în vreme ce d'Artagnan rămase ceva mai în urmă, ca să nu-l stingherească; totuşi, după felul cum ofiţerul de jos şi cel din şa îşi scoseseră pălăriile, înţelese că amîndoi au recunoscut pe Eminenţa-Sa.

— Bravo, Guitaut! vorbi cardinalul, adresîndu-se ofiţerului călare. În ciuda celor şaizeci şi patru de ani ai tăi, văd că eşti veşnic acelaşi, sprinten şi devotat. Ce-i spuneai acestui tînăr?

— Monseniore, răspunse Guitaut, îi spuneam că trăim vremuri ciudate şi că ziua de azi seamănă grozav cu zilele cînd fiinţa Liga, de care am auzit povestindu-se atîtea în tinereţea mea. Aflaţi că, azi, pe străzile Saint-Denis şi Saint-Martin erau cît pe ce să ridice baricade – nici mai mult, nici mai puţin.

— Şi ce-ţi spunea Comminges, dragul meu Guitaut?

— Monseniore, rosti Comminges la rîndul său, ziceam că pentru a înjgheba o ligă, nu le lipsea decît ceva ce-mi pare că înseamnă aproape tot, adică un duce de Guise; de altfel, aceeaşi poveste nu se întîmplă de două ori.

— Nu, în schimb au să facă o Frondă, după cum spun ei, îşi urmă vorba Guitaut.

— Frondă? Ce înseamnă asta? întrebă Mazarin.

— Aşa numesc ei partidul lor, monseniore.

— De unde pînă unde?

— Se pare ca acum vreo cîteva zile consilierul Bachaumont a spus în Parlament că toţi cei porniţi pe răzmeriţe sînt asemenea şcolarilor care trag cu praştia pe maidanele Parisului, şi se risipesc de îndată ce văd un poliţai, ca sa se adune iarăşi atunci cînd a trecut mai departe. Aşa cum au făcut şi calicii la Bruxelles, au prins vorba din zbor şi şi-au zis fronderi. Ieri şi azi, Fronda a fost la modă, toate şi-au luat numele de la ea: pîinea, pălăriile, mănuşile, manşoanele, evantaiele; iată, ascultaţi!

Într-adevăr, în clipa aceea se deschide o fereastră; un om se rezemă de pervaz şi începu să cînte:

Vîntul Frondei azi în zori

Se stîrni ca din senin

Şi mi-l umple de fiori

Pe cumătrul Mazarin.

Vîntul Frondei azi în zori

Se stîrni ca din senin!

— Neruşinatul! mormăi Guitaut.

— Monseniore, izbucni Comminges, pe care rana îl făcuse posac şi care nu aştepta decît să se răzbune cu vîrf şi îndesat. Vreţi să-i trimit tontului ăsta un glonţ în cap, să se înveţe minte, şi alta dată să nu mai cînte atît de fals?

Şi duse mîna la coburii de la şaua unchiului său.

— Nu, nu! strigă Mazarin. Diavolo! Aşa strici totul, dragă prietene; dimpotrivă, lucrurile merg de minune! Îi ştiu eu pe francezii voştri, de parcă i-aş fi plămădit cu mîna mea de la primul pînă la ultimul: ei cîntă, ei vor plăti. Pe vremea Ligii, de care a pomenit adineauri Guitaut, nu se cînta decît slujba la biserică şi toate mergeau cum nu se poate mai rău. Haidem, Guitaut, vino să vedem dacă paza la Quinze-Vingts e tot atît de vrednică pe cît este aici, la bariera Sergents.

Şi, dînd din mînă spre Comminges în chip de salut, se întoarse la d'Artagnan, care porni în fruntea grupului de călăreţi, urmat la cîţiva paşi de Guitaut şi de cardinal, care erau urmaţi la rîndul lor de restul ostaşilor.

— Mda, adevărat, murmură Comminges, privind cum se depărtează Mazarin. Uitasem că numai banul preţuieşte în ochii lui.

Apucară pe strada Saint-Honoré, lăsînd mereu în urmă cete de oameni; decretele promulgate peste zi erau în gura tuturor; toţi deplîngeau pe tînărul rege care îşi aducea poporul fără să ştie la sapă de lemn şi aruncau întreaga vină asupra lui Mazarin; oamenii plănuiau să-şi spună păsul ducelui de Orléans şi Prinţului, şi-i ridicau în slăvi pe Blancmesnil şi pe Broussel.

D'Artagnan trecea fără grijă prin mijlocul cetelor, ca şi cum el şi calul lui ar fi fost de fier; Mazarin şi Guitaut vorbeau în şoaptă; muşchetarii, care sfîrşiseră prin a-l recunoaşte pe cardinal, îl urmau în tăcere.

Ajunseră în strada Saint-Thomas-du-Louvre, unde se afla postul Quinze-Vingts; Guitaut chemă la raport un ofiţer în subordine, care se înfăţişă numaidecît.

— Ei? întrebă Guitaut.

— Oh, domnule căpitan, vorbi ofiţerul. Toate bune pe aici pe la noi, dar mi se pare ca se petrece ceva în casa de acolo.

Şi arătă cu mîna o clădire măreaţă, aflată chiar pe locul unde s-a ridicat mai tîrziu Vaudeville.

— Acolo? rosti Guitaut. Păi ăla e palatul Rambouillet!

— Eu nu ştiu dacă-i palatul Rambouillet, continuă ofiţerul, dar ştiu c-am văzut dispărînd înăuntru o mulţime de mutre dubioase.

— Ei, aşi! pufni în rîs Guitaut. Ăia sînt poeţi.

— Ascultă, Guitaut, interveni Mazarin, n-ai vrea să nu vorbeşti cu atît dispreţ despre aceşti domni? Află că şi eu am fost poet în tinereţe şi că scriam versuri cam aşa cum scrie domnul de Benserade!

— Dumneavoastră, monseniore?

— Da, eu. Vrei să-ţi spun o poezie?

— Mi-e totuna, monseniore! Nu pricep boabă italieneşte.

— Da, dar pricepi franţuzeşte, nu-i aşa, bunul şi bravul meu Guitaut? continuă Mazarin, punîndu-i prieteneşte mîna pe umăr. Şi orice poruncă ţi s-ar da în graiul tău, vei şti să o duci la îndeplinire, nu-i aşa?

— Fără îndoială, monseniore, aşa cum am făcut şi pînă acum, numai să-mi poruncească regina.

— A, da! încuviinţă Mazarin, muşcîndu-şi buzele. Ştiu că-i eşti devotat din adîncul sufletului.

— Sînt căpitanul gărzilor reginei de peste douăzeci de ani.

— La drum, domnule d'Artagnan! hotărî cardinalul. Toate-s bune pe-aici.

D'Artagnan porni în fruntea coloanei fără să scoată o vorbă, cu acea supunere deplină, intrată în firea unui vechi soldat.

Străbătură strada Richelieu şi strada Villedo, îndreptîndu-se către colina Saint-Roche, unde se afla cel de al treilea post de pază. Era postul cel mai singuratic dintre toate, căci se găsea în vecinătatea zidurilor oraşului şi casele erau rare pe aici.

— Cine comandă postul acesta? întrebă cardinalul.

— Villequier, răspunse Guitaut.

— Drace! făcu Mazarin. Stai dumneata de vorbă cu el; ştii doar că noi doi nu ne avem prea bine de pe vremea cînd ai primit ordin să-l arestezi pe ducele de Beaufort; pretindea că lui i s-ar fi cuvenit această cinste, fiind căpitan al gărzilor regelui.

— Ştiu foarte bine şi i-am spus de o sută de ori că n-are dreptate. Pe atunci regele avea patru ani, aşa că nu putea să-i dea ordin.

— Da, însă puteam să i-l dau eu, Guitaut, iar eu te-am ales pe dumneata.

Guitaut, fără să răspundă, îşi struni calul şi, după ce fu recunoscut de santinelă, trimise după Villequier.

Acesta se arătă îndată.

— A, tu eşti, Guitaut! vorbi el cu posomoreala-i dintotdeauna. Ce naiba te-aduce încoace?

— Am venit să te întreb dacă e ceva nou pe la tine.

— Ce vrei să fie? Lumea strigă ba „Trăiască regele!", ba „Jos cu Mazarin!", şi nu-i nimic nou în asta, că de o vreme încoace ne-am tot obişnuit cu asemenea strigăte.

— Şi tu le ţii isonul? rîse Guitaut.

— Pe legea mea, găsesc că au multă dreptate, Guitaut, şi uneori îmi vine o poftă grozavă s-o fac! Mi-aş da bucuros solda pe cinci ani, tot nu văd eu nici o lăscaie din ea, numai ca regele să aibă cinci ani mai mult.

— Zău? Şi ce s-ar întîmpla dacă regele ar fi cu cinci ani mai mare?

— În clipa cînd regele ar fi major, ar porunci el însuşi, şi e mai plăcut să asculţi de nepotul lui Henric al IV-lea, decît de feciorul lui Pietro Mazarini. Pentru rege, pe toţi dracii! mi-aş da şi viaţa cu dragă inimă; dar dacă ar fi să cad răpus pentru Mazarin, cum era să păţească nepotu-tău astăzi, şi de-aş ajunge în raiul raiurilor, tot mi-ar părea rău.

— Bine, bine, domnule Villequier, zise Mazarin. Fii liniştit, voi vorbi regelui despre devotamentul dumitale.

Apoi se întoarse către ostaşii care îl însoţeau:

— Să mergem, domnilor. Totul e în ordine.

— Ia te uită! se minună Villequier. Mazarin era aici! Cu atît mai bine: de mult ţineam să-i spun în faţă ce gîndesc. Tu mi-ai dat prilejul ăsta, Guitaut; şi cu toate că intenţia ta n-a fost poate dintre cele mai bune, eu unul îţi mulţumesc.

Şi, răsucindu-se pe călcîie, intră în corpul de gardă, fluierînd un cîntec de-al Frondei.

În răstimp, Mazarin căzuse iarăşi pe gînduri; ceea ce auzise rînd pe rînd de la Comminges, Guitaut şi Villequier îi întărea convingerea ca, în cazul unor evenimente grave, nimeni n-ar mai rămîne alături de el, afară doar de regină, dar regina îşi părăsise de multe ori prietenii, astfel că sprijinul ei i se părea cîteodată ministrului, în ciuda măsurilor sale de prevedere, destul de nesigur şi destul de şubred.

Toată vremea cît ţinuse drumul acesta prin noapte, adică aproape un ceas, privirea cercetătoare a cardinalului, rînd pe rînd aţintită asupra lui Comminges, Guitaut şi Villequier, zăbovise stăruitor asupra unui singur om. Omul acesta, care rămăsese nepăsător la ameninţarea mulţimii, fără să clipească nici la glumele lui Mazarin, nici la cele făcute pe seama lui Mazarin, omul acesta i se părea un bărbat deosebit, călit pentru împrejurări de felul acelora în care se găsea acum şi, mai ales, al acelora care se vesteau de aici înainte.

De altfel, numele d'Artagnan nu-i era pe de-a-ntregul necunoscut, şi cu toate că el, Mazarin, venise în Franţa abia pe la 1634 ori 1635, adică la şapte sau opt ani după întîmplările pe care le-am înfăţişat cititorului într-o povestire anterioară, cardinalul parcă auzise rostindu-se acest nume ca fiind al unui bărbat care, într-o împrejurare nu prea lămurită astăzi în mintea sa, se făcuse remarcat, trecînd drept o pildă de curaj, isteţime şi devotament.

Gîndul acesta îl stăpînea cu atîta putere, încît se hotărî să limpezească lucrurile fără zăbavă: numai că desluşirile pe care le dorea asupra lui d'Artagnan nu putea să i le ceară chiar lui. Puţinele cuvinte rostite de către locotenentul de muşchetari îl făcuseră pe cardinal să-şi dea seama de obîrşia gasconă; iar italienii şi gasconii se cunoşteau prea bine şi semănau prea mult unii cu alţii ca să se bizuie pe ce spuneau ei despre ei înşişi. Drept care, ajungînd la zidul ce înconjura grădina Palatului Regal, cardinalul bătu în portiţă, aflată cam pe focul unde s-a clădit mai tîrziu cafeneaua „Foy", şi, după ce mulţumi lui d'Artagnan şi-l pofti să aştepte în curtea palatului, făcu semn lui Guitaut să-l urmeze. Descălecară amîndoi, dînd frîul lacheului care deschise poarta, şi dispărură în grădină.

— Dragul meu Guitaut, începu cardinalul, sprijinindu-se pe braţul bătrînului căpitan de gardă. Mi-ai spus adineauri că sînt aproape douăzeci de ani de cînd te afli în slujba reginei, nu-i aşa?

— Da, e adevărat, răspunse Guitaut.

— Or, dragul meu Guitaut, urmă cardinalul, în afară de curajul dumitale, care nu poate fi pus la îndoială, şi de credinţa pe care ai dovedit-o cu prisosinţă, am remarcat că eşti dăruit cu o minunată memorie.

— Aţi remarcat asta, monseniore? îngăimă căpitanul. Drace, cu atît mai rău pentru mine!

— Cum aşa?

— Fără îndoială, fiindcă una dintre cele mai de seamă însuşiri ale unui curtean e să ştie să uite.

— Dar dumneata nu eşti un curtean, dumneata, Guitaut, eşti un viteaz, unul dintre acei puţini căpitani care ne-au rămas de pe vremea lui Henric al IV-lea şi cum, din nefericire, n-o să mai avem curînd.

— Eh, monseniore! M-aţi adus încoace ca să-mi preziceţi viitorul?

— Nu, zise Mazarin, rîzînd. Voiam să te întreb dacă l-ai remarcat pe locotenentul nostru de muşchetari.

— Domnul d'Artagnan?

— Da.

— Nici nu era nevoie monseniore, doar îl cunosc de multă vreme.

— Ce fel de om este?

— Hm! făcu Guitaut, surprins de întrebare. E un gascon.

— Da, ştiu. Voiam să aflu dacă e un om în care poţi avea încredere.

— Domnul de Tréville îl preţuieşte mult, şi domnul de Tréville, ştiţi, se numără printre prietenii cei mai de nădejde ai reginei.

— Aş dori sa ştiu dacă a dat dovadă de calităţile sale.

— Dacă-i vorba de vitejia lui de ostaş, nu pot spune decît da. La asediul oraşului La Rochelle, la trecătoarea Suze, la Perpignan, am auzit că şi-a făcut mai mult decît datoria.

— Dar tu, Guitaut, ştii bine că noi, bieţi miniştri, avem adesea nevoie şi de alt fel de oameni decît de viteji. Avem nevoie de oameni plini de isteţime. Domnul d'Artagnan n-a fost cumva amestecat, pe vremea cardinalului, într-o intrigă oarecare, din care s-a descurcat, după cum vorbeşte lumea, cu mare dibăcie?

— Monseniore, rosti Guitaut, dîndu-şi seama că e tras de limbă, în privinţa asta sînt silit să vă mărturisesc că nu ştiu mai mult decît a ajuns la urechea Eminenţei-Voastre. Eu, unul, n-am fost niciodată amestecat în vreo intrigă, şi, dacă vreodată mi s-au destăinuit unele lucruri despre intrigile urzite de alţii, cum secretul nu-mi aparţine, monseniorul va încuviinţa să rămînă al celor ce mi l-au încredinţat.

Mazarin clătină din cap.

— Ah! exclamă el, pe legea mea, există şi miniştri fericiţi, care ştiu tot ce vor să ştie.

— Asta, monseniore, pentru că ei nu-i pun pe toţi pe acelaşi talger al balanţei şi pentru că ştiu să se adreseze soldaţilor atunci cînd e vorba de război şi intriganţilor atunci cînd e vorba de intrigi. Adresaţi-vă unui intrigant din acea vreme şi veţi afla tot ceea ce doriţi, plătind, bineînţeles.

— Eh, la naiba! bombăni Mazarin, cu o strîmbătură pe care nu şi-o putea stăpîni ori de cîte ori i se pomenea de bani, aşa cum făcuse Guitaut. O să plătesc, dacă nu se poate altfel.

— Oare monseniorul vrea, într-adevăr, să numesc pe cineva care a fost amestecat în toate urzelile din acea vreme?

— Per Bacco! zise Mazarin, care începea să-şi piardă răbdarea. E un ceas de cînd nu-ţi cer altceva, îndărătnicule!

— Ştiu pe cineva în măsură să vă dea toate lămuririle, numai să vrea să vorbească.

— Asta mă priveşte.

— Hm, monseniore! Nu-i prea uşor să faci să vorbească pe cei care nu vor.

— Ei, aşi! Cu răbdare, izbuteşti. Aşadar, omul acesta este...

— Contele de Rochefort.

— Contele de Rochefort!

— Din nenorocire, a dispărut de vreo patru-cinci ani şi nu mai ştiu ce-i cu el.

— În schimb ştiu eu, Guitaut, glăsui Mazarin.

— Atunci de ce se plîngea adineauri Eminenţa-Voastră că nu ştie nimic?

— Ei, îşi urmă gîndul Mazarin, şi crezi că Rochefort...

— Era sufletul blestemat al cardinalului, monseniore. Dar, vă previn, o să vă coste scump... cardinalul nu se uita la bani cînd era vorba de oamenii săi.

— Da, da, Guitaut, încuviinţă Mazarin, era un om mare, numai că avea acest cusur. Îţi mulţumesc, Guitaut, îţi voi urma sfatul, şi chiar astă-seară.

Şi, cum tocmai ajunseseră în curtea Palatului Regal, cardinalul schiţă un gest de salut către Guitaut. Apoi, zărind un ofiţer care se plimba încoace şi încolo, se apropie de el.

Era d'Artagnan, care aştepta întoarcerea cardinalului, aşa cum i se poruncise.

— Vino, domnule d'Artagnan, îl pofti Mazarin, cu vocea-i cea mai dulce. Am o însărcinare pentru dumneata.

D'Artagnan se înclină, îl urmă pe scara secretă şi, după cîteva clipe, se afla iarăşi în încăperea de unde plecase. Cardinalul se aşeză la masa de lucru şi luă o foaie de hîrtie pe care aşternu cîteva rînduri.

D'Artagnan, în picioare, nepăsător, aştepta fără să-şi piardă răbdarea şi fără pic de curiozitate: devenise un fel de robot în haină ostăşească, acţionînd, sau mai degrabă supunîndu-se orbeşte.

Cardinalul îndoi hîrtia şi puse pecetea.

— Domnule d'Artagnan, spuse el, vei duce această misivă la Bastilia şi te vei întoarce cu omul în cauză; vei lua o trăsură, o escortă şi vei veghea cu cea mai mare grijă asupra întemniţatului.

D'Artagnan luă scrisoarea, salută cu mîna la borul pălăriei, se răsuci pe călcîie ca cel mai straşnic sergent-instructor, ieşi pe uşă şi numaidecît se auzi cum dă cîteva ordine scurte, cu o voce monotonă:

— Patru oameni de escortă, o trăsură, calul meu!

Cinci minute mai tîrziu, roţile trăsurii huruiau şi potcoavele cailor răsunau pe lespezile curţii.

III

DOI VECHI DUŞMANI

D'Artagnan ajunse la Bastilia în clipa cînd suna de opt şi jumătate.

Se anunţă guvernatorului, care, auzind că vine din partea şi cu un ordin al ministrului, ieşi să-l întîmpine pînă în capul peronului.

Guvernatorul Bastiliei era pe atunci domnul de Tremblay, fratele faimosului călugăr capucin Joseph, acel cumplit favorit al lui Richelieu, poreclit Eminenţa cenuşie.

Pe vremea cînd mareşalul Bassompierre se afla închis la Bastilia, unde a rămas doisprezece ani încheiaţi, iar tovarăşii săi, în visurile lor de libertate, îşi spuneau unii altora: „Eu voi ieşi de aici în cutare zi; şi eu în cutare zi", Bassompierre răspundea: „Eu, domnilor, voi pleca în ziua cînd va pleca domnul de Tremblay". Asta voia să însemne că, la moartea cardinalului, de Tremblay urma să-şi piardă locul de la Bastilia, iar Bassompierre să şi-l reia pe al săi la curte.

Într-adevăr, prezicerea lui fu cît pe ce să se îndeplinească, dar într-un chip la care Bassompierre nu se gîndise, căci, după moartea cardinalului, împotriva tuturor aşteptărilor, lucrurile rămaseră neschimbate: de Tremblay nu plecă, iar Bassompierre nici atît.

Domnul de Tremblay era deci încă guvernator la Bastilia atunci cînd d'Artagnan i se înfăţişă pentru a duce la îndeplinire ordinul ministrului: guvernatorul îl primi cu cea mai mare politeţe şi, cum tocmai voia să se aşeze la masă, îl pofti să mănînce împreună.

— Aş primi cu dragă inimă, zise d'Artagnan, dar, dacă nu mă înşel, pe plic stă scris foarte urgent.

— Adevărat, încuviinţă domnul de Tremblay. Hei, temnicer, adu-l jos pe numărul 256.

Intrînd în Bastilia, încetai să mai fii om, deveneai un simplu număr.

D'Artagnan se înfioră auzind zgomotul cheilor; rămase în şa, fără să coboare, privind la drugii de fier, la ferestrele zăbrelite şi la zidurile acelea uriaşe pe care le văzuse întotdeauna numai de cealaltă parte a şanţurilor înconjurătoare şi de care se temuse atîta cu vreo douăzeci de ani în urma.

Răsună o bătaie de clopot.

— Eu vă părăsesc, spuse domnul de Tremblay. Sînt chemat să semnez de ieşirea întemniţatului. Pe curînd, domnule d'Artagnan.

— Să mă ia dracu dacă am poftă de aşa ceva! murmură d'Artagnan, însoţindu-şi afurisenia cu zîmbetul cel mai încîntător. Dacă mai rămîn cinci minute în curtea asta, mă îmbolnăvesc. Haide-haide, mai degrabă mor pe o mînă de paie, cum are să se şi întîmple pesemne, decît să am zece mii de livre pe an ca guvernator al Bastiliei.

Nici nu isprăvi bine aceste cuvinte, că apăru întemniţatul. Văzîndu-l, d'Artagnan tresări, dar se stăpîni îndată. Întemniţatul se urcă în trăsură, fără să pară că l-a recunoscut.

— Domnilor, vorbi d'Artagnan către cei patru muşchetari din escortă, mi s-a cerut să veghem cu cea mai mare grija asupra întemniţatului. Şi pentru că portierele nu au încuietori, voi urca în trăsura. Domnule de Lillebonne, binevoieşte să-mi duci calul de frîu.

— Bucuros, domnule locotenent! răspunse cel căruia i se adresase.

D'Artagnan descălecă, încredinţă frîul muşchetarului, se urcă în trăsură alături de întemniţat şi spuse cu o voce în care era cu neputinţă să desluşeşti cea mai mica tulburare:

— La Palatul Regal, repede!

Trăsura porni numaidecît, şi d'Artagnan, folosindu-se de întunericul de sub bolta pe sub care treceau, se aruncă de gîtul întemniţatului:

— Rochefort! exclamă el. Tu eşti, chiar tu! Nu mă înşel!

— D'Artagnan! făcu la rîndul său Rochefort, cuprins de mirare.

— O, bietul meu prieten! urmă d'Artagnan. Nu te-am văzut de vreo patru-cinci ani, te credeam mort.

— Pe legea mea, mi se pare că nu-i prea mare deosebire între un mort şi un îngropat de viu. Şi eu sînt îngropat de viu, sau mult nu mai lipseşte.

— Şi pentru ce crimă te afli la Bastilia?

— Vrei să-ţi spun adevărul?

— Fireşte.

— Ei bine, habar n-am!

— Te îndoieşti de mine, Rochefort?

— Nu, pe cinstea mea de gentilom. Dar e cu neputinţă să fiu întemniţat pentru vina care mi se pune în seamă.

— Care?

— Hoţ de noapte.

— Tu, hoţ de noapte?! Rochefort, glumeşti?

— Înţeleg. Asta cere o lămurire, nu-i aşa?

— Mărturisesc că da.

— Bine, uite ce s-a întîmplat: într-o seară, după un chef straşnic la Reinard, la Tuileries, în tovărăşia ducelui de Harcourt, a lui Fontrailles, de Rieux şi alţii, ducelui de Harcourt îi trăsneşte să mergem la şterpelit pelerine pe Pont-Neuf, distracţie foarte la modă pe-atunci, scornită de ducele de Orléans.

— Erai nebun, Rochefort! La vîrsta ta?

— Nu, eram beat. Şi totuşi, fiindcă ideea asta nu mi se părea prea de soi, i-am propus cavalerului de Rieux să fim spectatori în loc de actori şi să ne cocoţăm pe calul de bronz, ca să vedem totul din lojă ca la teatru. Zis şi făcut. Mulţumită pintenilor călăreţului, de care ne-am folosit ca de nişte trepte, într-o clipă am fost pe cal. Şedeam cum nu se poate mai bine şi vedeam minunat. Vreo patru-cinci pelerine fuseseră şterpelite cu o nemaipomenită îndemînare, fără ca păgubaşii să crîcnească măcar, cînd nu ştiu ce nătărău mai puţin răbdător decît ceilalţi se porneşte să strige: „Săriţi!" şi ne aduce pe cap o patrulă de arcaşi. Ducele de Harcourt, Fontrailles şi încă vreo cîţiva o iau la fugă şi scapă, de Rieux vrea să facă la fel. Eu caut să-l ţin lîngă mine, spunîndu-i că n-au să ne descopere acolo sus. El, nu, să coboare, pune piciorul pe un pinten al statuii, pintenul se sfărîmă, de Rieux cade, îşi rupe un picior şi, în loc să tacă, începe să ţipe ca din gură de şarpe. Dau să sar şi eu jos, dar era prea tîrziu: am picat drept în braţele arcaşilor, care m-au dus la Châtelet, la închisoare, unde am dormit dus, fără să-mi pese, încredinţat că a doua zi scap. Trece o zi, trec două, trec opt zile; îi scriu cardinalului. În aceeaşi zi au venit după mine şi m-au dus la Bastilia; şi iată, sînt cinci ani de cînd zac acolo. Crezi că m-au întemniţat pentru crima de a mă fi cocoţat în spatele lui Henric al IV-lea, pe calul lui de bronz?

— Nu, ai dreptate, dragul meu Rochefort, nu poate să fie asta, dar pesemne că o să afli motivul.

— A, da, căci am uitat să te întreb: unde mă duci?

— La cardinal.

— Ce vrea de la mine?

— Nu ştiu. Şi apoi habar n-aveam că tocmai pe tine trebuia să te duc.

— Cu neputinţă. Tu, un favorit?

— Eu, favorit! izbucni d'Artagnan. O, bietul meu conte! Mă simt şi mai vîrtos cadet gascon decît în ziua cînd te-am întîlnit la Meung, ţi-aduci aminte, sînt aproape douăzeci şi doi de ani de atunci, ehei!

Şi oftă din adîncul inimii.

— Totuşi, cardinalul ţi-a încredinţat un ordin, nu-i aşa?

— Asta fiindcă mă găseam din întîmplare în anticameră şi mi s-a adresat mie, cum ar fi făcut cu oricare altul. Dar am rămas acelaşi locotenent de muşchetari şi, de nu mă înşel, sînt aproape douăzeci şi unu de ani de cînd port gradul ăsta.

— În sfîrşit, nu ţi s-a întîmplat nici o nenorocire, asta-i mare lucru.

— Păi ce nenorocire ai fi vrut să mi se întîmple? Un vers latinesc pe care l-am uitat, ori mai degrabă nu l-am ştiut niciodată ca lumea, spune: „Trăsnetul nu cade peste văi"; şi eu sînt o vale, dragul meu Rochefort, ba încă dintre cele mai joase.

— Şi Mazarin e acelaşi Mazarin?

— Mai mult ca oricînd, dragul meu. Se zice că s-ar fi însurat cu regina.

— Însurat?!

— Dacă nu-i bărbatul ei, atunci îi este amant, nici vorbă.

— Să rezişti unui Buckingham şi să cedezi unui Mazarin!

— Astea-s femeile! cugetă ca un filozof d'Artagnan.

— Femeile, mai înţeleg, dar reginele?

— Ei, Doamne, în privinţa asta reginele sînt de două ori femei.

— Spune-mi, Beaufort tot închis e?

— Tot. De ce?

— Eh, fiindcă m-a ajutat întotdeauna şi-ar fi putut să mă scape şi-acum.

— Cred că tu eşti mult mai aproape de libertate decît el. Aşa că tu ai să-l scapi pe el.

— Şi războiul...

— O să-l avem.

— Cu spaniolii?

— Nu, cu Parisul.

— Ce vrei să spui?

— N-auzi împuşcăturile?

— Ba da. Ei, şi?

— Sînt burghezii care-şi fac de lucru pînă una-alta.

— Crezi că s-ar putea ajunge undeva cu burghezii?

— Cum nu? ăştia promit, şi dacă s-ar găsi cineva să strîngă laolaltă toate cetele lor...

— Mare nenorocire să nu fii liber.

— Ei, Doamne, nu-ţi pierde nădejdea. Dacă Mazarin s-a gîndit să te caute, înseamnă ca are nevoie de tine; şi dacă are nevoie de tine, ce mai încolo şi încoace, te fericesc! Sînt ani de zile de cînd nimeni nu mai are nevoie de mine; uite unde-am ajuns.

— Te sfătuiesc să te plîngi.

— Ascultă, Rochefort. O înţelegere...

— Care?

— Ştii că sîntem prieteni buni.

— La naiba! Păstrez şi azi semnele acestei prietenii: trei împunsături de spadă!

— Ei bine, dacă ajungi iar în graţii, să nu mă uiţi.

— Onoarea lui Rochefort stă chezăşie, cu condiţia să faci şi tu la fel.

— Ne-am înţeles: bate palma.

— Prin urmare, prima oară cînd ai prilejul să vorbeşti de mine...

— Voi vorbi, dar tu?

— Voi face la fel.

— Ascultă, trebuie să vorbesc şi de prietenii tăi?

— Care prieteni?

— Athos, Porthos şi Aramis, i-ai uitat?

— Aproape.

— Ce mai e cu ei?

— Habar n-am.

— Adevărat?

— Da, Dumnezeu mi-e martor! Ne-am despărţit, aşa cum ştii. Trăiesc, asta-i tot ce pot să-ţi spun; din cînd în cînd mai aflu cîte ceva despre ei, dar de pe la alţii. Să mă ia naiba dacă ştiu prin ce colţ de lume or fi. Nu, pe legea mea, numai pe tine te mai am prieten, Rochefort.

— Şi faimosul... cum îi spunea flăcăului pe care l-am făcut sergent în regimentul piemontez?

— Planchet?

— Da, el. Şi cu faimosul Planchet ce mai e?

— S-a însurat, a luat fata unui cofetar de pe strada Lombards, doar se dădea în vînt după dulciuri; se cheamă că-i şi el în rîndul burghezilor parizieni şi, nici vorbă, în clipa asta s-a alăturat răzvrătiţilor. O să-l vezi pe păcătosul ăsta magistrat municipal, înainte să ajung eu căpitan.

— Haide, dragul meu d'Artagnan, puţin curaj! Roata se-nvîrteşte: de jos, te aduce sus. Astă-seară se schimbă poate şi soarta ta.

— Amin! rosti d'Artagnan, oprind trăsura.

— Ce faci? întrebă Rochefort.

— Am ajuns şi nu ţin să fiu văzut coborînd din trăsură; noi doi nu ne cunoaştem.

— Ai dreptate. Adio!

— Pe curînd, şi nu-ţi uita făgăduiala!

D'Artagnan încălecă şi porni din nou în fruntea escortei.

După cinci minute intrau în curtea Palatului Regal.

D'Artagnan urcă împreună cu întemniţatul pe scara cea mare, după care străbătură anticamera şi coridorul. Cînd ajunse la uşa cabinetului lui Mazarin şi se pregătea să-şi anunţe sosirea, Rochefort îi puse mîna pe umăr.

— D'Artagnan, zise el surîzînd, vrei să-ţi mărturisesc un lucru la care m-am gîndit tot drumul, văzînd grupurile de cetăţeni care ne ieşeau în cale şi care se uitau cu ochi arzători la tine şi la cei patru oameni ai tăi?

— Spune, rosti d'Artagnan.

— N-aveam decît să strig după ajutor, şi tu cu oamenii tăi aţi fi fost sfîşiaţi, iar eu aş fi fost liber.

— De ce n-ai făcut-o? întrebă d'Artagnan.

— Haida-de! i-o întoarse Rochefort. Ne-am legat prieteni! Ei, de-ar fi fost altcineva cu escorta, nu zic nu...

D'Artagnan îşi plecă fruntea.

„Oare Rochefort să fi devenit mai bun decît mine?" cugetă el.

Şi ceru să fie anunţat ministrului.

— Să intre domnul de Rochefort, sună vocea nerăbdătoare a lui Mazarin, de îndată ce auzi rostindu-se cele două nume. Şi rugaţi pe domnul d'Artagnan să aştepte: nu am isprăvit încă cu el.

Aceste cuvinte îl umplură de bucurie pe d'Artagnan. Aşa cum spusese, nimeni nu mai avea nevoie de el de multă vreme şi stăruinţa lui Mazarin în privinţa sa i se părea un semn bun. Cît despre Rochefort, stăruinţa aceasta a cardinalului avu darul să-l pună şi mai mult în gardă. Trecu pragul încăperii şi-l găsi pe Mazarin aşezat la masa de lucru, în veşmîntul său obişnuit, adică acela de monsenior; ceea ce era, la urma urmei, veşmîntul abaţilor din acea vreme, cu deosebirea că el purta ciorapi şi mantie violetă.

Uşile se închiseră, Rochefort trase cu coada ochiului spre Mazarin şi privirile li se încrucişară.

Ministrul nu se schimbase cîtuşi de puţin, era bine pieptănat, bine frizat, bine parfumat şi, mulţumită acestei cochetării, părea mai tînăr. Cît despre Rochefort, cu el era altă poveste: cei cinci ani de temniţă îl îmbătrîniseră grozav pe acest vrednic prieten al domnului de Richelieu; părul negru îi albise cu totul şi arămiul feţei lăsase locul unei palori adînci, de om vlăguit. Zărindu-l, Mazarin clătină uşor şi aproape nevăzut din cap, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Iată un om care nu mi se mai pare bun de mare lucru."

După o tăcere destul de lungă, într-adevăr, dar care lui Rochefort i se păru o veşnicie, Mazarin scoase la iveală o scrisoare deschisă dintr-un vraf de hîrtii şi o arătă gentilomului:

— Am găsit aici o scrisoare prin care îţi ceri libertatea, domnule Rochefort. Prin urmare te afli în temniţă?

La această întrebare, Rochefort tresări.

— Dar mi se pare că Eminenţa-Voastră o ştie mai bine ca oricine, spuse el.

— Eu? Nicidecum! La Bastilia mai sînt o mulţime de oameni închişi încă de pe vremea domnului de Richelieu, cărora nu le cunosc nici măcar numele.

— O, cu mine însă e altceva, monseniore! Numele meu nu vă era necunoscut, deoarece din ordinul Eminenţei-Voastre am fost dus de la Châtelet la Bastilia.

— Crezi?

— Sînt sigur.

— Da, într-adevăr, parcă mi-aduc aminte; n-ai refuzat dumneata cîndva să faci o călătorie pentru regină la Bruxelles?

— Aha! făcu Rochefort. Va să zică ăsta-i adevăratul motiv? Sînt cinci ani de zile de cînd îl tot caut. Şi nici nu-mi trecea prin minte, prostul de mine!

— Dar eu n-am spus că acesta e motivul arestării dumitale. Să ne înţelegem, îţi pun doar o întrebare, atîta tot: n-ai refuzat dumneata să pleci la Bruxelles, în serviciul reginei, în vreme ce-ai acceptat să pleci în serviciul răposatului cardinal?

— Tocmai pentru că am fost acolo în serviciul cardinalului, nu mă puteam întoarce spre a o sluji pe regină. Am fost la Bruxelles într-o împrejurare cumplită. Era pe vremea conspiraţiei lui Chalais. Mă dusesem acolo ca să surprind corespondenţa lui Chalais cu arhiducele, şi, încă în acele zile fiind recunoscut, era cît pe ce să fiu sfîşiat. Cum aţi fi vrut să mă reîntorc?! Aş fi pierdut-o pe regină, în loc să o slujesc.

— Ei bine, pricepi, iată cum gîndurile cele mai bune sînt rău înţelese, dragul meu domn de Rochefort. Regina nu a văzut în refuzul dumitale decît un refuz, pur şi simplu; avusese multe motive să se plîngă de dumneata pe vremea răposatului cardinal!

Rochefort rîse dispreţuitor.

— Tocmai pentru că l-am slujit cu credinţă pe cardinalul Richelieu împotriva reginei, după moartea sa trebuia să înţelegeţi, monseniore, că v-aş sluji cu aceeaşi credinţă împotriva oricui.

— Eu, domnule de Rochefort, rosti Mazarin, eu nu sînt domnul de Richelieu, care ţinea să devină atotputernic; eu sînt un simplu ministru care nu are nevoie de slujitori, fiind el însuşi slujitorul reginei. Or, maiestatea-sa este foarte susceptibilă; pesemne că a aflat de refuzul dumitale, pesemne că l-a socotit drept o declaraţie de război şi, ştiind cît preţuieşti şi, în consecinţă, socotindu-te primejdios, dragul meu domn de Rochefort, pesemne că mi-a poruncit să mă asigur în privinţa dumitale. Iată pentru ce te găseşti la Bastilia.

— Ei bine, monseniore, zise Rochefort, mi se pare că dacă numai dintr-o greşeală mă găsesc la Bastilia...

— Da, da, continuă Mazarin, totul se poate îndrepta. Desigur, dumneata eşti în măsură să înţelegi anumite lucruri şi, o dată ce le înţelegi, să duci aceste lucruri la bun sfîrşit.

— Aceasta era şi părerea cardinalului Richelieu, şi admiraţia mea pentru acest mare om creşte şi mai mult, de vreme ce aveţi bunăvoinţa să-mi spuneţi că şi dumneavoastră o împărtăşiţi.

— E adevărat, încuviinţă Mazarin. Cardinalul se dovedea foarte iscusit, lucru ce-l făcea mult superior mie, care sînt un om simplu şi fără ascunzişuri. Eu am o francheţe prea franţuzească şi asta îmi dăunează.

Rochefort îşi muşcă buzele ca să nu zîmbească.

— Aşadar, merg de-a dreptul la ţintă. Am nevoie de prieteni de nădejde, de slujitori credincioşi. Şi cînd spun: am nevoie, înţeleg: regina are nevoie. Nu fac nimic fără ordinul reginei, pricepi? Eu nu sînt ca domnul cardinal de Richelieu, care făcea totul după bunul său plac. De aceea nu voi fi niciodată un om mare ca el, în schimb sînt un om bun, domnule de Rochefort, şi sper să ţi-o pot dovedi.

Rochefort cunoştea această voce catifelată în care se strecura din cînd în cînd cîte un şuierat ca de viperă.

— Sînt gata să vă cred, monseniore, glăsui el, cu toate că, în ce mă priveşte, am avut puţine dovezi de bunătatea despre care vorbeşte Eminenţa-Voastră. Nu uitaţi, monseniore, continuă Rochefort, văzînd tresărirea pe care ministrul încercase să şi-o stăpînească – nu uitaţi că de cinci ani mă aflu la Bastilia şi că nimic nu te face să vezi mai strîmb lucrurile decît faptul că le priveşti de după gratii.

— O, domnule de Rochefort, ţi-am mai spus doar, eu nu sînt cu nimic vinovat de întemniţarea dumitale. Regina... (mînie de femeie şi de prinţesă, ce vrei! Dar lucrurile astea trec aşa cum au venit, şi pe urma omul nici nu se gîndeşte la ce-a fost...)

— Înţeleg, monseniore, că nu se mai gîndeşte ea, care a petrecut cinci ani la Palatul Regal, în mijlocul serbărilor şi al curtenilor; dar eu, care am stat aceşti ani la Bastilia...

— Ei, Doamne, dragul meu domn de Rochefort, crezi oare că Palatul Regal e un lăcaş prea vesel? Nu, nici gînd. Am avut şi noi mari necazuri, te asigur. Dar uite, să nu mai vorbim de toate acestea. Eu joc cu cărţile pe masă, ca de obicei. Spune, eşti de-ai noştri, domnule de Rochefort?

— Trebuie să înţelegeţi, monseniore, că doar atît aştept dar nu mai ştiu nimic din ce se petrece pe lumea asta. La Bastilia nu se discută politică decît cu soldaţii şi cu temnicerii, şi nici nu vă închipuiţi, monseniore, cît de puţin ştiu oamenii aceştia din tot ce se petrece. În privinţa asta eu am rămas încă la domnul Bassompierre... Oare se numără şi astăzi printre cei şaptesprezece seniori?

— A murit, domnule, şi asta e o mare pierdere. Era un om devotat reginei şi asemenea oameni sînt rari.

— La naiba, cred şi eu! zise Rochefort. Atunci cînd îi aveţi, îi trimiteţi la Bastilia.

— Dar cum dovedeşti devotamentul? întrebă Mazarin.

— Prin acţiune, răspunse Rochefort.

— A, da, acţiune! făcu ministrul, gînditor. Dar unde găseşti oameni de acţiune?

Rochefort clătină din cap:

— Ei nu lipsesc niciodată, monseniore, numai că dumneavoastră nu ştiţi să-i căutaţi.

— Nu ştiu să-i caut?! Ce vrei să spui, dragă domnule Rochefort? Învaţă-mă dumneata. Dumneata trebuie să fi învăţat multe în intimitatea răposatului cardinal. A, era un om atît de mare!

— Monseniorul nu se va supăra dacă îl voi mustra?

— Eu, niciodată! Ştii bine că mi se poate spune orice. Mă străduiesc să mă fac iubit şi nu temut.

— Ei bine, monseniore, în celula mea e un proverb zgîriat pe zid cu vîrful unui cui.

— Şi cum sună acest proverb? întrebă Mazarin.

— Iată-l, monseniore: „Cum e stăpînul.."

— Îl ştiu: „... aşa e şi sluga".

— „... aşa e şi slujitorul". O mică schimbare pe care oamenii devotaţi de care v-am vorbit adineauri au făcut-o pentru mulţumirea lor personală.

— Ei, şi ce vrea să spună proverbul?

— Vrea să spună că domnul de Richelieu a ştiut să găsească slujitori devotaţi cu zecile.

— El, ţinta tuturor pumnalelor? El, care şi-a petrecut viaţa apărîndu-se de atîtea lovituri?

— Dar a izbutit să se apere pînă la urmă, cu toate că erau lovituri cumplite. Pentru că, dacă avea duşmani fără de pereche, avea şi prieteni fără de pereche.

— E tocmai ceea ce vreau şi eu!

— Am cunoscut oameni, continuă Rochefort, socotind că a sosit clipa să-şi ţină făgăduiala faţă de d'Artagnan – am cunoscut oameni care prin iscusinţa lor au înşelat de sute de ori agerimea cardinalului; cu vitejia lor i-au doborît gărzile şi spionii; oameni care, fără bani, fără sprijin, fără înlesniri, au ajutat unui cap încoronat să-şi păstreze coroana şi l-au făcut pe cardinal să ceară pace.

— Numai că oamenii de care vorbeşti, zise Mazarin, surîzînd tainic, văzînd că Rochefort ajunge singur acolo unde voia el să-l aducă – oamenii aceştia nu erau devotaţi cardinalului, de vreme ce luptau împotriva lui.

— Nu, cu toate că ar fi fost mai bine răsplătiţi. Dar ei au avut nenorocul să rămînă devotaţi aceleiaşi regine pentru care adineauri căutaţi slujitori.

— Cum de ştii dumneata toate aceste lucruri?

— Le ştiu pentru că oamenii aceştia erau pe atunci duşmanii mei, pentru că au luptat împotriva mea, pentru că le-am făcut tot răul de care am fost în stare, iar ei mi l-au întors cum s-au priceput mai bine, pentru că unul dintre ei, cu care am avut cel mai mult de-a face, mi-a dat o lovitură de spadă – sînt aproape şapte ani din ziua aceea: era a treia oară cînd mă lovea aceeaşi mîna... sfîrşitul unei vechi răfuieli.

— Ah! exclamă Mazarin cu o admirabilă naivitate. De-aş cunoaşte şi eu asemenea oameni!

— Eh, monseniore, aveţi unul la uşă de mai bine de şase ani, şi timp de şase ani şi mai bine nu l-aţi socotit bun de nimic.

— Cine este?

— Domnul d'Artagnan.

— Gasconul acela?! făcu Mazarin cu o mirare desăvîrşit jucată.

— Gasconul acesta a salvat o regină şi l-a silit pe domnul de Richelieu să recunoască deschis că, în ce priveşte îndemînarea, iscusinţa şi politica, nu era decît un învăţăcel.

— Adevărat?

— Întocmai aşa cum am cinstea să spun excelenţei-voastre.

— Povesteşte-mi şi mie, dragă domnule de Rochefort.

— Asta-i cam greu, monseniore, spuse gentilomul surîzînd.

— Atunci o să-mi povestească el însuşi.

— Nu cred, monseniore.

— Şi de ce n-ar face-o?

— Pentru că secretul nu-i aparţine, ci, aşa cum v-am spus, e secretul unei mari regine.

— Şi s-a încumetat de unul singur să ducă la bun sfîrşit o asemenea ispravă?

— Nu, monseniore, avea trei prieteni, trei viteji care îl ajutau, vitejii care vi-i doreaţi dumneavoastră adineauri.

— Şi spui că aceşti patru oameni erau uniţi?

— Ca şi cînd tuspatru n-ar fi fost decît un singur om, ca şi cînd aceste patru inimi ar fi bătut în acelaşi piept; şi, într-adevăr, cîte n-au făcut ei împreună!

— Dragă domnule de Rochefort, zău, nici nu-ţi pot spune cum mi-ai stîrnit curiozitatea. N-ai vrea să-mi istoriseşti şi mie această întîmplare?

— Nu pot, în schimb am să vă spun o poveste, un adevărat basm, vă asigur, monseniore.

— O, te ascult, domnule de Rochefort; îmi plac foarte mult poveştile.

— Adevărat, monseniore? întrebă Rochefort, străduindu-se să citească ceva pe această faţă fină şi vicleană.

— Da.

— Fie, atunci ascultaţi! A fost odată o regină... o regină, puternică, regina unuia dintre cele mai mari regate ale lumii, căreia un mare ministru îi voia mult rău, pentru că îi dorise cîndva prea mult bine. Nu vă căzniţi să ghiciţi cine este, monseniore, căci vă căzniţi în zadar! Toate acestea s-au petrecut cu mult înainte să fi venit dumneavoastră în regatul unde domnea această regină. Şi iată că soseşte la curte un ambasador viteaz, atît de bogat şi atît de chipeş, încît toate femeile erau nebune după el şi însăşi regina, drept mulţumire, fără îndoială pentru felul cum ştiuse să rezolve problemele de stat, are nesocotinţa să-i dăruiască o anume podoabă atît de însemnată, că nu se putea găsi o alta care să o înlocuiască. Cum această podoabă era un dar primit din partea regelui, ministrul l-a sfătuit pe rege să-i ceară reginei s-o poarte la viitorul bal. E de prisos să vă spun, monseniore: ministrul ştia prea bine că podoaba plecase o dată cu ambasadorul şi ambasadorul se găsea acum foarte departe, dincolo de mări. Marea regină era pierdută! Pierdută ca şi cea mai umilă dintre supusele ei, fiindcă ea se prăbuşea de la înălţimea măririi ei.

— Adevărat! făcu Mazarin.

— Ei bine, monseniore, patru oameni hotărîră să o salveze. Aceşti patru oameni nu erau nici prinţi, nici duci, nici dintre puternicii vremii şi nici măcar bogaţi; erau patru soldaţi inimoşi, cu braţul oţelit şi cu spada gata oricînd de luptă. Şi au plecat. Ministrul ştia de plecarea lor şi le-a înşiruit în cale o mulţime de oameni, vrînd să-i împiedice să-şi atingă ţinta: Trei au fost scoşi din luptă de către aceşti nenumăraţi duşmani; unul singur a ajuns la ţărmul mării, omorînd sau rănind pe cei care-i stăteau în cale, a trecut marea şi s-a întors aducînd măreţei regine acea podoabă pe care ea şi-a putut-o prinde la umăr în ziua balului; puţin a lipsit să nu-l dea pierzării pe ministru. Ce spuneţi de isprava asta, monseniore?

— Magnific! murmură Mazarin, visător.

— Aflaţi că ştiu încă vreo zece la fel.

Mazarin nu mai scotea o vorbă, se gîndea. Trecură aşa cinci sau şase minute.

— Nu vreţi să mă întrebaţi nimic, monseniore? zise Rochefort.

— Ba da: spui că domnul d'Artagnan era unul din aceşti patru oameni?

— El a dus la bun sfîrşit totul.

— Şi ceilalţi cine erau?

— Monseniore, îngăduiţi-mi să las în grija domnului d'Artagnan să vi-i numească. Erau prietenii lui, nu ai mei. El singur ar avea oarecare înrîurire asupră-le, şi-apoi eu nici nu-i cunosc sub adevăratul lor nume.

— Nu ai încredere în mine, domnule de Rochefort. Bine, voi vorbi deschis pînă la capăt: am nevoie de dumneata, de el, de toţi!

— Să începem cu mine, monseniore, de vreme ce aţi trimis să mă aducă încoace şi mă aflu aici, pe urmă veţi trece şi la ceilalţi. Curiozitatea mea sa nu vă mire: cînd ai stat cinci ani în temniţă, nu te supără cîtuşi de puţin să ştii unde vei fi trimis.

— Dumneata, dragă domnule de Rochefort, vei avea un post de încredere: te vei duce la Vincennes, unde se află închis domnul de Beaufort şi nu-l vei scăpa din ochi. Bine, dar ce-i cu dumneata?

— Îmi propuneţi ceva imposibil, rosti Rochefort, clătinînd dezamăgit din cap.

— Cum adică imposibil? Şi de ce ţi se pare imposibil?

— Pentru că domnul de Beaufort este unul dintre prietenii mei, sau, mai curînd, eu sînt unul dintre prietenii lui; aţi uitat oare, monseniore, că mi-a fost chezaş în faţa reginei?

— Domnul de Beaufort a devenit de atunci duşmanul statului.

— Da, se prea poate, monseniore; cum eu însă nu sînt nici rege, nici regină, nici ministru, nu-l socotesc duşman şi nu pot primi ceea ce îmi propuneţi.

— Asta numeşti dumneata devotament? Te felicit! Devotamentul dumitale nu te angajează prea mult, domnule de Rochefort.

— Şi apoi, monseniore, continuă Rochefort, veţi înţelege că a ieşi de la Bastilia ca să intri la Vincennes nu înseamnă decît să schimbi temniţa.

— Spune mai degrabă că eşti din tabăra domnului de Beaufort, ar fi mai cinstit din partea dumitale.

— Monseniore, stau închis de atîta vreme, încît nu mai ţin cu nimeni: ţin doar cu cerul liber. Găsiţi orice altceva pentru mine, trimiteţi-mă în misiune, daţi-mi oricîte însărcinări, dar să călătoresc, dacă e cu putinţă!

— Dragă domnule de Rochefort, spuse Mazarin cu o undă de zeflemea în glas, te depăşeşte zelul. Te socoteşti încă tînăr, fiindcă îţi simţi inima tînără, dar puterile te-ar trăda. Crede-mă: ceea ce îţi trebuie în clipa de faţă este odihna. Hei, să vină cineva!

— Aşadar, nu hotărîţi nimic în privinţa mea, monseniore?

— Dimpotrivă, am hotărît.

Bernouin intră în încăpere.

— Cheamă un ofiţer, rosti Mazarin, apoi adăugă în şoaptă: Şi rămîi lîngă mine.

Ofiţerul se arătă numaidecît. Cardinalul aşternu cîteva cuvinte pe o foaie de hîrtie, pe care o întinse ofiţerului şi dădu din cap în chip de salut.

— Adio, domnule de Rochefort!

Rochefort se înclină respectuos.

— Văd, monseniore, că voi fi dus iarăşi la Bastilia.

— Eşti inteligent.

— Mă întorc acolo, monseniore, dar vă repet, nu ştiţi să vă slujiţi de mine şi rău faceţi.

— De dumneata, prietenul duşmanilor mei!

— Ce vreţi! Trebuia să mă faceţi duşmanul duşmanilor dumneavoastră.

— Îţi închipui cumva că numai dumneata singur exişti pe lume, domnule de Rochefort? Crede-mă, voi găsi oameni mai buni decît dumneata.

— V-o doresc, monseniore.

— Destul. Acum, du-te! A, să nu uit: ar fi de prisos să-mi mai scrii, domnule de Rochefort, scrisorile dumitale ar fi ca şi pierdute.

— Am scos castanele din foc pentru altul, murmură Rochefort, retrăgîndu-se spre uşă. Şi dacă d'Artagnan nu va fi mulţumit cînd am să-i povestesc cum l-am lăudat, înseamnă că-i un cusurgiu. Dar pe unde naiba mă duc?

Într-adevăr, îl duceau spre scara cea mică, în loc să iasă prin anticameră, unde aştepta d'Artagnan. În curte se aflau trăsura şi cei patru din escortă care îl aduseseră încoace; zadarnic se uită însă după prietenul său.

„A-a! îşi zise Rochefort în sinea lui. Asta schimbă grozav lucrurile! Şi dacă e tot atîta puhoi de oameni pe străzi, mda! voi încerca să-i arăt lui Mazarin că, slavă Domnului! mai sînt bun şi la altceva decît să păzesc un întemniţat."

Şi sări în trăsură cu sprinteneala unuia de douăzeci şi cinci de ani.

IV

ANNA DE AUSTRIA LA PATRUZECI ŞI ŞASE DE ANI

Rămas singur cu Bernouin, Mazarin stătu un timp pe gînduri; ştia multe şi totuşi nu ştia încă destul. Mazarin trişa – e un amănunt pe care ni l-a păstrat Brienne: el numea asta a profita de situaţie. Hotărî deci să nu înceapă partida cu d'Artagnan pînă nu va cunoaşte toate cărţile adversarului.

— Monseniorul nu mai are nimic de poruncit? întrebă Bernouin.

— Ba da, răspunse Mazarin. Luminează-mi calea, mă duc la regină.

Bernouin luă o lumînare şi o apucă înainte.

O trecere tainică ducea de la apartamentele şi cabinetul de lucru al lui Mazarin la apartamentele reginei: de acest coridor se folosea cardinalul ca să ajungă oricînd la Anna de Austria.

Intrînd în dormitorul aflat la capătul coridorului, Bernouin o întîlni pe doamna Beauvais. Doamna Beauvais şi Bernouin erau martorii apropiaţi ai acestei iubiri tîrzii, şi doamna Beauvais se oferi să-l anunţe pe cardinal Annei de Austria, care se găsea în camera de rugăciune, împreună cu micuţul Ludovic al XIV-lea.

Anna de Austria, aşezată într-un fotoliu încăpător, cu cotul sprijinit de masă şi cu fruntea în palmă, se uita la regescul vlăstar care stătea tolănit pe covor şi răsfoia o carte groasa despre războaie. Era o regina care ştia de minune să se plictisească cu măreţie; rămînea cîteodată ceasuri întregi închisă în odaia ei sau în camera de rugăciune, fără să citească, nici să se roage.

Cît despre cartea cu care îşi trecea vremea regele era un Quintus Curtius împodobit cu gravuri ce înfăţişau faptele de vitejie ale lui Alexandru.

Doamna Beauvais se ivi în pragul camerei de rugăciune şi-l anunţă pe cardinalul Mazarin.

Copilul se ridică în genunchi, cu sprîncenele încruntate, şi se uită întrebător la maică-sa:

— De ce intră aşa, fără se ceară audienţă?

Anna roşi uşor.

— Este important, spuse ea, în timpurile pe care le trăim, ca primul ministru să poată veni oricînd să încunoştiinţeze regina de ceea ce se petrece, fără a stîrni curiozitatea sau comentariile întregii curţi.

— Mi se pare însă că domnul de Richelieu nu intra aşa, răspunse copilul, îndărătnic.

— Cum de-ţi aduci aminte ce făcea domnul de Richelieu? Nu poţi şti acest lucru, erai prea mic pe-atunci.

— Eu nu-mi aduc aminte; am întrebat şi mi s-a spus.

— Şi cine ţi-a spus? urmă Anna de Austria, cu un gest de supărare greu stăpînită.

— Ştiu că nu trebuie să numesc niciodată pe cei care răspund la întrebările mele, rosti copilul, fiindcă altfel nu voi mai afla nimic.

În clipa aceea intră Mazarin. Regele se ridică îndată, luă cartea de jos, o închise şi o puse pe masă, rămînînd în picioare, ca să-l silească şi pe Mazarin să stea în picioare.

Mazarin urmărea cu ochiul sau inteligent toată această scenă, vrînd parcă să ghicească ceea ce se petrecuse mai înainte.

Se înclină respectuos în faţa reginei şi făcu o adîncă plecăciune în faţa regelui, care îi răspunse cu o semeaţă aplecare a capului, dar o privire a mamei sale îl mustră că se lasă pradă urii, pe care Ludovic al XIV-lea o nutrea încă de mic faţă de cardinal, şi atunci el primi cu surîsul pe buze salutul ministrului.

Anna de Austria căuta să citească pe faţa lui Mazarin motivul acestei vizite neaşteptate, căci cardinalul venea la ea de obicei atunci cînd toată lumea se retrăsese.

Ministrul făcu un semn aproape nevăzut din cap şi regina se adresă doamnei Beauvais:

— E timpul ca regele să se culce. Cheamă-l pe Laporte.

Regina îi spusese de două sau de trei ori micuţului Ludovic să meargă la culcare şi de fiece dată copilul stăruise cu drăgălăşenie să mai rămînă. De astă dată însă nu scoase o vorbă – păli doar şi-şi muşcă buzele.

În clipa următoare intră Laporte. Copilul păşi ţeapăn spre el, fără să-şi îmbrăţişeze mama.

— Vai, Ludovic! exclamă regina. Nu mă săruţi?

— Credeam că sînteţi supărată pe mine, doamnă, de vreme ce mă alungaţi!

— Nu te alung: ai fost bolnav de vărsat, eşti încă slăbit şi mă tem să nu te obosească veghea prea tîrzie.

— În schimb astăzi, cînd m-aţi trimis în Parlament ca să dau acele decrete nedrepte care au făcut poporul să murmure, nu v-aţi temut cîtuşi de puţin.

— Sire, interveni Laporte, vrînd să schimbe vorba, cui doreşte maiestatea-voastră să dea sfeşnicul?

— Cui vrei tu, Laporte, răspunse copilul, şi adăugă îndată apăsat: Numai lui Mancini, nu.

Mancini era un nepot al cardinalului, un copil pe care Mazarin îl aciuase pe lîngă rege şi asupra căruia Ludovic al XIV-lea revărsa o parte din ura pe care o nutrea faţă de ministru.

Şi regele plecă fără să-şi îmbrăţişeze mama şi fără să-l salute pe cardinal.

— Minunat! făcu Mazarin. Îmi place să văd că maiestatea-sa e crescut în silă faţă de prefăcătorie.

— Cum adică?! întrebă regina cu un aer aproape sfios.

— Mi se pare că ieşirea regelui nu are nevoie de comentarii; de altfel, maiestatea-sa nici nu-şi dă osteneala să ascundă cît de puţină afecţiune îmi poartă; asta însă nu mă împiedică să-i fiu cu totul devotat, cum îi sînt şi maiestăţii-voastre.

— Îţi cer iertare pentru el, cardinale, murmură regina. E un copil care nu poate încă să-şi dea seama de tot ce-ţi datorează.

Cardinalul zîmbi.

— Ai venit, fără îndoială, pentru o chestiune importantă, continuă regina. Despre ce e vorba?

Mazarin se aşeză, ori mai curînd se tolăni într-un jilţ şi rosti melancolic:

— Ei, după cît se pare, vom fi siliţi să ne despărţim, şi asta cît de curînd, afară numai dacă vei duce devotamentul domniei-tale faţă de mine atît de departe, încît să mă urmezi în Italia.

— Şi pentru ce toate acestea?

— Pentru că, reluă Mazarin, aşa cum glăsuieşte opera Thisbé:

Urzeşte lumea toată iubirea să ne sfarme.

— Glumeşti, domnule! zise regina, încercînd să-şi recapete ceva din vechea-i demnitate.

— Vai, nu, doamnă! replică Mazarin. Nu glumesc deloc. Mai degrabă aş plînge, te rog să mă crezi, şi aş avea de ce, căci ia aminte la cuvintele mele:

Urzeşte lumea toată iubirea să ne sfarme.

Or, cum faci parte din această lume, vreau să spun că şi domnia-ta mă părăseşte.

— Cardinale!

— Eh, Doamne, nu te-am văzut surîzînd ieri atît de binevoitor ducelui de Orléans, ori mai curînd la ceea ce-ţi spunea!

— Şi ce anume îmi spunea?

— „Acest Mazarin e toată piedica; să plece şi totul va fi bine." Iată ce-ţi spunea, doamnă.

— Şi ce-ai fi vrut să fac?

— O, doamnă, eşti regină, aşa mi se pare!

— Frumoasă domnie la bunul plac al oricărui mîzgălitor de hîrtie din Palatul Regal şi al oricărui biet gentilom din ţară.

— Cu toate acestea, eşti destul de puternică pentru a-i îndepărta pe cei care-ţi displac.

— Adică pe cei care îţi displac dumitale! răspunse regina.

— Mie?!

— Fără îndoială. Cine a alungat-o pe doamna de Chevreuse, care a fost persecutată doisprezece ani sub cealaltă domnie?

— O intrigantă care voia să continue împotriva mea uneltirile începute împotriva domnului de Richelieu!

— Cine a alungat-o pe doamna de Hautefort, această prietenă desăvîrşită, încît a refuzat favorurile regelui ca să-mi rămînă credincioasă?

— O mironosiţă ce-ţi spunea seară de seară, în timp ce-ţi scotea rochia, că-ţi pierzi sufletul iubind un preot, ca şi cînd trebuie să fii preot dacă eşti cardinal!

— Cine a dispus arestarea domnului de Beaufort?

— Un zăbăuc care nu vorbea decît de asasinarea mea, nici mai mult, nici mai puţin!

— Vezi bine, cardinale, urmă regina. Duşmanii dumitale sînt şi ai mei.

— Nu e destul, doamnă, ar trebui ca prietenii domniei-tale să fie şi ai mei.

— Prietenii mei, domnule!... (Regina clătină din cap) Vai! Eu nu am prieteni!

— Cum de nu mai ai prieteni la bine, atunci cînd i-ai avut la rău?

— Pentru că la bine i-am dat uitării, domnule: am făcut ca regina Maria de Medicis, care, după întoarcerea din primul exil, a arătat numai dispreţ faţă de toţi cîţi suferiseră pentru ea, şi care, surghiunită a doua oară, a murit la Colonia, părăsită de toată lumea, ba pînă şi de fiul ei, fiindcă la rîndu-i toată lumea o dispreţuia.

— Tocmai, să vedem, murmură Mazarin. N-ar fi timpul să îndreptăm greşeala? Caută printre prietenii domniei-tale pe cei mai vechi.

— Ce vrei să spui, domnule?

— Nimic altceva decît ceea ce am spus: caută.

— Vai, eu nu am influenţă asupra nimănui, oricît aş privi în jurul meu. Domnul, ca de obicei, se lasă condus de un favorit: ieri era Choisy, astăzi este La Rivière, mîine va fi altul. Prinţul este condus de vicar, condus la rîndul său de către doamna de Guéménée.

— De aceea, doamnă, nu ţi-am spus să cauţi printre prietenii de astăzi, ci printre cei de odinioară.

— Printre prietenii mei de odinioară? făcu regina.

— Da, printre prietenii de odinioară, printre cei care te-au ajutat să lupţi împotriva ducelui de Richelieu şi chiar să-l învingi.

— Oare unde vrea să ajungă, murmură regina, uitîndu-se cu nelinişte la cardinal.

— Da, urmă acesta. În unele împrejurări, maiestatea-ta a ştiut, cu inteligenţa vie şi subtilă care o caracterizează şi cu ajutorul prietenilor, să respingă atacurile acestui duşman.

— Eu..., îngînă regina. Eu am suferit, atîta tot.

— Da, încuviinţă Mazarin, aşa cum suferă femeile, adică răzbunîndu-se. Hai să spunem lucrurilor pe nume! Îl cunoşti pe domnul de Rochefort?

— Domnul de Rochefort nu se număra printre prietenii mei, răspunse regina. Dimpotrivă, printre duşmanii cei mai înverşunaţi, unul dintre cei mai credincioşi oameni ai cardinalului. Credeam că ştii asta.

— O ştiu atît de bine, rosti Mazarin, încît l-am trimis la Bastilia.

— Şi nu mai e acolo? întrebă regina.

— Ba da, linişteşte-te, e tot acolo; de altfel, n-am pomenit de el decît ca să ajung la altcineva. Îl cunoşti pe domnul d'Artagnan? continuă Mazarin, privind-o în faţă pe regină.

Anna de Austria primi lovitura drept în inimă. „Să fi fost oare gasconul indiscret? se întrebă ea. Şi urmă cu glas tare:

— D'Artagnan! Stai puţin. Da, desigur, numele mi-e cunoscut. D'Artagnan, un muşchetar care iubea pe una dintre slujitoarele mele, o biată copilă care a murit otrăvită din pricina mea.

— Asta-i tot? întrebă Mazarin.

Regina îl privi cu mirare.

— Dar, domnule, zise ea, mi se pare că mă supui unui interogatoriu?

— La care, în orice caz, rosti Mazarin cu veşnicul său surîs şi cu vorba-i blîndă dintotdeauna, vei răspunde după bunul plac.

— Spune lămurit ceea ce doreşti, domnule, şi eu voi răspunde la fel de lămurit, i-o întoarse regina, cu o umbră ce nerăbdare în glas.

— Iată, doamnă, începu Mazarin, înclinîndu-se. Doresc să împarţi cu mine prietenia acestor oameni, aşa cum şi eu am împărţit cu domnia-ta puţina iscusinţă şi puţinul talent pe care cerul mi le-a dăruit. Situaţia e gravă şi va trebui să luăm măsuri energice.

— Iarăşi?! făcu regina. Credeam că am pus capăt la toate acestea o dată cu domnul de Beaufort.

— Hm, domnia-ta n-ai văzut decît şuvoiul pornit să răstoarne totul în calea sa şi nu ai luat aminte la apele liniştite. Dar există în Franţa un proverb despre apele acestea liniştite.

— Continuă, spuse regina.

— Ei bine, urmă Mazarin, în fiece zi îndur afronturile prinţilor şi valeţilor plini de titluri ai domniei-tale, nişte marionete, care nu văd că eu ţin sforile şi nu ghicesc, sub masca sobră a răbdării mele, rîsul omului scos din fire care şi-a jurat sieşi să fie într-o zi cel mai tare. L-am arestat pe domnul de Beaufort, e adevărat, dar el era cel mai puţin primejdios dintre toţi: a mai rămas prinţul...

— Învingătorul de la Rocroy! Te-ai gîndit la asta?

— Da, doamnă, şi încă foarte des; dar pazienza, cum spuneam noi, italienii. Apoi, după domnul de Condé, e ducele de Orléans.

— Ce tot vorbeşti? Întîiul prinţ de sînge regesc, unchiul regelui?

— Nu întîiul prinţ de sînge regesc, nu unchiul regelui, ci conspiratorul laş, care, sub cealaltă domnie, împins de firea-i schimbătoare şi plină de toane, ros de păcate ascunse, sfîşiat de o jalnică ambiţie, invidios pe tot ce-l întrecea în cinste şi curaj, mînios de a nu fi nimic din pricina nulităţii lui, s-a făcut ecoul tuturor clevetirilor, s-a făcut sufletul tuturor urzelilor, stîrnindu-i pe toţi acei oameni de treabă care au avut nerozia să se încreadă în cuvîntul unuia cu sînge regesc în vine şi de care el s-a lepădat atunci cînd i-a văzut că urcă pe eşafod! Nu întîiul prinţ de sînge regesc, nu unchiul regelui, o repet, ci ucigaşul lui Chalais, al lui Montmorency şi al lui Cinq-Mars, care încearcă să facă astăzi acelaşi joc şi care îşi închipuie că va cîştiga partida fiindcă a schimbat adversarul şi fiindcă, în loc să aibă în faţă un om care ameninţă, are unul care zîmbeşte. Dar se înşală, n-a cîştigat nimic urzind pierzania domnului de Richelieu; şi eu n-am interesul să las în preajma reginei acest grăunte de discordie, cu care răposatul cardinal i-a făcut sînge rău regelui douăzeci de ani în şir.

Anna se împurpură şi îşi ascunse faţa în palme.

— Nu vreau cîtuşi de puţin să umilesc pe maiestatea-ta, continuă Mazarin, ceva mai calm, dar în acelaşi timp cu o ciudată siguranţă în glas. Vreau ca regina să fie respectată şi respectat ministrul ei, căci în ochii tuturor eu nu sînt decît atît. Maiestatea-ta ştie că eu nu sînt o marionetă venită aici din Italia, aşa cum spun atîţia; şi vreau ca toată lumea să ştie asta, deopotrivă cu maiestatea-ta.

— Bine, şi eu ce trebuie să fac? zise Anna de Austria copleşită de acest glas dominator.

— Trebuie să cauţi să-ţi aminteşti numele acelor oameni credincioşi şi devotaţi, care au trecut marea, în ciuda domnului de Richelieu, presărînd tot drumul cu sîngele lor pentru a-ţi aduce o anumită podoabă pe care maiestatea-ta o dăruise domnului de Buckingham.

Anna se ridică măreaţă şi plină de mînie, ca împinsă de un arc de oţel, şi, privindu-l pe cardinal cu acea semeţie şi demnitate care o făcea atît de temută în tinereţe, spuse:

— Mă jigneşti, domnule!

— Vreau, în sfîrşit, rosti Mazarin, urmîndu-şi gîndul curmat la jumătate de intervenţia reginei – vreau să faci astăzi pentru soţul tău, ceea ce ai făcut odinioară pentru amantul tău.

— Iarăşi această calomnie! strigă regina. O credeam moartă şi îngropată de mult, căci nu mi-ai pomenit de ea pînă astăzi; şi iată că, la rîndul dumitale, îmi vorbeşti de ea. Cu atît mai bine! De astă dată vom limpezi lucrurile între noi şi totul se va sfîrşi, mă înţelegi?

— Dar, doamnă, replică Mazarin, uimit de această nouă izbucnire, eu nu-ţi cer să-mi spui totul.

— Vreau eu să-ţi spun totul, i-o întoarse Anna de Austria. Aşadar, ascultă. Vreau să-ţi spun că, într-adevăr, s-au găsit în acea vreme patru inimi devotate, patru suflete cinstite, patru spade credincioase care mi-au salvat mai mult decît viaţa, domnule, mi-au salvat onoarea.

— A, recunoşti! făcu Mazarin.

— Oare numai onoarea celor vinovaţi poate să fie pusă în joc, domnule, oare nu poate să fie dezonorat cineva, o femeie mai cu seamă, numai pe baza unor simple aparenţe? Da, aparenţele erau împotriva mea şi mă pîndea dezonoarea, totuşi, jur, nu eram vinovată. Jur...

Regina căută un lucru sfînt pe care să poată jura şi, scoţînd dintr-un scrin ascuns într-un perete o caseta micuţă din lemn de trandafir încrustat cu argint, o puse pe altarul din încăpere:

— Jur pe aceste sfinte relicve, rosti ea. L-am iubit pe domnul de Buckingham, dar domnul de Buckingham n-a fost amantul meu!

— Şi ce relicve sînt astea pe care juri, doamnă? surîse Mazarin. Căci, te previn, ca fiu al Romei, nu mă arăt prea încrezător: există relicve şi relicve.

Regina scoase o cheiţă de aur pe care o purta atîrnată la gît şi o întinse cardinalului:

— Deschide, domnule, şi vezi singur.

Mazarin, uimit, luă cheia şi deschise caseta în care nu găsi decît un pumnal mîncat de rugină şi două scrisori, dintre care una pătată de sînge.

— Ce sînt toate acestea?

— Vrei să ştii ce sînt, domnule? făcu Anna de Austria, întinzînd cu un gest de regină asupra casetei braţul ei de aceeaşi desăvîrşită frumuseţe, în ciuda trecerii anilor. Îţi spun îndată. Aceste două scrisori sînt singurele pe care i le-am scris vreodată. Iar acesta este pumnalul cu care l-a lovit Felton. Citeşte scrisorile, domnule, şi vei vedea dacă am minţit.

Cu toată îngăduinţa acordată, Mazarin, dintr-un imbold firesc, în loc să citească scrisorile, luă în mînă pumnalul pe care Buckingham şi-l smulsese din rană în clipa morţii, trimiţindu-l, prin Laporte, reginei. Lama era mîncată toată, căci sîngele se prefăcuse în rugină; după o scurtă cercetare, în care timp regina se făcuse tot atît de albă ca şi pînza de pe iconostasul de care se sprijinea, cardinalul puse pumnalul în casetă înfiorîndu-se fără voia lui.

— Bine, doamnă, rosti el. Mă încred în jurămîntul domniei-tale.

— Nu, nu, citeşte! stărui regina, încruntîndu-se. Citeşte, vreau asta, ţi-o poruncesc, astfel că, după cum am hotărît, totul să se sfîrşească de astă dată şi să nu mai vorbim nicicînd despre aceste lucruri. Crezi oare, adăugă ea cu un zîmbet cumplit, că sînt dornică să deschid această casetă ori de cîte ori mă vei mai învinui în viitor?

Mazarin, covîrşit de atîta tărie sufletească, se supuse aproape fără voie şi citi amîndouă scrisorile. Într-una, regina cerea lui Buckingham să-i înapoieze bijuteria: era scrisoarea dusă de către d'Artagnan şi care ajunsese la vreme. Cealaltă era scrisoarea dusă ducelui de către Laporte, în care regina îl prevenea că va fi asasinat şi care ajunsese prea tîrziu.

— Într-adevar, doamnă, glăsui Mazarin, găsesc că nu mai e nimic de spus.

— Ba da, domnule, zise regina, închizînd caseta şi apăsînd capacul cu palma. Da, mai e ceva de spus, şi anume ca întotdeauna am fost nerecunoscătoare faţă de aceşti oameni care m-au salvat pe mine şi care au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să-l salveze şi pe duce; pe acest brav d'Artagnan, de care mi-ai vorbit adineauri, l-am răsplătit lăsîndu-l doar să-mi sărute mîna şi dăruindu-i acest diamant.

Regina întinse frumoasa ei mînă spre cardinal şi-i arătă o minunată nestemată ce-i scînteia în deget.

— L-a vîndut, continuă ea, pare-se că într-un moment de strîmtorare. L-a vîndut, ca să mă salveze pentru a doua oară, fiindcă trebuia să trimită un om care să-l prevină pe duce că va fi asasinat.

— D'Artagnan ştia?

— El ştia totul. Cum? Nu-mi dau seama. Dar, în sfîrşit, a vîndut diamantul domnului des Essarts, în degetul căruia l-am văzut şi de la care l-am răscumpărat. Numai că acest diamant îi aparţine, domnule; înapoiază-i-l din partea mea şi, de vreme ce ţi-e dat să ai lîngă dumneata un asemenea om, caută-l şi foloseşte-l.

— Mulţumesc, doamnă, spuse Mazarin. Voi ţine seama de acest sfat.

— Şi acum, murmură regina, zdrobită de emoţie, mai ai ceva să-mi ceri?

— Nimic, doamnă! răspunse cardinalul cu glasul cel mai mîngîietor. Decît să te rog să mă ierţi pentru nedreptele-mi bănuieli; dar te iubesc atît de mult, încît nu-i de mirare să fiu gelos şi pe trecut.

Un zîmbet nelămurit flutură pe buzele reginei.

— Atunci, domnule, şopti ea, dacă nu mai ai nimic să-mi ceri, lasă-mă. Trebuie să înţelegi că, după toate cîte s-au petrecut, simt nevoia să rămîn singură.

Mazarin se înclină:

— Eu mă retrag, doamnă. Mi-e îngăduit să mai revin?

— Da, dar mîine, pînă atunci abia am răgaz să mă liniştesc.

Cardinalul luă mîna reginei, o sărută plin de galanterie şi se retrase.

Îndată după plecarea lui, regina trecu în apartamentul fiului ei şi-l întrebă pe Laporte dacă regele s-a culcat. Laporte îi arăta cu mîna copilul care dormea.

Anna de Austria urcă treptele pe care stătea înălţat patul şi îşi apropie buzele de fruntea încruntată a fiului ei, într-o dulce sărutare; apoi plecă la fel de tăcută cum venise, mulţumindu-se să-i spună valetului:

— Caută, dragul meu Laporte, ca regele să se poarte mai prietenos faţă de cardinal, căruia şi el şi eu îi datorăm atît de mult.

V

GASCON ŞI ITALIAN

În acest timp, cardinalul se întoarse în cabinetul său, la uşa căruia veghea Bernouin, pe care îl întrebă dacă nu s-a petrecut nimic nou şi dacă nu a sosit vreo veste. La răspunsul negativ al acestuia, îi făcu semn că poate să plece.

Rămas singur, se duse şi deschise uşa dinspre coridor, apoi pe cea care dădea în anticameră; d'Artagnan, obosit, dormea pe o banchetă.

— Domnule d'Artagnan! murmură cardinalul cu o voce blîndă.

D'Artagnan nici nu se clinti.

— Domnule d'Artagnan! spuse el ceva mai tare.

D'Artagnan dormea dus. Cardinalul se apropie şi-i atinse umărul cu vîrful degetului.

De astă dată, d'Artagnan tresări, se deşteptă şi, dezmeticindu-se, sări în picioare, ca un adevărat soldat în campanie.

— Iată-mă! spuse el. Cine mă strigă?

— Eu, zise Mazarin, cu chipul numai zîmbet.

— Cer iertare Eminenţei-Voastre, murmură d'Artagnan, dar eram frînt de oboseală...

— Nu-mi cere iertare, domnule, rosti Mazarin. Ai obosit îndeplinind poruncile mele.

D'Artagnan se minună de bunăvoinţa întipărită pe faţa ministrului.

— Măi să fie! rosti el printre dinţi. Oare-i adevărată zicala că norocul te ajunge în somn?

— Vino cu mine, domnule! glăsui Mazarin.

— Haide-haide..., îngînă d'Artagnan pentru sine. Rochefort s-a ţinut de cuvînt; numai că pe unde dracu o fi ieşit?

Şi scrută cu privirea cele mai mici unghere ale încăperii, dar nici urmă de Rochefort.

— Domnule d'Artagnan, începu Mazarin, după ce se aşeză şi îşi găsi locul în fotoliul său. Mi-ai părut întotdeauna un om viteaz şi inimos.

„Se prea poate, cugetă d'Artagnan, dar i-a trebuit cam mult timp să mi-o spună."

Ceea ce nu-l împiedică să facă o adîncă plecăciune, drept răspuns la vorba măgulitoare a lui Mazarin.

— Ei bine, urmă cardinalul, a venit clipa cînd însuşirile şi vrednicia dumitale trebuiesc folosite!

Un fulger de bucurie se aprinse în ochii ofiţerului, dar se stinse numaidecît, căci nu ştia unde vrea să ajungă Mazarin.

— Porunciţi, monseniore! zise el. Sînt gata să mă supun poruncii voastre.

— Domnule d'Artagnan, continuă Mazarin, sub trecuta domnie ai săvîrşit unele fapte mari...

— Eminenţa-Voastră este prea bună aducîndu-şi aminte... E adevărat, mi-am cîştigat oarecare faimă în război.

— Nu mă gîndesc acum la faptele dumitale de arme, zise Mazarin. Cu toate că au făcut vîlvă, au fost lăsate în umbră de altele.

D'Artagnan se arătă mirat.

— Cum, n-ai nimic de spus? întrebă Mazarin.

— Aştept ca monseniorul să mă lămurească despre ce fapte e vorba, răspunse d'Artagnan.

— E vorba de acea întîmplare... Ei, ştii prea bine ce vreau să spun.

— Vai, nu ştiu, monseniore! făcu d'Artagnan, pe de-a-ntregul nedumerit.

— Eşti discret, cu atît mai bine. E vorba de o anumită întîmplare cu regina, de o anume podoabă, de o călătorie pe care ai făcut-o împreună cu trei prieteni ai dumitale.

„He, he! chicoti gasconul în sinea sa. Asta-i o capcană. Să mă ţin bine!"

Şi făcu o mutră atît de mirată, încît şi Mondori sau Bellerose, cei doi comedieni de frunte ai vremii, l-ar fi pizmuit pentru ea.

— Prea bine! cuvîntă Mazarin, rîzînd. Bravo! Mi s-a spus că eşti omul care-mi trebuie, şi pe bună dreptate. Ia să vedem, ce-ai putea face pentru mine?

— Tot ceea ce Eminenţa-Voastră îmi va porunci să fac, spuse d'Artagnan.

— Ai face oare pentru mine ceea ce ai făcut cîndva pentru o regină?

„Ce mai încolo şi încoace, cugetă d'Artagnan, ăsta vrea să mă tragă de limbă. Să-l văd unde bate. Ce naiba, doar nu-i mai şiret ca Richelieu!..."

— Pentru o regină, monseniore? Nu înţeleg.

— Nu înţelegi că am nevoie de dumneata şi de cei trei prieteni ai dumitale?

— De care prieteni, monseniore?

— De cei trei prieteni ai dumitale de odinioară.

— Odinioară, monseniore, răspunse d'Artagnan, n-aveam trei prieteni, aveam cincizeci. La douăzeci de ani te crezi prieten cu toată lumea.

— Bine, bine, domnule ofiţer, murmură Mazarin. Discreţia e un lucru frumos; dar astăzi ar putea să-ţi pară rău că ai fost prea discret într-o vreme.

— Monseniore, Pitagora îşi punea discipolii să nu scoată o vorbă cinci ani de zile, anume ca să-i înveţe sa tacă.

— Şi dumneata n-ai scos o vorbă timp de douăzeci de ani, domnule. Cu cincisprezece ani mai mult decît un filozof pitagorician, ceea ce mi se pare destul de cuminte. Vorbeşte, dar, astăzi, căci regina însăşi te dezleagă de jurămînt.

— Regina! exclamă d'Artagnan, de astă dată cu o uimire cîtuşi de puţin prefăcută.

— Da, regina! Şi drept dovadă că-ţi vorbesc în numele ei, mi-a cerut să-ţi arat acest diamant pe care spune că-l cunoşti şi pe care l-a răscumpărat de la domnul des Essarts.

Mazarin întinse mîna şi ofiţerul oftă, recunoscînd inelul pe care regina i-l dăruise în seara balului de la Primărie.

— E adevărat, zise d'Artagnan. Cunosc diamantul, era al reginei.

— Vezi bine deci că îţi vorbesc în numele ei. De aceea, răspunde-mi deschis, nu are rost să te mai prefaci. Ţi-am spus şi îţi repet: ţi-e norocul în joc.

— Pe legea mea că am mare nevoie de el, monseniore! Eminenţa-Voastră m-a dat uitării atîta vreme!

— Ne trebuie doar opt zile ca să îndreptăm lucrurile. Dumneata eşti aici, dar unde-ţi sînt prietenii?

— Habar n-am, monseniore.

— Cum adică, habar n-ai?

— Foarte simplu. Ne-am despărţit de-o veşnicie, fiindcă toţi trei s-au lăsat de armată.

— Şi unde ai să-i regăseşti?

— Oriunde ar fi. Asta mă priveşte.

— Bine! De ce ai nevoie?

— Am nevoie de bani, monseniore, atîţia cîţi o să trebuiască pentru treburile noastre. Mi-aduc bine aminte de cîte ori am fost ţintuiţi în loc din pricina banilor, şi fără să vînd diamantul ăsta, pe care m-am văzut silit să-l vînd, am fi rămas în drum.

— Drace! Bani, şi încă mulţi bani! bombăni Mazarin. Văd că nu te încurci, domnule ofiţer! Dar dumneata ştii că vistieria regelui e goală?

— Atunci, faceţi ca mine, monseniore: vindeţi diamantele coroanei. Zău, n-are rost să ne tînguim, obrazul subţire cu cheltuială se ţine.

— Ei bine, consimţi Mazarin, vom încerca să-ţi facem pe voie.

„Richelieu, îşi zise d'Artagnan în sinea lui, mi-ar fi pus numaidecît în mînă cinci sute de pistoli, şi asta doar pentru început."

— Prin urmare, vei fi omul meu?

— Da, numai să se învoiască şi prietenii mei.

— Şi dacă ei nu se învoiesc, m-aş putea bizui pe dumneata?

— De unul singur n-am făcut niciodată nimic, răspunse d'Artagnan, clătinînd din cap.

— Atunci du-te şi caută-i.

— Ce să le spun ca să-i hotărăsc să slujească pe Eminenţa-Voastră?

— Dumneata îi cunoşti mai bine decît mine. Firea fiecăruia îţi va spune ce să făgăduieşti.

— Şi ce să făgăduiesc?

— Să mă slujească aşa cum au slujit-o pe regină şi eu voi şti să-i răsplătesc ca nimeni altul.

— Ce aşteptaţi de la noi?

— Totul, de vreme ce se pare că totul vă stă în putinţă.

— Monseniore, atunci cînd ai încredere în oameni şi vrei să aibă şi ei încredere în tine, se cuvine să le dai lămuriri mai amănunţite decît binevoieşte să facă Eminenţa-Voastră.

— Fii liniştit, rosti Mazarin. În clipa cînd vom purcede la fapte, vei afla tot ce gîndesc.

— Şi pînă atunci?

— Răbdare, şi caută-ţi prietenii.

— Monseniore, poate ca nici nu se află în Paris, ba asta-i aproape sigur, aşa că va trebui s-o pornesc la drum. Nu sînt decît un prea sărac locotenent de muşchetari şi, ca să călătoresc, îţi trebuiesc bani mulţi.

— Intenţia mea, spuse Mazarin, nu este să baţi la ochi zvîrlind banii în dreapta şi-n stînga. Planurile mele cer ca totul să se petreacă în taina; orice zarvă le-ar dăuna.

— Totuşi, monseniore, mi-e cu neputinţă să mă avînt la drum cu solda mea, mai ales că de trei luni încoace n-am văzut lăscaie din soldă; şi cu economiile mele, nici atît, fiindcă de douăzeci de ani de cînd port haina ostăşească, nu mă ştiu să fi pus ceva deoparte; n-am agonisit decît datorii.

Mazarin ramase pe gînduri cîteva clipe, ca şi cînd o luptă cumplită s-ar fi dat într-însul; pe urmă se apropie de un scrin ferecat cu o triplă încuietoare şi scoase la iveală o pungă, pe care o cîntări de două-trei ori în palmă înainte să o dea lui d'Artagnan.

— Ţine, spuse el cu un oftat. Să ai de drum.

„Dacă-s dubloni spanioli sau chair scuzi de aur, chibzui d'Artagnan în sinea lui, o să facem treabă bună împreună şi de-acum înainte."

Şi, înclinîndu-se, îşi afundă punga în buzunaru-i încăpător.

— Va să zică ne-am înţeles, încheie cardinalul. Porneşti la drum...

— Da, monseniore.

— Ai grijă şi scrie-mi în fiecare zi, ca să am veşti despre ce faci.

— N-am să uit, monseniore.

— Foarte bine. A, nu-mi spui numele prietenilor dumitale?

— Numele prietenilor mei? repetă d'Artagnan cu o fărîmă de nelinişte.

— Fireşte. Dumneata pleci să-i cauţi şi, în acest timp, întreb şi eu de ei, poate că aflu ceva.

— Contele de la Fère, zis şi Athos; domnul du Vallon, zis şi Porthos, şi cavalerul d'Herblay, astăzi abatele d'Herblay, zis şi Aramis.

Cardinalul surîse.

— Nişte cadeţi care au intrat în rîndul muşchetarilor sub nume de împrumut, vrînd să nu-şi compromită numele de familie. Spadă lungă şi pungă uşoară; cunoaştem asta.

— Dacă Dumnezeu vrea ca aceste spade să treacă în slujba EminenţeiVoastre, îndrăznesc să mărturisesc o dorinţă, anume ca punga monseniorului să se uşureze de astă dată, şi a lor să prindă cheag; căci cu aceşti trei bărbaţi şi cu mine, Eminenţa-Voastră poate să zguduie toată Franţa şi chiar toată Europa, dacă asta-i va fi pe plac.

— Gasconii aceştia sînt aproape tot atît de lăudăroşi ca şi italienii, rîse Mazarin.

— Oricum, îi întrec în mînuirea spadei, replică d'Artagnan cu un surîs asemănător.

Şi plecă după ce ceru o permisie, pe care Mazarin i-o dădu pe loc, semnînd el însuşi hîrtia.

Abia ajuns afară, se apropie de un felinar ce lumina în curte şi se uită cu grabă în pungă.

— Scuzi de argint! exclamă el, plin de dispreţ. Eram sigur. Oh, Mazarin, Mazarin, văd că n-ai încredere în mine! Cu atît mai rău! Asta o să-ţi poarte ghinion!

În acest timp, cardinalul îşi freca mîinile.

— O sută de pistoli! murmură el. Numai o sută de pistoli! Pentru o sută de pistoli am aflat un secret pe care Richelieu l-ar fi plătit cu douăzeci de mii de scuzi. Fără să mai pun la socoteală diamantul – şi cardinalul se uită drăgăstos la inelul pe care îl păstrase pentru sine, în loc să i-l dea lui d'Artagnan. Fără să mai pun la socoteală diamantul, care face pe puţin zece mii de livre.

Şi se întoarse în odaia lui, încîntat peste măsură de această seara care îi adusese un atît de frumos cîştig; puse inelul într-o casetă plină cu fel de fel de briliante, căci cardinalului îi plăceau pietrele scumpe, apoi îl chemă pe Bernouin să-l dezbrace; fără să mai ia în seamă larma care răbufnea din cînd în cînd pînă la el şi împuşcăturile ce mai răsunau în cuprinsul Parisului, deşi era aproape de miezul nopţii.

În vremea asta, d'Artagnan se îndrepta spre strada Tiquetonne, spre hanul „La Căpriţa", unde locuia.

Să povestim pe scurt cum a ajuns d'Artagnan să-şi aleagă această locuinţă.

VI

D'ARTAGNAN LA PATRUZECI DE ANI

Vai! din vremea cînd, în romanul nostru Cei trei muşchetari, l-am părăsit pe d'Artagnan, în strada Fossoyeurs, 12, s-au petrecut o groază de lucruri şi, mai cu seamă, s-au scurs o groază de ani.

D'Artagnan se arătase la înălţimea împrejurărilor, dar împrejurările nu-l ajutaseră pe d'Artagnan. Cît timp fusese înconjurat de prietenii săi, d'Artagnan rămăsese plin de tinereţe şi poezie; era una din acele firi pătrunzătoare şi iscusite care îşi însuşesc cu uşurinţă calităţile celor din jur. Athos îi dădea din măreţia sa, Porthos din vioiciune, Aramis din eleganţă. Dacă ar fi trăit mai departe în tovărăşia lor, d'Artagnan ar fi ajuns un om superior. Athos îl părăsi cel dintîi pentru a se retrage la o moşioară, moştenită în apropiere de Blois; Porthos, al doilea, pentru a se căsători cu văduva avocatului, în sfîrşit; Aramis, al treilea, pentru a îmbrăca haina monahală şi a deveni abate. Din această clipă, d'Artagnan, care părea să-şi fi legat soarta de soarta celor trei prieteni ai săi, se văzu singur şi slab, fără curaj să se avînte pe drumul unei cariere în care simţea că nu va putea ajunge departe decît dacă prietenii săi i-ar fi dăruit, ca să spunem aşa, cîte o fărîmă din harul pe care cerul îl hărăzise fiecăruia.

Şi astfel, deşi devenise locotenent de muşchetari, d'Artagnan se simţea şi mai singur; nu era de neam atît de mare ca Athos, pentru ca uşile nobilimii să se deschidă în faţa lui; nu era atît de vanitos ca Porthos, pentru ca să-şi dea aere că e primit în înalta societate; nu era atît de gentilom ca Aramis, pentru ca să-şi păstreze o eleganţă înnăscută, izvorînd din însăşi fiinţa lui. O bucată de vreme, amintirea încîntătoare a doamnei Bonacieux sădi un dram de poezie în cugetul tînărului locotenent; dar, ca toate lucrurile de pe lumea asta, amintirea-i trecătoare se şterse încet-încet din mintea lui; viaţa de garnizoană se vădeşte neîndurătoare, chiar şi cu sufletele cele mai alese. Dintre cele două firi opuse ce împlineau personalitatea lui d'Artagnan, treptat latura materială învinse şi, pe nesimţite, fără să-şi dea nici el singur seama, trăind veşnic viaţa de garnizoană, veşnic în lupte, veşnic pe cal, d'Artagnan ajunse (nu ştiu cum se spunea asta pe atunci) ceea ce numim astăzi un adevărat soldăţoi.

Nu că şi-ar fi pierdut iscusinţa-i înnăscută – nici pomeneală. Dimpotrivă, ea sporise, sau cel puţin părea cu atît mai de mirare, sub înfăţişarea-i niţel cam grosolană; numai că d'Artagnan îşi folosea iscusinţa în lucrurile mici ale vieţii şi nu în cele mari; o folosea pentru bunul trai, aşa cum îl înţeleg îndeobşte soldaţii, adică să ai culcuş bun, masă bună, gazdă bună.

Şi, de şase ani încheiaţi, d'Artagnan găsise toate astea în strada Tiquetonne, la hanul „La Căpriţa".

Chiar de la începutul şederii sale aici, stăpîna casei, o tînără şi frumoasă flamandă de vreo douăzeci şi cinci sau douăzeci şi şase de ani, se îndrăgostise lulea de el; şi după ce se văzură tare stînjeniţi un timp în dragostea lor de către un soţ care nu înţelegea să închidă ochii şi pe care d'Artagnan se prefăcu de zece ori că e gata să-l străpungă cu spada, într-o bună dimineaţă soţul se făcu nevăzut, luîndu-şi lumea în cap, după ce vînduse pe ascuns vreo cîteva butoaie cu vin şi adunase banii şi bijuteriile din casă. L-au crezut mort; mai cu seamă nevastă-sa, care se mîngîia la gîndul dulce al văduviei, susţinea sus şi tare că a dat ortul popii. Într-un tîrziu, la vreo trei ani de cînd dura legătura lor, pe care d'Artagnan se feri să o rupă, găsind an de an casa şi iubita mai îmbietoare, fiindcă una-l păsuia de alta, ibovnica avu nemaipomenita pretenţie de a deveni soţie şi-i ceru să o ia de nevastă.

— Ce-ţi veni?! mormăi d'Artagnan. Asta-i bigamie, puicuţo! Nici să nu-ţi treacă prin minte.

— Păi el a murit, sînt sigură.

— Era un ăla tare sucit şi-o să vină îndărăt ca să ne atîrne în ştreang.

— Lasă, dacă vine, îl omori; tu eşti atît de viteaz şi de îndemînatic!

— La naiba, sufleţelule, se cheamă că tot ştreangul mă paşte!

— Va să zică, nu vrei?

— Şi încă cum! Nici în ruptul capului!

Frumoasa hangiţă rămase zdrobită. Ar fi fost bucuroasă să facă din d'Artagnan nu numai soţul, ci şi Dumnezeul ei: era un bărbat atît de chipeş şi avea o mustaţă atît de falnică!

Către cel de al patrulea an al legăturii lor, veni expediţia din Franche-Comté. D'Artagnan fu vestit că va lua parte la luptă şi se pregăti de plecare. Acasă, jale mare, şiroaie nesfîrşite de lacrimi, jurăminte de a rămîne credincioasă; şi totul din partea gazdei, bineînţeles. D'Artagnan era prea nobil din fire ca să făgăduiască ceva; de aceea nu făgădui decît că va face tot ce-i va sta în putinţă ca să sporească gloria numelui său.

În privinţa asta, cunoaştem curajul lui d'Artagnan; el înfruntă primejdia ca nimeni altul şi, avîntîndu-se în fruntea companiei sale, primi un glonţ în piept, care-l culcă, cît era de lung, pe cîmpul de bătaie. Fu văzut căzînd de pe cal, dar nimeni nu-l văzu ridicîndu-se; fu crezut mort, şi toţi cei care rîvneau să-i ia gradul aruncară la întîmplare o vorba, cum că într-adevăr a fost răpus. Crezi lesne ceea ce doreşti cu tot dinadinsul; or, în oştire, de la generalii de divizie, care doresc moartea generalului de armată şi pînă la soldaţi, care doresc moartea caporalilor, fiecare în parte doreşte moartea cuiva.

Numai că d'Artagnan nu era omul care să-şi dea duhul cu una cu două. După ce zăcu fără cunoştinţă pe cîmpul de bătaie sub arşiţa zilei, răcoarea nopţii îl ajută să-şi vină în fire; ajunse într-un saţ, bătu la poarta celei mai frumoase case, fu primit cum sînt primiţi întotdeauna şi peste tot francezii, chiar atunci cînd sînt răniţi, fu îngrijit, răsfăţat, pus pe picioare şi, într-o bună zi, mai zdravăn ca oricînd, luă drumul Franţei şi, odată în Franţa, luă drumul Parisului, şi, odată la Paris, apuca spre strada Tiquetonne.

D'Artagnan găsi însă la el în odaie un cuier ticsit cu haine bărbăteşti, care ocupa tot peretele; numai spada lipsea.

— Uite că s-a întors, zise el. Cu atît mai rău şi cu atît mai bine.

Nici vorbă că d'Artagnan se gîndea tot la bărbatul hangiţei. Căută să afle noutăţi; alt băiat de alergătură, altă slujnică. Stăpîna casei era plecată la plimbare.

— Singură? întrebă d'Artagnan.

— Cu domnu'!

— Va să zică, domnu' s-a întors.

— Fireşte că s-a întors, răspunse naiv slujnica.

„Dacă aş avea bani, cugetă d'Artagnan, mi-aş vedea de drum; dar cum n-am lăscaie, trebuie să rămîn pe loc şi să urmez poveţele gazdei mele, spulberînd planurile conjugale ale acestei năluci nepoftite."

Abia isprăvi acest sfat cu sine, ceea ce dovedeşte că în împrejurările însemnate ale vieţii nimic nu este mai firesc decît a vorbi cu tine însuţi, cînd slujnica, rămasă la pîndă lîngă uşă, strigă deodată:

— Uite, tocmai vine şi doamna cu domnu'!

D'Artagnan aruncă o privire în lungul străzii şi văzu într-adevăr ivindu-se de după colţul străzii Montmartre pe hangiţă, atîrnată de braţul unui coşcogeamitea elveţian, care călca legănîndu-se cu nişte aere care-i amintea cu farmec de Porthos, vechiul său prieten.

„Ăsta-i domnul? îşi zise d'Artagnan. Oho, îmi pare că a crescut, nu glumă!"

Şi se aşeză în încăpere, undeva la vedere.

De cum trecu pragul, hangiţa îl văzu şi dădu un mic ţipăt.

Socotind că a fost recunoscut, d'Artagnan se ridică, se repezi la ea şi o sărută cu dragoste.

Elveţianul holba ochii buimăcit la hangiţă, care se făcu albă ca varul la faţă.

— Oh, dumneata eşti, domnule! Ce vrei de la mine? îngăimă ea, pradă unei tulburări fără de seamăn.

— Domnul e vărul tău? Fratele tău? întrebă d'Artagnan, jucîndu-şi rolul cu o linişte nemaiînchipuită.

Şi fără să aştepte răspunsul, se aruncă în braţele elveţianului, care rămase ca un sloi de gheaţă.

— Cine-i omul ăsta? întrebă el.

Hangiţa nu-i răspunse decît prin hohote de plîns.

— Cine-i elveţianul ăsta? stărui d'Artagnan.

— Domnul vrea să mă ia de nevastă, îngăimă hangiţa printre sughiţuri.

— În sfîrşit, va să zică ţi-a murit bărbatul, ai?

— Ce pasă la tine? sări cu gura elveţianul.

— Pasă grozav la mine, i-o întoarse d'Artagnan. Asta fiindcă nu poţi s-o iei pe doamna de nevastă fără consimţămîntul meu şi...

— Şi? făcu elveţianul.

— Şi... eu nu-mi dau consimţămîntul, spuse muşchetarul.

Elveţianul se făcu roşu ca sfecla la faţă; purta o frumoasă uniformă cu fireturi aurite, în timp ce d'Artagnan avea pe umeri un fel de pelerină cenuşie; elveţianul era un lungan de vreo şase picioare, d'Artagnan dacă avea cinci; elveţianul se credea la el acasă şi d'Artagnan i se părea un nepoftit.

— Frei tu bleci de-aici? se răţoi elveţianul, bătînd furios din picior, ca unul care îşi iese de-a binelea din fire.

— Eu? Nici gînd! replică d'Artagnan.

— Să trimitem după ajutor, altfel nu-i chip, se trezi vorbind un băiat, care nu putea să priceapă cum de cutează omuleţul acesta să înfrunte un asemenea găligan.

— Tu?! izbucni d'Artagnan, căruia începuse să i se zburlească părul în cap de furie, apucînd băiatul de urechi. Tu să faci bine şi să stai locului, auzi, că de nu, îţi rup urechile. Cît despre mătăluţă, măreţ urmaş al lui Wilhelm Tell, du-te şi strînge-ţi boarfele de la mine din odaie, fiindcă mă stingheresc, şi şterge-o la iuţeală de-ţi caută alt han.

Elveţianul pufni într-un rîs zgomotos.

— Eu să pleci! făcu el. Şi bentru ce?

— Aha, aşa! bombăni d'Artagnan. Văd că înţelegi franţuzeşte. Haide, vino sa ne plimbăm niţel împreună, că te lămuresc eu.

Hangiţa, care îl ştia pe d'Artagnan o spadă fără pereche, puse pe boceală şi începu să-şi smulgă părul din cap.

D'Artagnan se întoarse către frumoasa cu faţa scăldată în lacrimi.

— Ei, atunci dă-l afară, cucoană! spuse el.

— Pah! exclamă elveţianul, care avusese nevoie de un răgaz ca să-şi dea seama ce vor să însemne cuvintele lui d'Artagnan. Pah! Mai întîi cine este tumneata de spune la mine să blimb cu tumneata?

— Sînt locotenent al muşchetarilor maiestăţii-sale, rosti d'Artagnan. Adică superiorul tău în toate. Dar cum aici nu-i vorba de grad, ci de un loc de şedere, ştii obiceiul. Haide să ţi-l dobîndeşti pe al tău! cine se întoarce primul ia în stăpînire şi odaia.

Cu toate văicărelile hangiţei, d'Artagnan îl trase afară pe elveţian; ea îşi simţea inima cumpănind către vechea-i dragoste, deşi nu s-ar fi supărat să-i dea o lecţie acestui înfumurat de muşchetar, care o jignise refuzîndu-i mîna.

Cei doi potrivnici apucară spre maidanele din apropiere de Montmartre. Tocmai se lăsa întunericul cînd ajunseră acolo; d'Artagnan îl rugă cu frumosul pe elveţian să-i lase lui camera şi să nu se mai întoarcă la han; dar acesta dădu din cap în semn ca nu se învoieşte şi îşi trase spada.

— Atunci o să te culci aici, spuse d'Artagnan. Cam păcătos culcuşul, dar nu-i vina mea, tu ţi l-ai ales.

Şi la aceste cuvinte, trase şi el spada, încrucişînd-o cu a celuilalt.

Avea de-a face cu un braţ vînjos, numai că iscusinţa sa era mai presus de orice forţă. Spada neamţului nu ajungea s-o întîlnească pe a muşchetarului; elveţianul primi două lovituri, dar din pricina frigului nici nu apucă să-şi dea seama, în schimb, pierderea de sînge şi slăbiciunea ce-l cuprinse îl siliră să se aşeze.

— Aha! strigă d'Artagnan. Nu ţi-am spus? Ei, ce ispravă ai făcut, îndărătnicule! Noroc că povestea asta n-o să te sîcîie decît cincisprezece zile. Rămîi aici, o să-ţi trimit hainele prin băiatul de la han. La revedere! A, să nu uit: du-te să stai „La Mîţa care toarce", pe strada Montorgueil; acolo ai mîncare pe cinste, dacă-i tot hangiţa dinainte. Adio!

Şi cu asta, se întoarse voios nevoie mare acasă; se ţinu de vorbă şi trimise boarfele elveţianului, pe care băiatul îl găsi stînd în acelaşi loc unde îl lăsase d'Artagnan, buimac încă de îndrăzneala potrivnicului său.

Băiatul de corvoadă, hangiţa şi toată casa arătară faţă de d'Artagnan aceeaşi grijă pe care ar fi arătat-o faţă de Hercule, dacă acesta s-ar fi întors pe pămînt, ca să-şi ia de la capăt cele douăsprezece munci ale sale.

Dar cînd rămase între patru ochi cu hangiţa, muşchetarul îi spuse:

— Acum, frumoasă Magdalenă, ştii ce distanţă e între un elveţian şi un muşchetar; cît despre tine, tu te-ai purtat ca o crîşmăriţă. Cu atît mai rău pentru tine, fiindcă din pricina asta pierzi şi preţuirea, şi prezenţa mea. L-am alungat pe elveţian ca să te umilesc, dar de rămas nu mai rămîn aici, nu stau într-o casă pe care o dispreţuiesc. Hei, băiete! Vezi să-mi duci lucrurile la „Baraca dragostei", pe strada Bourdonnais. Rămîi cu bine, doamnă!

Se pare că d'Artagnan rosti aceste cuvinte pe cît de semeţ, pe atît de înduioşător. Hangiţa se aruncă la picioare, cerîndu-i iertare şi căutînd să-l oprească, cu o dulce străşnicie. Ce să spunem mai mult? Frigarea se învîrtea, focul trosnea în sobă, frumoasa Magdalena plîngea; foamea, frigul şi dragostea îl năpădiră pe d'Artagnan toate deodată; şi el iertă; iar după ce iertă, nu se mai gîndi la plecare.

Iată cum a ajuns d'Artagnan să şadă la hanul „La Căpriţa", pe strada Tiquetonne.

VII

D'ARTAGNAN SE AFLĂ ÎN ÎNCURCĂTURĂ, DAR UNA DINTRE VECHILE NOASTRE CUNOŞTINŢE ÎI VINE ÎN AJUTOR

D'Artagnan păşea îngîndurat spre casă, simţind cu încîntare în buzunar punga cardinalului Mazarin şi cugetînd la minunatul diamant care fusese cîndva al lui şi pe care îl văzuse o clipă scînteind în degetul primului ministru.

„Dacă diamantul ăsta îmi pică iar într-o zi în mînă – îşi zicea el – îl fac bani numaidecît, îmi cumpăr vreo cîteva proprietăţi în jurul castelului, care-i o clădire de toată frumuseţea dar care n-are decît o grădină abia cît cimitirul Inocenţilor, şi-aştept acolo, plin de măreţie, ca vreo bogată moştenitoare, cucerita de chipoşenia mea, să vină să mă ia de bărbat; pe urmă o să am trei feciori; din primul fac un mare senior ca Athos; dintr-al doilea – un soldat falnic ca Porthos; dintr-al treilea – un abate graţios ca Aramis. Zău, atunci o să fie de o sută de ori mai bine decît azi, cu viaţa pe care o duc; numai că, din nenorocire, Mazarin ăsta e un netrebnic şi nu se lipseşte el de diamant pentru mine."

Ce-ar fi spus oare d'Artagnan dacă ar fi ştiut că Mazarin primise diamantul de la regină anume ca să i-l înapoieze?

Ajungînd în strada Tiquetonne se pomeni martor la o mare foială şi zarvă; în apropiere de casa lui era o îmbulzeală grozavă.

— Oho! exclamă el. Să fi luat foc hanul „La Căpriţa", ori bărbatul frumoasei Magdalena s-a întors cu adevărat?

Nu era nici una, nici alta; apropiindu-se, d'Artagnan băgă de seamă că mulţimea nu se adunase în faţa hanului, ci a casei vecine. Unii strigau, alţii alergau cu făclii în mînă, la a căror lumină d'Artagnan zări uniforme.

Întrebă ce s-a întîmplat.

Cineva îi răspunse ca un burghez, cu o ceată de vreo douăzeci de prieteni de-ai lui, a atacat o trăsură escortată de gărzile domnului cardinal, dar că ostaşii au primit întăriri şi burghezii au fost puşi pe fugă. Căpetenia lor s-a făcut nevăzută în casa vecină cu hanul şi acum ostaşii cercetau casa.

În tinereţe, d'Artagnan ar fi alergat oriunde vedea uniforme, gata să dea ajutor ostaşilor împotriva burghezilor, dar acum nu se mai înflăcăra cu uşurinţa de altădată; de altfel, avea în buzunar suta de pistoli a cardinalului şi nu-i ardea să se amestece într-o asemenea vînzoleală.

Din pricina asta intră în han fără să mai întrebe nimic.

Altădată, d'Artagnan ţinea să ştie totul, în orice împrejurare; acum socotea întotdeauna că ştie destul.

Frumoasa Magdalena nu-l aştepta, crezînd că-şi va petrece noaptea la Luvru, aşa cum îi spusese; şi se bucură nespus de întoarcerea-i neprevăzută, cu atît mai mult cu cît murea de frică din pricina celor ce se petreceau în stradă şi nu avea în preajmă-i nici un elveţian care să o apere.

Ea ar fi vrut să stea la taifas împreună şi să-i istorisească totul de-a fir a păr; dar d'Artagnan îi spuse să-i trimită masa în odaie şi să adauge şi o sticlă de Bourgogne din cel vechi.

Frumoasa Magdalena era învăţată să se supună milităreşte, adică la un semn. De astă dată, d'Artagnan catadicsise să-i vorbească, aşa că i se făcu pe voie cu îndoită grabă.

D'Artagnan luă cheia şi lumînarea şi se urcă în odaie la el. Ca să nu dăuneze treburilor hanului, se mulţumise cu o odaie la al patrulea cat. Respectul pe care îl purtăm adevărului ne sileşte să spunem că încăperea cu pricina se afla chiar sub streaşină şi chiar sub acoperiş.

Aici era cortul lui Ahile. D'Artagnan se închidea aici, în odaie, atunci cînd voia, prin absenţa lui, să o pedepsească pe frumoasa Magdalena.

Cea dintîi grijă fu să închidă într-un vechi scrin, cu încuietoare nouă, punga cu banii pe care nu mai avea nevoie să-i numere ca să-şi dea seama cîţi sînt; apoi, cum după o clipă i se aduse mîncarea şi sticla cu vin, spuse băiatului să plece, închise uşa şi se aşeză la masă.

Asta nu ca să cugete, aşa cum s-ar putea crede, căci d'Artagnan socotea că fiece lucru trebuie făcut la vremea lui dacă vrei să-l faci ca lumea.

Îi era foame; mîncă şi, după ce mîncă, se culcă. D'Artagnan nu era nici dintre cei ce cred că noaptea e un sfetnic bun; noaptea d'Artagnan dormea. În schimb, dimineaţa, vioi şi cu mintea limpede, îi veneau cele mai grozave idei. De multă vreme nu mai avusese prilejul să se gîndească dimineaţa, dar dormise întotdeauna peste noapte.

Se deşteptă în zorii zilei, sări din aşternut, plin de o hotărîre cu adevărat ostăşească, şi începu să se plimbe preocupat în jurul odăii.

— În '43, zise el, cu vreo şase luni înainte de moartea răposatului cardinal, am primit o scrisoare de la Athos. Unde a fost asta? Să vedem... Aha, la asediul de la Besançon, mi-aduc aminte... era în tranşee. Ce-mi scria? Că trăieşte la o moşioară, da, întocmai aşa, la o moşioară; dar unde? Tocmai asta citeam cînd o rafală de vînt mi-a smuls scrisoarea din mînă. Altădată m-aş fi năpustit s-o caut, cu toate că vîntul o purtase într-un loc descoperit ca-n palmă. Dar tinereţea e un mare cusur... atunci cînd nu mai eşti tînăr. Şi-am lăsat scrisoarea să le ducă plocon spaniolilor adresa lui Athos, cu care ei n-aveau ce face şi pe care ar fi trebuit să mi-o trimită îndărăt. Aşa că să nu mă mai gîndesc la Athos. Ia să vedem... Porthos.

...Am primit o scrisoare de la el: mă poftea la o mare vînătoare pe moşia lui, hotărîtă pentru luna septembrie 1646. Din nenorocire, cam în vremea aia eram la Béarn, fiindcă murise tata, şi mi-au trimis scrisoarea acolo: numai c-a ajuns după plecarea mea. Şi a pornit-o pe urma mea, ajungînd la Montmedy la vreo cîteva zile după ce eu părăsisem oraşul. Într-un tîrziu, în aprilie, m-a găsit: dar cum m-a găsit abia în aprilie 1647 şi invitaţia era pentru septembrie '46, m-am lăsat păgubaş. Ei, să căutăm scrisoarea asta, trebuie să fie printre actele mele de proprietate.

D'Artagnan deschise o veche casetă care zăcea într-un colţ al încăperii, plină cu pergamente privitoare la pămînturile familiei d'Artagnan, înstrăinate cu toatele de vreo două sute de ani, şi scoase un strigăt de bucurie: recunoscu îndată scrisul mare al lui Porthos şi, ceva mai jos, cîteva rînduri mîzgălite de mîna uscată a demnei sale consoarte.

Nu-şi mai pierdu vremea să citească scrisoarea: îi cunoştea cuprinsul; căută degrabă adresa.

Adresa era: castelul du Vallon.

Porthos uitase să mai adauge vreo lămurire. În mîndria sa, credea că toată lumea trebuie să ştie unde se află castelul căruia el îi dăduse numele.

— Să-l ia naiba de înfumurat! izbucni d'Artagnan. A rămas neschimbat. Cu toate astea, mi-ar fi convenit de minune să-ncep cu el, dat fiind că n-are nevoie de parale, el care a moştenit opt sute de mii de livre de la jupîn Coquenard. Va să zică aşa, pe cel mai bun dintre ei ia-l de unde nu-i! Athos s-o fi prostit din pricina băuturii. Cît despre Aramis, ăsta trebuie că s-a cufundat în rugăciune.

D'Artagnan îşi aruncă încă o dată ochii pe scrisoarea lui Porthos. Avea un post-scriptum, şi acest post-scriptum glăsuia:

„Scriu cu aceeaşi poftă vrednicului nostru prieten Aramis, la el, la mînăstire."

— „La el la mînăstire"! Da, dar care mînăstire? Sînt două sute de mînăstiri în Paris şi vreo trei mii în Franţa. Şi-apoi, poate că-n clipa cînd a intrat la mînăstire şi-a schimbat pentru a treia oară numele. Ah, dacă n-aş fi un ageamiu într-ale teologiei şi mi-aş aminti barem de subiectul tezei despre care vorbea cu atîta pricepere la Crèvecoeur cu preotul din Montdidier şi cu superiorul iezuiţilor, aş şti ce doctrină îndrăgeşte şi mi-aş da seama cărui sfînt a putut să-şi închine viaţa. Hm, dar dacă m-aş duce la cardinal şi i-aş cere o hîrtie la mîna ca să intru în orice mînăstire, chiar şi-n alea de călugăriţe? Ar fi o idee şi poate că aşa l-aş găsi pe undeva precum Ahile... Da, numai că asta ar însemna să-mi recunosc de la început neputinţa şi-aş pierde pe loc încrederea cardinalului. Cei mari nu sînt recunoscători decît dacă faci imposibilul pentru ei. „Dacă asta era cu putinţă, spun ei, aş fi făcut-o singur." Şi cei mari au dreptate. Ia stai puţin, să vedem. Am primit o scrisoare şi de la el, dragul meu prieten, dovadă că-mi cerea chiar un mic serviciu, pe care i l-am şi făcut. Ah, da! Dar unde-oi fi pus scrisoarea? D'Artagnan se gîndi puţin, apoi se duse spre cuier, unde-i atîrnau hainele vechi; căută vestonul pe care îi purtase în 1648 şi, cum era ordonat din fire, îl găsi la locul ştiut. Scotoci prin buzunare şi scoase la iveală o foaie de hîrtie: era tocmai scrisoarea lui Aramis.

„Domnule d'Artagnan – scria el – află că am avut o ceartă cu un oarecare gentilom, care mi-a dat întîlnire astă-seară, în Piaţa legală; cum sînt om al bisericii şi întîlnirea ar putea să-mi dăuneze, dacă aş destăinui-o altuia decît unui prieten atît de sigur ca dumneata, îţi scriu ca să mă însoţeşti.

Voi intra prin strada Neuve-Sainte-Catherine; sub al doilea felinar, pe dreapta, îţi vei găsi adversarul. Eu, cu al meu, voi fi sub al treilea.

Al dumitale,

ARAMIS"

De astădată – nici un cuvînt de rămas bun. D'Artagnan încercă să-şi adune amintirile; se dusese la întîlnire, îşi întîlnise adversarul, al cărui nume nu l-a aflat niciodată, îi străpunse braţul cu o straşnică lovitură de spadă şi apoi se apropiase de Aramis, care isprăvise lupta şi venea spre el.

— Gata! i-a spus Aramis. Cred că l-am ucis, neobrăzatul. Dar, dragă prietene, dacă ai nevoie de mine, ştii că-ţi sînt devotat trup şi suflet.

Şi Aramis i-a strîns mîna şi s-a pierdut pe sub arcade.

Prin urmare nu ştia despre Aramis mai multe decît ştia despre Athos şi Porthos, şi treaba asta începea să-l supere, cînd i se păru că aude un zgomot de geam spart la el în odaie. Se gîndi numaidecît la punga cu bani închisă în scrin şi se repezi într-acolo. Nu se înşelase; în clipa cînd el intra pe uşă, un om intra pe fereastră.

— Aha, ticălosule! strigă d'Artagnan, crezînd că are de-a face cu un borfaş, şi puse mîna pe spadă.

— Domnule, se tîngui omul, în numele cerului, vîrîţi sabia în teacă, nu mă omorîţi fără să mă ascultaţi. Nu sînt hoţ, păcatele mele! Sînt un cetăţean cinstit şi cu stare, ba încă şi proprietar. Mă numesc... Ei, dar dacă nu mă înşel, dumneavoastră sînteţi domnul d'Artagnan!

— Şi tu Planchet! izbucni locotenentul.

— Gata să vă slujesc, domnule! spuse Planchet în culmea fericirii. Dacă mai sînt în stare de asta.

— Poate că da, rosti d'Artagnan. Dar cine dracu te pune să goneşti pe acoperişuri la şapte dimineaţa, în toiul lui ianuarie?

— Domnule, glăsui Planchet, trebuie să ştiţi... De fapt, poate c-ar fi bine să nu ştiţi...

— Să vedem despre ce-i vorba, i-o întoarse d'Artagnan. Mai întîi însă pune un ştergar în geam şi trage perdeaua.

Planchet se supuse îndată.

— Ei? făcu d'Artagnan cînd acesta isprăvi.

— Domnule, începu Planchet, prevăzător. Înainte de toate, vă rog să-mi spuneţi cum vă aveţi cu domnul de Rochefort?

— Cum nu se poate mai bine. Grozav! Ştii doar că Rochefort este astăzi unul dintre cei mai buni prieteni ai mei.

— Ah, straşnic!

— Dar ce amestec are Rochefort cu felul ăsta de a pătrunde la mine în odaie?

— Păi, tocmai asta e, domnule! Trebuie să vă spun din prima clipă că domnul de Rochefort este...

Planchet şovăi.

— La naiba! bombăni d'Artagnan. Ştiu bine, la Bastilia.

— Adică era acolo, îl îndreptă Planchet.

— Cum, era?! exclamă d'Artagnan. A avut cumva norocul să scape?

— Ah, domnule, se însufleţi la rîndu-i Planchet. Dacă dumneavoastră spuneţi că ăsta-i noroc, atunci e bine; trebuie să mai ştiţi că ieri, după cum se pare, s-a trimis la Bastilia după domnul de Rochefort.

— Ei, la naiba, cum să nu ştiu, doar eu însumi am fost să-l aduc!

— Din fericire pentru el, altcineva l-a dus îndărăt, nu dumneavoastră; căci, dacă v-aş fi recunoscut în escortă, credeţi-mă, domnule, cum vă port un mare respect...

— Mai departe, dobitocule! Haide, spune, ce s-a întîmplat?

— Să vedeţi: pe la jumătatea străzii Ferronnerie, trăsura cu domnul de Rochefort a trecut prin mijlocul unei mulţimi de oameni, şi ostaşii din escortă s-au apucat să-i îmbrîncească pe cetăţeni, din care pricină s-au stîrnit murmure; întemniţatul, gîndind că i s-a ivit un prilej tare prielnic, a strigat cine este şi a cerut ajutor. Eu eram acolo, am auzit desluşit numele contelui de Rochefort, mi-am adus aminte că el m-a făcut sergent în regimentul piemontez şi atunci am strigat în gura mare că-n trăsura se află un întemniţat, prieten al ducelui de Beaufort. Cît ai clipi, răzmeriţa a fost gata, caii opriţi, escorta pusă pe fugă. În vremea asta, am deschis uşa trăsurii, domnul de Rochefort a sărit jos şi s-a pierdut în mulţime. Ghinionul a făcut ca tocmai atunci să apară o patrulă, care s-a unit cu escorta şi s-a năpustit asupra noastră. M-am strecurat pe după colţul străzii Tiquetonne şi, cum urmăritorii erau aproape, m-am ascuns în casa de alături; ostaşii au încercuit casa şi au scotocit peste tot, dar degeaba, căci eu găsisem la catul al cincilea o fiinţă miloasă care m-a ascuns sub nişte saltele. Am stat tot timpul acolo în ascunzătoare, sau, mai bine zis, aproape tot timpul pînă la ziuă şi, cugetînd că, de aştept să se însereze, ăia ar putea sa vină şi să înceapă iar cu scotoceala, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am furişat pe sub streşini, căutînd mai întîi o intrare şi apoi o ieşire, adică o casă nepăzită. Iată povestea mea, domnule, şi pe cuvînt de cinste, aş fi deznădăjduit dacă nu v-ar fi pe plac.

— Cîtuşi de puţin, zise d'Artagnan. Dimpotrivă, sînt grozav de mulţumit, pe legea mea, să-l ştiu pe Rochefort liber. Dar să ştii că dacă oamenii regelui pun mîna pe tine, te spînzură fără pic de milă.

— Cum naiba să nu ştiu! suspină Planchet. Tocmai de-asta mi-e frică, şi tocmai de asta sînt atît de bucuros că am dat iar peste dumneavoastră, fiindcă nimeni nu poate să mă ascundă mai bine ca dumneavoastră, numai să vreţi.

— Vreau, rosti d'Artagnan. Cu dragă inimă, deşi, dacă se află că am adăpostit un răzvrătit, îmi pierd gradul. Nici mai mult, nici mai puţin.

— O, domnule, ştiţi bine că mi-aş pune în joc şi viaţa pentru dumneavoastră.

— Ai putea să adaugi că ţi-ai pus-o în joc într-o vreme, Planchet. Eu nu uit decît lucrurile pe care trebuie să le uit, dar despre asta vreau să-mi amintesc. Stai colo pe scaun şi mănîncă liniştit, căci bag de seamă ce ochi faci la bucatele rămase pe masă de-a-seară.

— Da, domnule, fiindcă dulapul vecinei era tare sărac în lucruri mai acătării, şi de ieri de la amiază n-am pus în gură decît o felie de pîine unsă cu dulceaţă. Nu vorbesc eu de rău dulciurile, dacă vin la locul lor şi la timpul potrivit, dar cina din ajun mi s-a părut un fleac, zău aşa!

— Bietul băiat! îl căină d'Artagnan. Haide, potoleşte-ţi foamea!

— Ah, domnule, îmi salvaţi pentru a doua oară viaţa, murmură Planchet.

Şi, aşezîndu-se la masă, începu să înfulece ca în frumoasele zile de pe strada Fossoyeurs.

D'Artagnan continuă să se plimbe în lung şi în lat; cîntărea în minte ce foloase putea trage din întîlnirea cu Planchet, în aceste împrejurări. Între timp, Planchet mînca de zor, vrînd să-şi scoată pîrleala ceasurilor cît răbdase de foame. Într-un tîrziu scoase un oftat plin de mulţumire, mărturie că, după o asemenea arvună straşnică, va face un mic popas.

— Ei, glăsui d'Artagnan, socotind că a venit clipa să treacă la întrebări. Să le luăm pe toate la rînd. Ştii unde se află Athos?

— Nu, domnule, răspunse Planchet.

— Drace! ştii unde se află Porthos?

— Cu atît mai puţin.

— Ei, drăcia dracului!

— Dar Aramis?

— Nici atît.

— Pe toţi dracii!

— Să vedeţi, mormăi Planchet cu aerul lui pişicher. Ştiu unde-i Bazin.

— Cum, ştii unde-i Bazin?

— Da, domnule.

— Şi unde este?

— La Notre-Dame.

— Păi ce face el la Notre-Dame?

— E paracliser.

— Bazin, paracliser la Notre-Dame?! Eşti sigur?

— Foarte sigur; doar l-am văzut şi-am stat de vorbă cu el.

— El trebuie să ştie unde-i stăpînu-său.

— Fără nici o îndoială.

D'Artagnan rămase puţin pe gînduri, apoi îşi luă mantia şi spada şi dădu să plece.

— Domnule, se tîngui Planchet. Mă lăsaţi aşa în voia soartei? Gîndiţi-vă că-n dumneavoastră mi-am pus toata nădejdea!

— Că doar n-au să vină să te caute aici, pufni d'Artagnan.

— Şi dacă vine cineva? scînci prevăzătorul Planchet. Gîndiţi-vă că pentru toţi ai casei, care nu m-au văzut intrînd, nu-s decît un hoţ.

— Ai dreptate, încuviinţă d'Artagnan. Ia spune, ştii vreun dialect de pe la noi?

— Ba ceva mai mult decît atîta, domnule, răspunse Planchet. Ştiu o limbă străină, vorbesc flamanda.

— Şi unde dracu ai învăţat-o?

— În Artois, unde-am făcut războiul timp de doi ani. Ascultaţi. Goeden morgen, mynheer! Itk ben begeeray te weeten the ge sond hects omstand.

— Ce vrea să zică asta?

— Bună ziua, domnule! Mă grăbesc să vă-ntreb cum o duceţi cu sănătatea.

— Şi-aşa ceva se cheamă la ei limbă de vorbit! Dar n-are a face, pentru noi asta pică de minune, hotărî d'Artagnan.

D Artagnan se duse la uşă, strigă un băiat şi-i porunci să-i dea de veste frumoasei Magdalena să urce pînă la el.

— Ce faceţi, domnule? se îngrozi Planchet. Vreţi să încredinţaţi taina noastră unei femei?!

— Fii pe pace, asta n-o să sufle o vorbă.

În clipa aceea se arătă şi hangiţa. Venise într-un suflet, zîmbitoare, aşteptîndu-se să-l găsească pe d'Artagnan singur; dar cînd dădu cu ochii de Planchet, se trase înapoi, uimită.

— Scumpa mea gazdă, zise d'Artagnan, îţi prezint pe fratele dumitale care vine din Flandra şi pe care îl iau în slujba mea pentru cîteva zile.

— Fratele meu?! făcu hangiţa din ce în ce mai mirată.

— Spune bun găsit sorii dumitale, master Peter.

— Vilkom, zuster! zise Planchet.

— Goeden day, broer! răspunse hangiţa, buimăcită.

— Uite cum stă treaba, rosti d'Artagnan. Domnul este fratele tău, pe care poate că nu-l cunoşti; în schimb, îl cunosc eu: a picat de la Amsterdam. Cît lipsesc, da-i ceva haine să se îmbrace; cînd mă întorc, adică peste un ceas, vii şi mi-l prezinţi şi, ascultînd de vorba ta, fiindcă el nu ştie o boaba franţuzeşte, cum nu pot să-ţi refuz nimic, îl iau în slujba mea, ai priceput?

— Aş putea spune că ghicesc ce vrei de la mine şi asta mi-e destul, murmură Magdalena.

— Eşti o femeie de nepreţuit, frumoasa mea gazdă, şi mă bizui pe tine.

După care, făcînd un semn plin de înţeles lui Planchet, d'Artagnan ieşi pe uşă şi se îndreptă spre Notre-Dame.

VIII

DESPRE FELURITELE ÎNRÎURIRI PE CARE POATE SĂ LE AIBĂ O JUMĂTATE DE PISTOL ASUPRA UNUI PARACLISER ŞI ASUPRA UNUI COPIL DIN COR

D'Artagnan apucă pe Pont-Neuf, felicitîndu-se că l-a regăsit pe Plancher, căci deşi avea aerul de a-i fi dat o mînă de ajutor acestui flăcău cumsecade în realitate, el, Planchet, îi dădea o mînă de ajutor lui d'Artagnan. Într-adevăr, în clipa de faţă nimic nu putea să-i prindă mai bine decît un slujitor curajos şi ager la minte. Ce-i drept, după toate probabilităţile, Planchet n-avea să rămînă prea multă vreme în serviciul lui; dar, reluîndu-şi starea socială din strada Lombards, Planchet îi rămînea recunoscător lui d'Artagnan, care, ascunzîndu-l, îi salvase viaţa cum s-ar zice, şi pe d'Artagnan nu-l stingherea să aibă legături cu burghezia, într-un moment cînd ea se pregătea să lupte împotriva curţii. Se chema că are pe cineva în tabăra duşmană, şi, pentru un om de isteţimea lui d'Artagnan, cele mai neîsemnate fleacuri puteau aduce lucruri mari.

În această stare sufletească, destul de mulţumit de norocul avut şi de el însuşi, d'Artagnan ajunse la Notre-Dame. Urcă treptele, intră în biserică şi, adresîndu-se unui îngrijitor al lăcaşului, care mătura într-o capelă, întrebă dacă nu-l cunoaşte pe domnul Bazin.

— Domnul Bazin, paracliserul? spuse îngrijitorul.

— Chiar el.

— Uite-l colo, la slujbă, în capela Sfintei Fecioare.

D'Artagnan tresări de bucurie, căci, orice i-ar fi înşirat Planchet, i se părea că niciodată nu o să-l găsească pe Bazin; acum însă, cînd ţinea în mînă un capăt al firului, voia cu orice chip să-l apuce şi pe celălalt.

Se duse şi îngenunche în faţa capelei, vrînd să nu-şi scape omul din ochi. Din fericire, toată slujba era doar o citanie şi trebuia să se isprăvească îndată. D'Artagnan, care nu mai ştia să se roage şi nici nu se gîndise să-şi ia o carte de rugăciuni, se folosi de acest răgaz ca să-l cerceteze pe Bazin.

Bazin îşi purta veşmîntul cu egală măreţie şi încîntare. Pricepeai lesne că a ajuns, ori mai avea puţin pînă să ajungă pe culmea ambiţiilor lui şi că mucarniţa împodobită cu argint pe care o ţinea în mînă i se părea tot atît de vrednică de cinste ca şi bastonul de comandant pe care Condé l-a azvîrlit sau nu l-a azvîrlit în liniile duşmanului, în bătălia de la Friburg. Înfăţişarea lui suferise o schimbare, care se potrivea de minune, ca să zicem aşa, cu veşmîntul ce-l purta. Trupul i se rotunjise, supunîndu-se parcă şi el cerinţelor tagmei bisericeşti. Cît despre mutră, părţile ascuţite ale obrazului se neteziseră. Nasul era acelaşi de odinioară, dar obrajii, împlinindu-se, trăgeau nările dintr-o parte şi din alta; bărbia-i era o guşă revărsată; asta nu era grăsime, ci buhăială, care îi închidea pînă şi ochii; părul retezat cuvioşeşte îi acoperea fruntea pînă aproape de sprîncene. La drept vorbind, fruntea lui Bazin nu era mai lată de un deget şi jumătate nici pe vremea cînd o purta descoperită.

Preotul isprăvi slujba tocmai cînd isprăvi şi d'Artagnan să-l cerceteze pe Bazin; rosti cuvintele sfinte de încheiere şi, spre uimirea lui d'Artagnan, se retrase dîndu-şi binecuvîntarea, pe care toţi o primeau în genunchi. Dar uimirea lui d'Artagnan se stinse în clipa cînd recunoscu într-însul pe însuşi vicarul, adică pe vestitul Jean-François de Gondy, care, în acea vreme, presimţind rolul ce avea să joace, începea, mulţumită daniilor sale, să devină foarte popular. Tocmai în scopul de a-şi spori această popularitate, oficia din cînd în cînd slujba de dimineaţă, slujbă la care de obicei numai oamenii din popor luau parte.

D'Artagnan îngenunche, ca toţi cei din jur, primi şi el binecuvîntarea şi îşi făcu semnul crucii; dar în clipa cînd Bazin trecu pe lîngă el, cu ochii ridicaţi spre cer, păşind umil cel din urmă, d'Artagnan îl apucă de poala anteriului: Bazin îşi pogorî privirile şi făcu un salt îndărăt, ca şi cum ar fi văzut un şarpe.

— Domnul d'Artagnan! îngăimă el. Vade retro, Satanas!...

— Eh, dragul meu Bazin, spuse ofiţerul rîzînd, uite cum ştii tu să primeşti un vechi prieten!

— Domnule, i-o întoarse Bazin, adevăraţii prieteni ai unui creştin sînt cei care-l ajută să-şi afle mîntuirea, şi nu cei care-l abat de la calea cea dreaptă.

— Nu te pricep, Bazin, spuse d'Artagnan. Şi nu văd cum aş putea fi o piedică în calea mîntuirii tale.

— Aţi uitat, domnule, răspunse Bazin, că era cît pe ce să spulberaţi pentru totdeauna putinţa de mîntuire a bietului meu stăpîn, şi că, de-ar fi fost după dumneavoastră, s-ar fi dat pierzaniei, ră-mînînd muşchetar, atunci cînd chemarea sa îl îmboldea cu atîta înfocare către biserică.

— Dragul meu Bazin, continuă d'Artagnan, văzîndu-mă aici ar trebui să înţelegi că m-am schimbat mult în toate privinţele: vîrsta aduce înţelepciune. Şi cum n-am nici o îndoială ca stăpînul tău e pe cale să-şi afle mîntuirea, am venit să-mi spui unde se găseşte, ca să mă ajute cu povaţa lui să fac la fel.

— Spuneţi mai degrabă că vreji să-l tîrîţi iarăşi cu dumneavoastră spre cele lumeşti. Din fericire, adăugă Bazin, habar n-am pe unde o fi, căci, cum sîntem într-un sfînt lăcaş, n-aş îndrăzni să mint.

— Cum! izbucni d'Artagnan, dezamăgit la culme. Nu ştii unde se află Aramis?

— Mai întîi, spuse Bazin, Aramis era un nume de pierzanie, în Aramis stă pitulat Simara, care-i nume de diavol şi, spre norocul său, stăpînul meu s-a lepădat pentru totdeauna de numele ăsta.

— Aşa e, încuviinţă d'Artagnan, hotărît să aibă răbdare pînă la capăt. Nu pe Aramis, ci pe abatele d'Herblay îl căutam. Haide, dragul meu Bazin, spune-mi unde se află.

— N-aţi auzit, domnule d'Artagnan, cînd v-am spus că habar n-am?

— Am auzit, cum nu, dar îţi răspund că aşa ceva e cu neputinţă.

— Şi totuşi ăsta-i adevărul, adevărul curat. Sfîntul adevăr.

D'Artagnan se lămuri că nu va scoate nimic de la Bazin; era vădit că Bazin minţea; dar minţea cu atîta convingere şi îndîrjire, încît ghiceai cu uşurinţă că nu-şi va lua vorba îndărăt.

— Prea bine, Bazin! rosti d'Artagnan. Dacă nu ştii unde-ţi este stăpînul, să nu mai vorbim de asta şi să ne despărţim ca nişte buni prieteni. Uite, ţine de la mine o jumătate de pistol, să bei în sănătatea mea.

— Eu nu beau, domnule, zise Bazin, împingînd cu un aer măreţ într-o parte mîna ofiţerului. Băutura-i doar pentru cei străini de biserică.

— Incoruptibil! murmură d'Artagnan. Se ţine ghinionul scai de capul meu, zău aşa.

Şi cum d'Artagnan, furat de gînduri, lăsase din mînă poala anteriului, Bazin se folosi îndată de libertate şi se smuci iute spre altar, unde nu se simţi în siguranţă decît după ce trase uşa după el.

D'Artagnan rămase nemişcat, adîncit în gînduri, cu ochii aţintiţi asupra uşii care pusese o stavilă între el şi Bazin, cînd deodată, simţi cum cineva din spate îl împunge cu degetul în umăr.

Se întoarse numaidecit şi era cît pe ce sa scoată un strigăt de mirare, dar cel care îl împunsese în umăr cu degetul, duse acest deget la buze, în semn de tăcere.

— Tu aici, dragul meu Rochefort?! şopti el.

— Ssst! făcu Rochefort. Ştiai că sînt liber?

— Am aflat-o de la cel mai îndreptăţit să mi-o spună.

— De la cine?

— De la Planchet.

— Cum, de la Planchet?

— Fireşte. El te-a salvat.

— Planchet!... Într-adevăr, mi s-a părut că-l recunosc. Asta dovedeşte, dragul meu, că binele e întotdeauna răsplătit.

— Şi ce te-aduce aici?

— Am venit să mulţumesc Domnului pentru norocul de a mă vedea iarăşi liber, zise Rochefort.

— Şi altceva nimic? Fiindcă bănuiesc că asta nu-i totul.

— Să primesc poruncile vicarului, să vedem dacă nu putem pune ceva la cale, sa turbe Mazarin.

— Nesăbuitule! O s-ajungi din nou la Bastilia.

— Oh! Cît despre asta, am eu grijă să mă păzesc, te-asigur! E minunat să te ştii sub cerul liber! De aceea, urmă Rochefort, trăgînd aerul, cu nesaţ în piept – plec să fac o plimbare la ţară, dau o raită prin provincie.

— Ia te uită! se miră d'Artagnan. Şi eu la fel!

— Şi, dacă nu-s prea curios, aş putea să te întreb unde te duci?

— Mă duc să-mi caut prietenii.

— Care prieteni?

— Cei despre care m-ai întrebat ieri.

— Athos, Porthos şi Aramis? Pe ei îi cauţi?

— Da.

— Pe cuvînt de onoare?

— Ce-i de mirare în asta?

— Nimic. E ciudat. Şi din partea cui îi cauţi?

— Îţi dai seama din partea cui.

— Da, desigur.

— Din nenorocire, nu ştiu pe unde sînt.

— Şi nu ai nici un mijloc sa afli ceva despre ei? Aşteaptă opt zile şi-ţi dau eu veşti.

— Opt zile e prea mult; trebuie să-i găsesc în trei zile.

— Trei zile e prea puţin, răspunse Rochefort. Franţa e mare.

— N-are a face, cunoşti cuvîntul trebuie; cu ajutorul lui poţi face multe.

— Şi cînd porneşti în căutarea lor?

— Am şi pornit.

— Noroc!

— Şi ţie, drum bun!

— Poate că ne mai întîlnim pe undeva.

— Nu prea cred.

— Cine ştie! Întîmplarea e plină de toane.

— Adio!

— La revedere! A, să nu uit: dacă Mazarin îţi vorbeşte de mine, spune-i că ţi-am cerut să-i dai de ştire cum că în curînd o să vadă dacă sînt prea bătrîn pentru a mai fi bun de ceva, aşa cum socoteşte el.

Şi Rochefort se depărtă cu unul din acele zîmbete drăceşti, care odinioară îl făcuseră pe d'Artagnan să simtă de atîtea ori că-l trec fiorii; dar de astă dată, d'Artagnan îl privi fără teamă şi, zîmbindu-i la rîndul său cu un aer melancolic, pe care numai aceste amintiri puteau să-l aştearnă pe chipul său, spuse:

— Du-te, diavole, şi fă tot ce vrei, puţin îmi pasă: o a doua Constanţă nu mai există pe lume!

Întorcîndu-se, d'Artagnan îl văzu pe Bazin, care-şi scosese veşmintele bisericeşti şi stătea de vorbă cu îngrijitorul căruia el, d'Artagnan, îi ceruse lămuriri intrînd în sfîntul lăcaş. Bazin părea stăpînit de o mare însufleţire şi îşi tot vîntura prin aer braţele-i scurte şi groase. D'Artagnan pricepu că Bazin îi cerea, după toate probabilităţile, să tacă mîlc în ce-l privea.

Folosindu-se de neatenţia celor doi slujitori ai bisericii, d'Artagnan se strecură afară din catedrală şi se ascunse după colţul străzii Canettes. Bazin nu putea să plece fără să fie văzut din locul unde stătea d'Artagnan.

După vreo cinci minute de aşteptare, Bazin se ivi în uşa bisericii; se uită în toate părţile să vadă dacă nu e pîndit, dar nu avea cum să-l zărească pe ofiţerul nostru, care doar scotea capul de după colţul unei case, aflată la vreo cincizeci de paşi mai încolo. Liniştit, se încumetă să o pornească spre strada Notre-Dame. D'Artagnan se grăbi să iasă din ascunzătoare şi ajunse la vreme ca să-l vadă dînd colţul străzii Juiverie şi intrînd pe strada Calandre, într-o casă curăţică. De aceea ofiţerul nostru nu se îndoi nici o clipă că numai în casa asta putea sa locuiască vrednicul paracliser.

D'Artagnan se feri să întrebe pe cineva din casă; portarul, dacă era un portar, fusese prevenit dinainte, iar dacă nu era portar, cu cine să vorbească?

Trecu pragul unei cîrciumioare, aflată la încrucişarea străzii Saint-Eloi cu strada Calandre şi ceru o cană cu hipocras. Băutura asta se pregătea cam într-o jumătate de ceas: d'Artagnan avea timp berechet să iscodească pe cineva despre Bazin, fără să dea de bănuit.

Zări în încăpere un ştrengar de vreo doisprezece, cel mult cincisprezece ani, cu un aer dezgheţat, pe care parcă îl mai văzuse cu douăzeci de minute înainte, îmbrăcat în stihar, în chip de copil de cor. Intră în vorbă cu el şi, cum ucenicul într-ale preoţiei nu avea nimic de ascuns, d'Artagnan află că, de la şase la nouă dimineaţa, era copil de cor de biserică, iar de la noua pînă la miezul nopţii, băiat de prăvălie.

Pe cînd vorbea cu puştiul, cineva aduse un cal la poarta casei lui Bazin. Calul era cu şaua şi cu frîul pe el. După o clipă se arătă şi Bazin.

— Ia te uită, zise copilul, paracliserul nostru o porneşte la drum.

— Şi unde se duce? întrebă d'Artagnan.

— Păi de, habar n-am.

— Îţi dau o jumătate de pistol dacă afli, făgădui d'Artagnan.

— Mie? izbucni copilul, cu ochii strălucind de bucurie. Dacă aflu unde a pornit-o Bazin?! Nu-i mare greutate. Nu cumva rîdeţi de mine?

— Nu, pe cinstea mea de ofiţer. Uite-l colea. Şi-i arătă banul ademenitor, însă fără să i-l dea.

— Mă duc să-l întreb.

— Aşa chiar că nu afli nimic, îl opri d'Artagnan. Aşteaptă să plece, şi pe urmă, gata! întreabă, iscodeşte, află. Te priveşte cum faci, ăsta e al tău – şi vîrî banul în buzunar.

— Aha, pricep! se dumiri puştiul, cu acel zîmbet şiret pe care nu-l vezi decît la ştrengarii Parisului. Ei, atunci s-aşţeptăm.

Nu aşteptară prea mult. După cinci minute, Bazin o porni în trap mărunt, zorindu-şi calul, cu umbrela.

Bazin obişnuia totdeauna să poarte umbrela, pe care o folosea şi în chip de cravaşă.

Abia dădu colţul străzii Juiverie, că puştiul ţîşni ca un copoi pe urmele lui.

D'Artagnan se întoarse la masa unde se aşezase, încredinţat că nu vor trece zece minute şi el va şti tot ce voieşte să ştie.

Într-adevăr, nici nu se scurseră zece minute şi puştiul era înapoi.

— Ei? făcu întrebător d'Artagnan.

— Gata! îi dădu puştiul de veste. Ştiu totul.

— Unde-a plecat?

— Banul e tot al meu?

— Fireşte! Hai, zi.

— Vreau să văd banul. Daţi-mi-l niţel, să văd dacă nu cumva e fals.

— Uite-l.

— Hei, jupîne! vorbi puştiul. Domnul vrea mărunţiş.

Cîrciumarul era la tejghea. Luă jumătatea de pistol şi-i dădu în schimb bani mărunţi.

Copilul se grăbi sa pună banii în buzunar.

— Şi-acum spune, unde-a plecat? întrebă d'Artagnan, care-l urmărise rîzînd cu cîtă pricepere ştie să învîrtă o asemenea trebuşoară.

— A plecat la Noisy.

— Cum de-ai aflat?

— Ei, ce naiba, a fost floare la ureche! Am recunoscut calul pe care măcelarul îl închiriază din cînd în cînd domnului Bazin. Şi mi-am zis că măcelarul nu i-ar închiria calul fără să-l întrebe unde se duce, cu toate că eu, unul, nu-l cred în stare pe domnul Bazin să obosească un cal.

— Şi măcelarul ţi-a spus că domnul Bazin...

— A plecat la Noisy. De altfel se pare că se duce acolo mereu de două-trei ori pe săptămînă.

— Tu ai fost la Noisy?

— Cum nu, de acolo-i doica mea.

— E vreo mînăstire la Noisy?

— Şi încă una grozavă, mînăstirea iezuiţilor.

— Bun, făcu d'Artagnan. Nu mai am nici o îndoială!

— Sînteţi mulţumit de mine?

— Da. Cum te cheamă?

— Friquet.

D'Artagnan scoase la iveală un caieţel, în care însemnă numele băiatului şi adresa cîrciumii.

— Spuneţi-mi, domnule ofiţer, întrebă puştiul. Mai e rost de cîştigat şi alţi bani?

— Poate că da, răspunse d'Artagnan.

Şi cum aflase ceea ce voia, plăti băutura de care nici măcar nu se atinsese şi o porni zorit spre strada Tiquetonne.

IX

CUM D'ARTAGNAN, CĂUTÎNDU-L HĂT-DEPARTE PE ARAMIS, ÎL VEDE

COCOŢAT PE CAL, ÎN SPATELE LUI PLANCHET

Ajuns acasă, d'Artagnan văzu un om aşezat lîngă foc: era Planchet, dar un Planchet atît de schimbat în straiele ponosite rămase de la fugarul bărbat al hanghiţei, încît aproape nu-l mai recunoşteai. Magdalena i-l prezentă de faţă cu toţi băieţii de corvoadă. Planchet spuse cîteva cuvinte într-o flamandă fără cusur, ofiţerul răspunse ceva într-o păsărească pricepută numai de el, şi învoiala era gata. Fratele Magdalenei intra în slujba lui d'Artagnan.

Planul lui d'Artagnan fusese bine chibzuit: nu voia să ajungă la Noisy pe lumină, de teamă să nu fie recunoscut. Avea deci timp berechet înainte, fiindcă Noisy se afla la trei-patru leghe de Paris, pe drumul spre Meaux. Mai întîi prînzi vîrtos, ceea ce poate să fie un prost început atunci cînd vrei să-ţi pui capul la treabă, dar se dovedeşte o prevedere straşnică atunci cînd e vorba să-ţi osteneşti trupul; apoi îşi schimbă îmbrăcămintea, cugetînd că tunica lui de locotenent de muşchetari ar putea să dea naştere la bănuieli; apoi lua cea mai aprigă şi mai solidă spadă dintre cele trei cîte avea, pe care nu o purta decît la zile mari: apoi, către ora două, porunci să se pună şaua pe cei doi cai şi, urmat de Planchet, ieşi din oraş pe la bariera Vilette. În casa învecinată cu hanul, Planchet era căutat de zor şi acum. La vreo leghe şi jumătate de Paris, dîndu-şi seama că, în nerăbdarea lui, a pornit-o prea devreme la drum, d'Artagnan se opri niţel la un han, lăsînd caii să mai răsufle: hanul era ticsit de nişte mutre cam deocheate, care aveau aerul că pun la cale cine ştie ce pentru noaptea aceea. Un bărbat înfăşurat într-o pelerină se ivi în uşă, dar cînd dădu cu ochii de un străin, făcu un semn cu mîna şi doi dintre indivizii care beau la o masă ieşiră îndată ca să vorbească cu el.

Cît despre d'Artagnan, el se apropie nepăsător de hangiţă, se apucă să-i laude vinul, care nu era decît o jalnică poşircă de Montreuil, aduse vorba despre Noisy şi află că în sat nu se găseau decît două case mai arătoase: una era a monseniorului arhiepiscop al Parisului, şi în ea locuia în clipa de faţă nepoata acestuia, doamna ducesă de Longueville: cealaltă era o mînastire de iezuiţi şi, ca de obicei, găzduia pe aceşti cuvioşi părinţi. Acum nu mai avea nici o îndoială.

Pe la ceasurile patru, d'Artagnan o porni mai departe, în pasul calului, ţinînd să ajungă în sat doar la căderea nopţii. Or, atunci cînd mergi în pasul calului, într-o zi de iarnă, sub un cer monorît ce veghează o privelişte monotonă, n-ai altceva mai bun de făcut, cum spune La Fontaine, decît ce face iepurele în vizuina lui: să te gîndeşti; deci, d'Artagnan se gîndea, şi Planchet la fel. Numai că, precum vom vedea, fiecare îşi avea gîndurile lui.

O anume vorbă a hangiţei îndrumase gîndurile lui d'Artagnan pe un făgaş anume; vorba asta era numele doamnei de Longueville.

Într-adevăr, doamna de Longueville merita să-ţi fure gîndurile: era una dintre cele mai de seamă doamne ale regatului, era una dintre cele mai frumoase femei de la curte. Căsătorită cu bătrînul duce de Longueville, pe care nu-l iubea, trecuse mai întîi drept amanta lui Coligny, ucis din pricina ei de către ducele de Guise, într-un duel în Piaţa Regală; apoi se vorbise de o prietenie cam prea afectuoasă pe care ar fi avut-o pentru prinţul de Condé, fratele ei, şi care ar fi scandalizat spiritele timorate de la curte; în sfîrşit, se mai spunea că o ură adîncă şi adevărată urmase acestei prietenii şi, tot după cum se spunea, ducesa de Longueville avea în clipa de faţă o legătură politică cu prinţul de Marciliac, fiul cel mai mare al bătrînului duce de La Rochefoucauld din care era pe cale să facă un duşman ducelui de Condé, fratele ei.

D'Artagnan se gîndea la toate aceste lucruri. Se gîndea că pe cînd era la Luvru o văzuse adesea pe frumoasa doamnă de Longueville trecînd veselă şi strălucitoare prin faţa lui. Se gîndea la Aramis, care, fără să însemne mai mult decît el, se bucurase cîndva de iubirea doamnei de Chevreuse, cea care fusese ieri la curte ceea ce doamna de Longueville era astăzi. Şi se întreba pentru ce există pe lume oameni care ajung la tot ce năzuiesc, unii la mărire, unii la dragoste, în vreme ce alţii, fie din pricina intîmplării, fie din pricina unei soarţe vitrege, ne din pricina firii cu care i-a înzestrat natura, rămîn la jumătatea drumului cu nădejdile lor.

Se văzu nevoit să-şi mărturisească deschis că, cu toată isteţimea, cu toată îndemînarea lui, era şi va rămîne pesemne printre aceştia din urmă, cînd Planchet se apropie şi-i spuse:

— Pun prinsoare, domnule, că va gîndiţi la acelaşi lucru la care mă gîndesc şi eu.

— Mă îndoiesc, Planchet, zîmbi d'Artagnan. Dar tu la ce te gîndeşti?

— Mă gîndesc, domnule, la mutrele alea deocheate care şedeau adineauri la băutură la han.

— Tot prevăzător ai rămas, Planchet.

— Instinctul, domnule.

— Ei bine, hai să vedem ce-ţi spune instinctul într-o asemenea împrejurare?

— Instinctul îmi spune, domnule, că oamenii ăia s-au adunat cu gînduri rele la han şi tocmai cugetam la cele ce-mi spunea, ascuns în cel mai întunecos ungher al grajdului, cînd văd că intră în grajd un om înfăşurat într-o pelerina, urmat de alţi doi.

— Aha! exclamă d'Artagnan, căci povestirea lui Planchet se potrivea cu lucrurile pe care le băgase şi el de seamă. Şi pe urmă?

— Unul dintre ei spunea; „E sigur la Noisy, ori vine astă-seară, fiindcă i-am recunoscut servitorul". „Eşti sigur?" a întrebat bătrînul în pelerină. „Da, prinţe."

— Prinţe? îl întrerupse d'Artagnan,

— Întocmai aşa: prinţe. Dar ascultaţi mai departe: „Şi dacă-i acolo, atunci să ne hotărîm: ce facem cu el?" a spus celălalt băutor. „Ce facem cu el?" a repetat prinţul. „Da. Nu-i omul care să se dea prins cu una cu două, ştie sa mînuiască spada." „Atunci, urmaţi-i şi voi pilda, numai căutaţi să-l prindeţi viu. Aveţi frînghie să-l legaţi şi un căluş să i-l puneţi în gură?" „Avem de toate." „Băgaţi de seamă, bănuiesc că va fi travestit în haine de cavaler." „Da, da, fiţi pe pace, monseniore." „De altfel, voi fi şi eu acolo şi vă voi îndruma." „Vă luaţi răspunderea că justiţia..." „Iau asupra mea toată răspunderea", a spus prinţul. „Atunci e bine. Cît despre noi, o să ne dăm toată osteneala," Şi au ieşit din grajd.

— Ei, şi ce ne priveşte asta pe noi? făcu d'Artagnan. Asemenea isprăvi se petrec mai în fiecare zi.

— Sînteţi sigur că nu unelteau împotriva noastră?

— Împotriva noastră?! Şi pentru ce?

— Păi de, ia gîndiţi-vă ce-au spus: „I-am recunoscut servitorul, a zis unul, şi-aici s-ar putea să fie vorba de mine.

— Şi-apoi?

— „E sigur la Noisy, ori vine astă-seară", a zis altul, şi-aici s-ar putea sa fie vorba de dumneavoastră.

— Şi-apoi?

— Şi-apoi prinţul a spus: „Băgaţi de seamă, bănuiesc că va fi travestit în haine de cavaler", şi aici mi se pare că nu mai încape nici o îndoială, fiindcă nu purtaţi uniforma de ofiţer de muşchetari, ci straie de cavaler. Ei, ce ziceţi de asta?

— Vai, dragul meu Planchet! oftă d'Artagnan. Din nefericire s-au dus vremurile cînd prinţii voiau să mă omoare. Ah, frumoase vremuri! N-ai grijă, ăia de la han nu unelteau împotriva noastră.

— Domnul e sigur?

— Iau totul asupra mea.

— Atunci e bine. Să nu mai vorbim de asta.

Şi Planchet îşi luă locul în urma lui d'Artagnan, cu acea sublima încredere pe care o avusese întotdeauna în stăpînul său şi pe care cei cincisprezece ani de despărţire nu o ştirbiseră cîtuşi de puţin.

Merseră aşa aproape o leghe.

Deodată, Planchet se apropie iarăşi de d'Artagnan.

— Domnule..., începu el.

— Ce e?

— Ia uitaţi-vă, domnule, uitaţi-vă în partea asta, nu vi se pare că se strecoară nişte umbre prin noapte? Ascultaţi, parcă aud şi tropot de cai.

— Cu neputinţă, spuse d'Artagnan. Pămîntul e muiat de ploi. Totuşi, vorba ta, parca zăresc şi eu ceva.

Şi se opri în loc ca să scruteze întunericul Şi să asculte.

— Dacă nu s-aude tropot de cai, s-aude cel puţin cum nechează; ia ascultă!

Şi într-adevăr, străbătînd văzduhul şi înserarea, un nechezat de cal ajunse la urechea lui d'Artagnan.

— Sînt oamenii noştri care-au pornit la treabă, rosti el. Dar asta nu ne priveşte pe noi, aşa că sa ne vedem de drum.

Şi porniră mai departe.

După vreo jumătate de ceas, pe la opt şi jumătate ori nouă seara, ajunseră în dreptul celor dintîi case din Noisy.

Aşa cum e obiceiul la ţară, toată lumea dormea şi nu vedeai o geană de lumină în tot satul.

D'Artagnan şi Planchet îşi urmară calea.

În dreapta şi în stînga drumului, pe fundalul cenuşiu-întunecat al cerului se desprindea din noapte dantela şi mai întunecată a acoperişurilor: în răstimpuri, cîte un cîine se trezea lătrînd prin ogrăzi, cîte o mîţă speriată ţîşnea din mijlocul drumului ca să se ascundă într-un morman de vreascuri, unde-i vedeai ochii înspămîntaţi scînteind ca doi cărbuni aprinşi. Erau singurele fiinţe care păreau că trăiesc în sat.

Aproape în inima tîrgului, dominînd împrejurimea, se ridicau nişte ziduri sumbre, cuprinse între două uliţe; în faţa lor, cîţiva tei uriaşi îşi întindeau braţele golaşe. D'Artagnan cercetă cu luare-aminte clădirea.

— Trebuie să fie castelul arhiepiscopului, unde şade frumoasa doamnă de Longueville, zise el către Planchet. Mînăstirea unde o fi?

— Mînăstirea e-n capătul satului, răspunse Planchet. O ştiu eu.

— Ei, zise d'Artagnan, cît strîng eu chinga calului, tu dă o fugă pînă acolo, Planchet, şi întoarce-te de-mi spune dacă e vreo fereastră luminată la iezuiţi.

Planchet se depărtă în noapte, în vreme ce d'Artagnan sări la pămînt să strîngă chinga, precum spusese.

După cinci minute, Planchet era înapoi.

— Domnule, glăsui el, se vede o singură fereastră luminată, în partea dinspre cîmp.

— Hm! mormăi d'Artagnan. Dacă aş fi de-al Frondei, aş bate aici la castel şi sînt sigur c-aş găsi un culcuş pe cinste; dacă aş fi călugăr, aş bate dincolo la mînăstire, şi sînt sigur că m-aş ospăta straşnic. Între castel şi mînăstire, se prea poate să dormim afară, murind de foame şi de sete.

— Da, adăugă Planchet, ca vestitul măgar al lui Buridan. Pînă atunci, nu vreţi să bat în poartă?

— Ssst! îl opri d'Artagnan. Singura fereastră luminată s-a întunecat.

— N-auziţi nimic, domnule?

— Ba da, ce să fie?

Un vuiet ca de uragan se apropia din ce în ce: în aceeaşi clipă, două cete de călăreţi, numărînd fiecare vreo zece oameni, se năpustiră din cele două uliţe care mărgineau casa şi-i înconjurară închizînd orice trecere.

— Drace! exclamă d'Artagnan, trăgînd spada şi adăpostindu-se după cal, în vreme ce Planchet făcea la fel. Să fi avut tu dreptate? Ăştia cu noi aveau ce aveau?

— Uite-l, pe el! strigară călăreţii şi se aruncară asupra lui d'Artagnan, cu spadele în mînă.

— Să nu vă scape! răsună o voce mîndră.

— Nici o grijă, monseniore!

D'Artagnan socoti că este momentul să se amestece şi el în vorbă.

— Hei, domnilor! întrebă el cu accentu-i gascon. Ce poftiţi, ce doriţi??

— Afli tu îndată! urlară în cor călăreţii.

— Staţi! Staţi, strigă cel căruia i se spusese monseniore. Staţi, mintoşilor, asta nu-i vocea lui.

— Oho, domnilor! bombăni d'Artagnan. Nu cumva umblă turbarea prin Noisy? Băgaţi de seamă, vă previn, primul care se-ncumetă să se apropie de spada mea, şi spada mea e lungă, îl spintec.

Cel de care ascultau călăreţii veni mai aproape.

— Ce faci aici? întrebă el, trufaş, după obiceiul celor învăţaţi să poruncească.

— Dar dumneata? i-o întoarse d'Artagnan.

— Vorbeşte cuviincios, că mănînci o scărmăneală de-o să ţii minte. Chiar dacă nu-mi spun numele, vreau să fiu respectat după rangul meu.

— Nu vrei să-ţi spui numele fiindcă eşti cel care a pus la cale această cursă, rosti d'Artagnan. Dar eu, care călătoream liniştit cu slujitorul meu, n-am de ce să mi-l ascund.

— Destul, destul! Numele dumitale?

— Îţi spun numele meu ca să ştii unde să mă găseşti, domnule, monseniore sau prinţe, cum îţi place mai mult să ţi se spună, zise gasconul nostru, care nu voia să pară înfricoşat. Îl cunoşti pe domnul d'Artagnan?

— Locotenent al muşchetarilor regelui? întrebă vocea.

— Chiar el.

— Îl cunosc, fireşte.

— Ei bine, urmă gasconul, atunci trebuie să fi auzit că are un braţ puternic şi o spadă neîntrecută?

— Dumneata eşti domnul d'Artagnan?

— Eu însumi

— Atunci ai venit aici ca să-l aperi?

— Să-l apăr?... Pe cine?...

— Pe cel pe care-l căutăm noi.

— Se pare că venind la Noisy, am intrat, fără să ştiu, în împărăţia enigmelor continuă d'Artagnan.

— Haide, răspunde! porunci aceeaşi voce semeaţă. Îl aşteptai aici, sub ferestrele astea? Ai venit la Noisy ca să-l aperi?

— N-aştept pe nimeni, pufni d'Artagnan, care începea să-şi piardă răbdarea. Şi nu vreau să apăr pe nimeni altul decît pe mine, dar vă previn că mă voi apăra cu străşnicie.

— Bine! replică vocea. Atunci pleacă de-aici şi lasă-ne în pace.

— Să plec?! murmură d'Artagnan, căruia această poruncă îi cam încurca socotelile. Asta nu-i uşor, căci şi eu, şi calul sîntem frînţi de oboseală; afară numai dacă dumneata binevoieşti să mă pofteşti la un praznic şi să-mi oferi un culcuş undeva prin apropiere...

— Neisprăvitule!

— Ei, domnule! izbucni d'Artagnan. Măsoară-ţi cuvintele, te tog, fiincă dacă mai spui o singură vorbă ca asta, marchiz, prinţ sau rege, orice-ai fi, să ştii că ţi-o bag pe gît, auzi?

— Lasă, lasă, spuse cel care poruncea. Asta nu-i omul nostru, se vede cît de colo că vorbeşte ca un gascon, nu-i chip să te înşeli. Am dat greş astă-seară, să ne retragem. O să ne mai întîlnim noi, jupîn d'Artagnan, adăugă el, cu glas tare.

— Da, dar niciodată în condiţiile astea, cuvîntă gasconul, batjocoritor. Fiindcă atunci cînd o să ne-ntîlnim, s-ar putea să fii singur şi să fie ziuă afară.

— Bine, bine! făcu vocea. La drum, domnilor!

Şi ceata călăreţilor, murmurînd şi bombănind, pieri în noapte, îndreptîndu-se spre Paris.

D'Artagnan şi Planchet mai vegheară cîtva timp, gata să se apere, dar tropotul cailor se depărta mereu, aşa că vîrîră spada în teacă.

— Ai văzut, nătărăule, zise liniştit d'Artagnan către Planchet. Nu cu noi avea treabă.

— Păi atunci cu cine? întrebă Planchet.

— Pe legea mea, habar n-am şi prea puţin îmi pasă. Tot ce vreau e să intru în mînăstirea iezuiţilor. Hai, sus pe cai! Să mergem să batem în poartă la călugări. Fie ce-o fi, doar n-au să ne mănînce!

Şi d'Artagnan se aruncă în şa.

Planchet abia apucă să-i urmeze pilda, cînd ceva greu căzu pe neaşteptate dindărătul lui, pe cal, care se smuci în lături.

— Hei, domnule! striga Planchet. Am pe unul pe cal!

D'Artagnan se întoarse şi văzu într-adevăr doua mogîldeţe pe calul lui Planchet.

— Pesemne că dracu se ţine scai de noi! izbucni el, trăgînd spada, gata să se năpustească asupra nepoftitului.

— Nu, dragul meu d'Artagnan, zise acesta. Nici pomeneală de dracu, sînt eu, Aramis. Haide, Planchet, porneşte-o în galop şi, în marginea satului, apuc-o la stînga.

Planchet, cu Aramis la spate, porni, urmat de d'Artagnan care începea să creadă că trăieşte frînturi dintr-un vis fantastic şi fără şir.

X

ABATELE D'HERBLAY

La capătul satului, Planchet o apucă la stînga, aşa cum îi poruncise Aramis, şi se opri sub fereastra luminată de la mînăstire. Aramis sări de pe cal şi bătu de trei ori din palme. Fereastra se deschise îndată şi o scară de frînghie lunecă în jos.

— Dragul meu, zise Aramis. Dacă vrei să urci, voi fi încîntat să te am oaspete.

— Păi cum?! se minună d'Artagnan. Aşa se intră la tine?

— La naiba, după nouă seara, n-ai încotro! mormăi Aramis, consemnul mînăstiri e dintre cele mai severe.

— Iartă-mă, dragă prietene, zise d'Artagnan. Mi se pare c-ai pomenit de naiba.

— Crezi? rîse Aramis. Se prea poate. Nici nu-ţi închipui, dragul meu, cîte deprinderi rele capeţi în afurisitele astea de mînăstiri şi ce urît se poartă toţi oamenii bisericii, cu care sînt silit să trăiesc. Dar nu urci?

— Ia-o tu înainte, te urmez.

— Cum zicea răposatul cardinal răposatului rege: „Ca să vă arăt drumul, sire".

Aramis se căţără sprinten pe scară şi, după o clipă, ajunse la fereastră.

D'Artagnan se căţără în urma lui, dar mult mai încet: se vedea cît de colo că era mai puţin obişnuit cu asta decît prietenul său.

— Iartă-mă, murmură Aramis, observîndu-i stîngăcia. Dacă aş fi ştiut că voi avea cinstea să mă vizitezi, m-aş fi îngrijit să am la îndemînă scara grădinarului. Cît despre mine, eu mă mulţumesc şi cu scara asta de frînghie.

— Domnule, zise Planchet cînd văzu că d'Artagnan e gata să ajungă sus. Povestea cu scara merge pentru domnul Aramis, merge şi pentru dumneavoastră şi, la nevoie, o să meargă şi pentru mine, dar caii ăştia doi nu pot să se caţăre pe ea.

— Du-i sub şopronul de colo, prietene, îl povăţui Aramis, arătîndu-i o hardughie ce se ridica în plin cîmp. Găseşti acolo şi fîn şi ovăz pentru ei.

— Şi pentru mine? se tîngui Planchet.

— Tu te întorci aici, sub fereastră, baţi de trei ori din palme şi-ţi dăm noi şi ţie ceva de-ale gurii. Fii pe pace, la naiba! Nu moare nimeni de foame aici. Hai, du-te.

Şi Aramis, trăgînd scara sus, închise fereastra.

În acest timp, d'Artagnan cercetă odaia.

Niciodată nu avusese prilejul să vadă încăpere mai războinică şi mai elegantă în acelaşi timp. În colţuri stăteau îngrămădite arme, îmbiind ochiul şi mîna cu spade de tot felul, iar patru tablouri mari înfăţişau pe cardinalul de Lorraine, cardinalul de Richelieu, cardinalul de Lavalette şi episcopul de Bordeaux în ţinută de campanie. Ce-i drept, nimic nu arata că te afli în locuinţa unui abate: tapetul era de damasc, covoarele de Alençon, iar patul părea mai curînd culcuşul unei femeiuşti, cu garnitura lui de dantelă şi cuvertură scumpă aşternută pe el, decît al unui om care s-a legat să dobîndească Împărăţia cerurilor prin post şi renunţare la cele pămînteşti.

— Văd că-mi priveşti bîrlogul, spuse Aramis. Oh, dragul meu, iartă-mă. Ce vrei, stau ca un călugăr. Dar după ce te uiţi?

— Mă uit să văd cine ţi-a aruncat scara. Nu văd pe nimeni şi totuşi scara n-a picat din cer.

— Nu, ăsta-i Bazin.

— Aha! exclamă d'Artagnan.

— Numai că jupîn Bazin, urmă Aramis, e bine dresat şi, pricepînd că nu m-am întors singur, s-a retras discret. Stai jos, dragul meu, să schimbăm şi noi o vorbă.

Şi Aramis împinse spre d'Artagnan un fotoliu încăpător, în care acesta se tolăni, rezemîndu-şi braţele.

— Mai întîi aş zice să mîncăm, nu? întrebă Aramis.

— Da, dacă vrei, încuviinţă d'Artagnan, cu mare plăcere. Eu, unul, îţi mărturisesc că abia aştept să îmbuc ceva: drumul mi-a făcut o foame de lup.

— Ah, dragul meu prieten! se căină Aramis. La mine nu găseşti cine ştie ce bucate, deoarece nu te aşteptam.

— Asta înseamnă că mă ameninţi cu omletele şi cu iarba de Crèvecoeur? Parcă aşa porecleai tu spanacul odinioară, nu?

— Vai! zise Aramis. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al lui Bazin să nădăjduim că vom găsi lucruri ceva mai acătării în cămară la cucernicii părinţi iezuiţi. Bazin, prietene, strigă încetişor Aramis. Bazin, vino încoace!

Uşa se deschise şi Bazin se ivi în prag; dar cînd dădu cu ochii de d'Artagnan scăpă o exclamaţie care răsună ca un strigăt de disperare.

— Dragul meu Bazin, rosti d'Artagnan, sînt bucuros să văd că, pînă şi-n biserică, minţi de-ngheaţă apele.

— Domnule, răspunse Bazin, am învăţat de la cucernicii părinţi iezuiţi că-ţi este îngăduit să minţi, dacă o faci cu un gînd bun.

— Bine, bine, Bazin, d'Artagnan moare de foame şi eu la fel, aşa că adu-ne de mîncare ce ai tu mai de soi şi, mai cu seamă, vin bun.

Bazin se înclină în semn de supunere oftă din adîncul rărunchilor şi ieşi pe uşă.

— Acum, că am rămas singuri, dragul meu Aramis, începu d'Artagnan, mutîndu-şi privirea la stăpînul casei şi sfîrşind prin a-i cerceta hainele, după toate celelalte lucruri din jur, spune-mi, de unde dracu ai picat pe cai, îndărătul lui Planchet?

— Ei, la naiba! exclamă Aramis. Din cer, vezi bine!

— Din cer! repetă d'Artagnan, clătinînd din cap. Nu prea ai aerul că vii de-acolo şi nici c-ai s-ajungi vreodată în împărăţia lui.

— Dragul meu, vorbi Aramis cu o înfumurare pe care d'Artagnan nu o mai văzuse la el de pe vremea cînd era muşchetar. Dacă nu veneam din cer, cel puţin mă întorceam din rai, ceea ce e aproape totuna.

— Atunci, iată că s-au dumirit şi învăţaţii, reluă d'Artagnan. Pînă azi nu se ştia mai nimic ce şi cum e cu raiul: unii ziceau că se află pe muntele Ararat; alţii, între Tigru şi Eufrat: se pare însă că toţi îl căutau hăt-departe, cînd el era colea, aproape. Raiul se află Ia Noisy-le-Sec, pe locul unde-i castelul arhiepiscopului de Paris. Nu se iese pe poartă, ci pe fereastră; nu cobori pe treptele de marmură ale unui peristii, ci printre crengile unui tei, iar îngerul cu spada de foc care-l păzeşte îmi pare că şi-a schimbat numele ceresc de Gabriel în acela mai pămîntesc al prinţului de Marcillac.

Aramis izbucni în rîs.

— Ai rămas acelaşi tovarăş voios, dragul meu, şi spiritul gascon nu te-a părăsit de fel. Mda, e ceva în tot ceea ce mi-ai spus: numai nu cumva să crezi că aş fi îndrăgostit de doamna de Longueville.

— Drace, o să mă feresc cu grijă de asta! protestă d'Artagnan. După ce ai fost îndrăgostit atît de amar de vreme de doamna de Chevreuse, nu era să-ţi dăruieşti inima celei mai înverşunate duşmance a ei.

— Da, adevărat, rosti Aramis cu un aer nepăsător. Da, am iubit-o mult odinioară pe această sărmană ducesă şi trebuie să recunosc că ne-a fost de mare ajutor; dar, ce vrei! el a silit-o să plece din Franţa. Era un potrivnic atît de cumplit acest blestemat de cardinal! continuă Aramis, aruncîndu-şi privirea spre portretul fostului ministru. A poruncit să fie arestată şi dusă la castelul din Loches; şi, pe legea mea, nu s-ar fi dat în lături să-i taie capul, aşa cum a făcut cu Chalais, cu Montmorency şi cu Cinq-Mars, dar ea s-a salvat travestită în haine bărbăteşti, împreună cu camerista ei, biata Kety; ba, după cum am auzit, a trăit şi o ciudată aventură în nu ştiu ce sat, cu un nu ştiu ce preot căruia i-a cerut adăpost şi care, avînd doar o singura odaie şi luînd-o drept un cavaler, s-a arătat gata să o împartă cu ea. Asta din pricină că purta neînchipuit de firesc haina bărbătească, această scumpă Marie. N-am cunoscut decît o singură femeie care să poarte haina bărbătească la fel ca ea: de aceea i s-a făcut şi un cîntec:

Laboissère, să-mi spui îndată...

Îl ştii?

— Nu. Cîntă-l, dragul meu.

Şi Aramis începu ca un mîndru cavaler:

Laboissère, să-mi spui îndată,

Mă prinde bine straiul bărbătesc?

— Goneşti pe cal ca o săgeată,

Ne-ntreci pe toţi, mărturisesc.

Ea pare,

Printre halebarde,

În regimentul încercatei garde,

Cadet din cap pînă-n picioare.

— Bravo! izbucni d'Artagnan. Cînţi tot atît de frumos şi azi, dragul meu Aramis, şi văd că liturghia nu ţi-a stricat vocea.

— Dragul meu, murmură Aramis, înţelegi... pe vremea cînd eram muşchetar, căutam să fac de gardă cît mai rar; azi cînd sînt abate, caut să slujesc cît mai rar cu putinţă. Dar să ne întoarcem la sărmana ducesă.

— Care? Ducesa de Chevreuse, ori ducesa de Longueville?

— Dragul meu, ţi-am spus că n-a fost nimic între mine şi ducesa de Longueville; cochetării, poate, atîta tot. Nu, vorbeam de ducesa de Chevreuse. Ai văzut-o cumva cînd s-a întors de la Bruxelles, după moartea regelui?

— Da, fireşte, şi era încă foarte frumoasă.

— Aşa e, încuviinţă Aramis. Deci m-am întîlnit de vreo cîteva ori cu ea; i-am dat cele mai înţelepte sfaturi, de care ea nu s-a folosit nici un pic; mi s-a urît să-i tot spun că Mazarin e amantul reginei, n-a vrut să mă creadă, zicînd că o cunoaşte pe Anna de Austria şi că o ştie prea mîndră ca să iubească o asemenea secătură. Apoi, aşteptînd o schimbare, s-a aruncat în urzeala ducelui de Beaufort, iar secătura a poruncit arestarea ducelui de Beaufort şi a exilat-o pe doamna de Chevreuse.

— Ştii că a obţinut permisiunea să se întoarcă în ţară? spuse d'Artagnan.

— Da, ştiu, şi chiar s-a întors... Acum o să facă iar vreo prostie.

— De astă dată poate că-ţi urmează sfaturile.

— De astă dată, interveni Aramis, n-am mai văzut-o. S-a schimbat mult.

— Nu ca tine, dragul meu Aramis, care eşti mereu acelaşi: acelaşi păr negru şi frumos, aceeaşi talie elegantă, aceleaşi mîini de femeie, care au devenit nişte minunate mîini de prelat.

— Da, încuviinţă Aramis, e adevărat, mă îngrijesc mult. Ştii dragul meu, îmbătrînesc: în curînd împlinesc treizeci şi şase de ani.

— Ascultă, dragul meu, surîse d'Artagnan. De vreme ce ne-am regăsit, să ne învoim asupra unui lucru: asupra vîrstei pe care o vom avea de acum înainte.

— Cum adică? se miră Aramis.

— Da, urmă d'Artagnan. Pe vremuri eram mai mic cu doi sau trei ani decît tine şi, dacă nu mă înşel, azi am patruzeci de ani bătuţi pe muchie.

— Zău?! făcu Aramis. Atunci eu sînt cel care mă înşel, dragul meu, căci tu ai fost întotdeauna neîntrecut într-ale cifrelor. Aşadar, după socotelile tale, aş avea patruzeci şi trei de ani! Pe toţi dracii, dragul meu, să nu cumva s-o spui la palatul Rambouillet, asta mi-ar aduce numai neajunsuri.

— Fii liniştit, îl asigură d'Artagnan. Eu nici nu calc pe acolo.

— Ei! se răsti Aramis. Ce-o moşmondi atîta dobitocul de Bazin? Bazin, grăbeşte-te, haide o dată, ticălosule! noi, aici, murim de foame şi de sete!

Bazin, care tocmai intra pe uşă, ridică spre tavan amîndouă mîinile în care ţinea cîte o butelcă.

— În sfîrşit! se îmbună Aramis. Haide, eşti gata?

— Da, domnule, îndată, spuse Bazin. Mi-a trebuit timp pînă s-aduc sus tot ce...

— Asta fiindcă te crezi mereu cu anteriul de paracliser pe tine, i-o reteză Aramis, şi fiindcă stai mereu cu nasul în cartea de rugăciuni. Dar te previn că dacă tot lustruind boclucurile de prin capele, ai să uiţi să-mi lustruieşti spada, fac un foc zdravăn cu toate icoanele tale şi te pun în frigare.

Bazin, revoltat la culme, îşi făcu semnul crucii cu butelca pe care o ţinea în mînă. Iar d'Artagnan, mai uimit ca oricînd de vorba şi de purtarea abatelui d'Herblay, care se deosebea ca şi cerul de pămînt de vorba şi purtarea muşchetarului Aramis, rămase cu ochii holbaţi la prietenul său.

Bazin aşternu într-o clipită o faţă de damasc şi rîndui pe masă atîtea tacîmuri aurite, atîtea bucate aromitoare şi îmbietoare, încît d'Artagnan rămase de-a dreptul buimăcit.

— Aşteptai pe cineva? întrebă ofiţerul.

— Ei! făcu Aramis. Am cîte ceva pentru orice împrejurare: şi-apoi, ştiam că mă căutai.

— De la cine?

— De la jupîn Bazin, care te-a luat drept dracul pe pămînt, dragul meu, şi care a dat fuga încoace să mă prevină de primejdia ce-mi pîndeşte sufletul, dacă mă voi înhăita iarăşi cu un ofiţer de muşchetari ca tine.

— Vai, domnule! se tîngui Bazin, cu mîinile împreunate şi cu un aer spăşit.

— Haide, lasă făţărnicia! Ştii doar că n-o pot suferi. Ai face mult mai bine dacă ai deschide fereastra şi ai trimite jos o pîine, un pui şi o sticlă cu vin prietenului tău Planchet, care a ostenit de un ceas de cînd tot bate din palme.

Într-adevăr, după ce dăduse fîn şi ovăz la cai, Planchet se întorsese sub fereastră şi repetase de două sau de trei ori semnalul stabilit.

Bazin, ascultător, atîrnă de capătul unei funii pîinea, puiul şi sticla de vin şi le lăsă jos, lui Planchet, care nici nu cerea mai mult şi care se întoarse degrabă sub şopron.

— Şi-acum să mîncăm, spuse Aramis.

Cei doi prieteni se aşezară la masă, iar Aramis se apucă să taie şuncă, să spintece pui şi prepeliţe cu îndemînarea unui mîncău fără de pereche.

— La naiba! mormăi d'Artagnan. Văd că te hrăneşti, nu glumă.

— Mda, binişor! Pentru zilele de post am dezlegarea Romei, mulţumită domnului vicar, din pricină că nu mă prea laud cu sănătatea; şi-apoi, l-am luat ca bucătar pe fostul bucătar al lui Lafollone, îl ştii? Vechiul prieten al cardinalului, acest mîncăcios căruia i s-a dus vestea şi care spunea în chip de rugăciune după masă: „Doamne, ajută-mă să mistui ca lumea ce-am mîncat cu atîta poftă".

— Ceea ce nu l-a împiedicat să moară din pricina unei indigestii, rîse d'Artagnan.

— Ce vrei! urmă Aramis, cu un aer resemnat. Asta-i soarta, nu poţi fugi de ea.

— Iartă-mă, dragul meu, vreau să te întreb ceva, zise d'Artagnan.

— Cum nu, întreabă-mă, ştii bine doar că între noi nu poate fi vorba de indiscreţie.

— Nu cumva ai devenit bogat?

— Oh, Dumnezeule, nu! Am un venit de douăsprezece mii de livre pe an, fără să mai pun la socoteală un mic beneficiu de o mie de scuzi, pe care îl datorez bunăvoinţei prinţului.

— Şi din ce scoţi tu aceste douăsprezece mii de livre? întrebă d'Artagnan. Din poemele tale?

— Nu, m-am lăsat de poezie şi doar din cînd în cînd mai aştern pe hîrtie cîte un cîntec de pahar, cîte un sonet galant sau cîte o epigramă nevinovată; în schimb, scriu predici, dragul meu.

— Cum, predici?

— O, şi nişte predici minunate, ştii! Cei puţin aşa s-ar părea.

— Ca să le rosteşti din amvon?

— Nu, ca să le vînd.

— Cui anume?

— Celor din tagma mea, care ţin să fie mari oratori!

— Zău? Şi pe tine gloria asta nu te-a ispitit?

— Ba da, dragul meu, numai că natura a fost mai tare. Cînd sînt în amvon şi mi se întîmplă să mă privească o femeie frumoasă, o privesc şi eu; dacă zîmbeşte, zîmbesc şi eu. Pe urmă o iau razna în loc să vorbesc de chinurile iadului, vorbesc despre încîmările raiului. Şi uite, am păţit asta într-o zi, în biserica Saint-Louis au Marais... Un cavaler mi-a rîs în nas, iar eu mi-am întrerupt predica şi i-am spus că e un prost. Mulţimea credincioşilor a ieşit afară ca să adune pietre; dar în răstimp i-am întors pe toţi cum m-am priceput mai bine, încît au azvîrlit în el cu pietre. Ce-i drept, a doua zi a venit la mine, crezînd că are de-a face cu un abate ca oricare altul.

— Şi ce-a ieşit din vizita asta? întrebă d'Artagnan, prăpădindu-se de rîs.

— Ne-am dat întîlnire a doua zi seara, în Piaţa Regală. La naiba, ştii şi tu ceva despre cel cu pricina.

— N-a fost oare obrăznicătura împotriva căruia ţi-am slujit de martor? spuse d'Artagnan.

— Întocmai. Ai văzut cum l-am învăţat minte.

— L-ai omorît?

— Habar n-am. În orice caz, i-am dat iertarea în articulo mortis. Ajunge să răpui trupul, nu trebuie să răpui şi sufletul.

Bazin făcu un semn disperat, care voia să spună că împărtăşeşte poate această morală, dar că e cu desăvîrşire împotriva tonului cu care era rostită.

— Bazin, prietene, dă-ţi seama că te văd prin oglindă, doar ţi-am interzis o dată pentru totdeauna orice semn de aprobare sau dezaprobare. Fă-mi plăcerea şi adu-ne vinul de Spania, apoi du-te în odaie la tine. De altfel, prietenul meu d'Artagnan are să-mi spună ceva între patru ochi. Nu-i aşa, d'Artagnan?

D'Artagnan încuviinţă din cap, iar Bazin se retrase, după ce puse sticla pe masă.

Rămaşi singuri, cei doi prieteni stătură o vreme tăcuţi unul în faţa celuilalt. Aramis părea că e în aşteptarea unui tihnit răgaz de mistuire a bucatelor. D'Artagnan chibzuia cum să înceapă. Şi fiecare, atunci cînd nu era privit, se uita cu coada ochiului la celălalt.

Aramis rupse cel dintîi tăcerea.

XI

CEI DOI ŞIREŢI

— La ce te gîndeşti, d'Artagnan, începu el, şi ce te face să zîmbeşti?

— Mă gîndesc, dragul meu, că pe vremea cînd erai muşchetar năzuiai fără încetare să devii abate, şi azi, cînd eşti abate, tare mai tragi a muşchetar.

— Adevărat, încuviinţă Aramis, rîzînd. Omul, tu ştii, dragul meu d'Artagnan, e o dihanie ciudată, alcătuită din contraste. De cînd sînt abate, nu visez decît la bătălii.

— Asta se vede după casă: ai aici spade de toate felurile şi pentru gusturile cele mai anevoie de mulţumit. Spune-mi, mînuieşti spada cu aceeaşi iscusinţă?

— Aşa cum o mînuiai tu odinioară, ba poate şi mai bine. Nu fac decît asta toată ziua.

— Cu cine?

— Cu un excelent maestru de arme pe care-l avem aici.

— Cum, aici?

— Da, aici în mînăstire, dragul meu. Într-o mînăstire de iezuiţi găseşti orice pofteşti.

— Păi atunci l-ai fi omorît pe domnul de Marcillac, dacă te-ar fi atacat singur, şi nu cu o ceată de douăzeci de inşi.

— Desigur, conveni Aramis. Ba i-aş fi ţinut piept chiar şi-n fruntea celor douăzeci de oameni ai lui, dacă puteam trage spada fără să fiu recunoscut.

— Dumnezeu să mă ierte, şopti d'Artagnan, abia auzit. Cred că Aramis a devenit mai gascon decît mine. Şi urmă cu glas tare: Ei dragul meu Aramis, nu mă întrebi pentru ce te caut?

— Nu, nu te întreb, zise Aramis, cu aeru-i şiret. Aştept să mi-o spui singur.

— Ei bine, te căutam să-ţi ofer un prilej fără de pereche ca să-l răpui pe domnul de Marcillac oricînd pofteşti, aşa prinţ cum e.

— Măi să fie! exclamă Aramis. Straşnică treabă!

— Şi te rog să nu scapi prilejul ăsta. dragul meu. Ia zi, cu cei o mie de scuzi pe care îi ai de pe urma mînăstirii şi cu cele douăsprezece mii de livre încropite din vînzarea predicilor, eşti bogat? Răspunde-mi deschis.

— Eu?! Sînt sărac ca Iov. Dacă scotoceşti prin toate buzunarele şi cuferele mele, nu cred să găseşti o sută de pistoli.

— La naiba, o sută de pistoli! mormăi d'Artagnan. Şi după el asta se cheamă să fii sărac ca Iov! Păi dacă eu aş avea întotdeauna atîta bănet, m-aş socoti bogat cum era Cresus. Şi-l întrebă: Eşti ambiţios?

— Ca Encelade.

— Ei bine, prietene, eu îţi aduc totul ca să fii bogat, puternic şi liber să faci orice pofteşti.

O umbră de nor lunecă peste fruntea lui Aramis, la fel de iute ca şi aceea ce pluteşte în august pe deasupra lanurilor; dar oricît de iute ar fi lunecat, lui d'Artagnan nu-i scăpă.

— Vorbeşte, spuse Aramis.

— Mai întîi, încă o întrebare. Faci politică?

Un fulger trecu prin ochii lui Aramis, cu aceeaşi repeziciune ca şi umbra ce-i lunecase peste frunte, însă nu, într-atît de iute încît d'Artagnan să nu-l vadă.

— Nu, răspunse Aramis.

— Atunci, de vreme ce deocamdată n-ai alt stăpîn decît pe Dumnezeu, o să-ţi convină orice propunere, rîse gasconul.

— Se prea poate.

— Te-ai gîndit vreodată, dragul meu Aramis, la frumoasele zile ale tinereţii noastre, pe care le petreceam, veselindu-ne, golind paharele ori bătîndu-ne?

— Da, fireşte, şi nu o singură dată le-am dus dorul. Fericite vremuri, delectabile tempus.

— Ei bine, dragul meu, aceste frumoase zile pot să renască, aceste vremuri fericite pot să se reîntoarcă! Am primit misiunea să-mi găsesc tovarăşii şi am vrut să încep cu tine, care erai sufletul înfrăţirii noastre.

Aramis se înclină mai mult politicos decît mişcat.

— Să mă amestec iar în politică! murmură el, răsturnîndu-se în fotoliu. Ah, scumpul meu d'Artagnan, vezi ce viaţă tihnită şi plăcută trăiesc. Noi am cunoscut pe pielea noastră nerecunoştinţa celor mari, ştii doar.

— Adevărat, încuviinţă d'Artagnan. Dar celor mari poate le pare rău c-au fost nerecunoscători.

— Dacă-i aşa, atunci e altceva, spuse Aramis. Orice păcat trebuie iertat. Şi de altfel, ai dreptate într-o anumită privinţă: dacă ne-ar bate gîndul să ne amestecăm iarăşi în treburile statului, cred că acum ar fi momentul potrivit.

— Cum de ştii asta tu, care spui că n-ai nici în clin nici în mînecă cu politica?

— Ei, Doamne, pe mine unul mă interesează prea puţin, dar trăiesc într-o lume în care toţi fac politică. Trecîndu-mi vremea doar cu poezia şi cu ale dragostei m-am împrietenit cu domnul Sarazin, care-i din tabăra domnului de Conti, cu domnul Voiture, care-i din tabăra vicarului, şi cu domnul Bois-Robert, care, de cînd nu-l mai slujeşte pe cardinalul Richelieu, nu mai e cu nimeni, sau e cu oricine, cum vrei să spui; aşa că nu mi-e cu totul necunoscut ceea ce se petrece în politică.

— Bănuiam eu, zise d'Artagnan.

— De altfel, dragul meu, sa iei tot ce-am să-ţi spun doar ca vorba unui călugăr, a unui om care nu-i decît un ecou şi repetă pur şi simplu ceea ce aude în jurul lui, continuă Aramis. Am auzit că în clipa de faţă cardinalul Mazarin e tare neliniştit de felul cum merg lucrurile. Pare-se că poruncile lui nu se bucură de acea ascultare deplină cu care erau primite odinioară poruncile răposatului cardinal, vechea noastră sperietoare, al cărui portret îl vezi aici, la mine, fiindcă, orice s-ar spune, trebuie să recunoşti, dragul meu, a fost un om mare.

— În privinţa asta n-am să zic ba, dragul meu Aramis. Doar el m-a făcut locotenent!

— La început am fost pe de-a-ntregul de partea cardinalului: îmi spuneam ca un ministru nu-i niciodată iubit, dar că, mulţumită geniului ce i se atribuie, va sfîrşi prin a triumfa asupra duşmanilor şi a se face temut, ceea ce, dupa mine unul, preţuieşte mai mult decît a te face iubit.

D'Artagnan dădu din cap, în semn că încuviinţează pe deplin această cugetare îndoielnică.

— Iată, dar, părerea mea de la început, urmă Aramis. Dar cum sînt tare nepriceput în asemenea treburi şi cum umilinţa din care mi-am făcut o lege mă sileşte să nu mă mulţumesc cu propria-mi judecată, am întrebat şi pe alţii. Ei bine, dragul meu prieten...

— Ei bine, ce? întrebă d'Artagnan.

— Află, reluă Aramis, că trebuie să las deoparte orice mîndrie şi să mărturisesc că m-am înşelat.

— Zău?

— Chiar aşa. Am întrebat şi pe alţii, cum îţi spuneam, şi iată ce mi-au răspuns cîteva persoane cu totul deosebite în ce priveşte gusturile şi ambiţiile: domnul de Mazarin nu e cîtuşi de puţin un om de geniu, aşa cum credeam eu.

— Eh! făcu d'Artagnan.

— Nu. E un om de nimic, fost servitor al cardinalului Bentivoglio, care a răzbit mulţumită intrigilor; un parvenit, un om de rînd, care va izbuti în Franţa doar prin clica lui. Are să strîngă o mulţime de bănet, are să-şi vîre mîinile pînă la coate în veniturile regelui, are să-şi însuşească toate pensiile pe care răposatul cardinal Richelieu înţelegea să le plătească la toţi, dar nu va cîrmui niciodată după legea celui mai puternic, a celui mai nobil, sau a celui mai respectat. S-ar părea de altfel, că pe acest ministru nu-l arată gentilom nici firea, nici purtările, şi ca nu-i decît un soi de bufon, un Pulcinello, un Pantalone. Tu îl cunoşti? Eu, nu.

— Hm! mîrîi d'Artagnan. E un pic de adevăr în ceea ce spui.

— Să ştii că mă umpli de mîndrie, dragul meu, dacă am fost în stare, cu modesta putere de pătrundere ce-mi este dăruită, să ajung la aceeaşi părere cu unul ca tine, care trăieşte la curte.

— Numai că mi-ai vorbit de el ca om, şi nu de tabăra lui şi de mijloacele ce-i stau la îndemînă.

— Adevărat. Are de partea lui pe regină.

— Mi se pare că asta înseamnă ceva.

— Dar nu-l are pe rege.

— Un copil.

— Un copil care va fi major peste patru ani.

— Azi aşa stau lucrurile.

— Da, însă nu şi în viitor; nici măcar acum nu are de partea lui nici Parlamentul, nici poporul, adică banul; şi nu are de partea lui nici nobilimea, nici prinţii, adică spada.

D'Artagnan se scărpină după ureche, silit să recunoască în sinea lui vederile largi şi întemeiate ale lui Aramis.

— Iată, bietul meu prieten, poţi să-ţi dai seama acum dacă mi-am păstrat agerimea obişnuită; s-ar putea să fac rău vorbindu-ţi astfel, cu inima deschisă, fiindcă tu mi se pare că înclini către Mazarin.

— Eu?! izbucni d'Artagnan. Eu?! Pentru nimic în lume!

— Vorbeai de o misiune.

— Am vorbit eu de asta? Atunci, am greşit. Nu, mi-am spus şi eu ca tine: „Uite, lucrurile se încurcă. Ei bine, să aruncăm pana în vînt şi să pornim încotro are s-o ducă, să începem iarăşi viaţa de aventuri. Eram patru cavaleri neînfricaţi, patru inimi strîns unite; să ne unim din nou, nu inimile, căci ele n-au fost despărţite nici o clipă, ci soarta şi curajul. Prilejul e straşnic şi putem cîştiga ceva mai de preţ decît un diamant".

— Ai dreptate, d'Artagnan, tu ai întotdeauna dreptate, continuă Aramis. Dovada că şi pe mine m-a ispitit acelaşi gînd; numai că gîndul ăsta mi l-au dat alţii, fiindcă eu nu am imaginaţia ta bogată şi plină de neastîmpăr. Astăzi toată lumea are nevoie de ajutoare; mi s-au făcut propuneri; s-a auzit cîte ceva despre faimoasele noastre isprăvi de odinioară şi-ţi mărturisesc deschis că însuşi vicarul m-a tras de limbă.

— Domnul de Gondy, duşmanul cardinalului! strigă d'Artagnan.

— Nu, prietenul regelui, rosti Aramis. Prietenul regelui, auzi! Ei bine, era vorba de a-l sluji pe rege, ceea ce e de datoria oricărui gentilom.

— Dar regele-i de partea lui Mazarin, dragul meu.

— În fapt, dar nu din voinţa sa; în aparenţă, dar fără imboldul inimii, şi tocmai aici stă capcana pe care duşmanii regelui o întind bietului copil.

— Haida-de, păi ce-mi propui tu înseamnă pur şi simplu război civil, dragul meu Aramis.

— Război pentru rege.

— Dar regele are să stea în fruntea armatei în care va fi Mazarin.

— Cu inima va fi însă în rândurile armatei pe care o va comanda domnul de Beaufort.

— Domnul de Beaufort? E închis la Vincennes.

— Am spus domnul de Beaufort? făcu Aramis. Domnul de Beaufort sau altul, domnul de Beaufort sau Prinţul.

— Dar Prinţul va fi căpetenia armatei, el este pe de-a-ntregul de partea cardinalului.

— He, he! chicoti Aramis. Stau amîndoi la tocmeală chiar în clipa asta. Şi apoi, dacă nu-i prinţul, atunci domnul de Gondy...

— Domnul de Gondy va fi cardinal, se cere pentru el pălăria de cardinal.

— Oare nu există şi cardinali foarte războinici? zise Aramis. Priveşte în jur: iată patru care în fruntea armatei preţuiau mai mult decît domnul de Guébriant şi domnul de Gassion.

— Oricum, un general cocoşat!

— Sub platoşă n-o să i se vadă cocoaşa. De ajtfel, adu-ţi aminte că Alexandru şchiopăta şi că Hanibal era chior.

— Şi vezi foloase mari în tabăra asta? întrebă d'Artagnan.

— Ocrotirea principilor celor puternici.

— Cu izgonirea guvernului.

— Înlăturat de Parlament şi de răzvrătiţi.

— Toate acestea s-ar putea întîmpla, aşa cum spui, dacă s-ar izbuti ca regele să fie despărţit de mamă- sa.

— Poate că se va ajunge şi aici.

— Niciodată! strigă d'Artagnan, redobîndindu-şi încrederea în părerile sale. Te întreb pe tine, Aramis, pe tine care o cunoşti pe Anna de Austria tot atît de bine ca şi mine. Îţi închipui că ar putea să uite vreodată că fiul ei este siguranţa ei, pavăza ei, chezăşia respectului celor din jur, a norocului şi a vieţii ei? Ar trebui să treacă împreună cu el de partea principilor, părăsindu-l pe Mazarin, dar tu ştii mai bine decît oricine că are motive puternice să nu-l părăsească niciodată.

— Poate că ai dreptate, murmură Aramis, visător. Deci eu nu voi intra în horă.

— Alături de ei, completă d'Artagnan. Dar alături de mine?

— Alături de nimeni. Sînt preot, ce am eu de-a face cu politica? Nu citesc nici o carte de rugăciuni. Am o mică clientelă de duhovnici pungaşi şi de femei încîntătoare. Cu cît se vor încurca mai mult lucrurile, cu atît mai puţină vîlvă vor face escapadele mele. Va să zică, totul merge de minune fără ca eu să mă amestec. Şi, hotărît, dragă prietene, nu mă voi amesteca.

— Ei bine, dragul meu, spuse d'Artagnan, află că mă cîştigi cu filozofia asta a ta, zău, şi că habar n-am ce ambiţie m-a apucat. Am o slujbă din care pot să trăiesc; la moartea bietului domn de Tréville, care-i tot mai bătrîn, aş putea ajunge căpitan: e un prea frumos baston de mareşal pentru un cadet gascon ca mine şi simţ că o să mă las ispitit de tihna unui trai modest, dar fără grija zilei de mîine. În loc să alerg după aventuri, da, voi primi invitaţiile repetate ale lui Porthos şi ma voi duce să vînez pe moşia lui. Ştii că Porthos are o moşie?

— Cum să nu ştiu. Zece leghe de pădure, iazuri şi văi. E stăpînul muntelui şi al cîmpiei şi s-a luat la harţă pentru drepturile lui feudale cu episcopul de Noyon.

— Bun! mormăi d'Artagnan pentru sine. Uite ce voiam să ştiu. Porthos se află în Picardia.

Şi urmă cu glas tare:

— Şi şi-a reluat vechiul nume, du Vallon?

— La care a adăugat un altul, de Bracieux, o moşie fostă cîndva a unui baron, pe legea mea!

— Aşa că o să-l vedem pe Porthos şi baron.

— N-am nici o îndoială. Mai cu seamă doamna baroană Porthos e o femeie minunată.

Cei doi prieteni izbucniră în rîs.

— Va sa zică, îşi reluă vorba d'Artagnan, nu vrei să treci de partea lui Mazarin?

— Nici tu de partea principilor?

— Nu. Atunci să nu ne alăturăm nimănui şi să rămînem prieteni. Să nu fim nici oamenii cardinalului, nici ai Frondei.

— Da, încuviinţă Aramis. Să fim muşchetari.

— Chiar şi în sutană, i-o întoarse d'Artagnan.

— Mai ales în sutană! exclamă Aramis. Aici e tot farmecul.

— Atunci te las cu bine, spuse d'Artagnan.

— Nu te mai reţin, dragul meu, răspunse Aramis. Vezi că nici n-aş şti unde să te culc şi n-ar fi cuviincios din partea mea să-ţi ofer jumătate din şopronul lui Planchet.

— De altfel, sînt doar la trei leghe de Paris, caii s-au odihnit şi, în mai puţin de un ceas, am ajuns îndărăt.

Şi d'Artagnan îşi umplu pentru ultima oară paharul.

— Pentru vremurile noastre de altădată! închină el.

— Da, rosti Aramis. Dar, din nenorocire, vremurile astea s-au dus... fugit irreparabile tempus...

— Aşi! făcu d'Artagnan. Poate că au să se întoarcă. Oricum, dacă ai nevoie de mine, mă găseşti la hanul „La Căpriţa", pe strada Tiquetonne.

— Şi pe mine la mînăstirea iezuiţilor: de la şase dimineaţa pînă la opt seara intri pe uşă; de la opt seara pînă la şase dimineaţa intri pe fereastră.

— Rămîi cu bine, dragul meu!

— Oh! N-o să mă despart aşa de tine, lasă-mă să te însoţesc.

Şi îşi luă spada şi mantia.

„Vrea să se încredinţeze că plec" – cugetă d'Artagnan în sinea sa.

Aramis fluieră după Bazin, dar Bazin dormea dus în odăiţa de alături, lîngă bucatele rămase de la masă, şi Aramis fu silit să-l scuture de ureche ca să se trezească.

Bazin întinse braţele, se frecă la ochi şi dădu să pună iar capul jos.

— Haide, haide, somnorosule, adu repede scara.

— Păi a rămas la fereastră, îngăimă Bazin, căscînd de-i trosneau fălcile.

— Cealaltă, scara grădinarului, nu asta. D'Artagnan abia s-a urcat şi o să-i fie şi mai greu să coboare, n-ai văzut?

D Artagnan tocmai se pregătea să-l încredinţeze că pentru el e floare la ureche să coboare, cînd îl fulgeră un gînd. Şi gîndul acesta îl făcu să tacă.

Bazin oftă cu năduf şi se duse să caute scara. După cîteva clipe, o scară zdravănă de lemn stătea rezemată de pervazul ferestrei.

— Tii! se minună d'Artagnan. Uite ce va să zică un mijloc de legătură; o femeie ar urca şi ea pe o scară ca asta.

Aramis aruncă o privire pătrunzătoare, dornic să-şi scruteze prietenul pînă în adîncul sufletului, numai că d'Artagnan îi susţinu privirea cu o mutră cum nu se poate mai nevinovată.

De altfel, în clipa aceea tocmai punea piciorul pe prima treaptă a scării şi începea să coboare.

Într-o clipă se şi văzu jos. Cît despre Bazin, el rămase la fereastră.

— Aşteaptă aici, zise Aramis. Mă-ntorc.

Amîndoi o porniră spre şopron: Planchet, simţindu-i, ieşi îndată afară, ţinînd de frîu cei doi cai.

— Straşnic! exclamă Aramis. Uite un servitor harnic şi treaz în orice clipă; nu ca puturosul de Bazin, care nu mai e bun de nimic de cînd a ajuns slujitor al bisericii. Vino după noi, Planchet, noi mai schimbăm o vorbă pînă ieşim în capul satului.

Într-adevăr, cei doi prieteni străbătură întreg satul, flecărind despre vrute şi nevrute. În dreptul ultimelor case, Aramis spuse:

— Haide, dragă prietene, urmează-ţi calea, norocul îţi surîde, nu-l lăsa să-ţi scape. Norocul e ca o curtezană, să nu uiţi, deci poartă-te cu el aşa cum se cuvine. Cît despre mine, eu rămîn mai departe în umilinţa şi lenea mea. Cu bine!

— Va să zică, lucrurile-s hotărîte, vorbi d'Artagnan. Propunerea mea nu te ispiteşte?

— Dimpotrivă, m-ar ispiti grozav, dacă aş fi un om ca oricare altul, răspunse Aramis. Dar îţi repet că sînt o împerechere de contraste, crede-mă: ceea ce urăsc astăzi, iubesc cu înfocare mîine, şi viceversa. Vezi bine că nu pot să mă angajez, aşa cum faci tu de pildă, care eşti atît de hotărît în planurile tale.

„Minţi, prefăcutule! cugetă pentru sine d'Artagnan. Dimpotrivă, tu eşti singurul care ştii să-ţi alegi un scop şi încă să-l atingi pe nesimţite."

— Cu bine, dar, dragul meu! urmă Aramis. Îţi mulţumesc pentru gîndurile tale bune şi mai ales pentru frumoasele amintiri pe care prezenţa ta le-a trezit în sufletul meu.

Se îmbrăţişară. Planchet şi încălecase. D'Artagnan încălecă şi el, apoi strînse încă o dată mîna lui Aramis. Călăreţii dădură pinteni cailor şi se îndreptară spre Paris.

Aramis rămase drept şi nemişcat în mijlocul drumului pînă îi pierdu din ochi.

Dar abia făcură vreo două sute de paşi, şi d'Artagnan opri calul dintr-o smucitură, sări jos, azvîrli frîul lui Planchet şi, trăgînd pistoalele din coburi, şi le vîrî la cingătoare.

— Ce-aveţi de gînd, domnule? se sperie Planchet.

— Păi dacă-i vorba ne aşa, zise d'Artagnan, să nu-şi închipuie cumva că m-a tras pe sfoară. Rămîi aici, să nu te mişti. Caută să stai pe lîngă drum şi aşteaptă-mă.

D'Artagnan sări peste şanţul din marginea şoselei şi o luă peste cîmp, vrînd să dea ocol satului. Băgase de seamă că între casa unde stătea doamna de Longueville şi mînăstirea iezuiţilor se află un loc descoperit, închis doar de un gard de mărăcini.

Poate că mai înainte de un ceas i-ar fi fost greu să dibuie gardul de mărăcini, dar luna tocmai se ridica pe cer şi, în ciuda norilor ce-o ascundeau din cînd în cînd, se vedea destul de bine, astfel încît nu puteai rătăci drumul.

D'Artagnan ajunse la gardul de mărăcini şi se pitulă în spatele lui. Trecînd pe dinaintea casei unde s-a petrecut scena povestită mai sus, băgase de seamă că fereastra cu pricina se luminase din nou, şi era încredinţat că Aramis nu s-a întors acasă, iar cînd se va întoarce, nu se va întoarce singur.

Într-adevăr, curînd auzi un zgomot de paşi, precum şi o şuşoteală nedesluşită.

La capătul gardului de mărăcini, paşii se opriră.

D'Artagnan se lăsă într-un genunchi, pitulîndu-se unde era mărăcinişul mai des.

În clipa aceea se iviră doi oameni, spre adînca nedumerire a lui d'Artagnan; dar nedumerirea i se risipi numaidecît, cînd auzi sunînd un glas dulce şi melodios: unul dintre cei doi oameni era o femeie îmbrăcată în haine de cavaler.

— Fii liniştit, dragul meu René, spunea glasul cel dulce. Povestea asta n-are să se întîmple: am descoperit un fel de trecere subterană, aşa că nu va trebui decît să ridicăm o lespede de piatră din faţa uşii şi vei avea la îndemînă o ieşire.

— Oh! se auzi o altă voce în care d'Artagnan recunoscu vocea lui Aramis. Îţi jur, prinţesă, că dacă onoarea noastră n-ar fi legată de toate aceste precauţii şi dacă nu mi-aş primejdui decît viaţa mea...

— Da, da, ştiu că eşti viteaz şi gata de aventură, pe cît eşti şi om de lume; dar nu eşti numai al meu, ci al întregii noastre tabere. Fii deci prudent, fii înţelept.

— Mă supun întotdeauna, doamnă, rosti Aramis, cînd e vorba să-mi poruncească o voce atît de fermecătoare.

Şi-i sărută tandru mîna.

— Ah! exclamă cavalerul cu glas dulce.

— Ce este? întrebă Aramis.

— Vîntul mi-a smuls pălăria, nu vezi?

Şi Aramis alergă după pălăria dusă de-a rostogolul de vînt. D'Artagnan se folosi de această împrejurare ca să caute un locşor în mărăciniş, de unde să poată arunca nestingherit o privire către îndoielnicul cavaler. Chiar în acea clipă, luna, curioasa poate şi ea precum era ofiţerul, ieşea de după un nor şi, sub raza-i indiscretă, d'Artagnan recunoscu ochii mari, albaştri, părul de aur şi chipul nobil al ducesei de Longueville.

Aramis se întoarse rîzînd, cu o pălărie pe cap şi cu alta în mînă, şi amîndoi îşi continuară drumul spre mînăstirea iezuiţilor.

— Bun! zise d'Artagnan, ridicindu-se şi ştergîndu-şi genunchiul murdar de pămînt. Acum te am la mîna, eşti partizan al Frondei şi amantul doamnei de Longueville.

XII

DOMNUL PORTHOS DU VALLON DE BRACIEUX DE PIERREFONDS

Mulţumită celor spuse de Aramis, d'Artagnan, care ştia dinainte că Porthos, după numele de familie, era un du Vallon, aflase acum că, după moşia pe care o stăpînea, se numea de Bracieux şi că din pricina acestei moşii Bracieux se judeca cu episcopul de Noyon.

Aşadar, în împrejurimile oraşului Noyon trebuia să caute această moşie, adică pe linia despărţitoare dintre Ile-de-France şi Picardia.

Într-o clipită se şi hotărî pe unde să apuce: are să meargă pînă la Dammartin, unde se încrucişează două drumuri, unul ducînd la Soissons, celălalt la Compiègne; acolo are să întrebe de moşia Bracieux şi, potrivit răspunsului, are să ţină calea drept înainte, ori are să facă la stînga.

Planchet, care stătea cu frica-n sîn de cînd cu păţania lui, susţinu sus şi tare că îl va urma pe d'Artagnan pînă la capătul lumii, fie că ar apuca drept înainte, fie că ar apuca la stînga. Numai că îl rugă pe vechiul său stăpîn să pornească la drum pe înserate, căci întunericul te fereşte de multe. Atunci d'Artagnan îl sfătui să-i dea măcar de veste nevesti-si, ca să fie liniştită, dar Planchet răspunse cu multă înţelepciune cum că nevastă-sa n-o să moară de grija lui, mai mult ca sigur, pe cîtă vreme el, cunoscînd-o cît e de limbută, ar muri de teamă dacă ea ar şti ceva.

Temeiurile unei asemenea judecăţi i se părură atît de cuminţi lui d'Artagnan, încît nu stărui şi, pe la opt seara, cînd pîcla începea să se îndesească pe străzi, o porni de la hanul „La Căpriţa", şi urmat de Planchet, ieşi din oraş prin poarta Saint-Dents.

La miezul nopţii, cei doi călători ajungeau la Dammartin.

Era prea tîrziu ca să mai ceară vreo lămurire. Hangiul de la „Lebăda crucii" se culcase. D'Artagnan amînă treaba pentru a doua zi.

A doua zi dimineaţă chemă hangiul. Era unul dintre acei normanzi şireţi care nu spun nici da, nici ba, şi care socotesc întotdeauna că s-ar face de ruşine dacă-ar răspunde de-a dreptul la vreo întrebare; pricepînd totuşi cu chiu cu vai că trebuie să ţină calea înainte, d Artagnan o porni mai departe, luînd de bună o asemenea desluşire destul de îndoielnică. Pe la opt dimineaţa ajunseră la Nanteuil, unde se opriră să prînzească.

De astă dată, hangiul era un picard blajin şi deschis care, recunoscînd în Planchet pe unul de prin părţile lui, le dădu bucuros toate lămuririle. Moşia Bracieux se afla la vreo cîteva leghe de Villers-Cotterêts.

D'Artagnan cunoştea Villers-Cotterêts, unde însoţise curtea în două sau trei rînduri, căci în acea vreme Villers-Cotterêts era o reşedinţă regală. Porni deci spre oraş şi trase la hanul unde trăgea el de obicei, adică „La Delfinul de aur".

Aici, lămuririle primite fură dintre cele mai mulţumitoare. D'Artagnan află că moşia Bracieux se găsea la vreo patru leghe de oraş, dar că nu trebuia să se obosească să-l caute acolo pe Porthos. Acesta fusese într-adevăr în harţă cu episcopul de Noyon, din pricina moşiei Pierrefonds, care se mărginea cu a sa, şi, urîndu-i-se să tot umble prin judecăţi, din care el nu pricepea o iotă, ca să le pună capăt o dată, cumpărase moşia Pierrefonds, adăugînd acest nou nume la cele vechi ale sale. Acum se numea du Vallon de Bracieux de Pierrefonds şi îşi avea reşedinţa pe proaspăta-i proprietate. În lipsa unei alte măriri, Porthos năzuia în chip vădit la cea a marchizului de Carabas.

Caii goniseră zece leghe peste zi şi erau frînţi, aşa că d'Artagnan trebuia să aştepte pînă dimineaţă. Ar fi putut să găsească alţi cai, e adevărat, dar aveau de străbătut o pădure întinsă şi lui Planchet, oricine îşi aduce aminte, nu-i plăcea să treacă noaptea printr-o pădure.

Şi mai era ceva ce nu-i plăcea lui Planchet, anume că o să pornească la drum cu burta goală: drept care, atunci cînd se trezi, d'Artagnan găsi bucatele gata pregătite. Nu avea motiv să se plîngă de o asemenea grijă. Aşa că se aşeză la masă; nu mai încape vorbă că Planchet, reluîndu-şi vechile sale îndeletniciri, se întorsese la supuşenia de odinioară şi nu se simţea cîtuşi de puţin ruşinat să manînce ceea ce rămînea de la masa lui d'Artagnan, cum nu se ruşinau nici doamna de Motteville şi doamna de Fargis să mănînce ceea ce rămînea de la masa Annei de Austria.

Abia pe la ceasurile opt putură să plece. N-aveau cum să se rătăcească, trebuiau să urmeze drumul care ducea de la Villers-Cotterêts la Compiègne şi, o dată ieşiţi din pădure, să apuce la dreapta.

Era o dimineaţă frumoasă de primăvară, păsărelele cîntau prin frunzişul copacilor înalţi, razele bogate ale soarelui străbăteau pieziş prin luminişuri, ca nişte perdele de văl auriu.

Ici-colo, lumina abia pătrundea prin bolta frunzişului des, şi trunchiurile bătrînilor stejari, pe care la vederea călătorilor veveriţe sprintene se căţărau cu repeziciune, stăteau cufundate în umbră. Ierburile, florile, frunzele dăruiau dimineţii o mireasmă ce-ţi umplea inima de bucurie. D'Artagnan, sătul de mirosul stătut al Parisului, cugeta în sinea sa că, atunci cînd porţi trei nume legate de tot atîtea moşii, trebuie să te simţi fericit cum nu se mai poate într-un asemenea rai; apoi clătină din cap, zicîndu-şi: „Dacă aş fi Porthos şi dacă d'Artagnan ar veni să-mi propună ceea ce vreau eu să-i propun lui Portnos, ştiu bine ce i-aş răspunde lui d'Artagnan."

Cît despre Planchet, el nu se gîndea la nimic: mistuia ceea ce înfulecase.

La marginea pădurii, d'Artagnan zări drumul de care i se vorbise şi, la capătul drumului, turnurile unui uriaş castel feudal.

— Oho! murmură el. Castelul ăsta aparţine mi se pare vechii familii de Orléans; oare Porthos a stat de vorbă cu ducele de Longueville ca să-l cumpere?

— Pe legea mea, domnule, deschise gura Planchet, pămîntul ăsta zic şi eu că e muncit cu grijă; şi dacă-l stăpîneşte cumva domnul Porthos, halal de el!

— Drace! făcu d'Artagnan. Să nu-i spui cumva Porthos, nici chiar du Vallon; spune-i de Bracieux sau de Pierrefonds. Altfel îmi încurci toate socotelile.

Pe măsură ce se apropia de castelul ce-i atrăsese din prima clipă privirea, d'Artagnan îşi dădea seama că prietenul lui nu putea să locuiască acolo: turnurile, în ciuda faptului că arătau atît de falnic încît păreau clădite abia ieri, erau parcă ciopîrţite. Ai fi zis că un uriaş s-a năpustit asupra lor cu toporul.

Ajuns la capătul drumului, d'Artagnan se pomeni deasupra unei văi minunate, în fundul căreia se vedea dormitînd un mic şi fermecător lac, la poalele cîtorva căsuţe risipite ici-colo, acoperite unele cu ţiglă, altele cu stuf, şi care, în modestia lor, păreau să recunoască drept nobil stăpîn un frumos castel clădit către începutul domniei fui Henric al IV-lea, cu giruetele-i senioriale spin-tecînd văzduhul.

De astă dată, d'Artagnan era încredinţat că are înaintea ochilor reşedinţa lui Porthos.

Drumul ducea drept la castelul cel mîndru, care era, faţă de strămoşul său de pe culme, ceea ce era un filfizon din ceaţa ducelui d'Enghien faţă de un cavaler în armură de pe vremea lui Carol al Vll-lea. D'Artagnan îşi struni calul şi porni înainte la trap, iar Planchet potrivi pasul fugarului său dupa cel al stăpînului.

Zece minute mai tîrziu, d'Artagnan ajunse în capul unei alei mărginite de plopi, care ducea la o poartă de grilaj, cu suliţele din vîrf şi cu brîiele transversale aurite. În mijlocul aleii, călare pe o matahală de cal, stătea un fel de senior în nişte straie verzi şi aurii, întocmai cum era vopsită şi poarta. În dreapta şi în stînga avea doi valeţi, acoperiţi de sus pînă jos de galoane; o mulţime de oameni adunaţi acolo se ploconeau adînc în faţa lui.

„A! îşi zise d'Artagnan. Să fie oare seniorul du Vallon de Bracieux de Pierrefonds? Ei, Doamne, ce s-a mai pipernicit de cînd nu-l mai cheamă Porthos!"

— Nu se poate să fie el, rosti Planchet, parcă ghicindu-i gîndurile. Domnul Porthos era înalt de aproape şase picioare şi ăsta nici măcar cinci nu are.

— Totuşi, urmă d'Artagnan. Ia te uită ce de mai plecăciuni i se fac.

Zicînd acestea, porni în goană către matahala de cal, către omul acela de vază şi cei doi valeţi. Pe măsură ce se apropia, i se părea că-i recunoaşte trăsăturile.

— Sfinte Iisuse! Domnule! exclamă Planchet, care la rîndu-i credea de asemenea că-l recunoaşte. S-ar putea oare să fie dînsul?

Auzindu-i vorba plină de mirare, omul de pe cal se întoarse încet şi cu un aer grozav de măreţ, iar cei doi drumeţi putură să vadă, în toată strălucirea lor, ochii mari, mutra rumenă şi zîmbetul cel atît de grăitor al lui Mousqueton.

Într-adevăr, era Mousqueton, un Mousqueton gras ca un porc, plesnind de sănătate, buhăit de trai bun, şi care, recunoscîndu-l pe d'Artagnan, spre deosebire de prefăcutul de Bazin, se lăsă să lunece de pe matahala lui de cal şi se apropie cu pălăria în mînă de ofiţer; aşa că plecăciunile cetei adunate acolo se întoarseră şi ele către acest nou soare ce-l umbrea pe cel vechi.

— Domnul d'Artagnan, domnul d'Artagnan! repeta Mousqueton, năduşit de atîta sforţare, mişcîndu-şi fălcile uriaşe. Domnul d'Artagnan! O, ce bucurie pentru monseniorul şi stăpînul meu du Vallon de Bracieux de Pierrefonds!

— Mousqueton, dragul meu! Va să zică stăpînul tău e aici?

— Vă aflaţi pe moşia sa.

— Ce chipeş te-ai făcut, cum te-ai mai îngrăşat, cum ai mai înflorit! continua d'Artagnan să înşire neobosit schimbările pe care îndestularea le adusese înfometatului de odinioară.

— Ei, da, mulţumesc lui Dumnezeu, domnule, zise Mousqueton. O da, destul de bine.

— Şi prietenului tău Planchet nu-i spui nimic?

— Prietenului meu Planchet?! Planchet, oare să fii chiar tu? strigă Mousqueton, cu braţele deschise şi cu ochii plini de lacrimi.

— Chiar eu, rosti Planchet, prevăzător ca întotdeauna. Numai că voiam să mă conving dacă n-ai devenit cumva vreun ingîmfat.

— Îngîmfat faţă de un vechi prieten?! Niciodată, Planchet! N-ai gîndit una ca asta despre mine, ori atunci nu l-ai cunoscut pe Mousqueton.

— Aşa mai zic şi eu! se învoi Planchet, sărind din şa şi întinzînd braţele la rîndul lui spre Mousqueton. Tu nu eşti ca ticălosul de Bazin, care m-a lăsat două ceasuri într-un şopron, prefăcîndu-se că nici nu mă cunoaşte.

Planchet şi Mousqueton se îmbrăţişară cu o bucurie care mişcă adînc pe cei de faţă, făcîndu-i să creadă că Planchet este un senior deghizat, într-atît de mult preţuiau rangul lui Mousqueton.

— Şi acum, domnule, zise Mousqueton, desprinzîndu-se de Planchet, care încercase zadarnic să-l cuprindă cu braţele, acum domnule, îngăduiţi-mi să vă părăsesc, căci nu vreau ca stăpînul meu să afle de sosirea dumneavoastră decît de la mine. Nu mi-ar ierta-o dacă-mi ia altul înainte.

— Scump prieten! făcu d'Artagnan, ferindu-se să rostească vechiul sau noul nume al lui Porthos. Va să zică nu ne-a uitat!

— Să vă uite?! EI?! strigă Mousqueton. Păi cum adică, domnule, doar nu era zi să nu aşteptăm vestea că aţi fost numit mareşal, fie în locul domnului de Gassion, fie în locul domnului de Bassompierre.

D'Artagnan lăsă să-i fluture pe buze unul din aceie rare zîmbete melancolice, care supravieţuiseră, în cea mai adîncă tainiţă a inimii sale, dezamăgirii încercate în tinereţe.

— Iar voi, ţopîrlanilor, urmă Mousqueton, rămîneţi în preajma domnului conte d'Artagnan şi străduiţi-vă să-l cinstiţi cum vă pricepeţi mai bine, cît mă reped eu să vestesc seniorului sosirea sa.

Şi, urcîndu-se pe calu-i voinic cu ajutorul a două suflete miloase, în vreme ce Planchet, mai sprinten, făcu asta singur, Mousqueton porni pe iarba aleii în trap măsurat, ceea ce era mai degrabă o mărturie întru lauda trupeşeniei calului decît a iuţelii copitelor sale.

— Ei, uite, semne bune! zise d'Artagnan. Nici tu mistere, nici tu pelerină, nici tu politică pe aici; omul rîde din inimă şi plînge de bucurie, şi apoi nu văd decît mutre sătule. Zău, mi se pare că natura însăşi e-n sărbătoare, iar pomii, în loc de frunze şi de flori, sînt gătiţi cu panglicuţe verzi şi trandafirii.

— Cît despre mine, prinse glas Planchet, mi se pare că adulmec de aici cel mai îmbietor miros de frigare şi că văd o mulţime de ajutori de bucătari rînduindu-se-n şir ca să ne întîmpine. Oh! domnule, şi ce bucătar trebuie să aibă domnul de Pierrefonds, el, care se dădea în vînt după bucatele de soi şi din belşug încă de pe vremea cînd se numea numai domnul Porthos!

— Tacă-ţi gura! i-o reteză d'Artagnan. Mă sperii. Dacă realitatea e pe măsura aparenţelor, sînt pierdut. Un om atît de fericit nu-şi va părăsi niciodată tihna, aşa ca o să dau greş cu el, cum am dat greş şi cu Aramis.

XIII

CUM D'ARTAGNAN ÎŞI DĂ SEAMA, REGĂSINDU-L PE PORTHOS, CĂ BOGĂŢIA NU ADUCE FERICIRE

D'Artagnan împinse poarta de fier şi se văzu în faţa castelului; în clipa cînd descălecă, un soi de uriaş se ivi pe treptele de la intrare. Să fim drepţi cu d'Artagnan, căci, străin de orice pornire egoistă, inima lui zvîcni plină de bucurie înaintea bărbatului falnic şi cu chipul impunător, care îi amintea de un om blajin şi viteaz.

Alergă îndată spre Porthos şi i se aruncă în braţe: toată servitorimea, înşiruită în cerc la o depărtare respectuoasă, îi privea cu o umilă curiozitate. Mousqueton, în rîndul din faţă, îşi ştergea ochii: bietul de el, din clipa cînd îi recunoscuse pe d'Artagnan şi Planchet, plîngea întruna de bucurie.

Porthos îl luă de braţ pe prietenul său.

— Ah, ce fericire să te revăd, scumpe d'Artagnan! exclamă el cu o voce care trecuse de la bariton la bas. Va să zică nu m-ai uitat?

— Să te uit?! Pe tine?! Ah, scumpe du Vallon, se pot uita oare cele mai frumoase zile ale tinereţii, prietenii credincioşi, primejdiile înfruntate împreună?! Aş spune că, revăzîndu-te acum, nu există o singură clipă din vechea noastră prietenie care să nu-mi reînvie în minte.

— Da, da, murmură Porthos, încercînd să răsucească sfîrcul cochet pe care mustaţa lui şi-l pierduse în singurătate. Da, am făcut destule în vremea noastră şi i-am dat mult de furcă bietului cardinal.

Şi oftă. D'Artagnan îl scrută cu privirea.

— Oricum, urmă Porthos cu o voce stinsă, fii binevenit, dragă prietene, tu mă vei ajuta să-mi regăsesc voioşia. Mîine gonim iepuri pe cîmpurile mele, care-s o încîntare: am patru ogari socotiţi cei mai iuţi din tot ţinutul şi o haită care n-are pereche la douăzeci de leghe în jur.

Şi Porthos scoase un al doilea oftat.

— Oh, oh! murmură pentru sine d'Artagnan. Prietenul meu să fie mai puţin fericit decît pare?

Appi spuse cu glas tare:

— Înainte de toate aş dori să mă prezinţi doamnei du Vallon, căci mi-aduc aminte de îndatoritoarea invitaţie ce mi-ai făcut-o într-o scrisoare, la sfîrşitul căreia a avut şi dînsa bunătatea să aştearnă cîteva rînduri.

Porthos oftă pentru a treia oară.

— Sînt doi ani de cînd am pierdut-o pe doamna du Vallon, zise el. Şi iată, mă găseşti la fel de îndurerat. Din pricina asta am părăsit castelul du Vallon, din apropiere de Corbeil, ca să mă stabilesc pe moşia de Bracieux, schimbare ce m-a şi hotărît să cumpăr moşia asta. Biata doamnă du Vallon, continua Porthos şi obrazul i se încreţi de durere. Nu era o femeie prea domoală din fire, totuşi, pînă la urmă, se învăţase cu ciudăţeniile mele şi-mi trecea cu vederea micile slăbiciuni.

— Aşadar, eşti bogat şi liber? întrebă d'Artagnan.

— Vai! suspină Porthos. Sînt văduv şi am patruzeci de mii de livre venit pe an. Haidem la masă, vrei?

— Abia aştept, mărturisi d'Artagnan. Aerul dimineţii mi-a făcut o foame de lup.

— Da, zise Porthos, aici la mine e un aer minunat.

Intrară în castel. De sus pînă jos numai aurărie: cornişe aurite, ciubuce aurite, fotolii cu lemnul aurit.

O masă încărcată aştepta.

— Uite, rosti Porţhos, aşa trăiesc eu.

— Drace, mormăi d'Artagnan, te fericesc: nici regele nu trăieşte ca tine.

— Mda, conveni Porthos, am auzit că Mazarin îl hrăneşte ca vai de lume. Gustă din costiţa asta, dragul meu d'Artagnan. E de la berbecii mei.

— Te felicit, îl măguli d'Artagnan. Carnea e foarte fragedă.

— Da, pasc pe păşunile mele, care sînt minunate.

— Mai vreau.

— Nu, mai de grabă ia din iepurele ăsta pe care l-am vînat ieri din pădurile mele.

— Drace! E straşnic! exclamă d'Artagnan. Tii, că doar nu-ţi hrăneşti iepurii numai cu cimbrişor?

— Şi de vinul meu, ce zici? întrebă Porthos. Bun, nu?

— Grozav.

— Totuşi e un vin din partea locului.

— Zău?!

— Da, o costişă spre miazăzi, la poală de munte, îmi dă vreo patru sute de vedre pe an.

— Păi asta-i podgorie în lege.

Porthos oftă pentru a cincea oară. D'Artagnan îi ţinea socoteala suspinelor.

— Ei, făcu el, curios să pătrundă lucrurile, s-ar zice că te-apasă ceva, dragă prietene. Ai vreo durere? Ori poate sănătatea...

— Sînt sănătos tun, dragul meu, mai sănătos ca oricînd. Dobor un bou dintr-un pumn.

— Atunci, niscaiva necazuri de familie...

— Familie! Din fericire, am rămas singur pe lume.

— Păi dacă-i aşa, ce te face să oftezi?

— Dragul meu, mărturisi Porthos, cu tine am să fiu deschis: nu sînt fericit.

— Tu nu eşti fericit, Porthos?! Tu, care ai un castel, păşuni, munţi, păduri; tu, care ai un venit de patruzeci de mii de livre pe an, în sfîrşit, tu nu eşti fericit?

— Dragul meu, am toate astea, e adevărat, dar sînt singur în mijlocul lor.

— Aha, pricep: eşti înconjurat de nişte calici, pe care nu poţi să-i vezi fără să te simţi umilit.

Porthos păli un pic şi goli o stacană uriaşă din vinişorul lui de pe costişă.

— Nicidecum, zise el. Ba dimpotrivă. Închipuieşte-ţi că toţi sînt nobili de ţară care au cîte un titlu oarecare şi pretind că se trag din Pharamond, din Carol cel Mare, ori cel puţin din alde Hugo Capet. La început, cum eram ultimul venit, a trebuit să fac avansuri şi le-am făcut. Dar tu ştii, dragul meu, doamna du Vallon...

Zicînd acestea, Porthos parcă înghiţi cu greutate în sec.

— Doamna du Vallon, urmă el, era de o nobleţe îndoielnică. Prima oară (şi cred, d'Artagnan, că nu-ţi spun o noutate) a fost măritată cu un avocat. Ei au găsit asta scîrbos. Au spus ca e ceva scîrbos. Înţelegi, cuvântul te poate face să omori treizeci de mii de oameni. Eu am omorît doi. Asta le-a închis gura celorlalţi, dar nu m-a ajutat să le devin prieten. Aşa că sînt izolat, trăiesc singur, mă plictisesc, şi starea asta mă macină pe dinăuntru.

D'Artagnan surîse: găsise punctul slab şi se pregătea să lovească.

— Dar, în sfîrşit, rosti el, eşti ce eşti prin tine însuţi şi nevasta nu-ţi poate înjosi numele.

— Da, însă, înţelegi, nefiind de viţă nobilă ca vlăstarele unor Coucy, care se mulţumeau să fie seniori, ori ale unor Rohani, care nu voiau să devină duci, toţi ăştia de-aici, cum sînt viconţi ori conţi, trec înaintea mea şi la biserică, şi la ceremonii, peste tot, şi eu nu pot să spun nimic. Ah, de-aş fi măcar...

— Baron, nu-i aşa? zise d'Artagnan, sfîrşind vorba prietenului său.

— Ah! strigă Porthos, luminat la faţă. Ah! De-aş fi baron!

„Bun! cugetă d'Artagnan. Aici voi izbuti."

Apoi, cu glas tare:

— Ei bine! dragă prietene, titlul ăsta, pe care îl doreai tu, am venit eu să ţi-l aduc astăzi.

Porthos sări în sus, de se cutremură toată încăperea; două sau trei sticle se clătinară şi căzură pe jos, prefăcîndu-se în cioburi. Mousqueton, auzind zgomot, alergă numaidecît şi, prin uşa deschisă, îl văzu pe Planchet, cu gura plină şi cu şervetul în mînă.

— Monseniorul m-a chemat? întreba Mousqueton.

Porthos îi arătă cu mîna să strîngă cioburile.

— Bag de seamă cu plăcere că ţii pe lîngă tine acelaşi flăcău vrednic, spuse d'Artagnan.

— E intendentul meu, îl încunoştinţă Porthos.

Apoi ridică glasul:

— S-a pricopsit, neisprăvitul, se vede cît de colo – şi adăugă şoptit: Dar mi-e credincios trup şi suflet, nu m-ar părăsi pentru nimic în lume.

„Şi-i zice stăpînului său monseniore" – se gîndi d'Artagnan.

— Du-te, Mouston! porunci Porthos.

— Ai spus Mouston? Aha, da! I-ai scurtat numele: Mousqueton era prea lung.

— Întocmai, încuviinţă Porthos. Şi-apoi, duhnea de la o poştă a sergent de cavalerie. Dar noi discutam ceva cînd a dat buzna neisprăvitul ăsta.

— Da, zise d'Artagnan. Totuşi să amînăm convorbirea pe mai tîrziu, fiindcă oamenii tăi s-ar putea să intre la bănuieli. Poate că iscoadele mişună şi prin partea locului. Ghiceşte, Porthos, că e vorba de lucruri serioase.

— La naiba! mormăi Porthos. Ei bine, acum, după-masă, cade bine să ne plimbăm prin parc.

— Bucuros.

Şi cum amîndoi mîncaseră pe săturate, porniră să facă înconjurul unei minunate grădini. Alei de castani şi tei acopereau cel puţin treizeci de pogoane; prin crîngul bogat şi printre arbuştii din capătul fiecăreia se zăreau iepuri pierind în alunişuri şi zbenguindu-se prin iarba înaltă.

— Pe legea mea, cuvîntă d'Artagnan, parcul se dovedeşte pe măsura tuturor celor de aici; şi dacă heleşteul e la fel de bogat în peşte cum e desişul în iepuri, atunci socoteşte-te un om fericit, dragă Porthos, de vreme ce ai păstrat patima vînătoarei, la care s-a adăugat şi aceea a pescuitului.

— Prietene, răspunse Porthos, las pescuitul în seama lui Mousqueton. Asta-i o desfătare de rînd. În schimb, mai vînez cîteodată, adică atunci cînd mă prinde urîtul, vin şi m-aşez pe una din băncile astea de marmură, trimit să mi se aducă puşca, strig după Gredinet, cîinele meu favorit, şi m-apuc să trag în iepuri.

— Păi asta-i grozav de plăcut! exclama d'Artagnan.

— Da, încuviinţă Porthos, cu un nou oftat. Grozav de plăcut!

D'Artagnan însa nu le mai ţinea socoteală.

— Pe urmă, adăugă Porthos, Gredinet aleargă să caute vînatul şi-l duce singur la bucătărie: l-am dresat anume.

— Tii, drăguţă dihanie! se minună d'Artagnan.

— Ei, relua Porthos, să-l lăsăm pe Gredinet. Sînt gata să ţi-l dăruiesc dacă vrei, căci am început să mă cam satur de el. Să ne întoarcem la ale noastre.

— Bucuros, se învoi d'Artagnan. Dar te previn, dragă prietene, ca nu cumva să spui c-am avut ascunzişuri faţă de tine: ar trebui negreşit să-ţi schimbi felul de viaţă.

— Cum adică?

— Va trebui să îmbraci iarăşi zalele, să încingi spada, să înfrunţi aventura, să-ţi verşi ca şi odinioară sîngele de-a lungul drumurilor. În sfîrşit, ştii cum făceam pe vremuri.

— Oh, drace! mormăi Porthos.

— Da, pricep, te-ai moleşit, dragă prietene. Ai făcut burtă şi braţul tău nu mai are îndemînarea ce-a dat atîta de furcă gărzilor cardinalului.

— O, braţul mi-e încă zdravăn, ţi-o jur, mărturisi Porthos, şi întinse înainte un braţ gros cît o pulpă de berbec.

— Cu atît mai bine.

— Aşadar, trebuie să ne avîntăm în luptă?

— Ei, Doamne, da!

— Şi împotriva cui?

— Ai urmărit ce se petrece în politică, prietene?

— Eu? Nicidecum.

— Atunci, eşti de partea lui Mazarin, sau de partea prinţilor?

— Eu nu sînt de partea nimănui.

— Adică, eşti de-al nostru. Cu atît mai bine, Porthos, asta-i înţelept şi aşa poţi să-ţi atingi ţelul. Ei bine, dragul meu, află că vin la tine din partea cardinalului.

Cuvântul acesta îl tulbură pe Porthos, ca şi cum s-ar fi aflat tot în 1640 şi ar fi fost vorba de adevăratul cardinal.

— Oho! făcu el. Şi ce vrea de la mine Eminenţa-Sa?

— Eminenţa-Sa vrea să te aibă în slujbă.

— Şi cine i-a vorbit de mine?

— Rochefort. Ţi-aduci aminte de el?

— Da' cum nu! Cel care ne-a pus atîtea beţe în roate pe vremuri şi care ne-a silit să batem atîta drumurile, cel pe care l-ai împuns în trei rînduri cu spada, cum şi merita, de altfel.

— Ştii că a devenit prietenul nostru? replică d'Artagnan.

— Nu, nu ştiam. Şi nu ne mai poartă pică?

— Te înşeli, Porthos, spuse d'Artagnan la rîndul său. Eu sînt cel care nu-i port pică.

Porthos nu pricepu prea bine; dar să ne amintim că nu era dăruit cu o prea mare putere de înţelegere.

— Prin urmare, continuă el, spui că tocmai contele de Rochefort i-a vorbit de mine cardinalului?

— Da, şi după aceea regina.

— Cum? Regina?!

— Pentru a ne căpăta încrederea i-a dăruit chiar faimosul diamant, ştii, diamantul pe care l-am vîndut domnului des Essarts, şi care, habar n-am în ce chip, a ajuns iarăşi în mîna reginei.

— Totuşi, ar fi făcut poate bine să ţi-l dăruiască ţie, mormăi Porthos, cu bunu-i simţ dintotdeauna.

— Asta-i şi părerea mea, i se alătură d'Artagnan. Dar, ce vrei? regii şi reginele au toane ciudate cîteodată. La urma urmelor, ei ţin în mîna lor bogăţiile şi onorurile, ei împart averile şi titlurile, lor să le fii devotat.

— Da, lor să le fii devotat! repetă Porthos. Deci, în clipa de faţă, tu eşti devotat...

— Regelui, reginei şi cardinalului, ba mai mult, i-am încredinţat şi de devotamentul tău.

— Şi spui că ai stabilit şi oarecari condiţii în ce mă priveşte?

— Minunate, dragul meu, minunate! înainte de toate, tu ai bani, nu? Patruzeci de mii de livre pe an, aşa mi-ai spus.

Porthos deveni bănuitor.

— Eh, prietene, zise el, niciodată n-ai bani destui. Doamna du Vallon a lăsat o moştenire cam încurcată. Nu sînt un om prea învăţat, aşa că trăiesc întrucîtva de azi pe mîine.

„Se teme să nu fi venit cumva să-i cer bani cu împrumut", cugetă d'Artagnan, şi urmă cu glas tare:

— Ah, prietene, cu atît mai bine dacă te afli la strîmtoare.

— Mai bine? Cum adică? întrebă Porthos.

— Da, fiindcă Eminenţa-Sa ne va dărui tot ce vrem: moşii, bani şi titluri!

— Oho! exclamă Porthos, holbînd ochii la ultimele cuvinte.

— Sub celălalt cardinal, continuă d'Artagnan, n-am ştiut să ne preţuim norocul, şi l-am avut în mînă. Nu spun asta pentru tine, cu venitul tău de patruzeci de mii de livre pe an, căci tu îmi pari omul cel mai fericit de pe lume.

Porthos oftă.

— Totuşi, îşi urmă vorba d'Artagnan, în ciuda celor patruzeci de mii de livre ale tale şi poate tocmai din pricina lor, socot că o coroană, una mică, n-ar sta rău pe uşa trăsurii tale, nu?

— Fireşte, încuviinţă Porthos.

— Ei bine, dragul meu, n-ai decît s-o dobîndeşti: coroana asta stă în vîrful spadei tale. Noi nu ne vom face rău unul altuia. Ţelul tău este un titlu; ţelul meu sînt banii. Să cîştig bani destui ca să reclădesc castelul d'Artagnan, pe care strămoşii mei, sărăciţi în urma cruciadelor, l-au lăsat în părăsire de-a ajuns o ruină, şi să cumpăr vreo treizeci de pogoane de pămînt în jur. Asta-i tot ce-mi trebuie. Pe urmă mă retrag acolo şi mor liniştit.

— Eu, spuse Porthos, vreau să fiu baron.

— Ai să fii.

— Dar la ceilalţi prieteni ai noştri nu te-ai gîndit? întrebă Porthos.

— Ba da, l-am văzut pe Aramis.

— Şi el ce doreşte? Să ajungă episcop?

— Aramis... făcu d'Artagnan, care nu voia să-l dezamăgească pe Porthos. Închipuieşte-ţi, dragul meu, că Aramis a devenit călugăr şi iezuit şi ca trăieşte ca un urs: s-a lepădat de toate şi nu se gîndeşte decît la mîntuirea sufletului. Propunerea mea n-a putut să-l abată de la ale sale.

— Cu atît mai rău! zise Porthos. Îl ştiam înţelept. Şi Athos?

— Cu el nu m-am văzut încă, dar mă voi auce cum plec de la tine. Nu ştii unde-l găsesc?

— În apropiere de Blois, pe o moşioară, o moştenire de la nu ştiu ce rubedenie.

— Cum îi spune?

— Bragelonne. Înţelegi, dragul meu. Athos, care era nobil ca un împărat, moşteneşte o moşioară cu blazon de conte! Cum o să se descurce între atîtea titluri? Domeniul contelui de la Fère, domeniul contelui de Bragelonne?

— Unde mai pui că n-are nici copii, zise d'Artagnan.

— Hm! făcu Porthos. Am auzit ca a înfiat un tînar care-i seamănă leit.

— Athos, Athos al nostru cel virtuos ca Scipio? L-ai revăzut?

— Nu.

— Ei bine, mîine voi pleca să-i duc veşti despre tine. Între noi fie vorba, mă tem să nu fi îmbătrînit şi decăzut din pricina patimii lui pentru vin.

— Da, adevărat, întări Porthos. Bea mult.

— Şi-apoi, era cel mai vîrstnic dintr noi, adăugă d'Artagnan.

— Numai cu cîţiva ani, zise Porthos. Aerul lui grav îl făcea să pară mai vîrstnic.

— Da, aşa e. Deci, dacă Athos ni se alătură, cu atît mai bine. Dacă nu, atunci ne lipsim de el. Noi doi facem cît doisprezece.

— Da, surîse Porthos la amintirea vechilor sale isprăvi. Numai că tuspatru laolaltă am fi făcut cît treizeci şi şase. Mai cu seamă că, după cum spui, ne-aşteaptă o treabă grea.

— Grea pentru novici, nu pentru de-alde noi.

— Şi o să ţină mult timp?

— De! Poate trei-patru ani.

— Şi-o s-avem mult de furcă?

— Nădăjduiesc că da.

— Cu atît mai bine! La urma urmei, cu atît mai bine! se însufleţi Porthos. Nici nu-ţi închipui, dragul meu, cum mi-au mai ruginit oasele de cînd mă aflu aici! Cîteodată, duminica, ieşind de la biserică, dau o goană călare pe cîmpurile şi pe ogoarele vecinilor, doar-doar o să iasă vreo ceartă, fiindcă simt că am nevoie de asta. Degeaba, dragul meu. Fie că sînt respectat, fie că sînt temut, şi mai degrabă aici stă adevărul, toţi mă lasă să le culc lucerna la pămînt cu cîinii mei, să fac orice stricăciune, şi mă-ntorc acasă şi mai plictisit, asta-i tot. Spune-mi, la Paris, barem, poţi să tragi spada mai lesne?

— În privinţa asta, dragul meu, acolo-i minunat: nici tu oprelişti, nici tu gărzile cardinalului, nici tu Jussac, nici alţi copoi. Ei, Doamne, oriunde! Sub un felinar, într-un han, peste tot. Eşti partizan de-al Frondei, tragi spada, şi gata. Domnul de Guise l-a ucis pe domnul de Coligny în plină Piaţă Regală şi n-a păţit nimic.

— Ah, straşnic! se bucură Porthos.

— Şi curînd, continuă d'Artagnan, o să avem lupte în lege, împuşcături, incendii, mă rog, n-o să te plictiseşti!

— Atunci, m-am hotarît.

— Aşadar, am cuvîntul tău?

— Da, vorba-i vorbă. Voi trage spada şi voi lovi în dreapta şi în stînga pentru Mazarin. Numai că...

— Ce este?

— Mă va face baron?

— Eh! Ce naiba! bombăni d'Artagnan. Asta s-a hotărît dinainte. Ţi-am spus şi îţi repet: răspund de titlul tău de baron.

La această fagăduială, Porthos, care nu pusese nicicînd la îndoială cuvîntul prietenului său, porni împreună cu el înapoi spre castel.

XIV

UNDE SE DOVEDEŞTE CĂ DACĂ PORTHOS ERA NEMULŢUMIT DE STAREA LUI, MOUSQUETON ERA FOARTE MULŢUMIT DE A SA

Pe cînd se întorceau la castel şi în vreme ce Porthos plutea în visurile baroniei, d'Artagnan cugeta la slăbiciunile bietei firi omeneşti, întotdeauna nemulţumită de ceea ce are, întotdeauna rîvnind la ceea ce nu are. În locul lui Porthos, d'Artagnan s-ar fi socotit cel mai fericit om de pe pămînt, dar ca Porthos să fie fericit, îi lipsea – ce? Cinci litere să le aşeze înaintea celorlalte nume ale sale şi o coroană mititică să o zugrăvească pe uşile trăsurii.

„Mă tem, îşi zicea d'Artagnan în sinea lui, că-mi voi petrece toată viaţa, uitîndu-mă în dreapta şi-n stînga, fară să văd vreodată chipul unui om pe deplin fericit."

În timp ce făcea această cugetare filozofică, providenţa păru că vrea să-i dea o dezminţire. În clipa în care Porthos îl părăsi ca să dea nişte porunci bucătarului, d'Artagnan îl văzu pe Mousqueton apropiindu-se. Chipul acestui flăcău de treabă, afară de o uşoară tulburare care, aidoma unui nor de vară, aşternea mai curînd un abur decît o umbră, peste trăsăturile sale, era chipul unui om pe deplin fericit.

„Uite ce căutam, îşi zise d'Artagnari. Dar, vai, bietul băiat habar n-are de ce am venit aici!"

Mousqueton se ţinea la distanţă. D'Artagnan se aşeză pe o bancă şi îi făcu semn să se apropie.

— Domnule, începu Mousqueton, folosindu-se de această îngăduinţă. Am o rugăminte.

— Vorbeşte prietene, îl îndemnă d'Artagnan.

— Nu îndrăznesc, mi-e teamă să nu credeţi că mi-am pierdut capul de atîta bine.

— Va să zică eşti fericit, prietene? întrebă d'Artagnan.

— Fericit la culme şi totuşi dumneavoastră mă puteţi face şi mai fericit.

— Ei bine, vorbeşte! Şi dacă depinde de mine, dorinţa ta e ca şi îndeplinită.

— Oh, domnule, nu depinde decît de dumneavoastră.

— Te-ascult.

— Domnule, ceea ce vreau să vă rog este să nu-mi mai spuneţi Mousqueton, ci Mouston. De cînd am cinstea să fiu intendentul monseniorului, mi-am luat acest nume, care e mai demn şi mă face respectat de inferiorii mei. Ştiţi, domnule, cît de folositor e să te faci ascultat de subordonaţii tăi.

D'Artagnan zîmbi: în vreme ce Porthos îşi tot lungea numele, Mousqueton şi-l scurta.

— Ei bine, domnule? întrebă Mousqueton, cu inima cît un purice.

— Ei bine, da, dragul meu Mouston, îi îndeplini voia d'Artagnan. Fii liniştit, n-am să uit rugămintea ta şi, dacă îţi face plăcere, nici n-am sa te mai tutuiesc.

— Oh! izbucni Mousqueton, roşu la faţă de fericire. De mi-aţi face o asemenea cinste, domnule, vă voi rămîne recunoscător toată viaţa. Dar nu cumva cer prea mult?

„Vai! îşi zise d'Artagnan. Asta-i prea puţin faţă de supărările neaşteptate ce le aduc acestui biet băiat care m-a primit atît de bine."

— Şi domnul rămîne mai mult printre noi? întrebă Mousqueton, al cărui chip, regăsindu-şi vechea seninătate, înflorise ca un bujor.

— Plec mîine, prietene, spuse d'Artagnan.

— Ah, domnule! făcu Mousqueton. Aţi venit încoace numai ca să ne pricinuiţi păreri de rău?

— Iată de ce mă tem şi eu, murmură d'Artagnan, atît de încet, încît Mousqueton, care se retrăgea cu plecăciuni, nu putu să-l audă.

O remuşcare îşi croia drum în cugetul lui d'Artagnan, cu toate că inima i se împietrise în piept.

Nu-i părea rău că-l împinge pe Porthos pe o cale la capătul căreia viaţa şi averea lui puteau să fie compromise, căci Porthos risca bucuros totul pentru titlul de baron, la care jinduia de cincisprezece ani; dar pe Mousqueton, care nu dorea nimic altceva decît să i se spună Mouston, nu era o cruzime să-l smulgi din viaţa asta de dulce huzur? Iată ce-l frămînta în clipa cînd se întoarse Porthos.

— La masă! zise el.

— Cum la masă?! se miră d'Artagnan. Păi cît e ceasul?

— Ei, dragul meu, e trecut de unu.

— Casa ta e un rai, Porthos: aici nici nu ştii cum trece timpul. Haidem, dar mie nu mi-e foame.

— Vino, căci dacă n-ai întotdeauna poftă de mîncare, un pahar te ispiteşte întotdeauna. Asta-i una din cugetările bietului Athos, de a cărei temeinicie m-am convins şi eu de cînd mă lupt cu plictiseala.

D'Artagnan, pe care firea-i gasconă îl îndemna veşnic la cumpătare, părea mai puţin încredinţat decît prietenul său de temeinicia cugetării lui Athos. Totuşi, se strădui să fie la înălţimea gazdei.

În acest timp uitîndu-se cum mănîncă Porthos şi bînd şi el cît putea mai bine, gîndul la Mousqueton îi venea mereu în minte, şi asta cu atît mai vîrtos cu cît Mousqueton, fără să servească bucatele, ceea ce ar fi fost o înjosire pentru noul său rang, se ivea din cînd în cînd în uşă, arătîndu-şi recunoştinţa faţă de d'Artagnan prin vechimea şi buchetul vinurilor scoase din pivniţă.

Din pricina asta, către sfîrşitul mesei, cînd, la un semn al lui d'Artagnan, Porthos spuse servitorilor să plece şi cei doi prieteni rămaseră singuri, d'Artagnan întrebă:

— Porthos, cine te va însoţi de astă dată?

— Cred că Mouston, răspunse Porthos cu aerul cel mai firesc.

Fu o lovitură pentru d'Artagnan, care văzu dintr-o dată zîmbetul prietenos al intendentului schimbîndu-se într-o strîmbătură de durere.

— Numai că Mouston nu mai e tînăr, dragul meu, observă el. Mai mult, s-a îngrăşat grozav şi poate că a pierdut deprinderea de odinioară.

— Ştiu, recunoscu Porthos, dar m-am obişnuit cu el; şi de altfel, nici nu s-ar învoi să mă părăsească, ţine prea mult la mine.

 „Oh, orbire a amorului-propriu!" gîndi d'Artagnan în sinea sa.

— Pe urmă, chiar tu, continuă Porthos. Nu ţi-ai păstrat oare acelaşi slujitor: pe vrednicul, pe viteazul, pe isteţul... cum spui că-l cheamă?

— Planchet. Da, l-am regăsit, dar nu se mai află în slujba mea. Cu cele o mie şase sute de livre – ştii, cele o mie şase sute de livre pe care le-a cîştigat la asediul de la Rochelle, ducînd scrisoarea aceea lordului de Winter – a deschis o prăvălie pe strada Lombards: s-a făcut cofetar.

— Aha, are o cofetărie în strada Lombards! Şi atunci cum de-i în slujba ta?

— A făcut vreo cîteva boacăne şi se teme să nu dea de dracu, răspunse d'Artagnan.

Şi muşchetarul povesti prietenului său cum l-a regăsit pe Planchet.

— Ei, murmură Porthos după ce ascultă totul. Dacă ţi-ar fi spus cineva, dragul meu, că într-o zi Planchet va salva viata lui Rochefort şi că tu îl vei ascunde pentru isprava asta, oare ai fi crezut?

— Nu, în ruptul capului. Dar, ce vrei, întîmplările îi schimbă pe oameni.

— Nimic mai adevărat, întări Porthos. Ceea ce nu se schimbă, ori se schimbă doar ca să devină şi mai bun, e vinul. Gustă din astă viţă spaniolă, aflată la mare cinste în ochii prietenului nostru Athos; vin de Xeres.

În clipa aceea intră intendentul şi-şi întrebă stăpînul ce bucate doreşte pentru a doua zi şi despre vînatoarea pe care o plănuise.

— Spune-mi, Mouston, întrebă Porthos, armele mele se află în bună stare?

D'Artagnan începu să bată cu degetele în masă, ca să-şi ascundă încurcătura.

— Armele dumneavoastră, monseniore? făcu Mousqueton. Care arme?

— Ei, drăcie, zalele mele!

— Care zale?

— Zalele pe care le port în luptă.

— Cum nu, monseniore. Cel puţin aşa cred.

— Mîine te încredinţezi de asta şi, dacă e nevoie, te îngrijeşti să-şi recapete şi luciul. Care-i calul cel mai iute?

— Vulcan.

— Şi cel mai bun de povară?

— Bayard.

— Ţie ce cal îţi place?

— Îmi place Rustaud, monseniore: e ascultător şi mă împac de minune cu el.

— E voinic, nu?

— Soi normand încrucişat cu Mecklembourg. Ţine zi şi noapte la drum.

— Uite ce e: te îngrijeşti de tustrei, să mănînce bine şi să se odihnească, cureţi sau porunceşti să mi se cureţe armele, iar tu faci rost de nişte pistoale şi un cuţit de vânătoare.

— Asta înseamnă că pornim la drum, monseniore? îngînă Mousqueton, neliniştit.

D'Artagnan, care pînă acum bătea cu degetele în masă la voia întîmplării, făcu să se audă o cadenţă de marş.

— Mai mult decît atît, Mouston, spuse Porthos.

— Pornim într-o expediţie, domnule? bîigui intendentul, ai cărui obraji roşii începeau să pălească.

— Ne întoarcem sub arme, Mouston! îl înştiinţă Porthos, răsucindu-şi fără încetare mustaţa şi străduindu-se să-i redea aerul falnic de odinioară.

Abia rosti aceste cuvinte, că pe Mousqueton îl zgîlţîi un fior care făcu să-i tremure obrajii plini şi stacojii; cătă spre d`Artagnan cu o mustrare de negrăit în ochii lui plini de supunere, încît ofiţerul nu putu să-i susţină privirea fără să se simtă mişcat; apoi îngăimă cu o voce tremurîndă şi sugrumată:

— Sub arme! În armata regelui?

— Da şi nu. Pornim să ne batem iarăşi, să căutăm tot soiul de aventuri; pe scurt, ne reluăm viaţa din trecut.

Cuvîntul din urmă căzu ca un trăsnet asupra lui Mousqueton. Acest trecut atît de cumplit, care făcea prezentul atît de dulce.

— Oh, Dumnezeule, ce-mi aud urechile? scînci Mousqueton spre d'Artagnan, şi mai rugător decît prima oară.

— Ce vreţi, bietul meu Mouston? glăsui d'Artagnan. Soarta...

În ciuda grijii lui d'Artagnan de a nu-l tutui şi de a-i rosti numele cu toată pompa pe care acesta o rîvnea, Mousqueton primi lovitura în plin, şi lovitura fu atît de îngrozitoare pentru el, încît ieşi buimăcit, uitînd să închidă uşa.

— Bravul Mousqueton şi-a pierdut capul de bucurie! zise Porthos, cu aerul cu care Don Quijote trebuie să-l fi încurajat pe Sancho să strîngă chinga pe catîrul său pentru o ultimă bătălie.

Rămaşi singuri, cei doi prieteni începură să vorbească de viitor şi să clădească mii de castele în Spania. Vinul cel straşnic al lui Mousqueton îl făcea pe d'Artagnan să vadă perspectiva strălucitoare de a se umple de bănet, pe Porthos – panglica albastră şi mantia de duce. Adevărul este că dormeau amîndoi cu capul pe masă atunci cînd veniră să-i poftească la culcare.

Totuşi, chiar de a doua zi, Mousqueton se mai linişti, mulţumită lui d'Artagnan, care îi dădu de ştire că lupta s-ar putea să se poarte tot timpul în inima Parisului şi la porţile castelului du Vanon, aflat în apropiere de Corbeil; la Bracieux, care se afla în apropiere de Melun, şi la Pierrefonds, care era între Compiègne şi Villers-Cotterêts.

— Mi se pare însă că odinioară... murmură cu sfială Mousqueton.

— Oh! zise d'Artagnan. Lupta nu se mai poartă azi aşa ca odinioară. Azi, toate-s treburi diplomatice, întreabă-l pe Planchet.

Mousqueton se duse să ceară desluşiri vechiului său prieten, care adeveri pe de-a-ntregul spusele lui d'Artagnan. „Numai că adăugă el – cei care cad prinşi în lupta asta sînt în primejdie să fie spînzuraţi".

— La naiba! bombăni Mousqueton. Dacă-i vorba pe-aşa, îmi place mai mult asediul oraşului La Rochelle.

Cît despre Porthos, după ce porunci să se înjunghie o căprioară în cinstea oaspetelui, după ce îl purtă din pădure la munte şi de la munte la heleşteiele sale, după ce îl duse să-i vadă cîinii de vînătoare, haita în cap cu Gredinet – într-un cuvînt toată avuţia sa – şi după ce îl mai aşeză la alte trei mese din cele mai îmbelşugate, ceru lui d'Artagnan să-i spună ce hotărăşte, dat fiind că era nevoit să-l părăsească şi să-şi continue drumul.

— Iată, dragă prietene, cuvîntă trimisul cardinalului. Îmi trebuie patru zile să ajung la Blois, o zi ca să rămîn acolo, trei sau patru zile ca să mă reîntorc la Paris. Pleacă deci cam într-o săptămînă. Tragi la hanul „La Căpriţa", pe strada Tiquetonne, şi mă aştepţi acolo.

— Ne-am înţeles, spuse Porthos.

— Eu vreau să mă abat pe la Athos, deşi n-am nici o nădejde, continuă d'Artagnan. Nu-l mai cred bun de nimic, dar trebuie să te porţi cum se cuvine cu prietenii, aşa că sînt dator să încerc.

— Dacă te-aş însoţi, poate că asta m-ar înviora niţel, zise Porthos.

— Nici vorbă, încuviinţă d'Artagnan, şi pe mine la fel. Dar aşa nu-ţi mai rămîne timp să te pregăteşti de plecare.

— Ai dreptate, recunoscu Porthos. Atunci, porneşte singur, şi noroc! Eu, unul, sînt plin de însufleţire.

— Minunat! exclamă d'Artagnan.

Se despărţiră la hotarul moşiei Pierrefonds, pînă unde Porthos ţinuse să-şi petreacă prietenul.

„Cel puţin, îşi spunea d'Artagnan, apucînd pe drumul spre Villers-Cotterêts, cel puţin nu voi fi singur. Diavolul ăsta de Porthos e şi azi voinic ca un taur. Dacă Athos ni se alătură, ei bine, vom fi trei ca să ne batem joc de Aramis, de acest călugăraş cu trecere la femei."

La Villers-Cotterêts scrise cardinalului:

„Monseniore, pe unul îl am de pe acum în slujba Eminenţei-Voastre, şi el preţuieşte cît douăzeci .Plec la Blois, contele de La Fère locuind la castelul Bragelonne, în împrejurimile acestui oraş."

Şi după aceea porni spre Blois, flecărind cu Planchet, ceea ce îi mai alunga urîtul în această lungă călătorie.

XV

DOUĂ CHIPURI DE ÎNGER

Era cale lungă de mers, dar d'Artagnan nu-şi făcea griji: ştia caii odihniţi şi sătui după acest popas în grajdurile îmbelşugate ale seniorului de Bracieux. Aşa că porni încrezător să calce cele patru-cinci zile de drum, urmat de credinciosul Planchet.

Precum am mai spus, ca să nu-i mai cuprindă urîtul, mergeau amîndoi alături şi sporovăiau împreună.

Treptat-treptat, d'Artagnan lepădă aerul stăpînului, iar Planchet ieşi cu totul din pielea servitorului. Era un pişicher fără de pereche, unul care, ajungînd să-şi încropească o stare mai acătării, cătase adesea după chilipirurile de odinioară, ca şi după vorbirea şi tovărăşia strălucitoare a gentilomilor, şi care, ştiind că are meritele sale, suferea să ruginească printre cei cu vederi înguste.

Se ridică deci numaidecît la rangul de confident al celui căruia îi mai spunea încă stăpîn. D'Artagnan nu-şi mai deschisese inima de ani şi ani de zile. Astfel, regăsindu-se, aceşti doi oameni se înţelegeau de minune.

De altfel, Planchet nu era un oarecare tovarăş de aventuri: se dovedea un bun sfetnic; nu căuta primejdia, dar nici nu dădea înapoi în faţa ei, şi d'Artagnan avusese de multe ori prilejul să se convingă de asta; în sfîrşit, fusese soldat şi armele înnobilează. Apoi, mai presus de toate, dacă Planchet avea nevoie de d'Artagnan, şi d'Artagnan avea nevoie de Planchet. Aşa că ajunseră la Blaisois aproape buni prieteni.

Pe drum, clătinînd din cap şi întorcîndu-se la gîndul ce-l frămînta fără încetare, d'Artagnan zise:

— Ştiu bine că stăruinţa mea pe lîngă Athos nu are rost şi e zadarnică, dar sînt dator să mă port astfel cu vechiul meu prieten, un om cu darurile celui mai nobil şi mai generos dintre oameni.

— Oh, domnul Athos era un gentilom fără de pereche! întări Planchet.

— Nu-i aşa? întrebă d'Artagnan.

— Zvîrlea banii cum pică grindina din cer, continuă Planchet, şi mînuia spada ca un rege. Vi-l mai aduceţi aminte, domnule, în duelul cu englezii din curtea de la Carmes? Tii, tare măreţ şi chipeş mai era domnul Athos în ziua aceea, cînd şi-a prevenit potrivnicul: „Mi-ai cerut să-ţi spun numele meu, domnule; cu atît mai rău pentru dumneata, căci voi fi silit să te ucid!" Eram în preajmă şi l-am auzit. Sînt întocmai cuvintele sale. Şi cum l-a fulgerat cu privirea, domnule, în clipa cînd l-a străpuns, precum spusese, şi cînd bietul om s-a prăbuşit la pămînt fără să zică nici pîs! Oh, domnule, vă repet, era un gentilom fără de pereche!

— Da, recunoscu d'Artagnan. Totul e adevărat ca şi cuvântul Evangheliei, numai că-şi va fi pierdut toate aceste însuşiri din pricina unui singur cusur.

— Mi-aduc aminte, glăsui Planchet. Îi plăcea să bea, ori, mai degrabă, bea dar nu era un băutor ca alţii. Ochii lui nu spuneau nimic atunci cînd ducea paharul la gură. Într-adevăr, niciodată nu s-a pomenit tăcere atît de grăitoare. Cît despre mine, mi se tot părea că-l aud murmurînd: „Haide, licoare, vino şi scapă-mă de necazuri!" Şi cum se pricepea să sfărîme piciorul unui pahar ori gîtul unei sticle! Nimeni nu se putea măsura cu dînsul în privinţa asta.

— Eh, continuă d'Artagnan, iată ce tristă privelişte ne aşteaptă astăzi! Acest nobil gentilom cu ochiul ager, acest chipeş cavaler atît de strălucitor sub arme, de care te mirai întotdeauna că ţine în mînă doar o simplă spadă, în loc de un baston de comandant, eh, pesemne că a devenit un bătrîn gîrbov, cu nasul roşu şi cu ochii lăcrimoşi. O să-l găsim tolănit undeva în iarbă, şi el o să ne cerceteze cu privire stinsă, ba poate că nici n-o să ne recunoască. Dumnezeu mi-e martor, Planchet, rosti d'Artagnan, aş da bir cu fugiţii numai să nu văd această întristătoare privelişte, dacă n-aş ţine să-mi dovedesc respectul faţă de umbra măreaţă a gloriosului conte de la Fère, care ne-a fost atît de drag.

Planchet clătină din cap, fără să scoată o vorbă: se vedea limpede că împărtăşeşte temerile stăpînului său.

— Şi-apoi, reluă d'Artagnan, decăderea, fiindcă Athos e bătrîn astăzi; poate şi mizeria, căci prea puţin i-a păsat de bruma lui de avere; şi păcătosul de Grimaud, mai mult ca oricînd şi mai beţiv decît stăpînu-său... uite, Planchet, toate astea îmi sfîşie inima.

— Mi se pare c-am şi ajuns, că-i şi aud vorba îngălată şi că-l văd clătinîndu-se pe picioare, zise Planchet cu milă.

— Singura-mi teamă, mărturisesc, e ca Athos să nu primească propunerile mele într-o clipă de înflăcărare războinică, zise d'Artagnan. Pentru Porthos şi mine ar fi o mare nenorocire şi, mai ales, o cumplită încurcătură. Numai că, de îndată ce-o va lua razna, o să-l lăsăm singur, asta-i tot. Cînd îşi va veni în fire, o să înţeleagă.

— Oricum, domnule, zise Planchet, o să ne lămurim curînd, căci cred că zidurile înalte de colo, împurpurate de asfinţit, sînt zidurile oraşului Blois.

— Tot ce se poate, încuviinţă d'Artagnan. Iar turnuleţele ascuţite şi sculptate ce se zăresc colo jos, în stînga, în pădure, aduc la înfăţişare cu ceea ce am auzit despre Chambord.

— Intrăm în oraş? întrebă Planchet.

— Fireşte, ca să cerem lămuriri.

— Domnule, dacă intrăm în oraş, vă sfătuiesc să gustăm din smîntîna cea atît de lăudată, care din nenorocire, nu se aduce la Paris şi o găseşti numai aici.

— Ei bine, fii liniştit, o s-o facem şi pe asta! făgădui d'Artagnan.

În clipa aceea, o haraba greoaie, trasă de boi, din cele care transporta lemnul tăiat în mîndrele păduri ale ţinutului pînă în porturile Loirei, ieşi dintr-un drumeag vrîstat de urme de roţi, pe drumul pe care mergeau cei doi cavaleri. Un om păşea pe lîngă car, ţinînd în mînă o strămurare cu un cui în capăt, cu care mai zorea pasul domol al boilor.

— Hei, prietene! îi strigă Planchet.

— Cu ce vă pot fi de folos, domnilor? răspunse ţăranul în graiul curat, propriu oamenilor de prin partea locului, şi care ar fi dat de ruşine pe puriştii din Piaţa Sorbonei şi de pe strada Universităţii.

— Căutăm casa contelui de La Fère, zise d'Artagnan. N-ai auzit acest nume printre numele seniorilor de pe aici?

Ţăranul se descoperi pe dată şi răspunse:

— Domnilor, lemnele astea sînt ale dumnealui; le-am tăiat în pădurea dumnealui şi acum le duc la castel.

D'Artagnan nu vru să întrebe mai mult: îl îngrozea să audă poate de la altul ceea ce el însuşi îi spusese lui Planchet.

„Castelul! mormăi el în sinea sa. Castelul! A, înţeleg. Athos nu ştia multe: i-a silit pe ţărani, ca şi Porthos, să-i spună monseniore şi să-i numească bordeiul castel. Are pumnul greu, dragul de Athos, mai cu seamă după ce bea."

Boii mergeau agale. D'Artagnan şi Planchet veneau în urma carului. Încetineala asta îi scotea din răbdări.

— Ei, ia zi, ăsta-i drumul? întrebă d'Artagnan, adresîndu-se ţăranului. Putem să apucăm înainte fără teamă că ne rătăcim?

— Oh, cum nu, adeveri omul, cum nu, domnule, chiar aşa să faceţi, în loc să vă omorîţi vremea după vitele astea moşcăite. Mergeţi doar o juma' de leghe şi-o să zăriţi un castel în dreapta; de aici nu se vede, stă pitulat după un şir de plopi. Dar nu-i castelul Bragelonne, ci La Vallière: dumneavoastră mergeţi mai departe. Cam la vreo trei bătăi de puşcă de acolo se află o casă mare, albă, acoperită cu ţiglă, clădită pe un deluşor umbrit de nişte sicomori uriaşi: castelul domnului conte de La Fère.

— Şi jumătatea asta de leghe e lungă? întrebă d'Artagnan. Căci nici leghea nu-i peste tot la fel în frumoasa noastră Franţă.

— Cale de zece minute, domnule, pentru fugarii dumneavoastră.

D'Artagnan mulţumi ţăranului şi dădu pinteni calului; apoi, tulburat fără voie la gîndul că va revedea pe acest om ciudat, care îl îndrăgise atîta şi care contribuise atîta cu sfaturile şi cu propria-i pildă la educaţia lui de gentilom, încetini goana treptat-treptat şi îşi urmă drumul cu capul în piept, ca un visător.

Planchet găsise şi el în întîlnirea cu ţăranul şi în purtarea acestuia un prilej de adîncă îngîndurare. Niciodată, nici în Normandia, nici în Franche-Comté, nici în Artois, nici în Picardia, tot locuri pe unde îl purtase viaţa, nu întîlniseja ţărani atîta cumsecădenie, atîta bunăvoinţă, graiul acesta curat. Îi venea să creadă mai degrabă că i-a ieşit în cale un gentilom, partizan al Frondei ca şi el, care, dinţr-o anume pricină politică, era nevoit să umble travestit, întocmai ca şi el.

La cotul drumului, potrivit spuselor ţăranului, castelul La Vaillère se ivi în ochii călăreţilor; apoi, un sfert de leghe mai încolo, casa cea albă, încadrată de sicomori, se desenă pe fondul unui desiş de copaci pe care primăvara presărase o ninsoare de flori.

La această privelişte, d'Artagnan, care de obicei nu se prea emoţiona, simţi o tulburare ciudată săgetîndu-l pînă în adîncul inimii, într-atît de puternice rămîn pentru toată viaţa amintirile tinereţii. Planchet, care nu avea aceleaşi temeiuri să se simtă mişcat, era tare nedumerit să-şi vadă stăpînul atît de tulburat şi se uita cînd la d'Artagnan, cînd la casa cea albă.

Muşchetarul mai merse puţin şi se găsi înaintea unui gard de fier, lucrat cu priceperea meşterilor din acea vreme.

Printre zăbrelele gardului se vedeau straturi de zarzavat bine îngrijite, o curte destul de mare, în care tropăiau cai de călărie purtaţi de frîu de către slujitori în felurite livrele, şi o trăsură la care erau înhămaţi doi cai.

— Ori ne înşelăm noi, ori ne-a înşelat ţăranul ăla, zise d'Artagnan. Athos nu poate să şadă aici. Dumnezeule! Oare să fi murit, şi un altul cu aceiaşi nume să stăpînească proprietatea asta? Descalecă, Planchet, şi du-te de întreabă. Mărturisesc că eu n-am curajul s-o fac.

Planchet sări din şa.

— Vei spune, urmă d'Artagnan, că un gentilom aflat în trecere pe aici doreşte să aibă cinstea de a saluta pe contele de La Fère şi, dacă socoti mulţumitoare desluşirile ce ţi se dau, ei bine! atunci poţi să-mi rosteşti numele.

Planchet, purtîndu-şi calul de frîu, se apropie de poartă şi trase clopotul. Un slujitor cu părul alb şi cu spinarea dreaptă, în ciuda, anilor săi, se ivi îndată.

— Aici locuieşte contele de La Fère? întrebă Planchet.

— Da, domnule, aici, răspunse slujitorul, care nu purta livrea.

— Un senior care a slujit în armată?

— Întocmai.

— Şi care avea un slujitor numit Grimaud, continuă Planchet, prevăzător ca totdeauna, socotind că n-a căpătat încă destule desluşiri.

— Domnul Grimaud nu-i acum la castel, zise bătrînul, oarecum nedumerit de aceste întrebări, măsurîndu-l pe Planchet din cap pînă în picioare.

— Ei! exclamă Planchet cu faţa strălucind de bucurie. Chiar pe contele de La Fère îl căutăm. Deschide-mi te rog, aş dori să vestesc domnului conte că stăpînul meu, un gentilom, unul dintre prietenii săi, se află aici şi ar vrea să-l salute.

— De ce n-ai spus de la început?! mormăi bătrînul, deschizînd poarta. Dar stăpînul tău unde-i?

— În urmă, vine îndată.

Bătrînul deschise poarta şi apucă înaintea lui Planchet. Acesta îi făcu semn lui d'Artagnan care, cu inima bătînd, intră călare în curte.

Cînd ajunse în faţa intrării, Planchet auzi un glas dintr-o încăpere de la catul de jos:

— Ei bine, unde-i acest gentilom şi pentru ce nu l-ai condus încoace?

Glasul ajunse pînă la d'Artagnan, trezindu-i în inimă mii de simţăminte, mii de amintiri uitate. Descăleca iute, în timp ce Planchet, cu zîmbetul pe buze, păşi către stăpînul casei.

— Păi eu îl cunosc pe flăcăul ăsta, rosti Athos, arătîndu-se în prag.

— Da, domnule conte, mă cunoaşteţi şi eu vă cunosc la fel de bine. Eu sînt Planchet, domnule conte, Planchet, ştiţi...

Devotatul slujitor al lui d'Artagnan nu fu în stare să mai scoată o vorbă, căci rămase înmărmurit de înfăţişarea neaşteptată a gentilomului.

— Cum?! Planchet?! strigă Athos. Asta înseamnă că d'Artagnan e aici?

— Iată-mă prietene, iată-mă scumpul meu Athos! îngînă d'Artagnan, aproape împleticindu-se.

La aceste cuvinte o vădită emoţie se zugrăvi pe faţa chipeşă şi calmă a lui Athos. Se avîntă către d'Artagnan fără să-l piardă din ochi şi îl strînse cu drag în braţe. D'Artagnan, venindu-şi puţin în fire, îl îmbrăţişă şi el cu o bucurie care îi umplu ochii de lacrimi...

Athos îi luă mîna, strîngîndu-i-o în mîinile sale şi îl duse în salon, unde erau adunate mai multe persoane. Toată lumea se ridică în picioare.

— Vă prezint pe cavalerul d'Artagnan, locotenent de muşchetari ai majestăţii-sale, rosti Athos, un prieten devotat şi unul dintre cei mai viteji şi mai inimoşi gentilomi din cîţi am cunoscut vreodată.

Potrivit obiceiului, d'Artagnan primi salutul binevoitor al celor de faţă şi se strădui să răspundă la fel, apoi luă loc şi, în timp ce convorbirea întreruptă pentru scurtă vreme redeveni generală, se apucă să-l cerceteze pe Athos.

Ciudat! Athos aproape că nu îmbătrînise. Ochii lui frumoşi, lipsiţi de cearcănele pe care le aştern nopţile de petrecere, păreau mai mari şi mai luminoşi ca nicicînd; chipul, puţin alungit, cîştigase în măreţie, pe cît pierduse din neastîmparul înfrigurat de altădată; mîna-i minunat de albă şi nervoasă ca întotdeauna, deşi mai moale acum, ieşea la iveală de sub manşeta de dantelă ca o mînă zugrăvită de penelul lui Tizian, ori Van Dyck; era mai zvelt decît în trecut, iar umerii largi şi bine proporţionaţi mărturiseau o forţă puţin obişnuită; pletele-i negre, presărate doar ici şi colo de cîteva fire cărunte, îi cădeau în valuri pe umeri; glasul îi suna plin de tinereţe, ca şi cînd n-ar fi avut decît douăzeci şi cinci de ani, iar dinţii minunaţi şi fără vreo ştirbire, care-şi păstraseră întreaga albeaţă de odinioară, dădeau un farmec de nespus zîmbetului său.

Oaspeţii contelui, dîndu-şi seama totuşi din răceala abia simţită a discuţiei că cei doi prieteni ard de dorinţa să rămînă singuri, se folosiră de toată arta şi politeţea de pe vremuri ca să-şi pregătească pe încetul plecarea – lucru de o deosebită însemnătate în lumea mare, atunci cînd e vorba într-adevăr de oameni din lumea mare; deodată răsunară în curte nişte lătrături de cîini şi cîţiva dintre oaspeţi spuseră într-un glas:

— Ah, s-a întors Raoul!

Athos se uită la d'Artagnan, de parcă ar fi pîndit curiozitatea pe care acest nume trebuia să i-o stîrnească. Numai că d'Artagnan nu pricepea încă nimic, întrucît nu-şi revenise încă din uimire. De aceea se întoarse aproape maşinal în clipa cînd un tînăr chipeş, de vreo cincisprezece ani, îmbrăcat simplu, dar cu un gust desavîrşit, apăru în uşa salonului, scoţîndu-şi cu graţie pălăria împodobită cu lungi pene roşii.

Apariţia acestui nou personaj, cu totul neaşteptat, îl surprinse. O întreaga lume de gînduri i se înfiripă în minte, lămurindu-i, prin mijlocirea pătrunderii sale, schimbarea lui Athos, care pînă atunci i se păruse de neînţeles. O ciudată asemănare între gentilom şi tînărul cu pricina îi lumină taina acestei vieţi regenerate. Şi era numai ochi şi urechi.

— Te-ai întors, Raoul? întrebă contele.

— Da, domnule, răspunse respectuos tînărul. Şi am dus la bun sfîrşit însărcinarea ce mi-aţi încredinţat.

— Dar ce ai, Raoul? zise Athos cu căldură. Eşti palid şi-mi pari îngrijorat.

— Micuţei noastre vecine i s-a întîmplat o nenorocire, răspunse tînărul.

— Domnişoarei de La Vallière? făcu îngrijorat Athos.

— Ce s-a întîmplat? întrebară cîteva glasuri.

— Se plimba cu Marceline, bona ei, prin curte, unde tăietorii de lemne spărgeau butucii, cînd eu tocmai treceam pe acolo călare. Am zărit-o şi m-am oprit. La rîndu-i, m-a zărit şi ea şi, vrînd să sară din vîrful unei grămezi de lemne, pe care tocmai se urcase, biata copila a călcat în gol şi n-a mai putut să se ridice. Cred că şi-a scrîntit piciorul.

— Oh, Dunnezeule! exclamă Athos. Şi mamei ei, doamnei de Saint-Remy, i s-a dat de ştire?

— Nu, domnule, doamna de Saint-Remy se află la Blois, unde ţine tovărăşie doamnei ducese d'Orléans. M-am temut că primele îngrijiri ce i s-au dat n-au fost prea dibace şi am alergat încoace, domnule, să vă cer sfatul.

— Trimite repede pe cineva la Blois, Raoul! Sau mai bine, ia-ţi calul şi du-te chiar tu.

Raoul se înclină.

— Şi Louise, unde e? continuă contele.

— Am adus-o cu mine aici, domnule, şi am lăsat-o la nevasta lui Chariot, care, pînă una-alta, a pus-o să ţină piciorul în apă rece.

După această lămurire care le dăduse prilejul să se ridice, oaspeţii lui Athos cerură îngăduinţa să plece; singur bătrînul duce de Barbé, îngrijorat ca un părinte, în virtutea unei prietenii de douăzeci de ani cu casa de La Vallière, rămase să o vadă pe micuţa Louise, care plîngea şi care, zărindu-l pe Raoul, îşi şterse îndată ochii ei frumoşi şi zîmbi.

Ducele propuse să o ducă pe micuţa Louise la Blois, cu trăsura lui.

— Ai dreptate, domnule, rosti Athos. Aşa se va afla mai curînd alături de mama sa; cît despre tine, Raoul, sînt convins că te-ai purtat cu nesăbuinţă şi că totul s-a întîmplat din vina ta.

— Oh, nu, domnule, nu, vă jur! strigă fata în timp ce tînărul păli la gîndul că el a pricinuit, poate, această nenorocire.

— Oh, domnule, vă asigur... – murmură Raoul.

— Asta însă nu te împiedică să te duci la Blois, continuă contele cu bunătate, să prezinţi scuzele tale şi ale mele doamnei de Saint-Remy, şi după aceea să te întorci.

Chipul tînărului se îmbujoră. Ceru din ochi îngăduinţa contelui, apoi luă în braţele-i puternice de pe acum pe micuţa copilă, al cărei obraz îndurerat şi zîmbitor i se lăsă pe umăr, şi o aşeză încetişor în trăsură. Pe urmă sări în şa cu eleganţa şi uşurinţa unui călăreţ încercat, îi salută pe Athos şi pe d'Artagnan şi se depărtă zorit, ţinîndu-se tot lîngă uşa trăsurii şi privind ţintă înăuntru.

XVI

CASTELUL BRAGELONNE

În tot acest timp, d'Artagnan privea în jur speriat şi cu gura aproape căscată, buimac de uimire, într-atît de puţin se adevereau prevederile sale.

Athos îl luă de braţ şi îl duse în grădină.

— Pînă e gata masa, spuse el, zîmbind, n-ai să te superi, prietene, dacă luminăm un pic misterul care te-a făcut să cazi pe gînduri?

— E adevărat, domnule conte, mărturisi d'Artagnan, simţind cum Athos redobîndeşte treptat asupra lui nemărginita-i superioritate dintotdeauna.

Athos îl privi cu zîmbetu-i blînd.

— Mai întîi, dragul meu d'Artagnan, rosti el, acest „domnule conte" nu are ce căuta aici. Dacă eu te-am numit cavaler, a fost pentru a te prezenta oaspeţilor, ca să ştie cine eşti; dar pentru tine, d'Artagnan, sper să rămîn mereu Athos, tovarăşul tău, prietenul tău. Ori preferi vorbirea ceremonioasă fiindcă mă iubeşti mai puţin?

— Oh, să mă ferească Dumnezeu! exclamă gasconul, cu una din acele sincere izbucniri tinereşti, care se întîlnesc atît de rar la un om în puterea vîrstei.

— Atunci, să ne întoarcem la obiceiurile noastre şi, drept început, să vorbim deschis. Totul te uimeşte aici, nu?

— În chipul cel mai adînc.

— Dar ceea ce te uimeşte mai mult, zîmbi Athos, sînt eu însumi, mărturiseşte.

— Mărturisesc.

— Par încă tînăr, nu-i aşa, şi, în ciuda celor patruzeci şi nouă de ani ai mei, mă recunoşti, nu?

— Dimpotrivă, făcu d'Artagnan, gata să împingă la culme sinceritatea pe care i-o ceruse Athos. Eşti de nerecunoscut.

— A, înţeleg! murmură Athos cu o uşoară împurpurare în obraji. Dar totul are un sfîrşit, d'Artagnan, nebunia, ca şi orice altceva.

— Şi-apoi mi se pare că s-a petrecut o schimbare şi în starea ta. Văd că stai minunat; casa asta este a ta, bănuiesc.

— Da; e bruma de moştenire de care ţi-am vorbit, ştii prietene, atunci cînd am părăsit oştirea.

— Ai parc, cai, echipaje.

Athos zîmbi.

— Parcul are douăzeci de pogoane, prietene, zise el. Douăzeci de pogoane care cuprind grădina de zarzavat şi toate celelalte. N-am decît doi cai; bineînţeles că nu pun la socoteală şi gloaba valetului meu. Echipajele mele se reduc la patru dulăi, doi ogari şi un prepelicar. De altfel, toată haita asta făloasă, adăugă Athos, îndoindu-şi zîmbetul, nu-i pentru mine.

— Mda, pricep, zise d'Artagnan. E pentru tînărul de adineauri, pentru Raoul.

Şi se uită la Athos fără să-şi poată stăpîni un zîmbet.

— Ai ghicit, prietene, încuviinţă Athos.

— Şi acest tînăr stă împreună cu tine; ţi-este fin, rudă, poate? Oh, cum te-ai schimbat, dragul meu Athos!

— Tînărul acesta, rosti Athos plin de linişte, tînărul acesta, d'Artagnan, e un orfan părăsit de mamă-sa în casa unui sărman preot de la ţară. Eu i-am purtat de grijă, l-am crescut.

— Trebuie că e foarte legat de tine.

— Cred că mă iubeşte ca şi cînd i-aş fi tată.

— Şi mai cu seamă foarte recunoscător, nu?

— Oh, cît despre recunoştinţă, e reciprocă, zise Athos: îi datorez tot atîta cît îmi datorează şi el. Lui nu i-am spus, dar îţi spun ţie, d'Artagnan, că-i sînt încă îndatorat.

— Cum asta? făcu muşchetarul nedumerit.

— Ei, Doamne, da! El e pricina schimbării pe care o vezi la mine. Mă uscam ca un biet arbore singuratic, desprins cu totul de pămînt, şi numai o profundă afecţiune putea să mă ajute să prind iarăşi rădăcini în viaţă. O amantă? Eram prea bătrîn. Prieteni? Voi nu mai eraţi lîngă mine. Ei bine, acest copil m-a făcut să regăsesc tot ceea ce pierdusem; nu mai aveam curajul să trăiesc pentru mine, am trăit pentru el. Învăţătura înseamnă mult pentru un copil, pilda însă preţuieşte şi mai mult. Şi eu i-am fost pildă, d'Artagnan. M-am dezbărat de metehnele pe care le aveam, m-am prefăcut dăruit cu virtuţile pe care nu le aveam. Nu cred să mă amăgesc singur, d'Artagnan, dar Raoul e sortit să devină un gentilom desăvîrşit, aşa cum la vîrsta noastră împuţinată mai putem creşte.

D'Artagnan se uita la Athos cu admiraţie crescîndă. Se plimbau pe o alee umbrită şi înmiresmată, prin frunzişul căreia străbătea pieziş cîte o rază a soarelui în asfinţit. Una din razele aurii lumina chipul lui Athos şi ochii lui răspîndeau parcă şi ei în jur lumina molcomă şi blîndă a înserării ce se aşternea.

Pe neaşteptate, d'Artagnan se gîndi la milady.

— Şi eşti fericit? întrebă el.

Ochiul scrutător al lui Athos îl pătrunse pînă în fundul sufletului şi păru să-i citească gîndurile.

— Atît cît e îngăduit unei făpturi de-a lui Dumnezeu aici, pe pămînt. Dar spune-ţi gîndul pînă la capăt, d'Artagnan, căci mi l-ai spus doar pe jumătate.

— Eşti teribil, Athos, nimic nu ţi se poate ascunde, murmură d'Artagnan. Ei bine, da, aş fi vrut să te întreb dacă nu trăieşti cîteodată clipe neaşteptate de groază, semănînd a...

— A remuşcari? continuă Athos. Să-ţi sfîrşesc eu vorba, prietene. Da şi nu: n-am remuşcari, fiindcă femeia aceea cred că merita pedeapsa pe care a primit-o; n-am remuşcări, fiindcă dacă i-am fi cruţat viaţa, ea şi-ar fi dus mai departe opera-i distrugătoare; dar asta nu înseamnă, prietene, că sînt convins că aveam dreptul să facem ce-am făcut. Poate că orice vărsare de sînge cere o ispăşire. Ea a ispăşit; şi e cu putinţă să ne vină şi nouă rîndul să ispăşim.

— De vreo cîteva ori am gîndit şi eu la fel ca tine, Athos, rosti d'Artagnan.

— Femeia asta avea un fiu?

— Da.

— Ai auzit vorbindu-se vreodată de el?

— Niciodată.

— Trebuie să aibă douăzeci şi trei de ani, murmură Athos. Mă gîndesc adesea la acest tînăr, d'Artagnan.

— Ciudat! Eu am uitat cu totul de el!

Athos zîmbi melancolic.

— Dar despre lordul de Winter mai ştii ceva?

— Ştiu că se bucură de mare trecere pe lîngă Carol I.

— Pesemne că i-a împărtăşit soarta care e nedreaptă cu el în clipa de faţă. Ascultă, d'Artagnan, continuă Athos, asta întăreşte ce ţi-am spus adineauri. El a vărsat sîngele lui Straffort; sîngele cere sînge. Şi regina?

— Care regină?

— Doamna Henriette a Angliei, fiica lui Henric al IV-lea.

— E la Luvru, precum ştii.

— Da, unde n-are aproape nimic din ce-i trebuie, nu-i aşa? Pe gerurile cumplite de astă-iarnă, am auzit că fata ei, care era bolnavă, a fost nevoită să stea toată vremea în pat, din pricina lipsei de lemne. Pricepi una ca asta? făcu Athos, ridicînd din umeri. Fiica lui Henric al IV-lea să tremure de frig, fără o surcică! De ce n-a venit să ceară găzduire oricăruia dintre noi, în loc să-i ceară găzduire lui Mazarin?! N-ar fi dus lipsă de nimic.

— O cunoşti, Athos?

— Nu, dar mama mea a văzut-o pe cînd era copilă. Ţi-am spus vreodată că mama a fost doamnă de onoare a Mariei de Medicis?

— Niciodată. Tu nu obişnuieşti să vorbeşti despre lucruri de-astea, Athos.

— An, Doamne, aşa e, vezi, trebuie să se ivească un prilej ca să o faci.

— Porthos nu l-ar fi aşteptat cu atîta răbdare, surîse d'Artagnan.

— Fiecare cu firea lui, dragul meu d'Artagnan. În ciuda unui grăunte de vanitate, Porthos are minunate însuşiri. L-ai mai văzut cumva?

— M-am despărţit de ei acum cinci zile, răspunse d'Artagnan. Şi povesti, cu verva şi hazu-i gascon, toată măreţia de care se înconjura Porthos în castelul Pierrefonds; şi, luîndu-şi peste picior prietenul, nu uită nici de bunul domn Mouston.

— Eu, unul, glăsui Athos, surîzînd de această voioşie care îi amintea de zilele lor bune, mă minunez că întîmplarea ne-a adunat laolaltă odinioară şi că am rămas tot atît de legaţi unul de altul, chiar după douăzeci de ani de despărţire. Prietenia îşi înfige adînc rădăcinile în inimile cinstite, d'Artagnan; crede-mă, numai oamenii răi tăgăduiesc prietenia, pentru că ei nu o înţeleg. Şi Aramis?

— M-am văzut şi cu el, spuse d'Artagnan, dar mi s-a părut rece.

— Ah, te-ai văzut cu Aramis! exclamă Athos, privindu-l cu ochiul lui pătrunzător. Dar ăsta e un adevărat pelerinaj la templul Prieteniei, dragul meu, cum ar spune poeţii.

— Mda... mormăi d'Artagnan, încurcat.

— Aramis, ştii, e rece din fire, urmă Athos, şi-apoi a fost mereu amestecat în intrigile femeilor.

— Cred că în clipa de faţă e amestecat într-una tare complicată, completă d'Artagnan.

Athos tăcu. „Nu-i curios!" cugetă d'Artagnan în sinea sa. Athos nu numai că tăcu, dar se grăbi să schimbe vorba.

— Vezi, rosti el, atrăgînd lui d'Artagnan luarea-aminte că au ajuns iarăşi la castel. Ne-am plimbat un ceas şi aproape că am înconjurat întreg domeniul meu.

— Totul te farmecă şi, mai ales, peste tot se simte gentilomul care stăpîneşte aici, răspunse d'Artagnan.

În clipa aceea se auzi un tropot de cal.

— E Raoul, care se întoarce, zise Athos. Curînd vom avea veşti despre sărmana copilă.

Într-adevăr, tînărul apăru în poartă şi intră în curte, colbuit din cap pînă-n picioare, sări de pe cal, îl lăsă în grija unui soi de rîndaş şi se grăbi să se apropie să-i salute pe conte şi pe d'Artagnan.

— Domnul, zise Athos, punînd mîna pe umărul luid'Artagnan, domnul este cavalerul d'Artagnan, despre care m-ai auzit vorbind adesea, Raoul.

— Domnule, spuse tînărul, înclinîndu-se pentru a doua oară, de astă dată şi mai adînc, domnul conte v-a rostit numele în faţa mea ori de cîte ori a vrut să dea o pildă de gentilom cutezător şi generos.

Acest mic compliment avu darul să-l mişte pe d'Artagnan pînă în fundul sufletului. Întinse mîna lui Raoul şi-i spuse:

— Tînărul meu prieten, toate cuvintele de laudă auzite despre mine trebuiesc întoarse domnului conte, pe care îl vezi aici: dînsul m-a educat în toate privinţele şi nu-i vina sa dacă elevul s-a dovedit atît de neîndemînatic. Dar va fi răsplătit prin tine, sînt încredinţat, îmi place felul cum te porţi, Raoul, şi politeţea ta m-a mişcat.

Athos rămase mai încîntat decît s-ar putea spune: se uită cu recunoştinţă la d'Artagnan, apoi cătă spre Raoul cu unul dintre acele zîmbete ciudate de care copiii sînt mîndri atunci cînd le pătrund înţelesul.

„Acum, cugetă d'Artagnan, căruia nu-i scăpase jocul mut de pe chipul prietenului său, nu mai am nici o îndoială."

— Ei bine, zise Athos, sper că accidentul n-a avut urmări?

— Nu se ştie încă nimic, domnule; din pricina umflăturii, doctorul nu s-a putut pronunţa, dar se teme să nu fie atins vreun nerv.

— De ce n-ai mai rămas în preajma doamnei de Saint-Remy?

— M-am temut că nu voi putea fi devreme la cină, domnule, răspunse Raoul, şi vă voi face să mă aşteptaţi.

În clipa, aceea un băieţaş îmbrăcat pe jumătate ţărăneşte, pe jumătate ca un lacheu veni să-i poftească la masă.

Athos îşi conduse oaspetele într-o încăpere nespus de simplă, ale cărei ferestre dădeau într-o parte spre grădină, iar în cealaltă spre o seră, unde creşteau flori neînchipuit de frumoase.

D'Artagnan aruncă o privire asupra serviciului: tacîmurile erau minunate – vechea argintărie a familiei, se vedea cît de colo. Pe o policioară se afla un superb vas de argint şi d'Artagnan se opri să-l privească.

— Ah, e lucrat dumnezeieşte! exclamă el.

— Da, întări Athos. O capodoperă a unui mare artist florentin, numit Benvenuto Cellini.

— Şi bătălia înfăţişată aici?

— E bătălia de la Marignan. E momentul cînd unul dintre strămoşii mei întinde propria-i spadă lui Francise I, care şi-o frînsese pe a sa. Cu acest prilej, Enguerrand de La Fère, bunicul meu, a primit titlul de cavaler de Saint-Michel. Afară de asta, după cincisprezece ani, regele, care nu uitase că a luptat trei ceasuri în şir cu spada prietenului său Enguerrand, fără ca ea să se frîngă, i-a dăruit acest vas, precum şi o spadă, pe care poate ai văzut-o odinioară la mine, lucrată şi ea tot cu atîta măiestrie. Era vremea unor uriaşi, rosti Athos. Noi sîntem nişte pitici pe lîngă cei de atunci. Dar să ne aşezăm la masă, d'Artagnan. Ei, tu, se întoarse Athos către micul lacheu care tocmai servea supa. Cheamă-l încoace pe Charlot.

Copilul ieşi şi, după o clipă, slujitorul cu care cei doi călători vorbiseră la sosire se ivi în prag.

— Dragul meu Charlot, îi spuse Athos, ţi-l dau în grijă în chip deosebit pe Planchet, lacheul domnului d`Artagnan, pentru tot timpul cît va rămîne aici. Îi place vinul bun: tu ai cheia de la pivniţă. Multă vreme n-a ştiut ce-i un culcuş ca lumea, aşa că va preţui un pat moale. Îngrijeşte-te şi de asta, te rog.

Charlot se înclină şi ieşi.

— Charlot e şi el un om de treabă, urmă contele. Iată, sînt optesprezece ani de cînd mă slujeşte.

— Te gîndeşti la toate, zise d`Artagnan, şi îţi mulţumesc pentru Planchet, dragul meu Athos.

Tînărul făcu ochii mari auzind acest nume şi se uită să vadă dacă d'Artagnan vorbea într-adevăr cu contele.

— Ţi se pare ciudat acest nume, nu-i aşa Raoul? surîse Athos. E numele pe care mi-l luasem cînd domnul d'Artagnan, împreună cu alţi doi viteji prieteni şi cu mine am săvârşit faptele noastre de arme la asediul oraşului La Rochelle, sub răposatul cardinal şi sub domnul de Bassompierre, care a murit şi el mai tîrziu. Domnul are bunătatea să-mi dea şi azi acest nume şi de fiece dată cînd îl aud inima îmi tresare de bucurie.

— Acest nume a fost înconjurat de faimă, zise d'Artagnan, şi într-o anume zi a avut parte de o cinstire triumfală.

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? întrebă Raoul cu tinereasca-i curiozitate.

— Pe lege mea, nu ştiu nimic despre asta, mormăi Athos.

— Ai uitat de bastionul Saint-Gervais, Athos, şi de ştergarul din care trei gloanţe au făcut un drapel. Memoria mea e mai bună decît a ta, eu mi-aduc aminte totul şi am să-ţi povestesc şi dumitale, tinere.

Şi îi povesti lui Raoul de-a fir-a-păr cele petrecute la bastion, aşa cum Athos povestise despre bunicul său.

Ascultîndu-l, tînărul vedea parcă aievea desfăşurîndu-se înaintea ochilor una dintre acele fapte de arme istorisite de Tasso ori Ariosto, din vremile de faimă ale cavalerilor.

— Dar ceea ce uită să-ţi spună d'Artagnan, dragă Raoul, vorbi Athos la rîndul său, este că spada lui trecea printre cele mai temute din timpul său: braţ de fier, pumn de oţel, ochi ager, privire scînteietoare – iată cu ce-şi întîmpina el duşmanul. Avea optsprezece ani, abia trei ani mai mult ca tine, Raoul, cînd l-am văzut luptînd pentru prima oară, şi încă împotriva unor oameni încercaţi.

— Şi domnul d'Artagnan a ieşit învingător? izbucni tînărul, ai cărui ochi se aprinseseră în timpul convorbirii şi părea că imploră amănunte.

— Cred că am doborît unul, spuse d'Artagnan, cătînd întrebător spre Athos. Cît despre celălalt, l-am dezarmat ori l-am rănit, nu-mi aduc aminte.

— Da, l-ai rănit. Erai un voinic şi jumătate!

— Eh, şi nu m-am prea schimbat, făcu d'Artagnan cu rîsul lui de gascon, plin de mulţumire de sine. Nu de mult...

Uitătura lui Athos îl făcu să amuţească.

— Aş vrea să ştii, Raoul, zise Athos, tu care te socoteşti priceput în mînuitul spadei şi a cărui mîndrie ar putea să sufere într-o zi o crudă dezamăgire, aş vrea să ştii cît de primejdios e omul care uneşte într-însul sîngele rece şi iuţeala, fiindcă niciodată n-aş avea la îndemînă pentru tine o pildă mai grăitoare: roagă-l mîine pe domnul d'Artagnan, dacă nu-i prea obosit, să aibă bunătatea să-ţi arate cum se luptă!

— La naiba, dragul meu Athos, şi tu eşti un bun profesor, mai cu seamă în privinţa însuşirilor pe care le lauzi la mine. Uite, Planchet mi-a pomenit chiar azi de acel frumos duel din curtea de la Carmes, cu lordul de Winter şi cu tovarăşii lui. Ah, tinere! continuă d'Artagnan. Trebuie să se afle pe undeva pe aici o spadă despre care am spus adeseori că e cea dintîi din regat.

— Eh, mi-aş fi stricat braţul cu copilul ăsta! zise Athos.

— Există oameni al căror braţ nu se strică niciodată, dragul meu Athos, rosti d'Artagnan, dar care strică pe al multora.

Tînărul ar fi vrut să prelungească această convorbire toată noaptea; dar Athos îi atrase luarea-aminte că oaspetele trebuie să fie obosit şi are nevoie de odihnă. D'Artagnan, politicos, se împotrivi, însă Athos stărui să se retragă în odaia ce i se pregătise. Raoul îl conduse în chip de gazdă; şi cum Athos cugeta că va căuta să rămînă cît mai mult cu putinţă în preajma lui d'Artagnan pentru a-l face să povestescă toate vitejiile lor din tinereţe, veni el însuşi o clipă mai tîrziu să-l caute şi pecetlui acesta seară plăcută cu o strîngere prietenească de mîna şi cu o urare de noapte bună adresată muşchetarului.

XVII

DIPLOMAŢIA LUI ATHOS

D'Artagnan se cuibări în aşternut nu atît ca să doarmă, cît să rămînă singur cu sine şi să cugete în voie la tot ce văzuse şi auzise în seara aceea.

Cum era bun din fire şi-l îndrăgise din capul locului pe Athos, simţămînt care se preschimbase în cele din urmă într-o sinceră prietenie, fu încîntat să găsească un om de o inteligenţă sclipitoare şi plin de vlagă, în locul beţivului îndobitocit pe care se aştepta să-l vadă zăcînd mahmur în cine ştie ce cloacă; recunoscu fără vreo împotrivire acea superioritate dintotdeauna pe care Athos o avea asupra lui şi, în loc să se lase pradă gîndurilor pizmaşe ori mîhnirii ce-ar fi întunecat o fire mai puţin generoasă, o bucurie sinceră şi cinstită îi umplu sufletul, dîndu-i cele mai bune nădejdi în planurile sale.

Totuşi i se păru că nu-l mai găseşte pe Athos atît de sincer şi clar în toate privinţele. Cine era tînărul pe care spunea că l-a adoptat şi care îi seamănă leit? Ce înseamnă această întoarcere la viaţa de lume şi această cumpătare exagerată pe care o băgase de seamă la masă? Un lucru cu totul neînsemnat în aparenţă, absenţa lui Grimaud de care Athos nu se putea lipsi odinioară şi al cărui nume nici măcar nu fusese rostit, în ciuda încercărilor de a aduce vorba despre el – toate acestea îl nelinişteau pe d'Artagnan. Nu se mai bucura deci de încrederea prietenului sau, ori poate Athos era o verigă dintr-un lanţ nevăzut, ori poate mai degrabă fusese vestit dinainte de vizita lui.

Nu se putu opri să nu se gîndească la Rochefort, la ceea ce îi spusese acesta în biserica Notre-Dame. Oare să fi fost Rochefort înaintea lui d'Artagnan la Athos?

D'Aratgnan nu avea însă timp de pierdut cu gîndurile. Drept care se hotărî să lămurească lucrurile chiar de a doua zi. Modesta bunăstare a lui Athos, ascunsă cu atîta pricepere, mărturisea dorinţa de a părea avut şi trăda o ambiţie lesne de zgîndărit.

Agerimea minţii şi limpezimea ideilor lui Athos făceau din el un om gata să se pună în mişcare mai iute decît oricare altul. El s-ar fi alăturat planului ministrului cu atît mai bucuros cu cît l-ar fi împins şi nevoia, nu numai fireasca-i pornire.

În ciuda oboselii, gîndurile acestea îl ţineau treaz pe d'Artagnan; îşi făurea în minte planurile de atac şi, cu toate că ştia în Athos un potrivnic de temut, stabili să pornească lupta a doua zi, după masa de prînz.

Pe de altă parte, îşi zise că pe un teren atît de necunoscut trebuia să înainteze cu băgare de seamă, să cerceteze cîteva zile relaţiile lui Athos, să-i urmărească noile obiceiuri şi să ţină seamă de ele, să încerce a trage de limbă pe tînărul cel naiv, fie încrucişînd spada cu el, fie gonind împreuna după vînat, astfel încît să afle amănuntele care îi lipseau pentru a-l regăsi pe Athos cel de odinioară în Athos cel de astăzi; şi treaba asta era floare la urerche, căci profesorul trebuie că înrîurise mult inima şi cugetul elevului său. Dar d'Artagnan însuşi, cu mintea-i isteaţă, înţelesese numaidecît ce neajunsuri l-ar pîndi în cazul cînd vreo indiscreţie ori vreo stîngăcie ar lăsa ochiul încercat a lui Athos să-i descopere şiretlicurile.

Apoi, trebuie să mai spunem că, dacă era gata să se folosească de mijloace viclene împotriva agerimii lui Aramis, ori a vanităţii lui Porthos, d'Artagnan se ruşina să umble pe căi ocolite faţă de Athos, omul sincer şi cu inima deschisă. I se părea că, recunoscîndu-i măiestria în ale diplomaţiei, Aramis şi Porthos ar avea şi mai mult respect pentru el, pe cîtă vreme Athos, dimpotrivă, l-ar stima mai puţin.

„Oh, de ce Grimaud, tăcutul Grimaud, nu-i aici? se întreba d'Artagnan. În muţenia lui aş dibui o mulţime de lucruri, doar Grimaud tăcea într-un chip atît de grăitor!

În răstimp zgomotele se stinseseră rînd pe rînd în toată casa; d'Artagnan auzise cum se închid uşile şi obloanele; mai apoi, după ce se puseră să latre unii la alţii afară, în timp, cîinii amuţiseră şi ei; într-un tîrziu, o privighetoare pierdută în frunzişul des al copacilor făcuse să răsune o bucată de vreme în pacea nopţii trilurile-i melodioase şi adormise şi ea; în tot castelul nu se mai auzea decît zgomotul unui pas măsurat şi monoton, chiar sub odaia sa: bănui ca acolo era odaia lui Athos.

„Se plimbă şi se gîndeşte, chibzui d'Artagnan. Dar la ce anume? Asta-i cu neputunţă de ştiut. Poţi ghici altele, asta însă nu."

În cele din urmă, Athos se urcă în pat, fără îndoială, fiindcă şi acest ultim zgomot se stinse.

Tăcerea şi oboseala se uniră şi-l dăduseră gata pe d'Artagnan: închise ochii şi el şi somnul îl fură numaidecît.

D'Artagnan nu era însă somnoros de felul lui. Zorile abia auriră perdelele odăii, că el sări din pat şi deschise ferestrele. În clipa aceea i se păru că zăreşte prin crăpătura oblonului pe cineva strecurîndu-se tiptil prin curte. Potrivit obiceiului său de a nu lăsa nimic să trecă fără să se încredinţeze ce se petrece, d'Artagnan se feri să facă zgomot, privi cu atenţie şi recunoscu haina roşiatică şi chica neagră a lui Raoul.

Tînărul, fiindcă el era, deschise uşa grajdului, scoase afară murgul pe care încălecase şi în ajun, puse şaua şi frîul cu o repeziciune -şi o îndemînare vrednice doar de cel mai încercat călăreţ, duse calul pe aleea dreaptă din grădina de zarzavat, deschise o portiţă lăturalnică ce dădea spre o potecă, îl scoase din curte, închise portiţa după el, şi d'Artagnan îl zări peste creasta zidului gonind ca o săgeată şi aplecîndu-se sub crengile joase şi înflorite ale arţarilor şi salcîmilor.

În ajun, d'Artagnan băgase de seamă că poteca aceea trebuia să ducă la Blois.

— Hm, hm! făcu gasconul. Uite un flăcău care s-a şi apucat de ştrengării şi care nu-mi pare că împărtăşeşte deloc duşmănia lui Athos faţă de sexul frumos: nu se duce la vînătoare fiindcă nu are cu el nici arme, nici cîini; nici nu îndeplineşte vreo însărcinare, fiindcă se ascunde. Oare de cine se ascunde?... De mine sau de tată-său? Căci acum sînt încredinţat: contele e tatăl băiatului... La naiba! Cît despre asta, o să mă lămuresc eu, fiindcă am să vorbesc fără nici un înconjur cu Athos.

Se lumina de-a binelea de ziuă; toate zgomotele pe care d'Artagnan le auzise în ajun stingîndu-se rînd pe rînd, se înfiripau iarăşi, unul după altul: păsărelele în frunzişul copacilor, cîinele în cuşcă, oile pe cîmp, bărcile legate la malul Loirei păreau că se însufleţesc şi ele, depărtîndu-se un pic şi lăsîndu-se legănate pe apă. D'Artagnan rămase mai departe la fereastră, ca să nu trezească pe nimeni, iar apoi, cînd auzi uşile şi obloanele deschizîndu-se, îşi mai netezi o dată părul, îşi mai răsuci o dată mustaţa, îşi şterse borul pălăriei cu mîneca, aşa cum avea obiceiul, şi coborî din odaie. Abia ajuns pe ultima treaptă a scării de la intrare, îl zări pe Athos, aplecat la pămînt, de parcă ar fi căutat un ban în nisip.

— Ei, bună dimineaţa, scumpă gazdă! zise d'Artagnan.

— Bună dimineaţa, dragă prietene! Ai dormit bine?

— Minunat, Athos. Totul a fost la înălţime: şi culcuşul, şi cina menită să mă tragă la somn, şi chipul cum m-ai întîmpinat. Dar la ce te uiţi cu atîta luare-aminte? Nu cumva au început să-ţi placă lalelele?

— Pentru asta n-ar trebui să ţi baţi joc de mine, dragă prietene. La ţară gusturile se schimbă mult şi ajungi să îndrăgeşti, fără să-ţi dai seama, toate aceste frumuseţi pe care ochiul lui Dumnezeu le face să se ivească din adîncul pămîntului şi care-s atît de dispreţuite la oraş. Mă uitam pur şi simplu la stînjeneii pe care i-am sădit aici, lîngă havuz, şi care au fost striviţi acum de dimineaţă. Grădinarii ăştia sînt oamenii cei mai neîndemînatici din lume. Pesemne că, ducînd înapoi calul, după ce l-au pus să scoată apă, l-au lăsat să calce peste răzoare.

D'Artagnan începu să zîmbească.

— O! exclamă el. Crezi?

Şi îşi duse prietenul în lungul aleii pe care se vedeau întipărite o mulţime de urme la fel.

— Îmi pare că văd şi aici aceleaşi urme. Uite, Athos, vorbi el, nepăsător.

— Da, da şi încă proaspete!

— Foarte proaspete, întări d'Artagnan.

— Cine oare a trecut pe aici, de dimineaţă? se întrebă Athos neliniştit. Să fi scăpat vreun cal din grajd?

— Nu prea cred, fiindcă paşii sînt egali şi arată un mers agale, zise d'Artagnan.

— Unde-i Raoul? strigă Athos. Cum se face că nu l-am văzut încă?

— Sst! murmură d'Artagnan cu un zîmbet ducînd degetul la buze.

— Ce e? întrebă Athos.

D'Artagnan povesti tot ce văzuse, trăgînd cu coada ochiului la chipul gazdei.

— A, acum ghicesc totul, rosti Athos, ridicînd uşor din umeri. Bietul băiat s-a dus la Blois.

— De ce?

— Ei, Doamne! Ca să afle noutăţi despre micuţa La Vallière. Ştii, fetiţa care şi-a scrîntit ieri piciorul.

— Crezi? făcu d'Artagnan.

— Mai mult decît atît, sînt sigur, răspunse Athos. N-ai observat că Raoul e îndrăgostit?

— Bine! Dar de cine? De fetiţa asta de şapte ani?

— Dragul meu, la vîrsta lui Raoul, inima e atît de plină, că trebuie negreşit să se reverse într-un fel, fie asupra închipuirii, fie asupra realităţii. Ei bine, dragostea lui e pe jumătate închipuire, pe jumătate realitate.

— Glumeşti! Cum, fetiţa aceea?!

— N-ai văzut-o? E cea mai frumoasă copilă de pe lume: părul bălai argintat, ochii albaştrii, visători şi în acelaşi timp şăgalnici.

— Şi tu ce spui despre dragostea asta?

— Nu spun nimic, rîd şi-l necăjesc pe Raoul. Dar aceste imbolduri dintîi ale inimii sînt atît de puternice, această revărsare de dor la cei tineri e atît de dulce şi amară în acelaşi timp, încît totul pare adeseori o adevărată pasiune. La vîrsta lui Raoul, mi-aduc aminte că eu mă îndrăgostisem de o statuie greacă, pe care bunul rege Henric al IV-lea o dăruise tatălui meu, şi am crezut că înnebunesc de durere cînd mi s-a spus că povestea lui Pygmalion nu-i decît o simplă născocire.

— Asta-i din pricina lipsei de activitate. Nu-l ocupi îndeajuns pe Raoul şi atunci caută singur să-şi găsească ceva de făcut.

— Întocmai. De aceea mă gîndesc să-l trimit departe de aici.

— Şi bine faci.

— Fără îndoială: dar asta are să-i zdrobească inima şi are să sufere ca pentru o adevărată iubire. De vreo trei-patru ani, şi pe atunci el însuşi era un copil, s-a obişnuit să ridice în slavă şi să admire acest mic idol, pe care va sfîrşi să-l adore într-o bună zi, dacă va rămîne aici. Aceşti copii visează împreună zi de zi şi vorbesc despre o mulţime de lucruri serioase, ca nişte adevăraţi îndrăgostiţi de douăzeci de ani. Pe scurt, povestea asta i-a făcut mult timp să zîmbească pe părinţii micuţei de La Vallière, dar cred că acum cam încep să încrunte din sprîncene.

— Copilării! Raoul însă are nevoie să schimbe viaţa: trimite-l cît mai iute de aici sau, la naiba, n-ai să faci niciodată om din el.

— Cred că am să-l trimit la Paris, zise Athos.

— Oh! exclamă d'Artagnan.

Şi cugetă în sinea sa că a sosit clipa.

— Dacă vrei, putem să-i facem acolo o situaţie, rosti el.

— Oh! exclamă Athos la rîndul său.

— Chiar vreau să-ţi cer sfatul asupra unui lucru la care m-am gîndit.

— Vorbeşte.

— Nu socoteşti că ar fi timpul să ne facem datoria sub arme?

— Dar tu nu ţi-o faci şi acum, d'Artagnan?

— Ascultă-mă: să intrăm cu adevărat sub arme. Viaţa de altădată nu te mai ispiteşte cu nimic, dar dacă te-ar aştepta mai multe foloase, n-ai fi oare bucuros să te avînţi iarăşi în tovărăşia mea şi a lui Porthos, pe calea isprăvilor noastre din tinereţe?

— Atunci, se cheamă ca-mi faci o propunere, spuse Athos.

— Directă şi clară.

— Ca să intrăm din nou în luptă?

— Da.

— Din partea cui şi împotriva cui? întrebă deodată Athos, aţintindu-ţi privirea limpede şi binevoitoare asupra gasconului.

— Ei drace, grăbit mai eşti!

— Şi, mai cu seamă, clar. Ascultă-mă, d'Artagnan. Nu există decît o singură persoană, sau mai curînd o singură cauză căreia un om ca mine ar putea să-i fie folositor: cauza regelui.

— Tocmai, rosti muşchetarul.

— Da. Să ne înţelegem însă, continuă Athos cu seriozitate. În cazul cînd cauza regelui înseamnă pentru tine cauza lui Mazarin, atunci degeaba mai stăm de vorbă.

— Nu susţin asta, răspunse gasconul încurcat.

— Haide, d'Artagnan, zise Athos. Să nu ne păcălim unul pe altul: şovăirile şi ocolişurile tale mi-arată lămurit din partea cui vii. Într-adevăr, aşa ceva nu se poate striga în gura mare; şi atunci cînd vrei să mai cîştigi şi pe altul pentru o asemenea cauză, eşti cam plouat şi cam stingherit.

— Ei, dragul meu Athos! mormăi d'Artagnan.

— Ştii bine, urmă Athos, că nu vorbesc pentru tine, care nu ai pereche între bărbaţii viteji şi îndrăzneţi, îţi vorbesc despre acest italian meschin şi intrigant, despre acest bădăran care jinduieşte la o coroană pe care a şterpelit-o de sub o pernă, despre această secătură care susţine că tabăra lui e tabăra regelui şi care îndrăzneşte să arunce prinţi de sînge regal în temniţă, dar nu îndrăzneşte să-i omoare, aşa cum făcea cardinalul nostru, marele cardinal; un cămătar care îşi cîntăreşte scuzii de aur şi pune dobînzile deoparte, de teamă să nu le piardă în învîrtelile de a doua zi, cu toate că trişează; în sfîrşit, un ticălos care o chinuie pe regină, după cum spune lumea: de altfel, cu atît mai rău pentru ea! Şi care de azi în trei luni o să ne ducă la război civil, numai ca să-şi păstreze veniturile. Acesta-i stăpînul pe care mi-l propui, d'Artagnan? Foarte mulţumesc!

— Să mă ierte Dumnezeu, eşti mai iute decît erai odinioară! o întoarse d'Artagnan. Anii ţi-au înfierbîntat sîngele, în loc să-l domolească. Cine îţi spune că el este stăpînul meu, pe care vreau să ţi-l impun şi ţie?

„Drace! şopti gasconul în sinea sa. Să nu ne dăm pe faţă taina faţă de un om atît de pornit."

— Atunci, lămureşte-mă, dragă prietene. Ce vrei să spui?

— Ei, Doamne, nimic mai simplu: trăieşti pe moşia ta şi ţi se pare că eşti fericit în această aurită mediocritate. Porthos are un venit de cincizeci ori poate şaizeci de mii de livre pe an; Aramis are întotdeauna cincisprezece ducese care se luptă să cîştige pentru ele inima prelatului, aşa cum luptau altădată să cîştige pe cea a muşchetarului: soarta îl răsfaţă şi astăzi; dar eu ce fac pe lumea asta? Port zale şi centiron de douăzeci de ani, mă ţin scai de un grad care nu-mi răsplăteşte meritele, fără să merg nici înainte, nici înapoi, fără să trăiesc. Într-un cuvînt, sînt ca şi mort! Ei bine, cînd e vorba să mă întorc la viaţă cît de cît, voi toţi îmi spuneţi: „Ăsta-i un bădăran, un ticălos nemernic, o secătură, un cărpănos". La naiba! Sînt de aceeaşi părere, dar găsiţi-mi voi alt stăpîn mai bun, sau ajutaţi-mă să mă căpătuiesc şi eu.

Athos rămase pe gînduri cîteva clipe şi în acest timp pricepu viclenia lui d'Artagnan, care, după ce mersese prea departe, acum da înapoi, vrînd să-şi ascundă jocul. Îşi dădea seama că propunerile pe care i le făcuse erau reale şi că ar fi căpătat lămuriri depline, dacă el ar fi vrut să le ia cît de cît în seama.

„Bun! îşi zise el. D'Artagnan e omul lui Mazarin."

Din acest moment deveni extrem de prevăzător.

La rîndul său, d'Artagnan jucă şi el mai strîns ca oricînd.

— Dar, în sfîrşit, te-ai gîndit la ceva? continuă Athos.

— Fără îndoială. Voiam să vă cer la toţi sfatul şi părerea cum şi ce anume să fac, fiindcă unii fără alţii sîntem fără cap şi fără picioare.

— Ai dreptate. Mi-ai spus de Porthos: l-ai hotărît cumva să-şi caute norocul? Doar el şi l-a găsit.

— Şi l-a găsit, fără doar şi poate; numai că aşa e omul, mereu năzuieşte către altceva.

— Şi ce doreşte Porthos?

— Să ajungă baron.

— A, adevărat, uitasem, rîse Athos.

„Adevărat? gîndi d'Artagnan în sinea sa. Dar de unde a aflat? Să fie oare în corespondenţa cu Aramis? O, de-aş şti asta, aş şti totul!"

Aici convorbirea luă sfîrşit, căci tocmai în clipa aceea intră Raoul. Athos vru să-l mustre cu blîndeţe, dar tînărul era aşa de mîhnit, încît nu se încumetă să o mai facă şi se grăbi să-l întrebe ce are.

— Nu cumva starea micuţei noastre vecine s-a mai înrăutăţit? se interesă d'Artagnan.

— Oh, domnule! îngăimă Raoul, aproape sugrumat de durere. Căzătura se dovedeşte gravă; cu toate ca nu se vede nimic la picior, doctorul se teme să nu şchiopăteze toată viaţa.

— Ar fi îngrozitor! zise Athos.

D'Artagnan avea o glumă pe buze, dar, văzînd tulburarea lui Athos faţă de această nenorocire, se stăpîni.

— Oh, domnule, continuă Raoul, mai cu seama gîndul că eu sînt pricina acestei nenorociri îmi sfîşie sufletul.

— Cum, tu, Raoul? întrebă Athos.

— Fără îndoială, n-a sărit de pe stiva de lemne ca să-mi alerge înainte?

— Nu-ţi rămîne decît un singur lucru de făcut, dragul meu Raoul, şi anume, să-ţi răscumperi greşeala luînd-o de soţie, rosti d'Artagnan.

— Oh, domnule, murmură Raoul, dumneavoastră luaţi în glumă o asemenea nenorocire: asta nu-i frumos!

Şi Raoul, care simţea nevoia să fie singur ca să plîngă în voie, se duse la el în odaie, de unde nu ieşi decît la ceasul prînzului.

Voia bună a celor doi prieteni nu fusese cîtuşi de puţin umbrită de sîcîielile dimineţii; aşa că prînziră cu mare poftă, uitîndu-se din cînd în cînd la Raoul, care, cu ochii umezi şi cu inima grea, abia se atingea de bucate.

Cînd să isprăvească prînzul sosiră două scrisori, pe care Athos le citi cu nespusă luare-aminte şi, fără să se poată stăpîni, tresări de cîteva ori. D'Artagnan, din capul celălalt al mesei, urmărea totul cu privirea-i pătrunzătoare şi jură în sinea lui că recunoaşte scrisul mărunt al lui Aramis. Cea de a doua scrisoare era aşternută cu un scris de femeie, mare şi cam încurcat.

— Ei, se adresă d'Artagnan lui Raoul, văzînd că Athos dorea să rămînă singur, fie ca să răspundă la scrisori, fie ca să cugete asupra lor – haide să dăm o raită prin sala de arme, asta are sa te ajute să-ţi mai uiţi amărăciunea.

Tînărul cătă din ochi spre Athos, care răspunse printr-un semn de încuviinţare.

Trecură amîndoi printr-o încăpere scundă, pe ai cărei pereţi atîrnau florete, măşti, mănuşi, pieptare şi toate cele trebuincioase pentru scrimă.

— Ei bine? zise întrebător Athos, un sfert de ceas mai tîrziu, ivindu-se în prag.

— Are de pe acum braţul tău, dragul meu Athos, şi dacă ar dobîndi şi sîngele rece cu care eşti tu dăruit, nu i-aş aduce decît laude...

Tînărul era puţin ruşinat. O dată sau de două ori îl atinsese pe d'Artagnan, fie în braţ, fie în şold, dar acesta îl nimerise în plin de douăzeci de ori.

În clipa aceea intră pe uşă Chariot, cu o scrisoare foarte urgentă pentru d'Artagnan, sosită printr-un curier.

De astă dată fu rîndul lui Athos să-l cerceteze pe furiş.

D'Artagnan citi scrisoarea fără să se arate cîtuşi de puţin tulburat şi apoi, clătinînd uşurel din cap, spuse:

— Uite, iubite prieten, ce înseamnă să slujeşti în oştire. Şi pe legea mea, ai toată dreptatea să nu te întorci sub arme: domnul de Tréville s-a îmbolnăvit şi compania lui îmi simte lipsa, aşa că s-a zis cu concediul meu.

— Te înapoiezi la Paris? întrebă Athos cu aprindere.

— Ei, da! adeveri d'Artagnan. Tu nu te gîndeşti să vii?

Athos rosti uşor:

— Dacă voi veni, voi fi tare fericit să te văd.

— Ei, Planchet! strigă d'Artagnan din uşă. În zece minute plecăm: dă ovăz la cai.

După aceea se întoarse spre Athos:

— Mi se pare că-mi lipseşte ceva aici şi-mi pare foarte rău că trebuie să te părăsesc aşa fără să-l fi văzut pe vrednicul Grimaud.

— Grimaud! făcu Athos. Adevărat? Mă şi miram să nu întrebi de el. L-am trimis pentru un timp să slujească pe un prieten.

— Oare o să-i înţeleagă semnele? zise d'Artagnan.

— Nădăjduiesc, răspunse Athos.

Cei doi prieteni se îmbrăţişară călduros. D'Artagnan strînse mîna lui Raoul, smulse lui Athos făgăduiala că-l va vizita dacă va veni la Paris, ori îi va scrie în cazul ca nu va veni, şi încălecă. Planchet, veşnic la datorie, se şi afla în şa.

— Nu vrei să mergi cu mine? îl întrebă muşchetarul, rîzînd, pe Raoul. Trec pe la Blois.

Raoul se întoarse spre Athos, care îl reţinu cu un semn abia schiţat.

— Nu, domnule, răspunse tînărul. Rămîn cu domnul conte.

— Atunci, rămîneţi amîndoi cu bine, bunii mei prieteni! spuse d'Artagnan, strîngîndu-le pentru ultima oară mîna. Şi Domnul să vă aibă în pază! Cu vorba asta ne despărţeam întotdeauna pe vremea răposatului cardinal.

Athos îi făcu un semn cu mîna, Raoul o plecăciune şi d'Artagnan cu Planchet porniră la drum.

Contele îi urmări cu privirea, sprijinindu-şi mîna pe umărul tînărului, care crescuse aproape cît el; dar de îndată ce călăreţii se făcură nevăzuţi după zidurile castelului, spuse:

— Raoul, astă-seară plecăm la Paris.

— Cum?! murmură tînărul pălind.

— Te poţi duce să saluţi din partea mea pe doamna de Saint-Remy şi să-ţi iei şi tu rămas bun. La ora şapte te aştept aici.

Tînărul se înclină cu o expresie de durere şi recunoştinţă întipărită pe faţă, apoi se depărtă să pună şaua pe cal.

Cît despre d'Artagnan, abia scăpat de sub ochii gazdei, scoase scrisoarea din buzunar şi o citi din nou:

„Întoarce-te numaidecît la Paris.

J. M. "

— Cam seacă scrisoare! murmură d'Artagnan. Şi dacă n-ar fi avut un post-scriptum, poate că n-aş fi priceput nimic, dar, din fericire, are un post-scriptum.

Şi citi faimosul post-scriptum, care îl făcea să dea uitării tonul sec al scrisorii:

„P. S. La Blois treci pe la vistiernicul regelui: spune-i numele şi arată-i această scrisoare: vei primi două sute de pistoli "

— Hotărît, glăsui d'Artagnan pentru sine, îmi place proza asta şi cardinalul scrie mai frumos decît aş fi crezut. Haidem, Planchet, să-i facem o vizită domnului vistiernic al regelui şi pe urmă, la drum!

— Spre Paris, domnule?

— Spre Paris.

Şi amîndoi se avîntară înainte în goana cailor.

XVIII

DOMNUL DE BEAUFORT

Iată ce se petrecuse între timp şi motivele care impuneau întoarcere lui d'Artagnan la Paris.

Într-o seară, la ceasul cînd toată lumea se retrăsese, pe cînd Mazarin se ducea la regină, aşa cum făcea de obicei, trecînd pe lîngă încăperea corpului de gardă, care avea o uşă ce dădea spre anticamerele sale, auzise larmă de glasuri şi, vrînd să afle ce vorbesc ostaşii, se apropiase cu paşi de lup, după obiceiul său, crăpase uşa şi vîrîse capul înăuntru.

Ostaşii stăteau la taifas.

— Şi eu îţi spun, zicea unul, că dacă Coysel a prezis asta, lucrul e la fel de sigur, ca şi cînd s-ar fi întîmplat. Nu-l cunosc, da' am auzit că nu-i numai astrolog, ci şi vrăjitor.

— La naiba, mă, dacă ţi-e prieten cumva, bagă de seamă să nu-l vîri într-un bocluc.

— Păi cum asta?

— Fiindcă s-ar putea să ajungă la judecată.

— Atîta rău! Azi nu se mai ard vrăjitorii pe rug.

— Nu! Cu toate astea mi se pare că nu-i prea mult de cînd răposatul cardinal l-a pus pe rug pe Urbain Grandier. Ştiu eu cum a fost. Făceam de strajă la rug şi l-am văzut cum se pîrjolea.

— Urbain Grandier, măi frate, nu era vrăjitor, era un învăţat, şi asta-i altă căciulă. Urbain Grandier nu prezicea viitorul. El cunoştea trecutul, ceea ce cîteodată era şi mai rău.

Mazarin clătină din cap a încuviinţare; dar, vrînd să afle prezicerea despre care era vorba, nu se urni din loc.

— Eu nu spun că Coysel n-ar fi vrăjitor, i-o întoarse celălalt. Spun doar că, dacă ar da pe faţă dinainte o prezicere de-a lui, atunci nu s-ar mai împlini cît lumea.

— De ce?

— Fără îndoială. Dacă noi doi ne batem în duel şi eu îţi spun: „Acum îţi dau o lovitură în cutare ori în cutare loc", tu ai să te aperi, fireşte. Ei bine, dacă Coysel spune destul de tare ca să-l audă cardinalul: „În ajunul cutărei zile, cutare întemniţat va scăpa", cardinalul, asta-i la mintea oricui, va lua măsuri ca întemniţatul să nu scape.

—Ei, Doamne! mormăi un altul, care părea că doarme lungit pe o bancă, dar care în realitate asculta fără să piardă o vorbă. Ei, Doamne, credeţi voi că omul poate scăpa de ce-i sortit? Dacă sus, în cer, stă scris că prinţul de Beaufort trebuie să scape, atunci prinţul de Beaufort are să scape; toate măsurile cardinalului nu fac nici cît o ceapă degerată.

Mazarin tresări. Era italian, adică superstiţios; înaintă iute pînă în mijlocul ostaşilor, care, văzîndu-l, amuţiră.

— Ce spuneţi, domnilor? întrebă el cu aeru-i blajin. Că domnul de Beaufort a evadat, am auzit bine?

— Oh, nu, monseniore, glăsui ostaşul cel neîncrezător. În clipa de faţă nici nu-i în stare de aşa ceva. Ziceam doar că trebuie să scape.

— Şi cine spune asta?

— Hai, acuma ia-ţi povestea de la capăt, Saint-Laurent, se întoarse întîiul ostaş spre cel cu care tăifăsuise.

— Monseniore, zise acesta, pur şi simplu le istoriseam ce vorbeşte lumea despre prezicerea unui anume Coysel, care susţine că, oricît ar fi de păzit, domnul de Beaufort va scăpa pînă-n ajun de Rusalii.

— Acest Coysel e vreun visător, vreun nebun? urmă cardinalul la fel de zîmbitor.

— Nicidecum, răspunse ostaşul, îndărătnic în convingerea-i naivă. A prezis multe lucruri care s-au împlinit întocmai, de pildă că regina va naşte un băiat, că domnul de Coligny va fi răpus în duelul cu ducele de Guise, în sfîrşit, că vicarul va fi numit cardinal. Ei bine, regina a născut un băiat şi nu numai atît, dar după doi ani a mai născut unul, iar domnul de Coligny a fost ucis.

— Da, rosti Mazarin, dar vicarul nu este încă cardinal.

— Nu, monseniore, încuviinţă ostaşul, dar o să fie.

Mazarin făcu o strîmbătură, care voia să spună: „Nu poartă încă pălăria roşie de cardinal". Apoi adăugă:

— Prin urmare, după părerea ta, prietene, domnul de Beaufort trebuie să scape.

— Sînt atît de pătruns de adevărul acestor spuse, monseniore, zise ostaşul, încît, dacă Eminenţa-Voastră mi-ar oferi în clipa de faţă locul domnului de Chavigny, adică locul de guvernator la Vincennes, n-aş primi în ruptul capului. A, a doua zi după Rusalii ar fi altceva.

Nimic nu convinge mai mult ca o neclintită convingere: ea are înrîurire chiar şi asupra acelor neîncrezători: şi Mazarin, departe de a fi neîncrezător, am spus că era superstiţios. Drept urmare, plecă tare îngîndurat.

— Cărpănosul! mormăi un ostaş rezemat de perete. Măi Saint-Laurent, ăsta se preface că nu crede în vrăjitorul tău, numai ca să nu-ţi dea nimic drept răsplată; da' nici n-o să ajungă bine în cabinet la el, şi-o să se grăbească să tragă foloase de pe urma spuselor tale.

Într-adevăr, în loc să-şi continue calea spre camera reginei, Mazarin se întoarse în cabinetul lui şi, chemîndu-l pe Bernouin, îi porunci ca a doua zi în zori să trimită după ofiţerul care îl supraveghea pe domnul de Beaufort şi să fie trezit de îndată ce acesta va sosi.

Nu mai încăpea nici o îndoială, ostaşul cu pricina pusese degetul pe rana cea mai dureroasă a cardinalului. De cinci ani încheiaţi de cînd domnul de Beaufort se afla în temniţă, nu era zi în care Mazarin să nu cugete că dintr-o clipă în alta are să scape de acolo. Era cu neputinţa să ţii închis toata viaţa pe un nepot al lui Henric al IV-lea, mai ales cînd acest nepot al lui Henric al IV-lea avea abia treizeci de ani. Dar, în orice chip ar fi scăpat din temniţă, cîtă ură trebuie să fi strîns el în captivitate împotriva celui căruia i-o datora; care îl azvîrlise în temniţă pe cînd era bogat, viteaz, plin de glorie, iubit de femei şi temut de cei din jur, răpindu-i cei mai frumoşi ani din viaţă, căci a trăi după gratii nu înseamnă să trăieşti! În acest timp, Mazarin îndoi paza asupra domnului de Beaufort. Numai că era asemenea avarului din poveste, care nu putea să închidă ochii lîngă comoara lui. Adesea, noaptea, tresărea de groază, visînd că domnul de Beaufort a scăpat. Atunci cerea veşti despre el şi de fiece dată auzea cu durere ca întemniţatul joacă, bea, cîntă, ceea ce era minunat; dar că în timp ce juca, bea şi cînta, se întrerupea mereu să jure că Mazarin are să-i plătească scump pentru toată această viaţă de petrecere pe care îl silea să şi-o încropească la Vincennes.

Gîndul acesta nu-i dădu pace ministrului nici în somn, astfel că, la şapte dimineaţa, cînd Bernouin intră să-l trezească, cea dintîi vorbă a lui fu:

— Ei, ce e? Domnul de Beaufort a scăpat cumva de la Vincennes?

— Nu cred, monseniore, rosti Bernouin, al cărui calm oficial nu se dezminţea niciodată. Oricum, veţi avea veşti îndată, căci ofiţerul La Ramée, după care am trimis de dimineaţă la Vincennes, se află aici şi aşteaptă ordinele Eminenţei-Voastre.

— Deschide şi adu-l aici, zise Mazarin potrivindu-şi astfel pernele încît să-l poată primi stînd în pat.

Ofiţerul intră. Era un vlăjgan voinic, cu faţa bucălată şi prietenoasă. Avea un aer liniştit, care îl îngrijoră pe Mazarin.

— Caraghiosul ăsta mi se pare un nătărău, murmură el pentru sine.

La Ramée aştepta tăcut, în picioare, lîngă uşă.

— Apropie-te, domnule, zise Mazarin.

Ofiţerul se supuse.

— Ştii ce se vorbeşte pe aici? continuă cardinalul.

— Nu, monseniore.

— Ei bine, se vorbeşte că domnul de Beaufort va scăpa de la Vincennes, dacă n-a şi scăpat cumva.

Pe chipul ofiţerului se întipări cea mai adîncă uimire. În aceeaşi clipă îşi holbă ochii lui mici şi căscă o gură cît o şură ca să guste mai bine gluma pe care Eminenţa-Sa îi făcea cinstea să i-o adreseze ; apoi, nemaifiind în stare să rămînă serios faţă de o asemenea presupunere, izbucni în rîs, un rîs care îl făcea sa se scuture tot, ca de friguri.

Mazarin, încîntat de această ieşire cam nelalocul ei, îşi păstra totuşi aerul grav.

După ce La Ramée se sătură de rîs şi se şterse la ochi, socoti că e timpul să vorbească şi să-şi ceară iertare pentru veselia lui lipsită de bunăcuviinţă.

— Să scape, monseniore?! zise el. Să scape?! Dar Eminenţa-Voastră nu ştie unde se află închis domnul de Beaufort?

— Ba da, domnule, în turnul de la Vincennes, ştiu.

— Întocmai, monseniore, într-o încăpere cu zidurile groase de şapte picioare şi cu gratii în cruce la ferestre, groase cît braţul.

— Domnule, rosti Mazarin, cu răbdare străpungi orice ziduri şi cu un arc de ceasornic tai orice fel de gratii.

— Asta înseamnă că monseniorul uita că-l păzesc opt oameni, patru la uşă, patru chiar cu el în odaie, şi că oamenii aceştia nu-l părăsesc nici o clipă.

— Dar iese din odaie, bate mingea!

— Monseniore, astea-s lucruri îngăduite întemniţaţilor. Totuşi, dacă Eminenţa-Voastră doreşte, va fi lipsit de ele.

— Nu, nicidecum, zise Mazarin, temîndu-se că, dacă l-ar lipsi de aceste plăceri şi dacă ar scăpa vreodată de la Vincennes, prizonierul ar fi şi mai pornit împotrivă-i. Vreau să ştiu doar cine îi ţine tovărăşie la joc?

— Ofiţerul de gardă, monseniore, ori chiar eu însumi, ori alţi întemniţaţi.

— Dar în timpul jocului nu se apropie cumva de ziduri?

— Monseniore, oare Eminenţa-Voastră nu cunoaşte aceste ziduri? Zidurile au şaizeci de picioare înălţime şi mă îndoiesc ca domnul de Beaufort să fie atît de sătul de viaţă încît să vrea să-şi rupă gîtul sărind de la o asemenea înălţime.

— Hm! făcu cardinalul, care începea să se liniştească. Aşadar, ce crezi dumneata, dragă domnule La Ramée?...

— Că dacă domnul de Beaufort nu găseşte un mijloc să se preschimbe în pasăre, răspund de el.

— Ia aminte, mergi prea departe, îl preveni Mazarin. Domnul de Beaufort a spus ostaşilor care l-au dus la Vincennes că s-a gîndit adesea la cazul cînd va fi întemniţat şi că, în acest caz, are la îndemînă patruzeci de mijloace de evadare.

— Monseniore, răspunse La Ramée, dacă între aceste patruzeci ar fi fost măcar unul bun, ar fi scăpat de mult.

„Haide-haide, nu-i atît de nătărău cum credeam" – murmură Mazarin.

— De altfel, monseniorul uită că domnul de Chavigny e guvernator la Vincennes, continuă La Ramée, şi că domnul de Chavigny nu se numără printre prietenii domnului de Beaufort.

— Da, dar domnul de Chavigny lipseşte uneori.

— Atunci cînd lipseşte, sînt eu acolo.

— Dar cînd lipseşti şi dumneata?

— Oh, cînd lipsesc eu, las în loc un flăcău care vrea să ajungă ofiţer al maiestăţii-sale şi care, vă asigur, îşi face datoria aşa cum trebuie. De trei săptămîni de cînd l-am luat pe lîngă mine, doar pentru un singur lucru l-aş putea mustra, anume că se poartă prea aspru cu întemniţatul.

— Şi cine este acest cerber? întrebă Mazarin.

— Un oarecare Grimaud, monseniore.

— Ce făcea înainte să-l iei la Vincennes?

— Trăia pe undeva în provincie, după cîte mi-a spus cel care mi l-a recomandat; a făcut pe acolo o boacănă din pricina necugetării lui şi cred că n-are de ce să fie supărat ştiindu-se la adăpost sub uniforma regelui.

— Şi cine ţi l-a recomandat?

— Intendentul ducelui de Grammont.

— Atunci, socoteşti că putem avea încredere în el?

— Ca în mine însumi, monseniore.

— Nu-i unul căruia îi place să trăncănească?

— Doamne Iisuse! Multă vreme l-am crezut mut, monseniore, fiindcă vorbeşte doar prin semne. Se pare că fostul stăpîn l-a strunit aşa.

— Ei, bine, rosti cardinalul, spune-i, scumpe domnule La Ramée, că dacă se dovedeşte un paznic credincios şi de nădejde, o să închidem ochii asupra poveştii aceleia din provincie, o să-i dăm o uniformă care îl va face respectat, iar în buzunarele acestei uniforme va găsi şi vreo cîţiva pistoli ca să bea în sănătatea regelui.

Mazarin se arăta foarte darnic în făgăduieli, era tocmai opusul acelui vrednic Grimaud, pe care îl lăuda La Ramée, căci el vorbea puţin şi urzea multe.

Cardinalul îi mai puse lui La Ramée o mulţime de întrebări asupra întemniţatului, vrînd să afle cum e hrănit, cum trăieşte şi cum doarme, iar răspunsurile acestuia fură atît de mulţumitoare, încît era aproape liniştit cînd îi spuse că poate să plece.

Apoi, pentru că era nouă dimineaţa, se sculă, se parfumă, se îmbrăcă şi se duse la regină, ca să-i împărtăşească motivele pentru care nu a trecut să o vadă. Regina, care se temea tot atît de domnul de Beaufort, cel temut de însuşi cardinalul, şi care era aproape tot atît de superstiţioasă ca şi el, îl puse să repete cuvînt cu cuvînt toate făgăduielile făcute de La Ramée şi toate laudele privitoare la ajutorul său. Şi după ce cardinalul sfîrşi, murmură:

— Vai, domnule! De ce nu avem cîte un Grimaud pe lîngă fiecare prinţ!

— Răbdare, rosti Mazarin, cu zîmbetu-i de italian. Poate că o să ajungem şi la asta într-o zi; dar pînă atunci...

— Ei bine, pînă atunci?

— Voi lua măsurile de prevedere.

Şi scrisese pe loc lui d'Artagnan să se înapoieze în mare grabă.

XIX

CUM ÎŞI PETRECEA VREMEA PRINŢUL DE BEAUFORT ÎN TURNUL DE LA VINCENNES

Întemniţatul ce-l speria pînă într-atît pe cardinal şi ale cărui mijloace de evadare tulburau liniştea întregii curţi, nu bănuia cîtuşi de puţin spaima care cuprinsese Palatul Regal din pricina lui.

Se vedea păzit cu atîta străşnicie, încît îşi dăduse seama de zădărnicia oricărei încercări de evadare; toată răzbunarea lui se mărginea la cît mai multe blesteme şi ocări la adresa lui Mazarin. Se apucase să alcătuiască şi unele cuplete, dar se lăsase repede păgubaş. Într-adevăr, domnul de Beaufort, pe lîngă faptul că nu-l înzestrase cerul cu darul versurilor, se exprima de obicei şi în proză cu mare caznă. Din pricina asta, Blot, un cupletist al vremii, zicea despre el:

În luptă fulgeră şi tună

De vîră spaima în duşman,

Dar cînd grăieşte, nu-i a bună.

Ai şi văzut că-i gogoman.

Gaston la vorbă-i meşter mare

De parcă-i pică tot din cer.

De ce Beaufort ăst dar nu-l are?

De ce Gaston nu-i braţ de fier?

După această desluşire înţelege oricine de ce întemniţatul se mărginea la ocări şi la blesteme.

Ducele de Beaufort era nepot al lui Henric al IV-lea şi al Gabrielei d'Estrées, tot atît de bun, de viteaz, de mîndru şi, mai ales, tot atît de gascon ca şi bunicul său, dar mult mai puţin învăţat. După ce fusese o bucată de vreme, la moartea regelui Ludovic al XIII-lea, favoritul, omul de încredere, într-un cuvînt primul la curte, într-o bună zi trebuise să cedeze locul lui Mazarin şi se văzuse al doilea; şi a doua zi, avînd nesăbuinţa să se supere de această schimbare şi neprevederea să şi spună acest lucru, regina porunci să fie arestat şi dus la Vincennes, de către acelaşi Guitaut pe care l-am cunoscut la începutul povestirii de faţă şi pe care vom avea prilejul să-l mai întîlnim. Bineînţeles, cine spune regina, spune Mazarin. În felul acesta, pe lîngă faptul că scăpaseră de prezenţa şi de pretenţiile lui, nu trebuiau nici să mai ţină seama de el, oricît îl îndrăgea poporul, şi astfel, de cinci ani îşi ducea viaţa într-o încăpere foarte puţin regală, în turnul de la Vincennes.

Acest răstimp, care ar fi cuminţit pe oricine în felul de a judeca lucrurile, afară de domnul de Beaufort, trecuse fără să săvîrşească nici o schimbare în mintea sa. Un altul s-ar fi gîndit, într-adevăr, că, dacă n-ar fi ajuns să-l înfrunte pe cardinal, să dispreţuiască prinţii şi să purceadă singur la drum, fără alţi acoliţi, ca şi acei visători pe chipul cărora citeşti că-şi fac iluzii deşarte – după cum spune cardinalul de Retz – şi-ar fi cîştigat, de cinci ani încoace, fie libertatea sa, fie prieteni care să-l apere. Asemenea păreri nu-şi făcură loc pesemne nici de leac în cugetul prinţului, căruia lunga-i şedere dinapoia gratiilor îi sporise şi mai mult îndărătnicia, şi cardinalul primea în fiece zi despre el veşti cum nu se poate mai neplăcute pentru Eminenţa-Sa.

Dupa ce dăduse greş cu poezia, domnul de Beaufort se apucase de pictură. Desena cu cărbune mutra cardinalului şi, cum talentu-i destul de mediocru în această artă nu-i îngăduia să ajungă la o prea mare asemănare, vrînd să împrăştie orice îndoială asupra chipului zugrăvit, scria dedesubt: „Ritratto deli illustrissimo facchino Mazarini". Prevenit, domnul de Chavigny făcu o vizită ducelui şi-l rugă să-şi găsească un alt fel de a-şi petrece timpul, ori cel puţin să deseneze, fără să mai adauge şi explicaţii. A doua zi, pereţii erau plini de chipuri şi de explicaţii. Domnul de Beaufort, ca toţi întemniţaţii de altfel, semăna grozav cu copii, care se încăpăţînează să facă numai ce n-au voie.

Domnul de Chavigny fu prevenit şi despre această puzderie de chipuri în profil. Domnul de Beaufort, care nu se simţea prea sigur de sine ca să încerce a desena un chip văzut din faţă, îşi transformase odaia într-o adevărată sală de expoziţie. De astă dată, guvernatorul nu spuse nimic; dar într-una din zile, cînd domnul de Beaufort juca mingea, porunci să se şteargă cu buretele toate desenele şi să se văruiască pereţii.

Domnul de Beaufort mulţumi domnului de Chavigny pentru bunătatea de a-i oferi iarăşi putinţa să deseneze pe „pînze noi"; de astă dată împărţi pereţii odăii, sortind fiecare cadru cîte unei împrejurări din viaţa lui Mazarin.

Cel dintîi trebuia să înfăţişeze pe preailustra secătură Mazarin primind o bătaie zdravănă de la cardinalul Bentivoglio, în casa căruia fusese servitor.

În cel de-al doilea, preailustra secătură Mazarin juca rolul lui Ignaţiu de Loyola, în tragedia cu acelaşi nume.

În cel de-al treilea, preailustra secătură Mazarin fura locul de prim-ministru domnului de Chavigny, care era încredinţat că şi l-a dobîndit pentru sine.

În sfîrşit, în cel de-al patrulea, preailustra secătură Mazarin nu voia să-i dea cearşafuri curate lui Laporte, valetul lui Ludovic al XIV-lea, zicînd că, pentru un rege al Franţei, e destul dacă i se schimbă aşternutul odată la trei luni.

Erau compoziţii vaste, care întreceau în chip neîndoielnic talentul întemniţatului; din pricina asta se mulţumise doar să tragă cadrul şi să scrie sub fiecare cîteva cuvinte lămuritoare.

Dar cadrele, şi inscripţiile sale izbutiră să trezească nemulţumirea domnului de Chavigny, care îl preveni pe domnul de Beaufort că, dacă nu va renunţa la tablourile plănuite, nu-i va lăsa nimic la îndemînă ca să le poată duce la bun sfîrşit. Domnul de Beaufort răspunse că, de vreme ce i se răpea posibilitatea să-şi facă un nume în oştire, el voia să-şi facă unul în pictură, şi cum nu putea să fie un Bayard sau un Trivulce, ţinea să devină un Michelangelo sau un Rafael.

Într-una din zile, pe cînd domnul de Beaufort se plimba prin curtea închisorii, i se luă focul din vatră, tăciunii o dată cu focul, cenuşa odată cu tăciunii, astfel că la întoarcere nu mai găsi nimic care să-i poată sluji drept creion.

Domnul de Beaufort înjură, făcu o gălăgie nemaipomenită, urlă cît îl ţinu gura, zicînd ca voiau să-l lase să moară de frig şi de umezeală, aşa cum muriseră Puylaurens, mareşalul d'Ornano şi marele stareţ al Vendômei, la care domnul de Chavigny răspunse că n-avea decît să-şi dea cuvîntul de cinste că va renunţa să mai deseneze, ori măcar să făgăduiască că nu va mai zugrăvi tablouri istorice, şi numaidecît va primi lemne şi tot ce trebuie pentru foc. Domnul de Beaufort nu vroi să-şi dea cuvîntul şi rămase fără căldură tot restul iernii.

Mai mult, în timpul uneia din plimbările sale, se răzuiră inscripţiile de pe pereţi şi odaia deveni iarăşi curată, fără urmă de mîzgălitură.

Atunci, domnul de Beaufort cumpără de la un paznic un cîine numit Pistache; cum nimic nu se împotrivea ca întemniţaţii să aibă un cîine, domnul de Chavigny încuviinţă ca Pistache să-şi schimbe stăpînul. Domnul de Beaufort rămînea uneori ceasuri întregi închis cu cîinele în odaie. Era lesne de bănuit că întemniţatul folosea acest timp ca să-l dreseze pe Pistache, dar nimeni nu ştia cam ce anume ţinea să-l înveţe. Într-o bună zi, Pistache se dovedi îndeajuns de bine dresat. Domnul de Beaufort pofti pe domnul de Chavigny şi pe ofiţerii de la Vincennes la o mare reprezentaţie în camera sa. Invitaţii sosiră; încăperea era luminată de lumînări, atîtea cîte putuse procura domnul de Beaufort. Cîinele urma să arate ce ştie.

Întemniţatul, cu o bucată de tencuială desprinsă din zid, trăsese pe jos, în mijlocul odăii, o linie lungă, albă, ca o coardă întinsă. La cea dintîi poruncă a stăpînului, Pistache se aşeza pe această linie, se ridică pe labele dinapoi şi ţinînd între labele dinainte o nuia de scuturat haine, păşi în lungul liniei, cumpănindu-se în fel şi chip, aidoma unui dansator pe sîrmă; apoi, după ce merse de două-trei ori de la un capăt la altul al liniei, înainte şi înapoi, aduse nuiaua domnului de Beaufort şi luă totul de la început, de astă dată fără nuiaua ce-i slujea de cumpănă.

Aplauzele copleşiră pe inteligentul Pistache.

Spectacolul era alcătuit din trei părţi: prima parte luînd sfîrşit, se trecu la cea de a doua.

Mai întîi, cîinele trebui să spună cît e ceasul.

Domnul de Chavigny scoase ceasornicul şi îl arătă lui Pistache: era şase şi jumătate.

Pistache ridică şi lăsă laba de şase ori la rînd, iar a şaptea oară rămase cu laba în aer. Cu neputinţă un răspuns mai lămurit, nici un cadran solar n-ar fi răspuns mai bine: cum ştie oricine, cadranul sola are cusurul că nu arată ora decît atîta vreme cît nu se ascunde soarele.

Apoi, trebuia să recunoască în faţa tuturor pe temnicerul cel mai bun din toate închisorile Franţei.

Cîinele înconjură de trei ori adunarea şi după aceea se culcă în chipul cel mai cuviincios la picioarele domnului de Chavigny.

Domnul de Chavigny se strădui să se arate încîntat de această glumă şi rîse cam acru. După cîteva clipe îşi muşcă buzele şi încruntă din sprîncene.

În sfîrşit, domnul de Beaufort îi puse lui Pistache o întrebare foarte greu de dezlegat, şi anume: cine era cel mai mare tîlhar din lume?

De astă dată, Pistache făcu înconjurul odăii, fără să se oprească însă în faţa nimănui şi, ducîndu-se la uşă, se apucă să schelălăie şi să rîcîie cu ghearele.

— Iată, domnilor, rosti prinţul, acest cîine vrednic nu găseşte aici ceea ce i-am cerut şi vrea să caute afară. Dar fiţi liniştiţi, asta nu o să vă lipsească de răspunsul lui. Pistache, prietene, continuă prinţul. Vino încoace! Cîinele se supuse, şi prinţul urmă: Cel mai mare tîlhar din lume e oare Le Camus, secretarul regelui, care a venit la Paris cu douăzeci de livre şi astăzi are zece milioane?

Cîinele clătină din cap în semn că nu.

— Atunci, zise prinţul, e oare ministrul de finanţe, d'Emery, care, atunci cînd şi-a însurat fiul, pe domnul Thoré, i-a dăruit un venit de trei mii de livre pe an şi un palat pe lîngă care palatul Tuileries pare un bordei, iar Luvrul o cocioabă?

Cîinele dădu din cap a împotrivire.

— Nici el nu este, reluă prinţul. Ei, să ne gîndim bine; n-o fi cumva l'illustrisimo facchino Mazarini di Piscina, ia spune?

Cîinele dădu din cap cu disperare de vreo opt-zece ori la rînd în semn de încuviinţare.

— Domnilor, vedeţi singuri, zise domnul de Beaufort către cei de faţă, care de astă dată nu se încumetaseră nici măcar să zîmbească. L'illustrissimo facchino Mazarini di Piscina e cel mai mare tîlhar din lume; cel puţin aşa spune Pistache. Să trecem acum la altceva. Domnilor, glăsui prinţul de Beaufort, folosindu-se de tăcerea deplină aşternută pentru a începe cea de a treia parte a programului. Vă aduceţi aminte că ducele de Guise învăţase toţi cîinii din Paris să facă tumbe pentru domnişoara de Pons, pe care o proclamase frumoasa frumoaselor! Ei bine, domnilor, asta nu înseamnă nimic, fiindcă aceşti cîini se supuneau maşinal, habar n-aveau să facă vreo disidenţa (Domnul de Beaufort voia să spună: diferenţă) între cei care meritau şi cei care nu meritau osteneala lor. Pistache vă va arăta, dumneavoastră ca şi domnului guvernator, că e cu mult deasupra semenilor săi. Domnule de Chavigny, fiţi bun şi daţi-mi bastonul dumneavoastră.

Domnul de Chavigny îi întinse domnului de Beaufort bastonul.

Acesta îl ţinu orizontal, cam la un picior deasupra podelei.

— Pistache, prietene, vorbi el, fă-mi plăcerea şi sari pentru doamna de Montbazon.

Toată lumea pufni în rîs: se ştia că în clipa arestării, domnul de Beaufort era amantul recunoscut al doamnei de Montbazon. Pistache, fără să facă nazuri, sări bucuros peste baston.

— Hm! mormăi domnul de Chavigny. Mi se pare că Pistache nu se deosebeşte cu nimic de semenii săi, atunci cînd săreau pentru domnişoara de Pons.

— Răbdare, spuse prinţul. Pistache, prietene, sări pentru regină.

Şi săltă bastonul cu o şchioapă mai sus.

Cîinele sări îndată, plin de bună-cuviinţă.

— Pistache, prietene, urmă prinţul, ridicînd bastonul cu vreo două şchioape, sări pentru rege.

Cîinele îşi făcu vînt şi, în ciuda înălţimii, trecu cu aceeaşi uşurinţă pe deasupra bastonului.

— Şi acum, luaţi aminte, îi preveni domnul de Beaufort, lăsînd bastonul pînă aproape de podea. Pistache, prietene sări pentru l'illustrissimo facchino Mazarini di Piscina.

Cîinele se întoarse cu coada la baston.

— Ei, ce-i cu asta? făcu domnul de Beaufort, descriind cu bastonul o jumătate de cerc şi purtîndu-l de la coadă la botul cîinelui, astfel ca să-l vadă din nou. Sări odată, domnule Pistache!

Numai că Pistache se întoarse cu coada la baston, ca şi întîia oară.

Domnul de Beaufort repetă mişcarea şi îndemnul de adineauri, dar acum Pistache ajunsese la capătul răbdării, căci se aruncă plin de furie asupra bastonului şi, smulgîndu-l din mîinile prinţului, îl sfărîmă între dinţi.

Domnul de Beaufort îi luă amîndouă bucăţile din gură şi le întinse domnului de Chavigny cu cea mai mare seriozitate, cerîndu-i stăruitor iertare şi adăugînd că petrecerea din acea seară a luat sfîrşit; dar, dacă are bunăvoinţă, să-l viziteze din nou peste trei luni, căci Pistache va învăţa pînă atunci şi alte lucruri.

După trei zile Pistache fu otrăvit.

Căutară vinovatul; numai că, după cum lesne se poate ghici, vinovatul rămase necunoscut. Domnul de Beaufort se îngriji să fie aşezat într-un mormînt pe piatra căruia stătea scris:

"Aici zace Pistache, unul dintre cei mai inteligenţi cîini din cîţi au fost vreodată."

Nimeni nu putea să spună nimic faţă de aceste cuvinte de laudă; şi domnul de Chavigny nu avu motiv să-l împiedice.

În schimb, prinţul începu atunci să strige în gura mare ca au încercat pe seama cîinelui otrava de care plănuiau să se slujească împotriva lui şi, într-o zi, după masa de seară, se trînti în pat, plîngîndu-se de dureri în pîntece şi susţinînd că Mazarin a poruncit să fie otrăvit.

Această nouă năzbîtie ajunse la urechile cardinalului şi-l îngrozi. Turnul de la Vincennes era socotit ca foarte dăunător sănătăţii: doamna de Rambouillet spusese că odaia în care s-au sfîrşit Puylaurens, mareşalul d'Ornano şi marele stareţ al Vendômei e otravă curată, şi vorba ajunsese de pomină. Din pricina asta porunci ca întemniţatul să nu pună nimic în gură pînă nu i se gustă vinul şi mîncarea. Şi atunci încredinţară lui La Ramée sarcina asta.

Totuşi, domnul de Chavigny nu-i ierta prinţului necuviinţele pe care nevinovatul Pistache le şi ispăşise. Domnul de Chavigny era unul dintre oamenii răposatului cardinal, se zicea chiar ca e fiul său; aşa că se pricepea un pic la tiranie: căută să-i dea prilej de ceartă domnului de Beaufort, îi luă cuţitele de fier şi furculiţele de argint pe care i le lăsase pînă atunci, dîndu-i în schimb cuţite de argint şi furculiţe de lemn. Domnul de Beaufort nu întîrzie să se plîngă; domnul de Chavigny îi trimise vorbă că, după cum a aflat, cardinalul spusese doamnei de Vendôme că fiul ei va rămîne toată viaţa în turnul de la Vincennes, şi s-a temut să nu-i treacă prin minte să se omoare la auzul cumplitei veşti. Cincisprezece zile mai tîrziu, domnul de Beaufort găsi două şiruri de copăcei cît degetul sădiţi pe marginea drumului care ducea la locul unde se juca cu mingea; întrebă ce era cu ei şi i se răspunse că au fost sădiţi pentru el, ca să aibă umbră într-o bună zi. În sfîrşit, într-o dimineaţă, grădinarul veni să-l caute, şi, cu aerul că ţine să-i facă o plăcere, îl vesti că se duce să semene pentru el cîteva brazde de sparanghel. Or, toată lumea ştie, sparanghelul semănat astăzi se culege abia după patru ani, iar pe atunci, cînd grădinăritul era abia la început, poate şi după cinci ani. Atîta grijă îl scoase din fire pe domnul de Beaufort.

Drept urmare, cugetă că ar fi timpul să recurgă la unul din cele patruzeci de mijloace de evadare ce-i stăteau la îndemînă, şi încercă întîi pe cel mai simplu, adică să-l cumpere pe La Ramée; dar acesta plătise o mie cinci sute de scuzi pentru slujba sa şi ţinea la ea ca la ochii din cap. De aceea, în loc să primească propunerile întemniţatului, alergă să-l prevină pe domnul de Chavigny; domnul de Chavigny postă numaidecît opt oameni în odaia prinţului, îndoi numărul santinelelor şi întrei numărul posturilor de pază. Din acea clipă, prinţul nu se mai putu mişca decît ca regii, la teatru, pe scenă, cu patru oameni în faţă şi patru în spate, fără să-i mai punem la socoteală pe cei care închideau alaiul.

La început, domnul de Beaufort făcu mare haz de aceste măsuri severe, care îi mai alungau plictiseala. Şi repetă pînă îl duru gura: „Asta îmi place, mă înveliseşte". (Domnul de Beaufort voia să spună: mă înveseleşte, dar ştim că adeseori se exprima anapoda.) Apoi adăugă: „De altfel, dacă aş vrea să scap de cinstea pe care mi-o faceţi, mai am încă treizeci şi nouă de mijloace de evadare la îndemînă".

Curînd totul ajunse să-l sîcîie grozav. Din fanfaronadă, se ţinu tare şase luni, dar după aceea, văzînd mereu opt oameni aşezîndu-se atunci cînd se aşeza el, şi ridicîndu-se odată cu el, începu să încrunte din sprîncene şi să ţină socoteala zilelor.

Această nouă persecuţie avu darul să stîrnească o nouă pornire de ură împotriva lui Mazarin. Prinţul înjura de dimineaţă pînă seara, spunînd mereu că o să facă tocană de urechi mazarineşti.

Şi-l băgă în sperieţi: cardinalul, care ştia tot ce se petrece la Vincennes, îşi înfunda fără voie pălăria-i roşie pe cap, de-i ajungea pînă la bărbie.

Într-una din zile, domnul de Beaufort adună ostaşii ce-l păzeau şi, în ciuda caznei cu care se exprima şi care devenise proverbială, le ţinu următoarea cuvîntare, ce-i drept, dinainte pregătită:

— Domnilor, începu el, veţi îngădui ca un nepot al vrednicului rege Henric al IV-lea să fie supus la ocări şi silinţe (el voia să spună: umilinţe). Pe toţi dracii, vorba lui bunicu-meu, eu aproape c-am domnit în Paris! Am vegheat cîndva asupra regelui şi a unchiului său, Prinţul. Regina ma răsfăţa pe atunci şi mă numea cel mai de vază om din regat. Domnilor, scoateţi-mă de aici: mă duc la Luvru şi-l strîng de gît pe Mazarin; voi veţi fi garda mea, am să vă fac pe toţi ofiţeri şi-am să vă umplu de bani. Pe toţi dracii, ce mai staţi !

Dar, oricît de mişcătoare ar fi fost, cuvîntarea nepotului lui Henric al IV-lea nu înduioşă aceste inimi de piatră. Nimeni nu se clinti din loc; şi domnul de Beaufort, văzînd asta, le spuse că sînt cu toţii nişte ticăloşi, făcîndu-şi-i astfel duşmani aprigi.

Cîteodată, cînd domnul de Chavigny venea să-l vadă, ceea ce îşi amintea de două-trei ori pe săptămînă, prinţul se folosea de acest prilej ca să-l ameninţe.

— Ce-ai face dumneata, domnule, îi spunea el, dacă într-o bună zi ai vedea apărînd o armată de parizieni, înarmaţi pînă în dinţi, care ar veni să mă scape?

— Monseniore, răspunse domnul de Chavigny, înclinîndu-se adînc în faţa prinţului, sus, pe metereze, am douăzeci de tunuri şi, în întărituri, am pulbere pentru treizeci de mii de lovituri. Aş pune tunurile pe ei.

— Da, dar după aceste treizeci de mii de lovituri, ei ar cuceri turnul, şi turnul odată cucerit, aş fi silit să-i las să te spînzure, ceea ce, desigur, m-ar mîhni nespus.

Şi, la rîndul său, prinţul se înclină în faţa domnului de Chavigny cu cea mai mare politeţe.

— În schimb, monseniore, urmă domnul de Chavigny, cînd cel dintîi neisprăvit dintr-ăştia ar trece pragul temniţei, ori ar pune piciorul pe întărituri, eu aş fi silit, spre marea mea părere de rău, să vă răpun cu mîna mea, întrucît mi-aţi fost dat în seamă trebuie să vă predau mort sau viu.

Şi făcu o nouă plecăciune alteţei-sale.

— Da, replică domnul de Beaufort, dar cum e neîndoios că aceşti oameni de ispravă n-au să vină aici decît abia după ce l-au spînzurat pe domnul Giulio Mazarini, te-ai feri ca de foc să ridici mîna asupra mea şi m-ai lăsa în viaţă, de teamă ca parizienii să nu te lege de cozile a patru cai, lucru mult mai neplăcut decît spînzurătoarea, nici vorbă.

Aceste glume dulci-acrişoare continuau astfel zece minute, un sfert de ceas, douăzeci de minute cel mult, dar de fiece dată sfîrşeau în chipul următor: domnul de Chavigny, întorcîndu-se spre uşă, strigă :

— Hei, La Ramée!

Acesta intra îndată.

— La Ramée, zicea domnul de Chavigny, ţi-l dau în seamă în chip deosebit pe domnul de Beaufort: poartă-te faţă de dînsul cu tot respectul cuvenit rangului şi numelui său şi, în acest scop, nu-l pierde o clipă din ochi.

Apoi pleca, salutîndu-l pe domnul de Beaufort cu o politeţe plină de ironie, care îl făcea să turbeze de furie.

La Ramée devenise astfel comeseanul ducelui, un paznic veşnic prezent, umbra lui: dar, trebuie spus, tovărăşia lui La Ramée, om de viaţă, băutor vestit, mare jucător de minge şi băiat bun, la urma urmei, căruia domnul de Beaufort nu-i găsea decît un singur cusur, anume că nu se lăsa cumpărat, se dovedi pentru duce mai curînd un prilej de petrecere decît de plictiseală.

Din nefericire, nu tot astfel stăteau lucrurile şi pentru jupîn La Ramée; şi cu toate că preţuia oarecum cinstea de a fi închis împreună cu un om atît de însemnat, plăcerea de a vieţui în preajma nepotului lui Henric al IV-lea nu se asemuia cu aceea pe care ar fi simţit-o ducîndu-se din cînd în cînd să-şi vadă familia.

Poţi fi un straşnic slujitor al regelui şi în acelaşi timp un bun soţ şi părinte. Or, jupîn La Ramée îşi iubea nespus nevasta şi copiii, pe care se mulţumea să-i zărească de pe culmea meterezelor, atunci cînd veneau să se plimbe de cealaltă parte a şanţurilor, anume ca să-i dăruiască această mîngîiere părintească şi conjugală; hotărît, asta însemna prea puţin pentru el, şi La Ramée simţea că voioşia-i obişnuită, pe care o socotise drept cauză a sănătăţii sale, fără să cugete că, dimpotrivă, nu era poate decît urmarea firească a acesteia, n-are să ţină piept prea multă vreme unor asemenea condiţii de viaţă. Această convingere nu făcu decît să se întărească în mintea sa, cînd, treptat-treptat, relaţiile dintre domnul de Beaufort şi domnul de Chavigny înăsprindu-se din ce în ce mai mult, cei doi încetară să se mai vadă. La Ramée simţi atunci că răspunderea apasă şi mai greu pe capul lui, şi cum, pe bună dreptate, potrivit motivelor arătate, căută o uşurare, primi foarte bucuros propunerea prietenului său, intendentul mareşalului de Grammont, de a-i da un ajutor; vorbise numaidecît despre asta cu domnul de Chavigny, care spusese că nu are nimic împotrivă, cu condiţia ca omul să-i fie pe plac.

Socotim cu totul de prisos să facem cititorului portretul fizic şi moral al lui Grimaud: dacă, aşa cum nădăjduim, n-a uitat cu desăvîrşire partea întîi a povestirii de faţă, trebuie să fi păstrat o amintire îndeajuns de limpede despre acest vrednic personaj, a cărui singură schimbare era că avea douăzeci de ani mai mult: fapt ce-l făcuse şi mai posomorît, şi mai tăcut, deşi Athos, de cînd el însuşi se schimbase, îi îngăduia să vorbească.

Dar în această perioadă de vreme se împlineau doisprezece sau cincisprezece ani de cînd Grimaud tăcea, şi o deprindere veche de doisprezece sau cincisprezece ani devine o a doua natură.

XX

GRIMAUD INTRĂ ÎN SLUJBĂ

Aşadar, Grimaud se înfăţişă, cu mutra lui vrednică de încredere, în turnul de la Vincennes. Domnul de Chavigny se mîndrea cu faptul că ochiul nu-l înşală niciodată; ceea ce putea să te facă să-l crezi într-adevăr fiul cardinalului de Richelieu, care avusese şi el această pretenţie o viaţă întreagă. Îl cercetă cu luare-aminte şi ajunse la părerea că sprîncenele împreunate, buzele subţiri, nasul coroiat şi pomeţii ieşiţi în afară ai lui Grimaud erau indicii pe deplin convingătoare. Nu-i spuse decît douăsprezece cuvinte, iar Grimaud, drept răspuns, rosti doar patru.

— Uite un băiat de ispravă, l-am cîntărit eu din capul locului! glăsui domnul de Chavigny. Du-te să te vadă şi domnul La Ramée şi spune-i că, în ce mă priveşte, n-am nimic de zis.

Grimaud se răsuci pe călcîie şi plecă să înfrunte cercetarea mult mai amănunţită a lui La Ramée. Asta din pricina că domnul de Chavigny ştia că poate să se bizuie pe La Ramée, iar acesta voia să se poată bizui pe Grimaud.

Grimaud avea tocmai însuşirile menite să cîştige încrederea unui paznic dornic de ajutor; şi, după o mie de întrebări, la care abia deschise gura să răspundă, La Ramée, fascinat de această zgîrcenie de vorbă, îl şi primi în slujbă.

— Consemnul? întrebă Grimaud.

— Iată-l: să nu laşi niciodată întemniţatul singur, să-i iei orice obiect ascuţit ori tăios, să-l împiedici să facă semne cuiva dinafară şi să vorbească prea mult cu paznicii.

— Asta-i tot? întrebă Grimaud.

— Deocamdată, răspunse La Ramée. Orice schimbare, în cazul cînd s-ar ivi, va aduce cu sine un nou consemn.

— Bine, zise Grimaud.

Şi intră la domnul de Beaufort.

Acesta tocmai se pregătea să-şi pieptene barba pe care şi-o lăsase să crească mare, ca şi părul, vrînd să-l zădărească pe Mazarin cu mizeria în care trăieşte şi cu halul în care a ajuns să arate. Dar întrucît cu vreo cîteva zile mai înainte crezuse că zăreşte de sus, de la fereastra turnului, în fundul unei trăsuri, pe frumoasa doamnă de Montbazon, a cărei amintire îi era şi acum scumpă, nu ţinea să arate pentru ea aşa cum voia să arate pentru Mazarin; şi în nădejdea ca o va revedea, ceruse şi căpătase un pieptăne de plumb.

Domnul de Beaufort ceruse un pieptene de plumb, deoarece, ca toţi bărbaţii blonzi, avea barba roşcată şi, mulţumită pieptenului, o făcea ceva mai închisă la culoare.

În clipa cînd trecu pragul încăperii, Grimaud văzu pieptenul, pe care prinţul tocmai îl pusese pe masă, şi-i înşfăcă îndată cu plecăciune.

Prinţul se uită uimit la această arătare ciudată.

Arătarea vîrî pieptenul în buzunar.

— Hei, ce mai e şi asta? izbucni ducele. Şi cine-i ticălosul ăsta? Grimaud nu scoase o vorbă, ci doar făcu o nouă plecăciune.

— Eşti mut? strigă ducele.

Grimaud făcu semn că nu.

— Atunci cine eşti? Răspunde, îţi poruncesc! pufni ducele.

— Paznic, zise Grimaud.

— Paznic?! ţipă ducele. Doar mutra asta fioroasă îmi mai lipsea din colecţie! Hei! La Ramée! Să vină cineva!

La Ramée se arătă numaidecît; spre ghinionul prinţului, bizuindu-se pe Grimaud, era pe cale sa plece la Paris. Tocmai coborîse în curte şi urcă supărat în turn.

— Ce doriţi, monseniore? întrebă el.

— Cine e acest netrebnic, care îmi ia pieptenul şi şi-l înfundă în buzunar? izbucni domnul de Beaufort.

— Unul dintre paznicii dumneavoastră, monseniore, un flăcău de ispravă, pe care îl veţi preţui ca şi domnul de Chavigny sau ca mine, vă asigur.

— De ce mi-a luat pieptenul?

— Într-adevăr, se miră La Ramée. De ce ai luat pieptenul monseniorului?

Grimaud scoase pieptenul din buzunar, îşi trecu degetul peste dinţii mari şi arătîndu-i, se mulţumi să rostească un singur cuvînt:

— Ascuţit.

— Chiar aşa, încuviinţă La Ramée.

— Ce spune dobitocul ăsta? întrebă ducele.

— Că orice obiect ascuţit e interzis monseniorului de către rege.

— Aha! se înfurie ducele. Eşti nebun, La Ramée. Doar tu singur mi-ai dat pieptenul.

— Şi-am săvîrşit o mare greşeală, monseniore, căci în felul acesta am călcat consemnul.

Ducele se uită furios la Grimaud, care dăduse pieptenul lui La Ramée.

— Prevăd că netotul ăsta are să mă sîcîie grozav, murmură ducele.

Într-adevăr, în temniţă nu se poate să o scalzi. Totul – oameni şi lucruri deopotrivă – îţi e sau prieten sau duşman; îndrăgeşti sau urăşti, cîteodată cu îndreptăţire, dar de cele mai multe ori din instinct. Or, acest motiv nespus de simplu, anume că Grimaud plăcuse din prima clipă domnului de Chavigny şi lui La Ramée, preschimba ceea ce guvernatorul şi ofiţerul socoteau drept calităţi în tot atîtea cusururi în ochii întemniţatului, făcîndu-l nesuferit de la bun început domnului de Beaufort.

Totuşi, Grimaud nu ţinu să se ia în beţe cu întemniţatul chiar din prima zi; el avea nevoie ca acesta să-l privească nu cu o silă întîmplătoare, ci cu o ură aprigă şi neîmpăcată. De aceea se retrase, lăsînd în loc patru ostaşi, care tocmai isprăviseră cu masa, aşa că puteau să reia veghea în preajma prinţului. La rîndul său, prinţul plănuia o nouă şotie, la care ţinea mult: ceruse raci pentru masa de a doua zi şi cugetă să-şi petreacă vremea întocmind o spînzurătoare, pentru a spînzura în mijlocul odăii pe cel mai frumos. Culoarea roşie pe care urma să o capete racul la fiert ar fi risipit orice îndoială asupra tîlcului lucrurilor, şi astfel ar fi avut plăcerea să-l spînzure pe cardinal în acest chip, aşteptînd să fie spînzurat în realitate, fără ca nimeni să poată spune că a spînzurat altceva decît un rac.

Ziua se scurse cu pregătirile. În temniţă se întîmplă să dai în mintea copiilor, şi domnul de Beaufort, cu firea lui, era înclinat să ajungă aici mai repede ca oricare altul. Se duse să se plimbe ca de obicei, rupse doua sau trei crenguţe, ce urmau să aibă rolul lor în ceea ce punea la cale, şi, după o îndelungă căutare, găsi un ciob de sticlă, lucru ce păru să-l bucure peste măsură. După ce se întoarse în odaie, îşi rupse batista fîşii-fîşii.

Nici unul din aceste amănunte nu scapă ochiului scrutător al lui Grimaud.

A doua zi de dimineaţa, spînzurătoarea era gata şi, spre a o fixa în mijlocul încăperii, domnul de Beaufort se apucă să-i ascută piciorul cu ciobul de sticlă. La Ramée îl urmărea plin de curiozitate, ca un tată care nădăjduieşte că va descoperi poate o jucărie nouă pentru copiii săi; cei patru ostaşi îl priveau cu un aer posac care, atunci ca şi acum, e trăsătura principală a fizionomiei ostaşului. Grimaud intră pe uşă tocmai cînd prinţul lăsa din mînă ciobul de sticlă, deşi nu terminase încă să ascută piciorul spînzurătorii, vrînd să lege funia de cîrpă la celălalt capăt.

Aruncă spre Grimaud o uitătură în care tot se mai citea o fărîmă din supărarea din ajun, dar cum era mai dinainte grozav de mulţumit de rezultatul neîndoios al noii sale născociri, nu catadicsi să-l mai bage în seamă. Numai că, după ce meşteri un nod marinăresc la un capăt al funiei de cîrpă şi un laţ la celălalt capăt, şi după ce cătă spre castronul cu raci, alegîndu-l din ochi pe cel mai arătos, se întoarse să ia ciobul de sticla. Ciobul dispăruse.

— Cine mi-a luat ciobul? întrebă prinţul, încruntînd sprînceana.

Grimaud făcu semn că el.

— Cum? Tot tu?! Şi de ce, mă rog?

— Da, interveni La Ramée. De ce ai luat alteţii-sale ciobul de sticlă?

Grimaud, care ţinea ciobul în mînă, îşi trecu degetul peste muchia-i ascuţită şi zise:

— Tăios.

— Adevărat, monseniore, încuviinţă La Ramée. Eh, la naiba! Am găsit un flăcău de nepreţuit!

— Domnule Grimaud, glăsui prinţul, în interesul dumitale, te conjur, ai grijă şi ţine-te cît mai departe de mine.

Grimaud făcu o plecăciune şi se retrase în fundul odăii.

— Liniştiţi-vă, liniştiţi-vă, monseniore, interveni La Ramée. Am să ascut piciorul spînzurătorii cu briceagul meu.

— Dumneata? rîse prinţul.

— Da, eu. Nu aceasta va e dorinţa?

— Fără îndoială.

— Poftim! zise domnul de Beaufort. Aşa, va fi ceva şi mai şi. Poftim, dragul meu La Ramée!

La Ramée, care nu pricepuse nimic din exclamaţia prinţului, se apucă şi ascuţ piciorul spînzurătorii cu cea mai mare sîrguinţă.

— Acum, spuse prinţul, fă-mi o scobitură aici, în pardoseală; eu aduc osînditul.

La Ramée se lăsă într-un genunchi şi făcu o scobitură în pardoseală. În acest timp, prinţul atîrnă degrabă racul în laţ.

După aceea înfipse spînzurătoarea în mijlocul încăperii şi se porni sa rîdă cu hohote.

La Ramée rîse cu poftă şi el, deşi habar nu avea de ce rîde, iar ostaşii îi ţinură isonul.

Singur Grimaud nu rîse.

Apropiindu-se de La Ramée şi arătînd spre racul ce se legăna în laţ, Grimaud spuse:

— Cardinalul!

— Spînzurat de alteţa-sa prinţul de Beaufort! adăugă prinţul, rîzînd mai încîntat ca oricînd. Şi de jupîn Jacques-Chrysostome La Ramée, slujitor al regelui.

La Ramée scoase un strigăt de groază, se repezi şi smulse spînzurătoarea, o făcu pe loc fărîme şi aruncă totul pe fereastră. Era gata să facă la fel şi cu racul, pînă într-atît se pierduse cu firea, dar Grimaud i-l luă din mînă.

— Bun de mîncat, zise el.

Şi puse racul în buzunar.

De astă dată prinţul se bucură atîta de această scenă, încît aproape că-l iertă pe Grimaud pentru rolul pe care îl jucase. Dar mai tîrziu, peste zi, cugetă la intenţia paznicului şi, găsind că ea ascundea în fond numai răutatea, simţi o şi mai aprigă ură faţă de el.

Spre disperarea fără de margini a lui La Ramée, povestea cu racul făcu vîlvă în temniţă, ba chiar şi dincolo de zidurile ei. Domnul de Chavigny, care în adîncul inimii sale nu-l suferea deloc pe cardinal, avu grijă să povestească întîmplarea la doi-trei prieteni bine intenţionaţi şi aceştia o răspîndiră cît ai bate din palme.

Asta dădu temei domnului de Beaufort să se simtă minunat vreo două-trei zile.

În răstimpul acesta, prinţul băgase de seamă că printre ostaşii de gardă se află unul cu o mutră cumsecade, şi căută cu atît mai mult să-l cîştige de partea sa, cu cît Grimaud îi era tot mai nesuferit. Într-o dimineaţă, cînd îl prinse singur şi ajunse să-i vorbească între patru ochi, Grimaud se arătă în prag, văzu ce se petrece şi apoi, apropiindu-se respectuos apucă ostaşul de braţ.

— Ce mai vrei de la mine? se răsti domnul de Beaufort.

Grimaud îl duse pe ostaş patru paşi mai încolo şi-i arătă uşa.

— Pleacă! zise el.

Ostaşul se supuse.

— Ei, dar ma scoţi din sărite! izbucni prinţul. Am să te învăţ eu minte!

Grimaud făcu o adîncă plecăciune.

— Am să-ţi rup oasele, iscoadă! strigă prinţul, ieşindu-şi cu totul din fire.

Grimaud se înclină şi se dădu cîţiva paşi înapoi.

— Am să te strîng de gît cu mîinile mele, iscoadă! urmă prinţul.

Grimaud se înclină, trăgîndu-se îndărăt încă cîţiva paşi.

— Şi asta, zise prinţul, cugetînd că e mai bine să nu se mai amîne lucrurile, acum numaidecît.

Întinse mîinile crispate spre Grimaud, care se mulţumi să-l împingă pe ostaş afară şi să trîntească uşa după el.

În aceeaşi clipă simţi mîinile prinţului lăsîndu-i-se pe umeri ca nişte cleşti de fier; în loc să se apere sau să strige, el se mărgini să ducă încetişor degetul la buze şi, cu un fermecător zîmbet pe faţă, rosti doar atît:

— Stt!

Un asemenea gest, un asemenea zîmbet, un asemenea cuvînt era ceva atît de neobişnuit din partea lui Grimaud încît alteţa sa se opri dintr-o dată, în culmea uimirii. Grimaud se folosi de această clipă spre a scoate din căptuşeala hainei o fermecătoare scrisoare, cu pecete aristocratică, căreia îndelungata şedere într-un asemenea loc nu-i putuse răpi cu desăvîrşire parfumul şi i-o întinse prinţului fără o vorbă.

Acesta, din ce în ce mai uimit, îl lăsă pe Grimaud, luă plicul şi, recunoscînd scrisul, strigă:

— De la doamna de Montbazon?

Grimaud dădu din cap a încuviinţare. Ducele rupse plicul într-o clipită, îşi trecu mîna peste ochi, într-atît era de tulburat şi citi cele ce urmează:

„Scumpul meu prinţ,

Poţi avea deplină încredere în viteazul ce-ţi va înmîna această scrisoare, căci este valetul unui gentilom devotat nouă, care ne-a garantat pentru el, întrucît l-a slujit cu credinţă douăzeci de ani. S-a învoit să devină ajutorul paznicului dumitale şi să stea închis împreună cu dumneata la Vincennes pentru a-ţi pregăti şi înlesni fuga, pe care noi o punem la cale.

Clipa eliberării se apropie; ai răbdare şi curaj, gîndeşte-te că în ciuda timpului şi absenţei dintre noi, toţi prietenii ţi-am păstrat aceleaşi sentimente de odinioară.

A dumitale veşnic iubitoare,

MARIE DE MONTBAZON"

„P. S. Semnez cu numele întreg, căci aş da dovadă de prea multă vanitate, închipuindu-mi că, după cinci ani, m-ai mai recunoaşte după iniţiale."

Ducele rămase buimac o clipă. Ceea ce căuta zadarnic de cinci ani încheiaţi, adică un om care să-l slujească, un ajutor, un prieten, îi pica din cer în momentul cînd se aştepta mai puţin. Se uită cu uimire la Grimaud, apoi îşi întoarse ochii asupra scrisorii, pe care o citi din nou de la un cap la altul.

— Oh! Scumpă Marie! murmură el, după ce sfîrşi de citit. Va să zică pe ea am zărit-o în fundul trăsurii! Cum, se mai gîndeşte încă la mine, după cinci ani de despărţire? Drace, iată o credinţă cum nu ţi-e dat să găseşti decît în Astrrea.

Apoi se întoarse spre Grimaud.

— Şi tu, bravul meu, adăugă prinţul, te învoieşti să ne ajuţi?

Grimaud făcu semn că da.

— Pentru asta ai venit aici?

Grimaud repetă acelaşi semn.

— Şi eu care voiam să te strîng de gît! exclamă domnul de Beaufort.

Grimaud începu să zîmbească.

— Stai puţin, zise prinţul.

Şi se apucă să se scotocească prin buzunare.

— Aşteaptă, urmă el, luînd de la început scotoceala care se dovedise zadarnică. Nu trebuie să se spună că un asemenea devotament faţă de un nepot al lui Henric al IV-lea a rămas nerăsplătit.

Stăruinţa domnului de Beaufort dovedea cele mai bune intenţii din lume. Numai că una din măsurile de prevedere ce se luau la Vincennes era să nu se lase bani asupra întemniţaţilor.

Drept care, văzînd dezamăgirea prinţului, Grimaud scoase din buzunar şi-i întinse o pungă plină cu aur.

— Iată ce căutaţi, zise el.

Prinţul deschise punga, pe care vru s-o golească în mîinile lui Grimaud, dar acesta clătină din cap.

— Vă mulţumesc, monseniore, şopti el, dîndu-se înapoi. Am fost răsplătit.

Domnul de Beaufort trecea din surpriză în surpriză.

Atunci îi întinse mîna, şi Grimaud se apropie şi i-o sărută, plin de respect. Purtarea aleasă a lui Athos avusese o vădită înrîurire asupra lui Grimaud.

— Şi acum, ce trebuie să fac? întrebă prinţul.

— E unsprezece dimineaţa, rosti Grimaud. La două după-amiază monseniorul să ceară să joace o partidă în curte cu La Ramée şi, în timpul jocului, să trimită două-trei mingi peste zid.

— Bine, şi după aceea?

— După aceea... Monseniorul se va apropia de zid şi va striga la omul care curăţă şanţul să-i arunce mingile înapoi.

— Înţeleg, zise prinţul.

Chipul lui Grimaud păru să oglindească o vie mulţumire: zgîrcenia cu care vorbea de obicei ar fi preschimbat aceasta convorbire într-o adevărată caznă pentru el.

Făcu o mişcare, ca şi cum ar fi vrut să plece.

— Prin urmare, nu vrei să primeşti nimic de la mine? întrebă prinţul.

— Aş dori ca monseniorul să-mi făgăduiască ceva.

— Ce anume? Vorbeşte.

— Vedeţi, cînd vom scăpa de aici, eu voi fi mereu şi peste tot cel mai ameninţat; căci dacă monseniorul va fi prins, cel mai mare rău ce-l aşteaptă e să fie adus înapoi, dar dacă mă prind pe mine, în cel mai bun caz au să mă spînzure.

— Foarte adevărat, încuviinţă prinţul. Totul trebuie făcut întocmai aşa cum ceri, pe cinstea mea de gentilom.

— Deocamdată, zise Grimaud, n-am decît un singur lucru de cerut monseniorului: anume, să-mi facă cinstea să mă urască aşa cum mă ura şi mai înainte.

— Îmi voi da toată osteneala, făgădui prinţul.

Cineva ciocăni la uşă.

Prinţul puse scrisoarea şi punga în buzunar şi se aruncă în pat. Toată lumea ştia că în asemenea momente era copleşit de plictiseală. Grimaud se duse să deschidă: era La Ramée, care venea de la cardinal, unde se petrecuse scena pe care am povestit-o.

La Ramée se uita cercetător de jur-împrejur şi, văzînd că întemniţatul şi paznicul dînd semne că nutresc aceeaşi ură unul faţă de altul, surîse plin de mulţumire.

Apoi, întorcîndu-se spre Grimaud, îi spuse:

— Bine, prietene, bine. S-a vorbit despre tine undeva sus şi sper să ai cît de curînd noutăţi care au să-ţi fie pe plac.

Grimaud salută, străduindu-se să pară cît mai prietenos, şi plecă, aşa cum făcea de obicei atunci cînd intra superiorul său.

— Ei bine, monseniore, zise La Ramée, cu rîsul lui deschis. Tot mai sînteţi supărat pe bietul băiat?

— A, dumneata eşti, La Ramée! exclamă domnul de Beaufort. Pe cinstea mea, era şi timpul să te-arăţi. M-am aruncat pe pat şi m-am întors cu faţa la perete ca să nu fiu ispitit să-mi ţin făgăduiala şi să-l strîng de gît pe nemernicul de Grimaud.

— Mă îndoiesc totuşi că ar fi putut să spună ceva neplăcut alteţei-voastre, rosti La Ramée, făcînd o spirituală aluzie la muţenia ajutorului său.

— Ăsta-i un mut din Orient, la naiba! Era timpul să te văd, La Ramée, abia aşteptam.

— Monseniorul e prea bun cu mine, zise La Ramée măgulit.

— Da, urmă prinţul. Într-adevăr, azi mă simt atît de neîndemînatic, c-o să-ţi facă plăcere.

— Facem o partida cu mingea? întrebă La Ramée, maşinal.

— Dacă vrei.

— Sînt la ordinele monseniorului.

— Adică, dragul meu La Ramée, vorbi ducele, vrei să spui că eşti un om minunat şi că mi-aş dori să rămîn mereu la Vincennes, ca să am fericirea să-mi petrec viaţa în tovărăşia dumitale.

— Monseniore, zise La Ramée, cred că nu depinde de cardinal să vi se îndeplinească dorinţa.

— Cum asta? L-ai văzut de curînd?

— A trimis după mine azi-dimineaţă.

— Zău?! Ca să-ţi vorbească de mine?

— De cine altul vreţi să-mi vorbească? într-adevăr, monseniore, sînteţi groaza cardinalului.

Prinţul rîse cu amărăciune.

— Ah, La Ramée! oftă el. De-ai primi propunerile mele!

— Haide, monseniore, iar începem cu povestea asta. Vă daţi bine seama că nu sînteţi om de înţeles.

— La Ramée, ţi-am mai spus şi îţi repet, te-aş face bogat.

— Cu ce? În clipa cînd veţi ieşi de la închisoare, bunurile voastre vor fi confiscate.

— În clipa cînd voi ieşi din închisoare voi fi stăpînul Parisului.

— Stt! Stt! Ei bine... e oare cu putinţă să aud asemenea lucruri? Frumoasă convorbire pentru un ofiţer al regelui! Bag de seamă, monseniore, că ar trebui să mai caut un Grimaud.

— Haide, să nu mai vorbim despre asta. Va să zică ai discutat cu cardinalul despre mine? La Ramée, într-o zi cînd te va chema din nou la el, ar trebui să mă laşi să-ţi îmbrac uniforma; aş pleca în locul tău şi l-aş strînge de gît chiar dacă ar trebui să mă întorc din nou la închisoare, pe cinstea mea de gentilom.

— Văd, monseniore, că trebuie să-l chem pe Grimaud.

— Am greşit. Şi ce ţi-a spus acest animal?

— Nu mă supară cuvîntul, monseniore, mărturisi La Ramée cu un aer fin. Rimează cu cardinal. Ce mi-a spus? Mi-a spus să vă supraveghez.

— Şi pentru ce să mă supraveghezi? întrebă prinţul neliniştit.

— Pentru că un astrolog a prezis că veţi evada.

— Ah, a prezis asta un astrolog? rosti domul de Beaufort, tresărind fără să vrea.

— Oh, Doamne, da. Nătărăii ăştia de vrăjitori nu mai ştiu ce să născocească, pe cinstea mea, ca să-i scoată din minţi pe oamenii cumsecade.

— Şi ce i-ai răspuns ilustrisimei Eminenţe?

— Că dacă astrologul cu pricina ar întocmi vreun almanah, n-aş sfătui-o să-l cumpere.

— De ce?

— Fiindcă, pentru a scăpa de aici, ar trebui să vă prefaceţi în cintezoi sau sfredeluş.

— Şi, din nenorocire, ai dreptate. Haide să facem o partidă, La Ramée.

— Monseniore, cer iertare alteţei-voastre, dar trebuie să-mi acordaţi jumătate de ceas răgaz.

— Fiindcă monseniorul Mazarin se ţine mai mîndru decît dumneavoastră, cu toate că nu-i chiar de viţă nobilă, şi a uitat să mă poftească la masă.

— Ei bine, nu vrei să poruncesc să-ţi aducă să mănînci aici?

— Nu, monseniore. Trebuie să vă spun că plăcintarul de peste drum de noi, căruia i se zicea jupîn Marteau...

— Ei bine?

— Ei bine, de opt zile şi-a vîndut prăvălia unui cofetar din Paris, pe care se pare că doctorii l-au sfătuit să trăiască în aerul curat de la ţară.

— Şi ce mă priveşte asta pe mine?

— Răbdare, monseniore. Acest afurisit de plăcintar are în faţa prăvăliei o tarabă cu tot felul de bunătăţi, care te fac să-ţi lase gura apă.

— Mîncăciosule!

— Eh, Doamne, monseniore, urmă La Ramée, nu eşti mîncăcios dacă îţi place să mănînci bine. E în firea omului să caute lucrul cel mai de soi, şi atunci cînd e vorba de plăcintă, şi atunci cînd e vorba de altele. Şi păcătosul ăsta de plăcintar, trebuie să vă spun, monseniore, văzînd că mă opresc în fata tarabei lui, s-a apropiat de mine cu vorbe dulci: „Domnule La Ramée, să mă ajuţi să-i capăt de clienţi pe întemniţaţii din turn. Am luat prăvălia asta pentru că fostul stăpîn m-a încredinţat că tot castelul cumpără de la el, şi, pe cinstea mea, domnule La Ramée, de opt zile de cînd am venit aici, domnul de Chavigny nu mi-a dat prilejul să vînd măcar o prăjitură". „Eh, i-am spus, pesemne că domnul de Chavigny se teme că n-ai lucruri prea de soi." „Eu să n-am lucruri de soi?! Ei bine, domnule La Ramée, vreau să judecaţi singur, şi asta chiar acum, pe loc." „Nu pot, i-am răspuns, trebuie neapărat să mă întorc la castel." „Fie, zice, duceţi-vă, şi vă vedeţi de treburi, dacă sînteţi grăbit, dar într-o jumătate de ceas vă întoarceţi?" „Într-o jumătate de ceas?" „Da. Aţi stat la masă?" „Nu, pe cinstea mea". „Ei bine, vă aşteaptă o plăcintă şi o sticlă cu vin de Burgundia din cel vechi"... Şi înţelegeţi, monseniore, cum sînt flămînd, aş vrea, cu îngăduinţa alteţei-voastre...

Şi La Ramée se înclină.

— Du-te, dobitocule, zise prinţul. Dar ia aminte, numai jumătate de ceas.

— Monseniore, pot să-i făgăduiesc urmaşului lui jupîn Marteau că veţi tîrgui de la el?

— Da, numai să nu pună ciuperci în plăcintă; ştii doar, adăugă prinţul, ciupercile din pădurea Vincennes sînt aducătoare de moarte în familia mea.

La Ramée ieşi fără să ia în seamă aluzia prinţului şi, după cinci minute, ofiţerul de gardă trecu pragul încăperii, sub pretext că-i face prinţului cinstea să-i ţină tovărăşie, dar în realitate pentru a îndeplini ordinele cardinalului, care, precum am mai spus, să nu fie scăpat din ochi. Numai că, în aceste cinci minute cît rămăsese singur, domnul de Beaufort avusese răgaz să citească din nou scrisoarea doamnei de Montbazon, care dovedea că prietenii săi nu l-au uitat şi că sînt pe cale să-l scape din temniţă. În ce fel, nu ştia încă, dar îşi făgăduia să învingă muţenia lui Grimaud şi să-l facă să vorbească; avea cu atît mai mare încredere în el, cu cît acum îşi dădea seama de toată purtarea lui şi pricepea că toate neplăcerile pe care i le pricinuise nu urmăreau decît să scoată din capul paznicilor orice bănuială că el ar putea să cadă la înţelegere cu întemniţatul.

Acest şiretlic îl făcu să aibă o înaltă părere despre isteţimea lui Grimaud şi hotărî să se încreadă pe de-a-ntregul în el.

XXI

CE CONŢINEA PLĂCINTA URMAŞULUI LUI JUPÎN MARTEAU

După o jumătate de ceas, La Ramée se întoarse vesel şi plin de voiciune, ca un om care a mîncat bine şi, mai ales, a băut bine. Plăcinta fusese gustoasă şi vinul minunat. Vremea era frumoasă şi îngăduia partida plănuită. Jocul cu mingea la Vincennes cerea să arunci mingea cu nădejde, din care pricină se juca afară, în aer liber; nimic mai uşor pentru prinţ decît să urmeze povaţa lui Grimaud, adică să trimită mingea în şanţul ce înconjura închisoarea. Totuşi, cîtă vreme nu bătură orele două, ducele nu se arătă prea stîngaci, căci acesta era momentul hotărît. În schimb, pierdu fiecare partidă, ceea ce-l îndreptăţi să se înfurie şi, aşa cum se întîmplă de obicei în asemenea împrejurări, să facă la greşeli una după alta.

Aşa că, îndată ce bătu de două, mingile începură să zboare în şanţ, spre marea bucurie a lui La Ramée, care cîştiga cîte cincisprezece puncte de fiece dată cînd prinţul arunca mingea afară.

Treaba asta se repetă de atîtea ori, încît, ducă puţină vreme rămaseră fără mingi. La Ramée propuse să trimită pe cineva să le caute în şanţ, dar prinţul, pe bună dreptate, găsi că asta ar fi pierdere de timp şi, apropiindu-se de zid, care aici avea cel puţin cincizeci de picioare înălţime, aşa cum spusese ofiţerul, zări un om care trudea pe un petic de grădină, cum erau atîtea pe acolo, rostuite de ţărani de cealaltă parte a şanţului.

— Hei, prietene! strigă prinţul.

Omul ridică pe dată capul, şi domnul de Beaufort fu cît pe ce să scoată un ţipăt de uimire. Omul acesta, ţăranul acesta, grădinarul acesta era Rochefort, pe care prinţul îl credea la Bastilia.

— Ei, ce e? întrebă el.

— Ai bunătatea şi aruncă-ne mingile, spuse prinţul.

Grădinarul dădu din cap şi se apucă să azvîrle mingile, pe care La Ramée împreună cu cîţiva ostaşi se şi grăbiră să le adune. O minge căzu chiar la picioarele ducelui şi, cum era vădit că omul i-o aruncase lui anume, o vîrî iute în buzunar.

Apoi făcu spre grădinar un semn de mulţumire şi se întoarse la joc.

Hotărît lucru însă, prinţul avea ghinion în ziua aceea, căci mingile o apucau razna: în loc să nu iasă din spaţiul îngăduit pentru joc, două sau trei zburară îndărăt în şanţ; şi cum grădinarul nu mai era acolo ca să le azvîrle sus, rămaseră bune pierdute. Curînd, prinţul spuse că i s-a urît de atîta neîndemînare şi că nu mai are poftă să joace.

La Ramée era încîntat că a învins în chip atît de zdrobitor pe un prinţ de sînge regesc.

Prinţul se întoarse la el în odaie şi se culcă, aşa cum îşi petrecea aproape toată ziua de cînd i se luaseră cărţile.

La Ramée veni să-i ia hainele, pe motiv că sînt pline de praf şi că vrea să le scuture, dar în realitate ca să fie sigur că prinţul nu se mai duce nicăieri. Tare prevăzător om şi La Ramée!

Din fericire, prinţul avusese timp să ascundă mingea sub pernă.

De îndată ce uşa se închise, rupse învelişul mingii cu dinţii, fiindcă nu i se lăsase nici un obiect tăios, iar la masă se slujea de nişte cuţite de argint cu lama moale şi care nu tăiau nici de frică.

În minge găsi următoarea scrisoare:

„Monseniore, prietenii dumneavoastră veghează şi clipa eliberării se apropie: cereţi poimîine să mîncaţi o plăcintă făcută de noul plăcintar care ţine prăvălia în locul celui dinainte şi care nu e altul decît Noirmont, bucătarul dumneavoastră; nu tăiaţi plăcinta decît atunci cînd veţi fi singur, şi sper să rămîneţi mulţumit de ceea ce veţi găsi înăuntru.

Slujitorul veşnic credincios alteţei-voastre, la Bastilia şi pretutindeni,

CONTELE DE ROCHEFORT"

„P. S. Alteţa-voastră poate avea încredere în orice privinţă în Grimaud; e un flăcău foarte isteţ şi ne e devotat cu trup şi suflet. "

Domnul de Beaufort, care de cînd se lăsase de pictură avea iarăşi foc în odaie, arse scrisoarea, aşa cum făcuse cu multă părere de rău şi cu aceea a doamnei de Montbazon, şi se pregătea să ardă şi mingea, dar se gîndi că ar putea să-i fie de folos pentru a-i trimite un răspuns lui Rochefort.

Se oprise la timp, căci tocmai atunci intră La Ramée.

— Monseniorul are nevoie de ceva? întrebă el.

— Mi-era frig, răspunse prinţul, şi-am mai aţîţat focul. Ştie toată lumea, dragul meu, cît sînt de friguroase încăperile din turnul Vincennes. Aici ai putea să păstrezi gheaţă ori sa aduni silitră de pe pereţi. Cele în care s-au sfîrşit Puylaurens, mareşalul d'Ornano şi marele stareţ, unchiul meu, erau, vorba doamnei de Rambouillet, otravă curată.

Şi prinţul se trînti iar în pat, vîrînd mingea sub pernă. La Ramée zîmbi din vîrful buzelor. La urma urmelor, era un om cumsecade, care ajunsese să nutrească o mare afecţiune pentru ilustrul întemniţat aflat în seama sa şi ar fi fost zdrobit să i se întîmple vreo nenorocire. Or, nenorocirile ce se abătuseră pe rînd asupra celor trei bărbaţi pomeniţi de către duce nu puteau fi în nici un chip tăgăduite.

— Monseniore, zise el, n-ar trebui să vă lăsaţi pradă unor astfel de gînduri. Gîndurile astea omoară, nu silitra!

— Eh, dragul meu, replică prinţul, eşti încîntător. De-aş putea să mă duc şi eu să mănînc plăcintă şi să beau o sticlă cu vin de Burgundia la urmaşul lui jupîn Marteau, mi-ar rîde şi mie inima.

— Într-adevăr, monseniore, întări La Ramée. Are nişte plăcinte grozave şi un vin fără de pereche.

— Oricum, urmă ducele, nu-i prea greu ca vinul şi bucatele lui să treacă înaintea celor ale domnului de Chavigny.

— Ei bine, monseniore, propuse La Ramée, căzînd în capcană. Ce vă împiedică să încercaţi? De altfel, i-am făgăduit că veţi cumpăra de la el.

— Ai dreptate, spuse domnul de Beaufort. Dacă trebuie să rămîn pe vecie aici, aşa cum preasfinţia-sa Mazarin a avut bunătatea să-mi dea de înţeles, atunci trebuie să-mi creez o distracţie pentru zilele bătrîneţii, să mă fac un mîncăcios.

— Monseniore, rosti La Ramée, ascultaţi-mi sfatul: nu aşteptaţi bătrîneţea pentru asta.

„Bine, îşi zise în sinea sa ducele de Beaufort, orice om, ca să-şi piardă inima şi sufletul, trebuie să fi primit în dar de la cel de sus unul din cele şapte păcate de căpetenie dacă nu chiar două; al lui jupîn La Ramée, mi se pare că e lăcomia. Fie, să ne folosim de asta." Şi adăugă cu glas tare:

— Ei bine, dragul meu La Ramée, poimîine e sărbătoare?

— Da, monseniore, sînt Rusaliile.

— Vrei să-mi dai o lecţie poimîine?

— Ce fel de lecţie?

— De lăcomie.

— Bucuros, monseniore.

— Dar o lecţie între patru ochi. Trimitem ostaşii să mănînce la popota domnului de Chavigny şi facem aici o masă, asupra căreia te las să hotărăşti în totul.

— Hm! mormăi La Ramée.

Propunerea era ispititoare, dar La Ramée, orice ar fi gîndit cardinalul de rău despre el, era un motan bătrîn, care ştia toate capcanele în care putea să-l atragă un întemniţat. „Domnul de Beaufort, cugeta el, are la îndemînă patruzeci de mijloace de evadare. Oare masa asta nu ascundea vreo capcană?"

Rămase pe gînduri o clipă. Rezultatul chibzuielilor sale fu că avea să poruncească singur bucatele şi vinul – prin urmare, nici un praf nu va fi presărat în bucate şi nici o licoare turnată în vin.

Nici pomeneală să-i dea prin minte prinţului să-l îmbete, şi el pufni în rîs numai cît se gîndi la asta. Apoi îi veni o idee care împăcă totul. Ducele urmărise cu destulă nelinişte monologul lăuntric al lui La Ramée, în măsura în care putuse să i-l citească pe faţă; în cele din urmă, chipul paznicului se lumină.

— Ei bine, întrebă domnul de Beaufort, primeşti?

— Da, monseniore, cu o condiţie.

— Care?

— Grimaud să ne servească la masă.

Nimic nu putea să pricinuiască o mai mare mulţumire prinţului. Totuşi avu tăria să ia un aer din cale-afară de posomorît.

— La dracu cu Grimaud ăsta al tău! exclamă el. O să-mi strice tot cheful.

— Am să-i poruncesc să stea toată vremea în spatele alteţei-voastre şi, cum nu scoate o vorbă, alteţa-voastră n-are să-l vadă, nici n-are să-l închipuie că se află la o sută de leghe.

— Dragul meu, spuse ducele, văd cum nu se poate mai limpede, ştii ce? Că nu ai încredere în mine.

— Monseniore, poimîine sînt Rusaliile.

— Ei, şi! Ce am eu cu Rusaliile? Te temi cumva să nu coboare sfîntul duh, în chip de limbă de foc, şi să-mi deschidă uşile temniţei?

— Nu, monseniore, dar v-am povestit ce-a prezis afurisitul acela de vrăjitor.

— Şi ce-a prezis?

— Că n-are să treacă ziua de Rusalii, fără ca alteţa-voastră să nu scape de la Vincennes.

— Prin urmare, crezi în vrăjitori? Nătărăule!

— Mie, nici atîtica nu-mi pasă! zise La Ramée, şi îşi trosnea degetele. Dar monseniorului Giulio îi pasă! Ca italian, e superstiţios.

Ducele ridică din umeri.

— Ei bine, fie! se învoi el, cu o bunătate desăvîrşit jucată. Îl accept pe Grimaud, fiindcă altfel îmi dau seama că n-am mai isprăvi niciodată; dar nu mai vreau pe nimeni afară de Grimaud. Tu te îngrijeşti de toate. Porunceşti pentru masă orice pofteşti; singurul lucru pe care îl doresc eu e o plăcintă ca aceea de care mi-ai vorbit. Plăcinta asta o comanzi anume pentru mine, ca urmaşul lui moş Marteau să se întreacă pe sine; totodată făgăduieşte-i că voi cumpăra de la el nu numai pe timpul cît voi sta în temniţă, dar mai cu seamă din clipa cînd voi scăpa de aici.

— Credeţi deci ca veţi scăpa? întrebă La Ramée.

— De, ar trebui! izbucni prinţul drept răspuns. Chiar dacă asta n-o să se întîmple decît la moartea lui Mazarin; tot sînt mai tînăr cu cincisprezece ani decît el. Adevărat, adăugă apoi, surîzînd. La Vincennes viaţa se trece mai iute.

— Monseniore! rosti La Ramée. Monseniore!

— Sau mori mai devreme, îşi întregi vorba domnul de Beaufort, ceea ce e totuna.

— Monseniore, zise La Ramée, mă duc să mă îngrijesc de pregătirea bucatelor pentru masă.

— Şi crezi că scoţi ceva dintr-un elev ca mine?

— Nădăjduiesc, monseniore, răspunse La Ramée.

— Dacă am să-ţi las timp, murmură prinţul.

— Ce spune monseniorul?

— Monseniorul spune să nu cruţi punga cardinalului, care a avut bunătatea să ia în seama sa grija de a vedea de hrana noastră.

La Ramée se opri la uşă.

— Pe cine doreşte monseniorul să-l trimit încoace?

— Pe oricine, afară de Grimaud.

— Atunci, pe ofiţerul de gardă?

— Cu jocul de şah.

— Bine.

Şi La Ramée plecă.

După cinci minute intră ofiţerul de gardă, şi prinţul de Beaufort părea adîncit cu desăvîrşire în sublimele combinaţii ale unui şah-mat.

De neînchipuit cîte gînduri, cîtă tulburare aduce un semn, un cuvînt, o nădejde în asemenea împrejurări. Prinţul se afla de cinci ani încheiaţi în temniţă, şi o privire aruncată îndărăt făcea să i se pară aceşti cinci ani, deşi se scurseseră cu încetineală de melc, mai puţin lungi decît cele două zile, decît cele patruzeci şi opt de ore care îl mai despărţeau de clipa hotărîtă pentru evadare.

Apoi, mai era ceva care îl frămînta cumplit: anume, felul cum se vor petrece lucrurile. I se dăduseră nădejdi de izbîndă, dar i se ascunseseră amănuntele, nu ştia ce avea să conţină misterioasa plăcintă. Ce prieteni îl aşteptau? Aşadar, după cinci ani de temniţă mai avea încă prieteni? În acest caz era un prinţ tare norocos.

Uita că, în afară de prieteni, o femeie îşi amintise de el, ceea ce era cu mult mai rar; adevărat, poate că nu-i rămăsese credincioasă în totul, dar nu-l da uitării, ceea ce înseamnă mult.

Erau atîtea motive care dădeau temei frămîntărilor prinţului; din pricina asta se petrecu şi la şah ceea ce se petrecuse la jocul cu mingea: domnul de Beaufort făcu boacăne peste boacăne, şi ofiţerul îl învinse la rîndul său, acum, seara, aşa cum La Ramée îl învinsese de dimineaţă.

Aceste repetate înfrîngeri se dovediră însă de folos: mulţumită lor, prinţul se pomeni că s-a făcut opt seara, ceea ce însemna trei ceasuri cîştigate. Venea noaptea şi odată cu ea, somnul.

Astfel, prinţul mai scăpa de gînduri: dar somnul e o divinitate plină de toane, şi tocmai atunci cînd îl chemi, se lasă aşteptat. Domnul de Beaufort se perpeli pînă la miezul nopţii în aşternut, ca sfîntul Laurent pe grătar. Abia tîrziu adormi.

Se deşteptă de cum se crăpă de ziuă. Avusese nişte vise fantastice: se făcea că i-au crescut aripi şi în chipul cel mai firesc a vrut să zboare; la început, aripile l-au susţinut de minune, dar cînd a ajuns la oarecare înălţime, acest ciudat sprijin l-a părăsit dintr-o dată, aripile s-au frînt şi el s-a rostogolit într-un abis fără de fund. Se trezise cu fruntea brobonită de sudoare, zdrobit ca şi cum într-adevăr s-ar fi prăbuşit din înaltul văzduhului.

Apoi îl fură somnul, ca să se rătăcească din nou într-un vălmăşag de vise, unele mai prăpăstioase decît altele. Abia închise ochii, şi cugetul său, năzuind spre o singură ţintă – evadarea – se avîntă din nou spre această evadare. Acum i se năzări altceva: descoperise un tunel prin care putea să iasă de la Vincennes şi pornise prin acel tunel. Grimaud mergea înaintea lui cu o făclie în mînă; treptat-treptat, trecerea se îngusta, totuşi îşi continua calea; în cele din urmă, tunelul deveni atît de strîmt, încît fugarul încercă zadarnic să înainteze: zidurile se apropiau şi-l strîngeau între ele, el făcea nişte sforţări nemaipomenite să meargă înainte, dar lucrul se dovedea cu neputinţă, şi totuşi îl vedea în depărtare pe Grimaud, mergînd cu făclia în mînă; voia să-l strige ca să-l ajute să scape din strîmtoare, însă nu era în stare să scoată o vorbă. Atunci, în celălalt capăt al tunelului, acela de unde venise, auzi paşii urmăritorilor, şi paşii se apropiau fără încetare, era descoperit şi nu-i mai rămînea nici o nădejde să fugă. Zidurile păreau înţelese cu duşmanii lui şi-l strîngeau tot mai aprig, cu cît mai aprig voia el să fugă; în cele din urma, auzi vocea lui La Ramée, apoi îl şi zări. La Ramée întinse mîna, îi puse această mînă pe umăr şi începu să rîdă în hohote; fu prins şi dus în încăperea scundă şi boltită unde pieriseră mareşalul d'Ornano, Puylarens şi unchiul său; cele trei morminte erau acolo, ca trei gheburi, şi a patra groapă gata săpată nu aştepta decît un cadavru.

Aşa că, atunci cînd se trezi, prinţul făcu cel puţin atîtea sforţări să rămînă treaz cîte făcuse ca să adoarmă; şi cînd La Ramée intră pe uşă, îl găsi atît de palid şi de istovit, încît îl întrebă dacă nu cumva e bolnav.

— Într-adevăr, glăsui unul dintre ostaşii care dormiseră în odaie şi care nu putuse să închidă ochii, chinuit de o durere de dinţi căpătată din pricina umezelii. Monseniorul a avut o noapte zbuciumată şi de două-trei ori a strigat în somn după ajutor.

— Ce aveţi, monseniore? întrebă La Ramée.

— Ah, tu eşti, nătărăule?! zise prinţul. Tu, care mi-ai împuiat capul ieri cu gogomăniile tale despre fuga din închisoare, încît am visat că am evadat de aici şi, evadînd, mi-am frînt gîtul.

La Ramée rîse din toată inima.

— Vedeţi, monseniore, rosti el. Ăsta e un semn ceresc. Nădăjduiesc că monseniorul nu va săvîrşi niciodată asemenea nesăbuinţe decît în vis.

— Şi ai dreptate, dragul meu La Ramée, încuviinţă prinţul, ştergîndu-şi sudoarea care încă îi mai şiroia pe frunte, deşi se deşteptase de atîta vreme. Nu vreau să mă mai gîndesc decît la mîncare şi la băutură.

— Stt! făcu La Ramée.

Şi, sub un pretext oarecare, trimise ostaşii afară, unul după altul.

— Ei bine? întrebă prinţul, atunci cînd rămaseră singuri.

— Ei bine, am poruncit totul pentru masă! spuse La Ramée.

— Oho! exclamă prinţul. Şi ce bucate o să avem? Ia să vedem, domnule majordom.

— Monseniorul a făgăduit să aibă încredere în mine.

— Dar plăcintă vom avea?

— Se înţelege! Una cît roata carului.

— Făcută de urmaşul lui moş Marteau?

— Întocmai.

— Şi i-ai spus că e pentru mine?

— I-am spus.

— Şi el ce-a zis?

— Că-şi va da toată osteneala ca să mulţumească pe alteţa-voastră.

— Straşnic! exclamă prinţul, frecîndu-şi mîinile.

— Tii, monseniore! se miră La Ramée. Ce mîncăcios v-aţi făcut! În cinci ani, nu v-am văzut niciodată atît de fericit ca-n clipa asta.

Prinţul îşi dădu seama că şi-a cam pierdut stăpînirea de sine: dar tocmai atunci, ca şi acum ar fi ascultat la uşă şi-ar fi înţeles că gîndurile lui La Ramée trebuie neîntîrziat abătute în altă parte, Grimaud se arătă în prag şi îi făcu semn ofiţerului că are să-i spună ceva.

La Ramée se apropie de Grimaud, care îi vorbi în şoaptă. În acest timp, prinţul îşi veni în fire.

— I-am spus acestui om că nu are voie să intre aici fără încuviinţarea mea, rosti el.

— Monseniore, interveni La Ramée, trebuie să-l iertaţi, eu l-am chemat.

— Şi de ce l-ai chemat, de vreme ce ştii că nu pot să-l sufăr?

— Monseniorul să-şi amintească de înţelegerea noastră, spuse La Ramée. Grimaud urmează să ne servească masa aceea grozavă. Monseniorul a uitat de paznicul nostru?

— Nicidecum. Am uitat doar de Grimaud.

— Monseniorul ştie că fără el nu se poate.

— Bine, fă aşa cum vrei.

— Vino încoace, băiatule, începu La Ramée, şi ascultă ce-ţi spun.

Grimaud se aproprie cu o mutră din cale-afară de posomorîtă. La Ramée continuă:

— Monseniorul îmi face cinstea să mă invite să luăm mîine seară masa împreună, numai eu cu dînsul.

Grimaud făcu un semn, care voia să spună că nu pricepe în ce măsură îl priveşte asta pe el.

— Ba da, ba da, stărui La Ramée. Dimpotrivă, te priveşte, fiindcă o să ai cinstea să ne serveşti chiar tu, fără să mai socotesc că, dacă cu toată pofta de mîncare şi cu toată setea noastră, va rămîne ceva prin talere, ori pe fundul sticlelor, asta ţi se cuvine ţie.

Grimaud se înclină în semn de mulţumire.

— Şi acum, monseniore, încheie La Ramée, cer iertare alteţei voastre: se pare că domnul de Chavigny va lipsi pentru cîteva zile şi m-a prevenit că vrea să-mi dea unele ordine înainte de plecare.

Prinţul încercă să schimbe o privire cu Grimaud, dar el parcă nici nu-l vedea.

— Du-te, zise prinţul către La Ramée şi întoarce-te cît mai curînd.

— Monseniorul vrea cumva să-şi ia revanşa la partida de ieri? Grimaud dădu foarte uşor din cap, de sus în jos.

— Da, zise prinţul. Dar ia aminte, dragul meu La Ramée, zilele trec, nu seamănă una cu alta, aşa că azi sînt hotărît să te bat măr.

La Rainée ieşi: Grimaud îl urmări cu privirea fără să se clintească din loc şi, cînd văzu că uşa s-a închis, scoase la iveală din buzunar un creion şi o bucată de hîrtie.

— Scrieţi, monseniore, spuse el.

— Ce trebuie să scriu?

Grimaud ridică un deget şi îi dictă:

„ Totul e pregătit pentru mîine seară, fiţi la post între ceasurile şapte şi nouă, aduceţi doi cai gata înşeuaţi, noi vom coborî prin prima fereastră a galeriei".

— Mai departe? zise ducele

— Mai departe, monseniore? făcu Grimaud cu mirare. Semnaţi.

— Şi asta-i tot?

— Ce vreţi mai mult, monseniore? întrebă Grimaud, căruia nu-i plăcea de fel polologhia.

Prinţul semnă.

— Acum spuneţi-mi, monseniore, urmă Grimaud, aţi pierdut cumva mingea?

— Care minge?

— Cea cu scrisoarea.

— Nu, m-am gîndit că s-ar putea să ne fie de folos. Iat-o.

Şi prinţul scoase mingea de sub pernă şi i-o întinse.

Grimaud zîmbi cu cel mai plăcut zîmbet de care era el în stare.

— Ei bine? întrebă prinţul.

— Ei bine, monseniore, răspunse Grimaud, eu ascund biletul în minge, o cos la loc şi dumneavoastră, în timpul jocului, trimiteţi-o în şanţ.

— Şi dacă se pierde?

— Stă cineva acolo ca să o vadă şi să o ia.

— Un grădinar? întrebă ducele.

Grimaud făcu un semn de încuviinţare.

— Acelaşi grădinar de ieri?

Grimaud repetă semnul.

— Aşadar, contele de Rochefort?

Grimaud repetă semnul pentru a treia oară.

— Haide, glăsui prinţul, dă-mi cel puţin cîteva amănunte despre fuga noastră.

— N-am dezlegare s-o fac înainte de-a sosi clipa.

— Cine sînt cei care mă vor aştepta de cealaltă parte a şanţului?

— Nu ştiu nimic, monseniore.

— Spune-mi măcar ce-o să conţină acea faimoasă plăcintă, dacă nu vrei să-mi ies din minţi.

— Monseniore, vorbi Grimaud, în plăcintă vor fi două pumnale, o scară de frînghie şi o pară-căluş.

— Bun, înţeleg.

— Monseniorul îşi dă seama că avem la îndemînă tot ce ne trebuie.

— Noi vom lua pumnalele şi scara, zise domnul de Beaufort.

— Iar pe La Ramée îl silim să mănînce para, răspunse Grimaud.

— Dragul meu Grimaud, rosti prinţul, eşti cam zgîrcit la vorbă, dar ce-i al tău e al tău: cînd vorbeşti, ţi-e gura aurită.

XXII

O AVENTURĂ A MARIEI MICHON

Cam în aceeaşi perioadă de vreme în care prinţul de Beaufort şi Grimaud urzeau aceste planuri de evadare, doi călăreţi, urmaţi la cîţiva paşi de un slujitor, intrau în Paris pe o stradă a suburbiei Saint-Marcel. Aceşti doi călăreţi erau contele de La Fère şi vicontele de Bragelonne.

Tînărul venea pentru prima oară la Paris, şi Athos nu se dovedea prea îngăduitor faţă de capitală, vechea sa prietenă, arătîndu-i tocmai această parte a oraşului. Hotărît lucru, ultimul sătuc din provincia Touraine era mai plăcut la vedere decît era Parisul înspre Blois. Şi, spre ruşinea acestui oraş atît de lăudat, trebuie spus că nu-l mişcă decît prea puţin pe tînărul călător.

Athos îşi păstra aerul său senin şi nepăsător de totdeauna.

Ajunşi la Saint-Médard, Athos, care slujea de călăuză în acest nesfîrşit labirint tovarăşului său de drum, apucă pe strada Postes, apoi pe Estrapade, apoi pe Fossés-Saint-Michel şi apoi pe strada Vaugirard. Ieşind în strada Férou, drumeţii porniră în lungul ei.

Cam pe la jumătatea străzii, Athos ridică ochii surîzînd şi arătă tînărului o casă cu înfăţişare liniştită.

— Uite, Raoul, zise el, în casa asta am petrecut şapte din cei mai dulci şi mai cruzi ani ai vieţii mele.

Tînărul surîse şi el şi salută casa. Iubirea lui Raoul faţă de ocrotitorul său se manifesta în orice împrejurare.

În ce-l priveşte pe Athos, am mai spus, afară doar de vechile-i amintiri ostăşeşti, Raoul era nu numai tot ce îndrăgea el pe lume, ci şi singura ţintă a simţămintelor sale, aşa că înţelegem cît de duios şi de adînc putea să iubească de astă dată inima lui Athos.

Cei doi călători se opriră în strada Vieux-Colombier, la hanul „La Vulpea Verde". Athos cunoştea hanul de multă vreme, venise aici cu prietenii de sute de ori, dar în douăzeci de ani se petrecuseră mari schimbări, începînd cu schimbarea stăpînilor.

Drumeţii încredinţară caii slugilor şi, cum erau cai de soi, cerură să fie îngrijiţi cu cea mai mare băgare de seamă, să nu li se dea decît paie şi ovăz, şi să li se spele pieptul şi picioarele cu vin călduţ. Făcuseră douăzeci de leghe peste zi. Se îngrijiră mai întîi de cai, cum se cuvine să facă nişte adevăraţi cavaleri, apoi cerură două odăi pentru ei.

— Du-te şi puneţi în orînduială hainele, Raoul, zise Athos. Vreau să te prezint cuiva.

— Astăzi, domnule? întrebă tînărul.

— Într-o jumătate de ceas.

Tînărul salută. Poate că, mai puţin deprins cu oboseala decît Athos, care părea de fier, i-ar fi plăcut să se scalde în Sena, despre care auzise vorbindu-se atît, ţinînd cu tot dinadinsul să se încredinţeze că nu se asemuieşte nici pe departe cu Loire, şi apoi să se culce; dar contele de La Fère îi ceruse un anume lucru şi nu-i rămînea decît să se supună.

— Să nu uit, Raoul, zise Athos. Caută să arăţi cît mai chipeş.

— Nădăjduiesc, domnule, că nu e vorba de însurătoare, surîse tînărul. Ştiţi făgăduiala ce mă leagă de Louise.

Athos surîse şi el.

— Nu, fii liniştit, cu toate că tocmai unei femei vreau să te prezint.

— Unei femei? întrebă Raoul.

— Da, şi chiar doresc să o îndrăgeşti.

Tînărul îl privi cu nelinişte, dar zîmbetul lui Athos îl linişti pe dată.

— Cîţi ani are? întrebă vicontele de Bragelonne.

— Dragul meu Raoul, rosti Athos, asta nu se întreabă niciodată, învaţă o dată pentru totdeauna. Cînd poţi să citeşti vîrsta unei femei pe chipul ei, nu are rost să întrebi; iar cînd nu poţi, este indiscret.

— E frumoasă?

— Acum şaisprezece ani era socotită nu numai cea mai frumoasă, dar şi cea mai graţioasă femeie din Franţa.

Acest răspuns îl linişti pe deplin pe viconte. Athos nu putea să plănuiască nimic între el şi o femeie socotită drept cea mai frumoasă şi cea mai graţioasă femeie din Franţa, cu un an înainte de a fi venit el pe lume.

Se retrase deci în odaia sa şi, cu acea cochetărie care prinde atît de bine pe cei tineri, căută să împlinească cerinţele lui Athos, adică să arate cît mai chipeş cu putinţă. Lucru lesne, căci natura fuse darnică cu el.

Cînd se întoarse, Athos îl întîmpină cu acel zîmbet părintesc cu care îl întîmpina odinioară pe d'Artagnan, dar care vădea şi mai adîncă iubire pentru Raoul. Athos îi cercetă cu privirea picioarele, mîinile şi părul – aceste trei semne ale obîrşiei sale. Părul negru era pieptănat cu cărare la mijloc, cum se purta pe acea vreme, şi cădea în inele pe umeri, încadrîndu-i faţa smeadă; mănuşile de căprioară, cenuşii ca şi pălăria, desenau o mînă fină şi elegantă, în timp ce cizmele, de aceeaşi culoare ca mănuşile şi pălăria, strîngeau un picior care părea al unui copil de zece ani.

— Haidem! murmură Athos. Şi dacă nu va fi mîndră de el, înseamnă că e din cale-afară de pretenţioasă.

Era trei după-amiază, adică tocmai vremea potrivită pentru vizite. Cei doi călători porniră pe strada Grenelle, apucară apoi pe strada Rosiers, ieşiră în strada Saint-Dominique, şi se opriră în faţa unui castel măreţ, aflat peste drum de Jacobins, cu blazonul familiei Luynes deasupra intrării.

— Am ajuns, zise Athos.

Intră cu pas hotărît şi îndrăzneţ, ceea ce dovedi elveţianului de pază că oaspetele care intra are dreptul să se poarte astfel. Urcă treptele peronului şi, adresîndu-se unui lacheu într-o livrea scumpă, întrebă dacă doamna ducesă de Chevreuse poate fi văzută şi dacă poate să primească pe contele de La Fère.

După o clipă, lacheul se întoarse şi spuse că, deşi doamna ducesă de Chevreuse nu avea cinstea sa cunoască pe domnul conte de La Fère, îl ruga să poftească.

Athos porni în urma lacheului, care îl făcu să străbată un lung şir de încăperi şi, în sfîrşit, se opri în faţa unei uşi închise. Erau într-un salon. Athos făcu semn vicontelui de Bragelonne să rămînă pe loc.

Lacheul deschise uşa

Doamna de Chevreuse, de care am vorbit atît de des în povestirea celor Trei Muşchetari, fără să fi găsit însă prilejul să o aducem în scenă, trecea drept încă o femeie foarte frumoasă. Într-adevăr, cu toate că în acea vreme avea patruzeci şi patru sau patruzeci şi cinci de ani, abia părea de treizeci şi opt treizeci şi nouă; îşi păstrase minunatul păr bălai, ochii mari, vii şi inteligenţi, pe care intriga îi deschisese şi dragostea îi închisese de atîtea ori, mijlocul de nimfă, încît, dacă o vedeai din spate, părea şi acum fetişcana care sărea cu Anna de Austria şanţul de la Tuileries, lipsind astfel, în 1683, coroana Franţei de un moştenitor.

În rest, era aceeaşi făptură zvăpăiată, care pusese iubirilor ei o pecete originală, încît acestea deveniseră aproape reprezentative pentru familia sa.

Se afla într-un mic alcov, a cărui fereastră dădea spre grădină. Alcovul, după moda statornicită de doamna de Rambouillet cînd îşi clădise palatul, era tapetat cu un fel de damasc albastru, cu flori trandafirii şi frunze de aur. Era o mare cochetărie pentru o femeie de vîrsta doamnei de Chevreuse să primească într-un asemenea alcov, şi mai cu seamă aşa cum se afla ea în acea clipă, adică întinsă pe o canapea şi cu capul rezemat de tapet.

Ţinea în mînă o carte întredeschisă, sprijinindu-şi braţul pe o pernă.

La vestirea lacheului se ridică puţin şi întinse curioasă capul.

Athos se arătă în prag.

Purta veşminte de catifea violetă, cu ceaprazuri la fel; găitanele de argint luceau, nici o broderie de aur nu-i împodobea mantia şi o simplă pană viorie stătea prinsă la pălăria-i neagră.

În picioare avea cizme din piele neagră, iar de cingătoarea-i strălucitoare atîrna acea spadă cu mîner superb, pe care Porthos o admirase odinioară de atîtea ori în strada Férou şi pe care Athos nu se îndurase să i-o împrumute nici măcar o singură dată. Gulerul răsfrînt al cămăşii era dintr-o superbă dantelă; alta la fel cădea peste carîmbii cizmelor.

Cel care se anunţase astfel, sub un nume cu desăvîrşire necunoscut doamnei de Chevreuse, părea de viţă nobilă, încît ea se ridică pe jumătate şi cu un gest plin de graţie îl pofti să ia loc lîngă dînsa.

Athos se înclină şi se supuse. Lacheul tocmai voia să iasă, dar Athos îi făcu semn sa rămînă.

— Doamnă, spuse el către ducesă. Am cutezat să mă înfăţişez la palatul vostru, fără a vă fi cunoscut; şi am izbutit, căci aţi avut bunăvoinţa să mă primiţi. Cutez acum să vă rog a-mi acorda o întrevedere de jumătate de ceas.

— Dorinţa vă e îndeplinită, domnule, răspunse doamna de Chevreuse cu cel mai încîntător surîs.

— Numai că asta nu e totul, doamnă! O, sînt un mare ambiţios, ştiu, dar întrevederea ce vă cer e o întrevedere între patru ochi, şi aş avea cea mai vie dorinţă să nu fiu tulburat.

— Nu sînt acasă pentru nimeni, rosti ducesa de Chevreuse către lacheu. Poţi pleca.

Lacheul ieşi. Urmă un răstimp de tăcere în care aceşti doi oameni, care îşi dădură seama din prima clipă că sînt egali, se cercetară cu privirea fără pic de stinghereală, nici dintr-o parte, nici din cealaltă.

Ducesa de Chevreuse rupse cea dintîi tăcerea.

— Ei bine, domnule, surîse ea, nu vedeţi că aştept cu nerăbdare?

— Iar eu, doamnă, vă privesc cu admiraţie, răspunse Athos.

— Domnule, spuse doamna de Chevreuse, trebuie să mă iertaţi, dar aş vrea să ştiu cu cine vorbesc. Sînteţi un om de la curte, fără nici o îndoială, şi totuşi nu v-am văzut niciodată la curte. Aţi ieşit cumva de la Bastilia?

— Nu, doamnă, răspunse Athos cu un zîmbet. Dar poate sînt pe cale să ajung acolo.

— Ah, în acest caz spuneţi-mi repede cine sînteţi şi plecaţi, glumi ducesa cu acel aer poznaş care o prindea atît de bine. Şi aşa, sînt destul de compromisă.

— Cine sînt, doamnă? Vi s-a spus numele meu, contele de La Fère. Numele acesta nu l-aţi auzit niciodată. Odinioară purtam un alt nume, pe care l-aţi auzit poate, dar pe care l-aţi uitat, cu siguranţă.

— Spuneţi-l, domnule.

— Odinioară, rosti contele de La Fère, mă numeam Athos.

Doamna de Chevreuse deschise ochii mari, plini de uimire. Era vădit, cum bănuise şi contele, că acest nume nu i se ştersese cu totul din minte, deşi era pierdut printre vechi amintiri.

— Athos?! repetă ea. Staţi puţin...

Şi îşi cuprinse fruntea în palme, ca pentru a sili miile de gînduri ce i se perindau prin minte să se oprească o clipă în loc, spre a vedea lămurit în şuvoiul lor strălucitor şi pestriţ.

— Vreţi să vă ajut, doamnă? zise Athos, zîmbind.

— Desigur, încuviinţă ducesa care şi obosise căutînd. Cu plăcere.

— Acest Athos era prieten cu trei tineri muşchetari, anume d'Artagnan, Porthos şi...

Athos tăcu.

— Şi Aramis! spuse cu însufleţire ducesa.

— Şi Aramis, întocmai, continuă Athos. Aşadar, n-aţi dat uitării cu totul acest nume?

— Nu, răspunse ea. Bietul Aramis! Era un fermecător gentilom, elegant, discret şi scria versuri minunate. Cred că a sfîrşit rău, adăugă ea.

— Cît se poate de rău: s-a făcut abate.

— Ah, ce nenorocire! exclamă doamna de Chevreuse, jucîndu-se nepăsătoare cu evantaiul. Vă mulţumesc, domnule.

— Pentru ce, doamnă?

— Mi-aţi reînviat în suflet una dintre cele mai plăcute amintiri din tinereţe.

— Mi-aţi îngădui, atunci, să vă mai amintesc ceva? întrebă Athos.

— Ceva în legătură cu asta?

— Da şi nu.

— Fie, încuviinţă doamna de Chevreuse, continuaţi. Din partea unui om ca dumneavoastră sînt gata să primesc orice.

Athos se înclină.

— Aramis, urmă el, era prieten cu o tînără croitoreasă din Tours.

— O tînără croitoreasă din Tours? murmură doamna de Chevreuse.

— Da, o verişoară de-a lui, numită Marie Michon.

— Ah, o cunosc! exclamă doamna de Chevreuse. Verişoară căreia i-a scris pe cînd se găsea la asediul oraşului La Rochelle, ca să o prevină de complotul ce se urzea împotriva bietului Buckingham.

— Întocmai, întări Athos. Vreţi să-mi îngăduiţi a vă vorbi de ea?

Doamna de Chevreuse se uită la Athos.

— Da, numai să nu o vorbiţi de rău.

— Aş fi un ingrat, zise Athos, şi în ochii mei nerecunoştinţa nu apare ca un cusur sau ca o crimă, ci ca un viciu, ceea ce e mult mai rău.

— Dumneavoastră, ingrat faţă de Marie Michon, domnule? se miră doamna de Chevreuse, încercînd să citească în ochii lui Athos. Dar cum s-ar putea una ca asta? Dumneavoastră n-aţi cunoscut-o niciodată.

— Ei, doamnă, cine ştie! făcu Athos. Există o zicală în popor, cum că munte cu munte se întîlneşte, darămite om cu om, şi zicalele poporului sînt uneori neînchipuit de adevărate.

— Oh, continuaţi, domnule, continuaţi! îl îndemnă cu însufleţire doamna de Chevreuse. Nici nu ştiţi cît de plăcută e pentru mine această convorbire.

— Mă încurajaţi, mărturisi Athos. Aşadar, să-mi urmez povestea. Această verişoară a lui Aramis, această Marie Michon, această tînără croitoreasa, în sfîrşit, în ciuda faptului că nu era de o obîrşie înaltă, avea cele mai straşnice relaţii cu lumea mare; vorbea despre cele mai nobile doamne de la curte numindu-le prietenele ei, şi însăşi regina, atît de mîndră cum e, prin îndoita-i obîrşie austriacă şi spaniolă, nu pregeta să-i spună sora ei.

— Vai! suspina doamna de Chevreuse, cu o umbră de zîmbet şi o uşoară încruntare a sprîncenelor, aşa cum numai ea ştia să se încrunte. Lucrurile s-au schimbat mult de atunci.

— Şi regina avea dreptate, continuă Athos, fiindcă fiinţa aceasta îi era nespus de devotată, devotată pînă la a-i sluji drept intermediară cu fratele său, regele Spaniei.

— Ceea ce i se pune astăzi în seamă ca o mare crimă, rosti ducesa.

— Încît cardinalul, reluă Athos, adevăratul, celălalt cardinal, hotărî într-o bună dimineaţă să o aresteze pe biata Marie Michon şi să o ducă sub pază la castelul Loches. Din fericire, lucrurile nu se putură face atît de tainic, încît să nu prindă nimeni de veste; împrejurarea era apoi prevăzută: dacă pe Marie Michon o ameninţa vreo primejdie, regina trebuia să trimită o carte de rugăciuni legată în catifea verde.

— Întocmai, domnule! Ştiţi totul.

— Şi într-o dimineaţă se pomeni cu cartea cea verde, adusă de prinţul de Marcillac. Nu avea timp de pierdut. Pe Marie Michon şi o fată de ajutor a ei anume Ketty, le prindea de minune straiul bărbătesc. Prinţul găsi pentru ea un costum de cavaler, iar pentru Ketty unul de lacheu, le făcu rost de doi cai straşnici şi cele două fugare plecară în grabă din Tours, îndreptîndu-se spre Spania; tremurau la cel mai mic zgomot, apucau numai pe drumuri lăturalnice, fiindcă pe cele mari nu îndrăzneau să se arate şi să ceară găzduire, atunci cînd nu întîlneau în cale vreun han.

— Într-adevăr, chiar aşa a fost! exclamă doamna de Chevreuse, bătînd din palme uimită. Pe drept cuvînt ar fi ciudat dacă...

Şi tăcu.

— Dacă aş merge pe urmele celor două fugare pînă la capătul călătoriei lor? întrebă Athos. Nu, doamnă, nu vă voi răpi timpul cu asta; le vom însoţi doar pînă într-un sătuc din provincia Limousin, aflat între Tulle şi Angoulême, un sătuc numit Roche-l'Abeille.

Doamna de Chevreuse scoase un strigăt de surpriză şi se uită la Athos cu o uimire care îl făcu să zîmbească pe muşchetarul de odinioară.

— Aşteptaţi, doamnă, urmă Athos. Ceea ce mi-a rămas să vă spun e şi mai ciudat decît ceea ce v-am spus pînă acum.

— Domnule, murmură doamna de Chevreuse, vă socotesc un vrăjitor şi mă aştept la orice; dar într-adevăr... ce-are a face, vă ascult.

— De astă dată, ziua fusese lungă şi obositoare; se lăsase frig; era 11 octombrie; satul nu avea han şi nici castel, casele ţăranilor erau sărăcăcioase şi murdare, iar Marie Michon era o persoană foarte aleasă; ca şi regina, sora ei, era deprinsă cu rufărie fină şi curăţenie; hotărî deci să ceară găzduire preotului.

Athos făcu o pauză.

— Ah, continuaţi! zise ducesa. V-am prevenit doar că mă aştept la orice.

Cele două călătoare bătură la poartă; era tîrziu, preotul, care se culcase, le strigă să intre şi ele intrară, căci poarta nu era zăvorîtă. Prin sate, lumea era foarte încrezătoare. O lampă ardea în odaia unde se află preotul. Marie Michon, care avea înfăţişarea celui mai chipeş cavaler din lume, crăpă uşa, vîrî capul înăuntru şi ceru găzduire. „Bucuros, tinere cavaler, zise preotul, dacă te mulţumeşti cu ce-a mai rămas de la masă şi cu jumătate din odaia mea". Cele două călătoare se sfătuiră o clipă; preotul le auzi pufnind în rîs şi apoi, stăpînul, ori mai degrabă stăpîna, spuse: „Mulţumesc, părinte, primesc". „Atunci, luaţi de mîncaţi şi căutaţi să faceţi cît mai puţin zgomot, răspunse preotul. Am alergat şi eu toata ziua şi nu m-aş supăra deloc dacă aş dormi în noaptea asta." Doamna de Chevreuse trecea în mod vădit de la mirare la uimire, şi, după ce o copleşi uimirea, rămase înmărmurită; chipul ei, cu ochii aţintiţi asupra lui Athos, căpătase un aer cu neputinţă de zugrăvit în cuvinte; se vedea că ar fi vrut să spună ceva şi totuşi tăcea, să nu piardă o vorbă din povestirea oaspetelui.

— Şi apoi? întrebă ea.

— Apoi? făcu Athos. Ah, tocmai aici vine partea cea mai grea.

— Spuneţi, spuneţi odată! Sînt gata să ascult orice. Şi de altfel asta nici nu mă priveşte pe mine, doar dacă e vorba de domnişoara Marie Michon.

— Ah, adevărat! recunoscu Athos. Ei bine, aşadar, Marie Michon mîncă împreună cu însoţitoarea ei şi, după ce sfîrşiră masa, potrivit îngăduinţei primite, intră în odaia unde se odihnea gazda, în vreme ce Ketty se culcă într-un fotoliu în prima încăpere, adică unde mîncaseră.

— Într-adevăr, domnule, întări doamna de Chevreuse. Dacă nu sînteţi cumva însuşi diavolul, nu pricep cum de cunoaşteţi toate aceste amănunte.

— Încîntătoare această Marie Michon! continuă Athos. Una dintre acele fiinţe zvăpăiate, cărora le trec prin minte cele mai ciudate gînduri, una dintre acele fiinţe născute ca să ne aducă pe toţi în ispită. Şi, gîndindu-se că are drept gazdă un preot, cocheta din ea îşi zise ca ar fi o plăcută amintire pentru zilele bătrîneţii, în mijlocul atîtor alte amintiri plăcute pe care le avea, să ducă în ispită şi o faţă bisericească.

— Conte, mărturisi ducesa, mă înspăimîntaţi, pe cuvînt de cinste!

— Vai, reluă Athos. Bietul preot nu era sfîntul Ambrozie şi apoi, repet, Marie Michon era o făptură încîntătoare.

— Domnule! exclamă ducesa, prinzîndu-l pe Athos de mîini. Spuneţi-mi numaidecît cum de cunoaşteţi toate aceste amănunte, ori, dacă nu, chem un călugăr de la mînăstirea Vieux-Augustins, să vă scape din puterea necuratului.

Athos începu să rîdă.

— Nimic mai uşor, doamnă. Un cavaler, el însuşi aflat într-o misiune importantă, venise cu un ceas mai devreme decît dumneavoastră să ceară găzduire preotului, şi asta tocmai în clipa cînd preotul, chemat la căpătîiul unui muribund, era nevoit să plece pentru toată noaptea, nu numai de acasă, dar şi din sat. Atunci, slujitorul bisericii, plin de încredere în oaspetele său, care de altfel era gentilom, îi lăsă în grijă casa, bucatele pregătite pentru masă şi odaia sa. Aşadar, la oaspetele bunului preot, şi nu la preot a venit Marie Michon să ceară găzduire.

— Şi acest cavaler, acest oaspete, acest gentilom sosit acolo înaintea ei...?

— Eram eu, contele de La Fère, rosti Athos, ridicîndu-se şi înclinîndu-se respectuos în faţa ducesei de Chevreuse.

Ducesa rămase înmărmurită pentru o clipă şi apoi, deodată, izbucni în rîs.

— Ah, Doamne! exclamă ea. E tare amuzant! Şi zvăpăiata de Marie Michon a nimerit mai bine decît s-ar fi aşteptat. Luaţi loc, scumpe conte, şi continuaţi-vă povestirea.

— Acum îmi rămîne să mă învinuiesc, doamnă. V-am spus, eu însumi călătoream într-o misiune grabnică; în zorii zilei am ieşit fără zgomot din odaie şi am lăsat-o dormind pe fermecătoarea mea tovarăşă. Într-un fotoliu din prima încăpere dormea însoţitoarea, cu capul dat pe spate şi întru totul vrednică de stăpîna ei. Chipul ei frumos îmi atrase luarea-aminte; m-am apropiat şi am recunoscut-o pe micuţa Ketty, căreia prietenul nostru Aramis se îngrijise să-i găsească această slujbă. Şi astfel mi-am dat seama că acea frumoasă călătoare era...

— Marie Michon! zise iute doamna de Chevreuse.

— Marie Michon, continuă Athos. Am ieşit din casă şi m-am dus la grajd, unde mi-am găsit calul şi lacheul gata de drum. Apoi am plecat.

— Şi n-aţi mai trecut niciodată prin acest sat? întrebă cu însufleţire doamna de Chevreuse.

— Un an mai tîrziu, doamnă.

— Ei bine?

— Ei bine, voiam să-l revăd pe acel bun preot. L-am găsit foarte preocupat de o întîmplare din care nu pricepea nimic. Cu opt zile mai înainte, primise un leagăn cu un drăgălaş băieţel de trei luni, dimpreună cu o pungă de aur şi un bilet cu aceste trei cuvinte: „11 octombrie 1633"

— Era ziua acestei ciudate aventuri, spuse ducesa.

— Da, numai că el nu înţelegea nimic, decît că a petrecut acea noapte la căpătîiul unui muribund, fiindcă Marie Michon plecase şi ea mai înainte ca preotul să se fi întors acasă.

— Ştiţi, domnule, în 1643, atunci cînd s-a înapoiat în Franţa, Marie Michon a cerut numaidecît veşti despre acest copil, căci, fiind fugară, nu-i putea purta de grijă. În schimb, odată înapoiată la Paris voia ca acest copil să crească în preajma ei.

— Şi ce-a spus preotul? întrebă Athos la rîndul său.

— Că un senior pe care nu-l cunoştea a avut bunătatea să se îngrijească de copil şi de viitorul lui şi că l-a luat cu el.

— E adevărat.

— Ah, acum înţeleg! Acest senior eraţi dumneavoastră, tatăl lui!

— Stt! Nu vorbiţi atît de tare, doamnă. E aici.

— Aici?! strigă doamna de Chevreuse, ridicîndu-se într-o clipită. Aici, fiul meu, fiul Mariei Michon e aici! Vreau să-l văd numaidecît.

— Ţineţi seama, doamnă, că nu-şi cunoaşte nici tatăl, nici mama, o preveni Athos.

— Aţi păstrat secretul şi mi l-aţi adus astfel, gîndind că mă veţi face fericită. Oh, mulţumesc, mulţumesc, domnule! izbucni doamna de Chevreuse, luîndu-i mîna şi încercînd să o ducă la buze. Mulţumesc! Sînteţi o inimă nobilă!

— Vi l-am adus, rosti Athos, retrăgîndu-şi încetişor mîna, ca la rîndul vostru să faceţi şi dumneavoastră ceva pentru el, doamnă. Pînă în clipa de faţă am vegheat asupra educaţiei lui şi cred că am făcut din el un gentilom desăvîrşit. Dar împrejurările mă silesc acum să încep iarăşi viaţa rătăcitoare şi primejdioasă de om devotat unei cauze. De mîine chiar, mă arunc într-o poveste plină de neprevăzut, în care aş putea fi ucis; atunci n-aţi mai rămîne decît dumneavoastră ca să-l îndrumaţi în lumea unde este chemat să-şi afle locul.

— Oh, fiţi liniştit! exclamă ducesa. Din nenorocire, acum nu mă bucur de prea multă trecere, dar pentru el voi face tot ce-mi stă în putinţă. Cît despre avere şi titlu...

— Nici o grijă în această privinţă, doamnă; i-am trecut în stăpînire moşia Bragelonne, pe care am moştenit-o şi care îi dă titlu de viconte, şi o rentă de zece mii de livre.

— Credeţi-mă, domnule, spuse ducesa, sînteţi un adevărat gentilom! Dar abia aştept să-l văd pe tînărul nostru viconte. Unde e?

— Aici în salon. Îl chem îndată, dacă vreţi.

Athos dădu să se îndrepte spre uşă. Doamna de Chevreuse îl opri.

— E frumos? întrebă ea.

Athos zîmbi:

— Seamănă cu mama sa.

În aceeaşi clipă deschise uşa şi făcu un semn tînărului, care se ivi în pag. Doamna de Chevreuse nu-şi putu stăpîni un strigăt de fericire care întrecea toate speranţele plăsmuite de orgoliul ei.

— Apropie-te, viconte, spuse Athos. Doamna ducesă de Chevreuse îţi îngăduie să-i săruţi mîna.

Tînărul se apropie cu fermecătoru-i surîs, cu capul descoperit, puse un genunchi la pămînt şi sărută mîna doamnei de Chevreuse.

— Domnule conte, zise el, întorcîndu-se spre Athos. Nu cumva pentru a-mi cruţa timiditatea mi-aţi spus că doamna este ducesa de Chevreuse, şi nu regina însăşi?

— Nu, viconte, interveni doamna de Chevreuse, luîndu-i mîna la rîndu-i, ca să-l facă să se aşeze alături de ea şi privindu-l cu ochii strălucitori de bucurie. Nu, din nefericire nu sînt regina, căci dacă aş fi, aş face pentru dumneata tot ceea ce meriţi; dar să vedem, şi aşa cum sînt – adăugă ea, abia stăpînindu-se să nu-i sărute fruntea neprihănită – să vedem, ce carieră ai dori să îmbrăţişezi?

Athos, în picioare, se uita la amîndoi cu o expresie de negrăită mulţumire întipărită pe faţă.

— Doamnă, zise tînărul cu vocea sa dulce şi răsunătoare totodată. Doar o singură carieră mi se pare vrednică de un gentilom, şi anume, aceea a armelor. Domnul conte m-a crescut, cred, cu gîndul de a face din mine un ostaş şi m-a lăsat să nădăjduiesc că mă va prezenta cuiva la Paris, care ar binevoi să mă recomande poate chiar Prinţului.

— Da, înţeleg, prinde bine unui tînăr ostaş ca dumneata să slujească sub ordinele unui general ca el; dar să vedem, stai puţin... personal sînt în raporturi destul de proaste cu el, din cauza certurilor dintre doamna de Montbazon, mama mea vitregă, şi doamna de Longueville; în schimb cu ajutorul prinţului de Marcillac... Eh, într-adevăr! Iată, am găsit conte! Prinţul de Marcillac e un vechi prieten de al meu; îl va recomanda pe tînărul nostru prieten doamnei de Longueville, care îi va da o scrisoare pentru fratele ei, Prinţul; acesta o iubeşte prea mult ca să nu-i îndeplinească pe loc orice dorinţă.

— Minunat! zise contele. Numai că aş putea îndrăzni să vă rog a vă îngriji de toate astea cît mai grabnic? Am motive ca vicontele să nu rămînă decît pînă mîine seară la Paris.

— Vreţi să se ştie că dumneavoastră vă interesaţi de el, domnule conte?

— Poate nimic nu l-ar ajuta mai mult în viitor decît dacă s-ar spune că nici nu m-a cunoscut vreodată.

— Oh, domnule! izbucni tînărul.

— Tu ştii, Bragelonne, rosti contele. Eu nu iau nici o hotărîre fără vreun motiv temeinic.

— Da, domnule, răspunse tînărul. Ştiu bine că sînteţi întruchiparea înţelepciunii şi am să vă ascult, ca de obicei.

— Ei bine, conte, acum lăsaţi-l în seama mea, spuse ducesa. Vreau să trimit după prinţul de Marcillac, care din fericire se află în clipa de faţă la Paris şi căruia nu-i voi da pace pînă ce totul nu va fi dus la bun sfîrşit.

— Prea bine, doamnă ducesă, şi mii de mulţumiri. Am şi eu astăzi cîteva drumuri de făcut şi, la întoarcere, adică pe la şase seara, îl voi aştepta pe viconte la han.

— Ce faceţi astă-seară?

— Ne vom duce la abatele Scarron, pentru care am o scrisoare şi unde trebuie să întîlnesc un prieten.

— Bine, zise ducesa de Chevreuse. Voi trece şi eu pe acolo pentru o clipă, deci să nu plecaţi pînă atunci.

Athos se înclină şi se pregăti de plecare.

— Eh, domnule conte, zise ducesa, rîzînd. Oare vechii prieteni se despart cu aer atît de grav?

— Ah! murmură Athos, sărutîndu-i mîna. De-aş fi ştiut mai devreme că Marie Michon era o fiinţă atît de fermecătoare!...

Şi se retrase oftînd.

XXIII

ABATELE SCARRON

Pe strada Tournelles se afla o casă pe care o cunoşteau toţi purtătorii de litiere şi toţi lacheii din Paris, şi totuşi casa cu pricina nu era nici a unui mare senior, nici a unui bancher. Acolo nu se dădeau ospeţe, nu se jucau cărţi şi nu se dansa.

În ciuda acestui lucru, ea era locul de întîlnire al lumii bune şi întreg Parisul venea aici.

Era casa micului Scarron.

Se rîdea atît la acest spiritual abate, se spuneau atîtea noutăţi, aceste noutăţi erau atît de iute comentate, ciopîrţite şi transformate fie în poveşti, fie în epigrame, încît oricine ţinea să petreacă un ceas în tovărăşia micului Scarron, să-l asculte şi să împărtăşească apoi şi altora spusele sale. Mulţi ardeau de dorinţa să-şi facă auzit acolo cuvîntul; şi, cînd cuvîntul lor era plin de duh, ei înşişi erau bineveniţi.

Micul abate Scarron, care, la drept vorbind, nu era abate decît din pricină că avea în seamă o mînăstire, şi nicidecum pentru că făcea parte din clanul feţelor bisericeşti, fusese pe vremuri unul dintre cei mai năstruşnici stăpîni de venituri parohiale din oraşul Mans, unde locuia. Or, într-o zi de carnaval, vrînd să înveselească din cale afară darnicul oraş al cărui suflet era, a poruncit valetului său să-l ungă cu miere din cap pînă în picioare şi apoi, spintecînd o saltea de fulgi, s-a tăvălit prin ea pînă a devenit cea mai caraghioasă zburătoare din cîte s-au văzut vreodată. Înveşmîntat în chipul acesta ciudat, s-a apucat să facă vizite pe la prieteni; la început lumea se ţinea după el uimită, după aceea s-a pornit pe huiduieli, hamalii au început cu ocările, copiii au pus mîna pe pietre, încît, pînă la urmă, s-a văzut nevoit să o ia la sănătoasa, ca să scape nevătămat. Mulţimea însă gonea după el: fugărit, hărţuit, urmărit cu înverşunare din toate părţile, Scarron n-a găsit altă scăpare decît să se arunce în rîu. Înota ca un peşte, dar apa era rece ca gheaţa. Fiind şi năduşit, frigul l-a pătruns pînă la os şi, ieşind pe celălalt mal, a rămas locului ţeapăn.

S-a căutat prin toate mijloacele cunoscute să fie tămăduit, spre a-i reda folosinţa mîinilor şi picioarelor, dar atîta a pătimit de pe urma asta, încît s-a lipsit de toţi doctorii, zicînd că vrea mai degrabă să rămînă beteag; după aceea s-a întors la Paris, unde faima lui de om de spirit era gata statornicită. Aici a poruncit să i se facă un jilţ, născocit de el; şi, într-o zi, ducîndu-se să o vadă pe regină în acest jilţ, Anna de Austria a rămas fermecată de vorba-i plină de duh şi l-a întrebat dacă n-ar dori cumva un titlu.

— Da, maiestate, există unul pe care ţin grozav să-l am, a răspuns Scarron.

— Care anume? a întrebat Anna de Austria.

— Acela de bolnav al majestăţii-voastre, a rostit abatele.

Şi Scarron a dobîndit titlul de bolnav al reginei, cu o pensie anuală de o mie cinci sute de livre. Din acea clipă, lipsit de orice alte griji în ce priveşte viitorul, Scarron a dus o viaţă plină de voioşie, deschizîndu-şi larg băierile pungii. Numai ca, într-una din zile, un trimis al cardinalului i-a dat de înţeles că nu face bine să aibă casa deschisă pentru vicar.

— De ce? a întrebat Scarron. Oare nu-i un om de viţă nobilă?

— Ba da, de bună seamă!

— Cumsecade?

— Fără îndoială.

— Spiritual?

— Din nenorocire are prea mult spirit.

— Ei bine, a răspuns Scarron, atunci pentru ce vreţi să renunţ a mai vedea un asemenea om?

— Fiindcă vorbeşte de rău.

— Adevărat? Şi pe cine?

— Pe cardinal.

— Cum?! a replicat Scarron. Uşa mea e şi azi deschisă domnului Gilles Despréaux, care mă vorbeşte de rău pe mine, şi vreţi să închid uşa vicarului, pentru că vorbeşte de rău pe un altul? Imposibil!

Convorbirea se oprise aici şi Scarron, din spirit de contradicţie, primi şi mai des vizita domnului de Gondy. Or, în dimineaţa acelei zile, care era şi ziua de plată a pensiei cuvenite pe trei luni, Scarron îşi trimisese ca de obicei lacheul cu o chitanţă la casa de pensii, ca sa ia banii, dar acolo i s-a răspuns că:

— Statul nu mai are bani pentru abatele Scarron.

Cînd lacheul îi aduse această veste, Scarron se afla cu ducele de Longueville, care îi oferea o pensie îndoită faţă de aceea pe care Mazarin i-o tăiase; dar vicleanul bolnav se feri să primească. Şi făcu în aşa fel, încît la patru după-amiază întreg oraşul ştia de refuzul cardinalului. Era într-o joi, tocmai în ziua cînd primea abatele: veniră oaspeţi cu duiumul şi tot oraşul vui de proteste împotriva cardinalului.

Athos întîlni în strada Saint-Honoré doi gentilomi pe care nu-i cunoştea, urmaţi de un lacheu, călărind în aceeaşi direcţie ca şi el. Unul dintre ei îl salută scoţîndu-şi pălăria şi-i spuse:

— Ştiţi, domnule, netrebnicul de Mazarin i-a tăiat pensia bietului Scarron!

— Asta-i prea din cale-afară, zise Athos, salutîndu-i la rîndul său pe cei doi cavaleri.

— Se vede că sînteţi un om cinstit, vorbi acelaşi nobil de adineauri, iar Mazarin o adevărată năpastă.

— Vai domnule, mie îmi spuneţi! exclamă Athos.

Şi se despărţiră salutîndu-se cu cea mai aleasă politeţe.

— E bine că mergem acolo tocmai astă-seară, zise Athos către viconte. Vom putea să spunem un cuvînt bun bietului om.

— Dar cine e domnul Scarron, care a pus în mişcare întreg Parisul? întrebă Raoul. Vreun ministru căzut în dizgraţie?

— Oh, nu, viconte, răspunse Athos. Doar un gentilom oarecare, însă un spirit dintre cele mai alese, căzut pesemne în dizgraţia cardinalului din pricina unor catrene îndreptate împotriva-i.

— Oare gentilomii fac versuri? întreba naiv Raoul. Eu socoteam că asta înjoseşte.

— Întocmai, dragul meu viconte, rîse Athos. Dacă versurile sînt proaste; dar dacă sînt frumoase, asta sporeşte preţuirea celor din jur. Aşa, bunăoară, domnul de Rotrou. Totuşi, urmă Athos, cu aerul că rosteşte un sfat salvator – cred că mai bine s-ar lăsa păgubaş.

— Atunci, domnul Scarron e poet? întrebă Raoul.

— Da, viconte, iată-te prevenit. Deci ia aminte cum te porţi în casa lui. Nu vorbi decît prin gesturi, ori mai degrabă ascultă.

— Bine, domnule, făgădui Raoul.

— Ai să mă vezi discutînd multă vreme cu un gentilom, unul dintre prietenii mei: este abatele d'Herblay, de care m-ai auzit adesea vorbind.

— Mi-aduc aminte, domnule.

— Din cînd în cînd să te apropii de noi, ca şi cum ai vrea să ne spui ceva, dar să nu spui nimic şi nici să nu asculţi. Jocul ăsta ne va ajuta să nu fim tulburaţi de nimeni.

— Prea bine, domnule, vă voi îndeplini dorinţa întru totul.

Athos făcu două vizite în oraş. După aceea, pe la şapte seara se îndreptă spre strada Tournelles. Strada era plină de slujitori trimişi după treburi, de cai şi valeţi ce-şi însoţeau stăpînii. Athos îşi croi drum şi intră în casă urmat de tînărul Raoul. Prima persoană pe care o zări fu Aramis, instalat lîngă un fotoliu pe rotile, foarte încăpător, cu un baldachin tapisat, sub care, acoperit cu o cuvertură de brocart, se agita un om cu chipul destul de tineresc, destul de voios, dar în unele clipe acoperit de o paloare bolnăvicioasă, deşi în ochii lui dăinuia neîncetat o expresie vie, plină de spirit ori de bunăvoinţă. Era abatele Scarron, veşnic cu zîmbetul pe buze, zeflemitor, curtenitor, dar suferind şi scărpinîndu-se cu o mică vergea.

În jurul acestui soi de cort mişcător se înghesuiau o mulţime de gentilomi şi de doamne. Încăperea era foarte îngrijită şi mobilată cum se cuvine. Perdele mari, ţesute cu flori, cîndva viu colorate, dar azi niţel cam şterse, cădeau peste ferestrele largi; pereţii erau tapetaţi simplu, dar cu gust. Doi lachei foarte respectuoşi şi bine instruiţi îşi îndeplineau cu distincţie îndatoririle lor.

Zărindu-l pe Athos, Aramis îi ieşi în întîmpinare, îl luă de mînă şi îl prezentă lui Scarron, care îşi mărturisi deopotrivă încîntarea şi respectul faţă de noul oaspete şi făcu un compliment foarte spiritual vicontelui. Raoul rămase descumpănit, căci nu era pregătit să răspundă unor cuvinte atît de alese.

Totuşi, salută cu multă graţie. Athos fu salutat încă de doi-trei seniori, cărora le fu prezentat de către Aramis, după aceea vîlva stîrnită de sosirea lui se potoli treptat-treptat şi conversaţia deveni generală.

La vreo patru-cinci minute, în care Raoul cerceta cu privirea întreaga adunare, uşa se deschise şi lacheul anunţă pe domnişoara Paulet.

Athos atinse cu mîna umărul vicontelui.

— Uită-te la această femeie, Raoul, zise el. E un personaj istoric. La ea se ducea regele Henric al IV-lea cînd a fost asasinat.

Raoul tresări. De cîteva zile parcă în fiece clipă se ridica o cortină pentru el, dezvelindu-i ceva eroic; această femeie care intra, tînără şi frumoasă încă, îl cunoscuse pe Henric al IV-lea, stătuse de vorba cu el.

Oaspeţii se îngrămădiră în jurul noii venite, căci şi astăzi o înconjura admiraţia celor din jur. Era o femeie înaltă, cu mijlocul zvelt şi mlădiu, cu părul bogat, ca de aur, aşa cum îi plăcea lui Rafael şi cum Tizian a zugrăvit toate Magdalenele sale. Această culoare roşcat-arămie, sau poate superioritatea pe care o dobîndise asupra celorlalte femei, făcuse să fie poreclita Leoaica.

Frumoasele noastre doamne de astăzi, care aspiră la acest pompos titlu, ar trebui să ştie că el nu vine din Anglia, aşa cum poate credeau, ci de la domnişoara Paulet, fermecătoarea şi spirituala lor compatrioată.

Domnişoara Paulet păşi drept spre Scarron, în mijlocul murmurului stîrnit de apariţia ei.

— Ei bine, scumpe abate! zise ea cu vocea-i liniştită. Iată-te deci sărac, nu? Am aflat noutatea azi după-amiază, la doamna de Rambouillet; domnul de Grasse ne-a spus-o.

— Da, în schimb, acum statul a devenit mai bogat, rosti Scarron. Trebuie să ştii să te sacrifici pentru ţara ta.

— Cardinalul îşi va cumpăra mai multe pomezi şi parfumuri pe an cu aceste o mie cinci sute de livre, rîse un partizan al Frondei, în care Athos recunoscu pe gentilomul întîlnit pe strada Saint-Honoré.

— Dar muza ce va spune? interveni Aramis cu vocea lui mieroasă. Muza care are nevoie de mediocritatea aurită? Căci, oricum:

Şi Virgilio puer aut tolerabile desit

Hospitium, caderent omnes a crinibus hydri.

— Bun! zise Scarron, întinzînd mîna domnişoarei Paulet. Dacă nu mai am hidra, cel puţin mi-a rămas leoaica.

Tot ce spunea Scarron părea cu totul deosebit astă-seară. E privilegiul pe care ţi-l dă asuprirea. Domnul Ménage sări în sus entuziasmat.

Domnişoara Paulet se îndreptă spre locul ei obişnuit, dar înainte să se aşeze, îşi roti, măreaţă, privirea de regină asupra adunării, şi ochii ei se opriră asupra lui Raoul.

Athos surîse.

— Ai fost remarcat de domnişoara Paulet, viconte: du-te să o saluţi. Arată-te ceea ce eşti, un adevărat provincial; dar nu te sfătuiesc să-i vorbeşti de Henric al IV-lea. Vicontele se apropie de Leoaică cu chipul împurpurat şi se pierdu îndată în mijlocul seniorilor care o înconjurau.

În încăpere se formaseră două grupuri distincte: unul în jurul domnului Ménage, celălalt în jurul domnişoarei Paulet; Scarron trecea de la unul la altul, conducîndu-şi fotoliul lui pe rotile prin mijlocul oaspeţilor cu iscusinţa cu care un cîrmaci încercat şi-ar îndruma barca pe o mare presărată la tot pasul de stînci.

— Noi cînd stăm de vorbă? zise Athos către Aramis.

— Îndată, răspunse acesta. Nu e încă prea multă lume şi-am fi remarcaţi.

În clipa aceea uşa se deschise şi lacheul îl anunţă pe vicar.

Toata lumea se întoarse, căci numele vicarului începea să se acopere de faimă.

Athos făcu la fel. Nu-l cunoştea pe abatele de Gondy decît din auzite.

Văzu intrînd un om scund, negricios, nu prea bine făcut, miop şi tare stîngaci în mişcări, dar nu şi în mînuirea pistolului şi a spadei – încă de la primii paşi se lovi de o măsuţă, cît pe ce să o răstoarne – şi totuşi cu o expresie impunătoare şi mîndră întipărită pe faţă.

Scarron se întoarse şi el şi-i ieşi în întîmpinare în fotoliul sau, în vreme ce domnişoara Paulet îi făcu un semn cu mîna de pe locul unde şedea.

— Ei bine! glăsui vicarul, zărindu-l pe Scarron abia cînd gazda ajunse lîngă el. Ai căzut în dizgraţie, abate?

Era o frază solemnă, rostită a suta oară în timpul serii, şi Scarron, care găsise de o sută de ori la rînd o vorbă de duh drept răspuns, era cît pe ce să se dezmintă, dar o sforţare disperată îl scoase din încurcătură.

— Domnul cardinal Mazarin a binevoit să se gîndească la mine, zise el.

— Uluitor! strigă Ménage.

— Cum vei face ca să ne poţi primi şi de acum înainte? continuă vicarul. Dacă eşti strîmtorat, voi fi nevoit să te numesc canonic la Notre-Dame.

— O, nu, se împotrivi Scarron, v-aş compromite prea mult.

— Atunci, ai cumva venituri pe care noi nu le cunoaştem?

— Voi împrumuta bani de la regină.

— Dar maiestatea-sa nu are lăscaie, interveni Aramis. Nu trăieşte oare sub regimul comunităţii de bunuri? Vicarul se întoarse, zîmbi spre Aramis şi-l salută amical din vîrful degetelor.

— Iartă-mă, scumpe abate, spuse el. Eşti în întîrziere şi trebuie să-ţi fac un dar.

— Ce anume? întrebă Aramis.

— O panglică de pălărie. Toţi se întoarseră spre vicar, care scoase la iveală din buzunar o panglică ciudată de mătase.

— Ah! exclamă Scarron. Pai asta e o praştie.

— Întocmai! încuviinţă vicarul. În toate se vădeşte gustul Frondei. Domnişoară Paulet, am pentru dumneata un evantai după moda Frondei. Te voi trimite la negustorul de unde-mi cumpăr mănuşi, d'Herblay: face mănuşi cum poartă partizanii Frondei; iar pe dumneata, Scarron, la brutarul meu, unde vei avea credit nelimitat: coace o pîine minunată, pe gustul Frondei.

Aramis luă panglica şi şi-o puse la pălărie.

În clipa aceea uşa se deschise şi lacheul strigă răsunător:

— Doamna ducesă de Chevreuse!

La auzul acestui nume, toată lumea se ridică.

Scarron îşi îndreptă în grabă fotoliul spre uşă. Raoul se împurpură la faţă. Athos făcu un semn lui Aramis, care se tupilă lîngă o fereastră.

În mijlocul saluturilor respectuoase care o întîmpinară, ducesa căuta în chip vădit ceva, ori pe cineva. În cele din urmă îl zări pe Raoul şi ochii îi scînteiară ; îl zări pe Athos şi deveni visătoare; îl zări pe Aramis în nişa ferestrei şi îşi ascunse după evantai o uşoară tresărire de surpriză.

— A! făcu ea, ca şi cum ar fi vrut să-şi alunge gîndurile ce o năpădeau fără voie. Cum se simte bietul Voiture? Nu cumva ştii, Scarron?

— Cum? Domnul Voiture e bolnav? întrebă seniorul care îi vorbise lui Athos în strada Saint-Honoré. Ce are?

— S-a aşezat la masa de joc, uitînd să-şi trimită lacheul după cămăşi de schimb, îi informă vicarul. Aşa că a răcit şi se aude c-ar fi pe moarte.

— Şi unde a răcit?

— Ei, Doamne, la mine. Închipuiţi-vă că sărmanul Voiture făcuse jurămînt să nu mai joace. După trei zile n-a putut să ţină piept ispitei şi a luat drumul arhiepiscopiei, ca să-l dezleg de jurămînt. Din nenorocire, în clipa aceea aveam nişte treburi foarte importante cu consilierul Broussel, în odaia cea mai ferită din casa mea, cînd Voiture îl vede pe marchizul de Luynes la o masă, aşteptînd un partener de joc. Marchizul îl strigă şi-l pofteşte să ia loc. Voiture îi răspunse că nu poate să joace, întrucît eu nu i-am dat dezlegare. Luynes făgăduieşte în numele meu să ia păcatul asupră-i, Voiture se aşeză la masă, pierde patru sute de scuzi, răceşte întorcîndu-se acasă şi se urcă în pat ca să nu se mai dea jos.

— Oare starea scumpului Voiture să fie chiar atît de rea? întrebă Aramis, pe jumătate ascuns după perdea.

— Vai! răspunse domnul Ménage. Se simte foarte rău. Şi acest mare om se poate să ne părăsească şi el deseret orbem.

— Ei, asta-i! făcu acru domnişoara Paulet. El să moară! Nici pomeneală! E înconjurat de femei ca un sultan. Doamna Saintot a alergat într-un suflet să-i ducă o supă întăritoare. Doamna La Renaudot se îngrijeşte de cearşafuri, şi nu există nimeni, pînă şi prietena noastră, doamna de Rambouillet, care să nu-i trimită ceaiuri.

— Dumitale nu ţi-e drag! zise Scarron, rîzînd.

— O, cîtă nedreptate, scumpul meu bolnav! Îl urăsc atît de puţin, încît aş pune cu plăcere să se facă slujbe pentru odihna sufletului său.

— Nu degeaba ţi se spune Leoaica, draga mea, interveni doamna Chevreuse de pe locul unde şedea. Ştii să muşti.

— Mi se pare că ponegriţi peste măsură un mare poet, doamnă, îndrăzni Raoul să intervină în discuţie.

— Un mare poet, el?... Haide, se vede că vii din provincie, viconte, şi că n-ai avut niciodată prilejul să-l întîlneşti. El, mare poet! Eh, înalt abia de cinci picioare!

— Bravo! exclamă un bărbat deşirat, uscăţiv şi oacheş, cu mustaţa falnică şi cu o spadă uriaşă la şold. Bravo, frumoasă Paulet! E timpul ca micul Voiture să fie pus, în sfîrşit, la locul său. Declar răspicat că socot a mă pricepe în poezie şi că întotdeauna versurile lui mi s-au părut detestabile.

— Cine e acest căpitan, domnule? îl întreabă Raoul pe Athos.

— Domnul de Scudéry.

— Autorul Cleliei şi al Marelui Cirus?

— Pe care le-a scris împreună cu sora sa, care stă de vorbă în clipa asta cu acea drăgălaşă făptură, acolo, în preajma domnului Scarron.

Raoul se întoarse şi văzu într-adevăr doi oaspeţi abia sosiţi: o copilă fermecătoare, cu chipul nespus de gingaş şi de trist, încadrat de un minunat păr negru, cu nişte ochi catifelaţi, aidoma frumoaselor pansele violete, sub care scînteiază un potir de aur; cealaltă era o femeie ce părea că o are în grijă – un chip rece, uscat şi gălbejit, ca de adevărată guvernantă ori călugăriţă.

Raoul îşi făgădui să nu plece fără să vorbească frumoasei copile cu ochii catifelaţi: printr-un ciudat joc al gîndurilor, deşi nu era nici o asemănare la mijloc, ea îi amintea de biata Louise, pe care o lăsase bolnavă la castelul La Vallière şi pe care o dăduse uitării pentru o clipă în mijlocul societăţii de aici.

În acest timp, Aramis se apropiase de vicar, care îi şopti surîzător ceva la ureche. Aramis, cu toată stăpînirea de sine, nu-şi putu reţine o uşoară tresărire.

— Rîzi, îi spuse domnul de Retz. Sîntem priviţi.

Şi-l părăsi pentru a se duce să stea de vorbă cu doamna în jurul căreia se strînsese o mulţime de lume.

Aramis se sili să rîdă, spre a înşela atenţia celor cîţiva curioşi şi, văzînd că Athos s-a oprit la rîndul său în nişa ferestrei unde stătuse el mai înainte, aruncă vreo cîteva cuvinte în dreapta şi în stînga, iar pe urmă se îndreptă neobservat într-acolo.

De îndată ce se aflară împreună, începură o convorbire însoţită de bogate gesturi.

Raoul se apropie de ei, aşa cum îl sfătuise Athos.

— E un rondel al domnului Voiture, pe care mi l-a recitat abatele şi căruia nu-i găsesc pereche, spuse Athos, răsunător.

Raoul rămase cîteva clipe în preajma lor apoi se pierdu în grupul doamnei de Chevreuse, de care se apropiaseră domnişoara Paulet dintr-o parte şi domnişoara de Scudéry din cealaltă.

— Ei bine, zise vicarul, eu mi-aş îngădui să nu împărtăşesc în totul părerea domnului de Scudéry; dimpotrivă, găsesc că domnul Voiture e un poet, un simplu poet. Ideile politice îi lipsesc cu desăvîrşire.

— Aşadar? întrebă Athos.

— Mîine, murmură Aramis în grabă.

— La ce oră?

— La şase.

— Unde?

— La Saint-Mandé.

— Cine ţi-a spus?

— Contele de Rochefort.

Cineva se apropia de locul unde se aflau.

— Şi cugetările filozofice? Iată ce-i lipsea bietului Voiture. În ce mă priveşte, mă alătur părerii vicarului: un simplu poet.

— Da, desigur, e un poet de valoare, glăsui Ménage. Dar posteritatea, deşi plină de admiraţie, îi va reproşa un lucru, anume, că prea a încărcat versul cu licenţe. A ucis poezia fără să ştie.

— Ucis, acesta-i cuvîntul, întări Scudéry.

— Dar scrisorile lui, ce capodopere! zise doamna de Chevreuse.

— Oh, în această privinţă e neasemuit, i se alătură domnişoara de Scudéry.

— Adevărat, observă Paulet. Dar numai atîta vreme cît glumeşte, fiindcă, dacă devine grav, calcă-n străchini. Cînd nu spune lucrurile pe şleau, trebuie să recunoaşteţi că le spune ca vai de lume.

— Totuşi veţi conveni că, în ceea ce priveşte gluma, nu-şi află pereche.

— Da, desigur, încuviinţă Scudéry, răsucindu-şi mustaţa. Găsesc însă hazul cam silit, iar glumele prea familiare. De pilda, Scrisoarea crapului către ştiucă.

— Fără să mai punem la socoteală că cele mai reuşite îşi au inspiraţia la castelul Rambouilet. De pildă, Zelida şi Alcidaleea.

— Cît despre mine, rosti Aramis, apropiindu-se de grupul strîns aici şi salutînd respectuos pe doamna de Chevreuse, care îi răspunse printr-un zîmbet plin de graţie, cît despre mine, eu îl învinuiesc şi de faptul că şi-a luat o prea mare libertate faţă de cei mari. A fost adeseori necuviincios faţă de prinţesă, de mareşalul d'Albret, de domnul de Schomberg şi chiar faţă de regină.

— Cum, faţă de regină? întreba Scudéry, făcînd un pas înainte, ca şi cînd ar fi vrut să tragă spada. La naiba, n-am ştiut asta! Şi în ce chip s-a arătat necuviincios faţă de majestatea-sa?

— Nu cunoaşteţi poezia lui: Gîndeam?

— Nu, zise doamna de Chevreuse.

— Nu, zise domnişoara de Scudéry.

— Nu, zise domnişoara Paulet.

— Într-adevăr, cred că regina a spus-o la foarte puţini. Eu însă o cunosc dintr-o sursă sigură.

— Şi o ştii?

— Sper să mi-o amintesc.

— S-auzim! strigară toţi într-un glas.

— Iată în ce împrejurare s-a ivit poezia, urmă Aramis. Domnul Voiture era în trăsura reginei, care se plimba singură cu el prin pădurea Fontainebleau; la o vreme, luă un aer îngîndurat pentru ca regina să-l întrebe la ce se gîndeşte, ceea ce se şi întîmplă: „La ce te gîndeşti, domnule Voiture?" întrebă maiestatea-sa. Voiture surîse, se prefăcu adîncit în sine cîteva clipe, încît să lase impresia că improvizează, şi răspunse:

„Gîndeam şi eu că soarta vrea

După atîta nedreptate,

Să încunune fruntea ta

Cu cinste, faimă, nestemate.

Oare vei fi mai fericită,

Precum erai odinioară,

N-aş vrea să spun îndrăgostită!

Păcatul rimei mă doboară "

Scudéry, Ménage şi domnişoara Paulet ridicară din umeri.

— Aşteptaţi, zise Aramis. Poezia are trei strofe.

— Oh, spune mai curînd trei cuplete! preciză domnişoara de Scudéry. E cel mult un cîntec, zău aşa.

„Gîndeam apoi că bietul Amor

Ce armele mereu ţi-a dăruit,

Gonit departe-i de la curte

Fără de arcul lui vrăjit.

Eu, cugetînd în preajma ta,

La ce să mă aştept, Marie,

Cînd tu te-arăţi atît de rea

Cu inimile devotate ţie?"

— Oh, cît despre această ultimă înţepătură, interveni doamna de Chevreuse, nu ştiu dacă are ceva comun cu regulile poetice, dar trebuie să-l iertăm în numele adevărului. Doamna de Hautefort cu doamna de Sennecey i-ar da dreptate, fără să mai vorbesc de domnul de Beaufort.

— Haide-haide, bombăni Scarron. Asta nu mă mai priveşte cîtuşi de puţin: de azi-dimineaţă nu mai sînt bolnavul reginei.

— Şi ultimul cuplet? întrebă domnişoara de Scudéry. Ultimul cuplet? S-auzim!

— Iată-l, spuse Aramis. Acesta are avantajul de a folosi nume proprii, încît e cu neputinţă să te înşeli:

„Şi mă gîndeam – doar noi poeţii

Gîndim adesea mai ciudat -

Ce-ai face în ăst prag al vieţii

De l-ai zări cu-adevărat,

Din depărtări aici sosit,

Pe Buckingham, chipeşul duce,

Şi cine ar fi nepoftit,

El, sau părintele Vincent?"

La această ultimă strofă, un strigăt se stîrni faţă de necuviinţa lui Voiture.

— Din nenorocire, murmură copila cu ochii catifelaţi, eu găsesc minunate aceste versuri.

Era şi părerea lui Raoul, care se apropie de Scarron şi spuse roşind:

— Domnule Scarron, faceţi-mi cinstea, vă rog, şi spuneţi-mi cine este tînăra doamnă care are o părere deosebită faţă de toată această aleasă adunare?

— Ah, tînărul meu viconte, făcu Scarron. Precum văd, arzi de dorinţa să-i propui o alianţă ofensivă şi defensivă, nu?

Raoul se împurpură din nou:

— Mărturisesc, zise el, că versurile mi se par foarte frumoase.

— Şi într-adevăr sînt, încuviinţă Scarron. Dar tăcere! Între poeţi nu se spun asemenea lucruri.

— Eu însă nu am cinstea să fiu poet, zise Raoul, şi vă rugam...

— Aşa e: vrei să ştii cine e aceea tînără doamnă? E frumoasa Indiană.

— Vă cer iertare, domnule, rosti Raoul cu tot sîngele în obraji, dar nu ştiu mai mult decît înainte. Vai, sînt un provincial!

— Ceea ce înseamnă că nu pricepi mare lucru din păsăreasca ciripită pe aici de toată lumea. Cu atît mai bine, tinere, cu atît mai bine! Nici nu te strădui să o pricepi, e pierdere de timp; şi cînd vei ajunge să pricepi graiul acesta, sa sperăm că o să fie dat uitării.

— Atunci mă vei ierta, domnule, glăsui Raoul, şi veţi avea bunăvoinţa să-mi spuneţi cine-i persoana pe care o numiţi frumoasa Indiană?

— Da, desigur: una dintre cele mai fermecătoare fiinţe de pe lume, domnişoara Françoise d'Aubigné.

— Face parte cumva din familia vestitului Agrippa, prietenul regelui Henric al IV-lea?

— E nepoata lui. Tocmai a sosit din Martinica, iată de ce-i spun frumoasa Indiană.

Raoul făcu ochii mari: privirea lui se întîlni cu aceea a tinerei fete, care zîmbi.

Se vorbea mai departe despre Voiture.

— Domnule, spuse domnişoara d'Aubigné, adresîndu-se la rîndul ei lui Scarron, dornică să se alăture discuţiei acestuia cu tînărul viconte. Dumneavoastră nu-i admiraţi pe prietenii bietului Voiture? Ascultaţi cum îl mai scarmănă, lăudîndu-l! Unul îi contestă bunul simţ, altul poezia, altul originalitatea, altul umorul, altul independenţa, altul... Eh, Doamne, dar ce vor să mai lase acestui om de neasemuit, cum l-a numit domnişoara de Scudéry?

Scarron începu să rîdă, Raoul de asemenea. Frumoasa Indiană, mirată de efectul cuvintelor sale, lăsă ochii în pămînt şi îşi reluă aerul naiv de mai înainte.

— Iată o fiinţă plină de spirit, zise Raoul.

Athos, rămas în firida ferestrei, urmărea tot ce se petrecea în jur cu un zîmbet dispreţuitor pe buze.

— Chemaţi-l încoace pe contele de La Fère, îl rugă doamna de Chevreuse pe vicar. Vreau să-i vorbesc.

— Iar eu, răspunse vicarul, vreau să se creadă că nu stau de vorbă cu el. Mi-e drag şi-l admir, căci îi cunosc isprăvile de odinioară, cel puţin pe unele dintre ele, totuşi socot că nu-i bine să-l salut decît începînd de poimîine dimineaţă.

— Şi de ce abia de poimîine dimineaţă? întrebă doamna de Chevreuse.

— Veţi şti asta mîine seară, răspunse vicarul rîzînd.

— Scumpul meu Gondy, vorbeşti ca în Apocalips, zău aşa, i-o întoarse ducesa. Domnule d'Herblay, adăugă ea, întorcîndu-se spre Aramis, eşti bun să-mi faci încă un serviciu astă-seară?

— Cum adică, ducesă? murmură Aramis. Astă-seară, mîine, oricînd, nu trebuie decît să porunciţi.

— Ei bine, du-te şi-l caută pe contele de La Fère. Vreau să-i vorbesc.

Aramis se apropie de Athos şi se întoarse împreună cu el.

— Domnule conte, rosti ducesa, întinzînd o scrisoare lui Athos, iată ceea ce ţi-am făgăduit. Protejatul nostru va fi primit cum se cuvine.

— Doamnă, spuse Athos, e o mare fericire pentru el să vă rămînă îndatorat.

— În privinţa asta, n-ai nici un motiv să-l invidiezi; eu îţi rămîn îndatorata că mi-ai dat prilejul să-l cunosc, răspunse şăgalnic femeia, cu un surîs care aminti lui Aramis şi Athos de Marie Michon.

Zicînd aceasta se ridică şi ceru trăsura. Domnişoara Paulet plecase, domnişoara de Scudéry tocmai pleca.

— Viconte, se adresă Athos lui Raoul, însoţeşte-o pe doamna ducesă de Chevreuse, roag-o să aibă bunătatea să-ţi dea mîna cînd coboară treptele, şi după aceea mulţumeşte-i.

Frumoasa Indiană se apropie de Scarron să-şi ia rămas bun.

— Pleci atît de repede? întrebă el.

— Printre cele din urmă, după cum vedeţi. Dacă aveţi cumva veşti despre domnul Voiture, şi mai cu seamă veşti bune, fiţi amabil şi înştiinţaţi-mă mîine şi pe mine.

— Oh! murmură Scarron. Acum poate să moară.

— Cum asta? întrebă fata cu ochii catifelaţi.

— Fără îndoială, panegiricul lui e gata făcut.

Şi se despărţiră rîzînd, tînăra fată întorcînd ochii cu interes spre sărmanul paralitic, sărmanul paralitic urmărind-o cu o privire iubitoare.

Treptat-treptat, grupurile se răriră. Scarron nu părea să fi văzut că unii dintre oaspeţii săi şuşotiseră misterios, că vreo cîţiva primiseră scrisori şi că întreaga seară părea să aibă un scop tainic, străin de literatura, deşi se făcuse atîta vîlvă în jurul ei.

Cît despre Raoul, el o însoţi într-adevăr pe ducesă pînă la trăsură şi ea, urcînd, îi dădu mîna să i-o sărute; apoi, într-una din acele porniri nestăpînite, care o făceau atît de încîntătoare şi mai ales atît de primejdioasă, îi cuprinse deodată capul în mîini şi îl sărută pe frunte, zicînd:

— Viconte, urările şi sărutul meu să-ţi poarte noroc!

După aceea porunci vizitiului să meargă la castelul Luynes.

Trăsura porni; doamna de Chevreuse făcu tînărului un ultim semn de bun rămas şi Raoul urcă scara cu totul descumpănit.

Athos pricepu ce se întîmplase şi zîmbi.

— Vino, viconte, zise el. E timpul să mergem. Mîine vei pleca sub arme, în oştirea Prinţului; caută deci şi dormi bine în această ultimă noapte pe care o petreci în oraş.

— Aşadar, voi fi ostaş? întrebă tînărul. Oh, domnule, vă mulţumesc din toată inima!

— Cu bine, conte! zise abatele d'Herblay. Mă întorc la mine la mînăstire.

— Cu bine, abate! zise vicarul. Mîine ţin predică şi am douăzeci de lucruri de citit astă-seară.

— Cu bine, domnilor! zise contele. Sînt frînt de oboseală şi mă duc să mă culc, să dorm douăzeci şi patru de ceasuri în şir.

Cei trei se salutară, după ce mai schimbară între dînşii o ultimă privire.

Scarron îi urmărea cu coada ochiului prin fereastra salonului.

— Nici unul nu va face ce-a spus, murmură el, cu zîmbetu-i de maimuţă. Lasă-i să-şi urmeze calea, bravii gentilomi! Cine ştie dacă nu se străduiesc să-mi recapăt pensia. Ei pot să mişte braţele, ceea ce înseamnă mult, pe cînd eu... Vai! Mie nu mi-a rămas decît limba, dar voi căuta să dovedesc că şi asta înseamnă ceva. Ei, Champenois! A bătut de unsprezece. Vino şi-mi împinge căruciorul pînă la pat... Într-adevăr, domnişoara d'Aubigné este o fiinţă fermecătoare!

Zicînd acestea, sărmanul paralitic dispăru în odaia de culcare, uşa se închise în urma lui şi luminile prinseră să se stingă una după alta în salonul din strada Tournelles.

XXIV

SAINT-DENIS

Mijea de ziuă cînd Athos se dădu jos din pat şi se îmbrăcă; după paloarea mai accentuată decît de obicei şi după urmele insomniei zugrăvite pe chipul lui, ghiceai lesne că n-a închis ochii toată noaptea. Împotriva firii sale atît de hotărîte şi neşovăielnice, în dimineaţa aceea simţeai în toată făptura lui o oarecare încetineală şi şovăială.

Asta din pricină că se îngrijea să-l pregătească de plecare pe Raoul şi căuta să cîştige timp. Mai întîi lustrui singur o spadă pe care o scoase dintr-o teacă de piele parfumată, cercetînd la început dacă mînerul e solid şi dacă pana tăişului şi mînerul sînt prinse trainic una de alta.

După aceea aruncă o pungă plină de ludovici pe fundul unui cufăr pe care tînărul urma să-l ia cu sine, îl strigă pe Olivain, lacheul ce-i însoţise de la Blois, şi-i porunci să rînduiască lucrurile în cufăr sub ochii lui, veghind să nu lipsească nimic din cele de trebuinţă unui tînăr ce pleca la oştire.

În cele din urmă, după aproape un ceas petrecut cu aceste îndeletniciri, deschise uşa ce dădea în odaia vicontelui şi întră încetişor.

Soarele, care se şi ridicase pe cer, năvălea în încăpere prin fereastra largă, căci Raoul, întorcîndu-se tîrziu în ajun, uitase să tragă perdelele. Dormea încă, cu capul gingaş rezemat de braţ. Pletele negre acopereau pe jumătate fruntea senină şi umezită de o bură de sudoare, ce luneca în perle pe obrajii lui de copil obosit.

Athos se apropie şi se aplecă asupră-i plin de duioşie şi tristeţe, uitîndu-se îndelung la tînărul surîzător şi cu pleoapele întredeschise, ale cărui vise trebuie că erau dulci şi somnul lin, într-atît de învăluitoare era veghea mută, pătrunsă de grijă şi de iubire a îngerului său păzitor. Treptat-treptat, Athos se lăsă furat de reverie în faţa acestei tinereţi atît de strălucitoare şi neprihănite. Anii de altădată îi înviară în amintire cu suavele lor aduceri aminte, care sînt mai curînd adieri înmiresmate decît gînduri. Între acest trecut şi prezent era o prăpastie. Dar închipuirea zboară ca un înger şi ca fulgerul; ea străbate mările unde am trăit naufragii, întunecimile în care ne-am pierdut iluziile, prăpastia unde ne-am îngropat fericirea. Şi Athos cugetă că prima parte a vieţii sale a fost zdrobită de o femeie; se gîndi cu groază ce înrîurire putea să aibă dragostea asupra unei firi atît de simţitoare şi totodată viguroasă.

Amintindu-şi cîte pătimise, presimţi tot ce putea să pătimească Raoul, şi unda de tandră şi adîncă milă ce-i năpădi inima, se adună în privirea-i umedă aţintită asupra tînărului.

În clipa aceea, Raoul se trezi dintr-un somn tihnit şi senin, aşa cum au îndeobşte fiinţele gingaşe ca păsările cerului. Privirile li se întîlniră şi Raoul înţelese, fără îndoială, tot ce se petrecea în inima acestui om, care îl aştepta să se trezească, aşa cum iubitul aşteaptă să i se trezească iubita, căci o nesfîrşită dragoste i se zugrăvi la rîndu-i în ochi.

— Eraţi aici, domnule? zise el, plin de respect.

— Da, Raoul, aici, răspunse contele.

— Şi nu m-aţi trezit?

— Voiam să te las să mai dormi puţin, dragul meu. Trebuie să te fi obosit mult ziua de ieri, ai stat pînă noaptea tîrziu.

— Oh, domnule, ce bun sînteţi! murmură Raoul.

Athos surîse.

— Cum te simţi? întrebă el.

— Minunat, domnule, voios şi pe deplin odihnit.

— Asta înseamnă că eşti încă în creştere, urmă Athos, cu acea grijă părintească şi înduioşătoare a omului matur faţă de un tînăr. La anii tăi simţi îndoit orice oboseală.

— Oh, domnule, vă cer iertare, zise Raoul, ruşinat de atîta bunăvoinţă. Într-o clipă sînt gata îmbrăcat.

Athos îl strigă pe Olivain şi, într-adevăr, după vreo zece minute, cu acea punctualitate pe care el, deprins cu viaţa de ostaş, i-o transmisese tînărului, Raoul fu gata.

— Acum, glăsui vicontele către Olivain, îngrijeşte-te de cufărul meu.

— Cufărul te-aşteaptă, Raoul, zise Athos. Totul a fost rînduit sub ochii mei şi nimic n-o să-ţi lipsească. Dacă poruncile mele au fost urmate întocmai, cufărul trebuie să fie urcat pe cal, ca şi bagajul lacheului.

— Totul s-a adus la îndeplinire precum a poruncit domnul conte, şi caii aşteaptă, zise Olivain.

— Şi eu care dormeam în timp ce dumneavoastră, domnule, aţi avut bunătatea să vă îngrijiţi de toate! strigă Raoul. Într-adevăr, mă copleşiţi cu atîta bunătate.

— Prin urmare, mă iubeşti un pic, cel puţin aşa sper, vorbi Athos, aproape înduioşat.

— Oh, domnule! izbucni Raoul, gata să se înăbuşe în strădania de a nu-şi arăta tulburarea printr-o pornire drăgăstoasă. Dumnezeu mi-e martor că vă iubesc şi că va venerez.

— Vezi dacă n-ai uitat ceva, zise Athos, aruncîndu-şi ochii în jur, ca şi cum ar fi căutat un anumit lucru, numai ca să-şi ascundă şi el tulburarea.

— N-am uitat nimic, domnule, zise Raoul.

În clipa aceea, lacheul se apropie cu oarecare şovăială şi îi spuse în şoaptă:

— Domnul viconte nu are spadă, fiindcă domnul conte mi-a poruncit să-i iau spada descinsă aseară.

— Bine, murmură Athos. Asta rămîne în grija mea.

Raoul păru că nu bagă în seamă aceste cuvinte. Coborî din odaie, uitîndu-se necontenit la conte, ca să vadă dacă a sosit momentul să-şi ia rămas bun; dar Athos nu dădu nici un semn.

Cînd ajunse în capul treptelor de la intrare, Raoul văzu trei cai.

— Oh, doamne! strigă el, fericit. Aşadar, mă însoţiţi?

— Vreau să te petrec o bucată de drum, zise Athos.

Ochii lui Raoul străluceau de bucurie şi se aruncă sprinten în şa.

Athos încălecă fără grabă pe cal, după ce şoptise ceva lacheului, care, în loc să-i urmeze, se întoarse în casă. Raoul, încîntat să se afle în tovărăşia contelui, nu băgă de seamă nimic, ori avu aerul că nu bagă de seamă.

Cei doi gentilomi apucară pe Pont-Neuf, apoi ţinură cheiul, sau mai degrabă calea numită pe atunci malul Pépin, şi porniră de-a lungul zidurilor lui Grand-Châtelet. Cînd ieşiră în strada Saint-Denis, îi ajunse din urmă şi lacheul.

Mergeau în tăcere. Raoul simţi lămurit clipa despărţirii tot mai aproape; contele dăduse în ajun felurite porunci privind treburile sale de peste zi. De altfel, ochii săi, ca şi puţinele cuvinte ce-i scăpau din cînd în cînd de pe buze, mărturiseau o şi mai mare iubire. În răstimpuri nu se putea stăpîni să nu dea glas cîte unui gînd ori unui sfat, şi spusa lui vădea o grijă neţărmuită.

După ce trecură de poarta Saint-Denis, cînd cei doi cavaleri ajunseră pe culmea dealului Récollets, Athos cercetă cu privirea calul vicontelui.

— Ia aminte, Raoul, rosti el. Ţi-am spus adesea şi n-ar trebui să uiţi; asta fiind un mare cusur pentru un călăreţ: Iată, calul tău a şi obosit; e plin de spume, în vreme ce al meu pare abia scos din grajd. Îi chinui gura cu zăbala, strîngînd frîul şi, din pricina asta, n-ai să-l mai poţi struni cu destulă iuţeală; bagă de seamă, salvarea unui cavaler depinde cîteodată de repeziciunea cu care calul îi dă ascultare. Gîndeşte-te că peste opt zile nu vei mai face exerciţii de călărie într-un manej, ci te vei afla pe cîmpul de luptă.

Şi numaidecât, ca să nu dea prea multă însemnătate acestor lucruri şi să-l mîhnească, adăugă:

— Uite, Raoul, ce minunată cîmpie pentru vînătoarea de potîrnichi!

Tînărul se folosi de sfatul contelui, admirînd totodată prevenitoarea-i delicateţe.

— Am remarcat ieri şi altceva, spuse Athos. Anume, că prea încordezi braţul cînd ţii pistolul în mînă. Încordarea asta face să tragi alături de ţintă. Astfel, din douăsprezece focuri, ai dat greş de trei ori.

— Iar dumneavoastră aţi nimerit de douăsprezece ori la rînd, zîmbi Raoul.

— Fiindcă ţineam braţul îndoit şi mă rezemam în cot. Înţelegi ce vreau să-ţi spun, Raoul?

— Da, domnule. Am tras după aceea singur la ţintă, urmîndu-vă povaţa, şi n-am mai dat greş.

— Ascultă, continuă Athos. E ca şi cînd, încrucişînd spada, te-ai năpusti îndată asupra adversarului. E un cusur al tinereţii, ştiu, dar mişcarea corpului în clipa cînd te avînţi la atac abate întotdeauna direcţia spadei; şi dacă ai avea potrivnic un om cu sînge rece, acesta te-ar opri de la primul pas, parînd printr-un gest, ori chiar printr-o lovitură directă.

— Da, domnule, aşa cum dumneavoastră aţi făcut de atîtea ori. Dar nu oricine are îndemînarea şi curajul dumneavoastră.

— Eh, cam pişcă vîntul ăsta! făcu Athos. O amintire de-a iernii! A, să nu uit, spuneam că dacă vei intra în foc, şi vei intra, căci te vei înfăţişa unui tînăr general care îndrăgeşte grozav mirosul de pulbere, să ţii minte că dacă e să lupţi de unul singur cu cineva, aşa cum se întîmplă adesea, mai cu seamă nouă, celor ce luptăm pe cal, să ţii minte: tu să nu tragi niciodată cel dintîi. Cine trage întîi nimereşte rareori adversarul, întrucît trage cu teama că va rămîne dezarmat în faţa unui duşman înarmat; în plus, cînd îl vezi pe adversar că trage, smuceşte frîul şi ridică-ţi calul în două picioare: mie asta mi-a salvat viaţa în două sau în trei rînduri.

— Am să vă urmez sfatul, nu numai din recunoştinţă.

— Ei! spuse Athos. Nu-s niscaiva braconieri cei pe care i-au prins colo jos?... Da, într-adevăr... Şi încă ceva foarte important Raoul: dacă eşti rănit în luptă, dacă te prăbuşeşti de pe cal şi ţi-a mai rămas un dram de putere, caută şi te abate din calea urmată de regimentul tău; altfel, pot să se întoarcă şi să te strivească sub copitele cailor. Oricum, de-ai să cazi rănit, scrie-mi numaidecît, ori pune pe cineva să-mi scrie: noi, ăştia, ne pricepem la răni, adăugă Athos, zîmbind.

— Mulţumesc, domnule, răspunse tînărul, adînc mişcat.

— Ah, iată-ne la Saint-Denis, murmură Athos.

Într-adevăr, tocmai ajungeau la poarta oraşului, unde stăteau de pază două santinele. Unul dintre ostaşi rosti către celălalt:

— Uite încă un tînăr gentilom care se pare că pleacă la oaste.

Athos se întoarse în şa: tot ce-l privea pe Raoul, fie şi indirect, căpăta numaidecît interes în ochii lui.

— După ce vezi asta? întrebă contele.

— Aşa, după înfăţişare, monseniore, răspunse santinela. De altminteri, şi vîrsta l-arată. E-al doilea pe ziua de azi.

— A mai trecut pe-aici în dimineaţa asta un tînăr ca mine? întrebă Raoul.

— Da, pe cinstea mea, unul tare chipeş şi mîndru. Asta mi-a arătat că trebuie să fie de neam mare.

— Atunci voi avea un tovarăş de drum, domnule, zise Raoul, urmîndu-şi calea. Dar, vai, asta nu mă face să-l uit pe cel de care mă despart.

— Nu cred să-l ajungi, Raoul, fiindcă aş vrea să-ţi vorbesc aici şi asta te va face să zăboveşti destul, încît gentilomul acela să ţi-o ia cu mult înainte.

— Cum doriţi, domnule.

Vorbind astfel, străbătură străzile pline de lume, din pricina sărbătorii din aceea zi, şi ajunseră în faţa unei vechi biserici, unde şi începuse slujba de dimineaţă.

— Să descălecăm, Raoul, zise Athos. Tu, Olivain, ai grijă de cai şi dă-mi spada.

Athos luă spada pe care i-o întinse lacheul, şi cei doi gentilomi intrară în biserică.

Athos îi dădu lui Raoul apă sfinţită. În unele inimi de părinte trăieşte o fărîmă din acea dragoste plină de grijă pe care un iubit o nutreşte pentru iubita sa.

Tînărul îi atinse mîna, aplecă fruntea şi se închină. Athos spuse un cuvînt unuia dintre îngrijitorii bisericii, care se înclină şi porni în direcţia unde se aflau criptele.

— Vino, Raoul, îi spuse Athos. Să mergem după omul acesta.

Îngrijitorul închise uşa de fier ce ducea la criptele regilor şi rămase în capul scării, în timp ce Athos şi Raoul coborau. Undeva, jos, pe ultima treaptă a scării, lumina slab un felinar de argint, şi chiar sub licărirea lui, sub un bogat acoperămînt de catifea violetă presărată cu flori de aur, odihnea un catafalc susţinut de stîlpi de stejar.

Tînărul, pregătit pentru această împrejurare de tristeţea ce-i stăpînea inima, ca şi de măreţia bisericii abia străbătută, coborîse scara cu pasul rar şi solemn, şi acum stătea în picioare, descoperit, dinaintea rămăşiţelor pămînteşti ale ultimului rege, care nu avea să-şi întîlnească strămoşii decît atunci cînd urmaşul său avea să sosească alături de el, şi părea că sălăşluieşte acolo pentru a spune trufiei omeneşti, atît de pornită cîteodată să se preamărească singură, aflîndu-se pe tron:

„Ţărînă omenească, te aştept!"

Domni o clipă de tăcere.

Pe urmă, Athos ridică mîna şi, arătînd spre sicriu, spuse:

— Aici zace un om slab şi lipsit de măreţie, care totuşi a avut o domnie plină de uriaşe evenimente: asta din pricină că deasupra acestui rege veghea spiritul unui alt om, aşa cum felinarul de colo veghează deasupra sicriului şi luminează. Omul acesta era adevăratul rege, Raoul: celălalt nu era decît o umbră, pe care el o însufleţea. Şi totuşi, strălucirea monarhiei e atît de puternică la noi, încît omul acesta n-a avut nici măcar cinstea unui mormînt la picioarele celui pentru a cărui glorie şi-a irosit viaţa, căci omul acesta, Raoul, ţine minte, dacă l-a coborît pe rege, a înălţat regalitatea. Două lucruri stau închise la Luvru: regele, care moare, şi regalitatea, care nu moare. Această domnie a apus, Raoul; acest ministru atît de urît de către stăpînul său a coborît în mormînt, trăgînd după sine şi pe rege, pe care nu voia să-l lase să trăiască singur, de teamă să nu-i distrugă opera, fără îndoială; căci un rege nu zideşte decît atunci cînd Dumnezeu, ori spiritul lui Dumnezeu i se află în preajmă. Şi totuşi, pe vremea aceea toată lumea a privit moartea cardinalului ca pe o mîntuire, şi chiar eu însumi, orbit pînă într-atîta cum sînt îndeobşte contemporanii, m-am amestecat făţiş de cîteva ori în planurile acestui mare om, care ţinea Franţa în mîinile sale şi care, după cum le deschidea, o înăbuşea sau o lăsa să respire la bunul său plac. Dacă nu m-a strivit, pe mine şi pe prietenii mei, în năprasnica-i mînie, a fost fără îndoială ca să-ţi pot spune astăzi: Raoul, caută a deosebi întotdeauna pe rege de regalitate; regele nu-i decît un om, regalitatea e spiritul lui Dumnezeu; cînd te vei afla în cumpăna îndoielii şi nu vei şti pe cine să slujeşti, înlătură aparenţa materială pentru principiul nevăzut, căci principiul nevăzut e totul. Singur Dumnezeu a vrut să facă acest principiu palpabil, întrupîndu-l într-un om. Raoul, îţi întrezăresc viitorul ca printr-o ceaţă. Nădăjduiesc că va fi mai bun decît al nostru. Spre deosebire de noi, care am avut un ministru fără rege, tu vei avea un rege fără ministru. Aşadar, vei putea să slujeşti, să iubeşti şi să-l respecţi pe rege. Chiar dacă acest rege e un tiran, căci întotdeauna atotputernicia are ameţelile ei care o împing la tiranie, slujeşte, iubeşte şi respectă regalitatea, adică lucrul acela nevăzut, adică spiritul lui Dumnezeu pe pămînt, adică acea scînteiere celestă care face ţărîna atît de măreaţă şi atît de sfîntă, încît noi, ceilalţi, nobilii de viţă, însemnăm la fel de puţin înaintea acestui corp întins pe ultima treaptă a scării, pe cît de puţin înseamnă acest trup înseşi înaintea tronului lui Dumnezeu.

— Voi iubi cu dăruire pe Dumnezeu, domnule, rosti Raoul. Voi respecta regalitatea; îl voi sluji pe rege şi voi căuta, dacă e să mor, să mor pentru rege, pentru regalitate sau pentru Dumnezeu. Oare v-am înţeles bine?

Athos zîmbi.

— Eşti o fire nobilă, rosti el. Iată spada ta!

Raoul puse un genunchi în pămînt.

— Ea a fost purtată de tatăl meu, un gentilom cinstit. Am purtat-o şi eu, la rîndul meu, şi m-am arătat vrednic de ea ori de cîte ori îi strîngeam mînerul în mînă şi teaca ei îmi juca la şold. Dacă braţul ţi-e încă slab ca să poţi stăpîni această spadă, cu atît mai bine, Raoul, vei avea vreme să înveţi că nu trebuie să o tragi din teacă decît atunci cînd e neapărat nevoie.

— Domnule, spuse Raoul, primind spada din mîinile contelui. Vă datorez totul, dar această spadă e cel mai preţios dar pe care mi l-aţi făcut. Am să o port plin de recunoştinţă, vă jur.

Şi sărută cu evlavie mînerul spadei.

— Bun! făcu Athos. Ridică-te, viconte. Să ne îmbrăţişăm.

Raoul se ridică şi se aruncă cu nestăvilită iubire în braţele contelui.

— Cu bine, murmură contele, care simţea că i se sfîşie inima. Cu bine, şi gîndeşte-te la mine!

— Oh, întotdeauna, întotdeauna! strigă tînărul. Vă jur, domnule, că dacă mi se va întîmpla vreo nenorocire, numele vostru va fi cel din urmă nume pe care-l voi rosti, iar amintirea voastră ultimul meu gînd.

Athos urcă iute scara, dornic să-şi ascundă tulburarea; dădu un ban de aur îngrijitorului mormintelor, se plecă dinaintea altarului şi se îndreptă cu paşi mari spre tinda bisericii, în faţa căreia Olivain aştepta cu caii.

— Olivain, zise el, arătînd spre cureaua de care atîrna spada lui Raoul. Strînge puţin catarama, spada atîrnă prea jos. Aşa! Acum îl vei însoţi pe viconte pînă vă întîlniţi cu Grimaud; cînd apare el, te întorci. Auzi, Raoul? Grimaud mă slujeşte de mulţi ani, e un om plin de curaj şi de prevedere. El, Grimaud, te va însoţi.

— Da, domnule, spuse Raoul.

— Haide, sus, pe cai, să vă văd plecînd.

Raoul se supuse.

— Cu bine, Raoul! rosti contele. Cu bine, copilul meu scump!

— Cu bine, domnule! zise Raoul. Cu bine iubitul meu ocrotitor!

Athos făcu un semn cu mîna, căci nu mai era în stare să vorbească, în vreme ce Raoul se depărtă, cu capul descoperit.

Rămase nemişcat acolo, urmărindu-i cu privirea pînă dispărură după o cotitură a străzii.

Atunci contele aruncă frîul calului în mîinile unui ţăran, urcă din nou şi fără grabă treptele, intră în biserică, se duse de îngenunche în cel mai întunecat ungher şi începu să se roage.

XXV

UNUL DINTRE CELE PATRUZECI DE MIJLOACE DE EVADARE ALE DOMNULUI DE BEAUFORT

În acest timp, ceasurile se scurgeau pentru întemniţat aşa cum se scurgeau şi pentru cei care îi pregăteau fuga: numai că se scurgeau prea încet. Spre deosebire de alţi oameni, care iau cu însufleţire o hotărîre primejdioasă şi îşi pierd avîntul pe măsură ce se apropie clipa aducerii ei la îndeplinire, domnul de Beaufort, al cărui năprasnic curaj devenise faimos şi care cinci ani în şir fusese în lanţurile inactivităţii, domnul de Beaufort părea să zorească timpul şi chema din tot sufletul clipa acţiunii. În evadarea sa, lăsînd deoparte planurile pe care şi le făurea pentru viitor, planuri încă foarte vagi şi foarte nesigure, era, trebuie să recunoaştem, un început de răzbunare, şi asta făcea să-i crească inima. Mai întîi, fuga lui era o proastă afacere pentru domnul de Chavigny, pe care îl duşmănea din pricina micilor mizerii menite să-l tot sîcîie; apoi, o şi mai proastă afacere pentru Mazarin, pe care îl ura aprig, avînd mari capete de acuzare împotrivă-i. Vedem, dar, păstrată o deplină cumpănire între simţămintele nutrite de către domnul de Beaufort faţă de guvernatorul închisorii şi de ministru, faţă de slugă şi de stăpîn.

În plus, domnul de Beaufort, care cunoştea ca nimeni interiorul Palatului Regal şi care avea ştiinţă de legătura dintre regină şi cardinal, îşi închipuia, de acolo din temniţă, furtuna ce avea să se stîrnească în clipa cînd zvonul va da buzna din cabinetului ministrului în odaia Annei de Austria: domnul de Beaufort a scăpat! Cugetînd la toate acestea în sinea sa, domnul de Beaufort zîmbea încîntat şi se şi vedea scăpat, trăgînd în piept cu nesaţ aerul cîmpiilor şi al pădurilor, strigînd din răsputeri: Sînt liber!

E adevărat că, dezmeticindu-se, se trezea între aceiaşi patru pereţi, îl vedea la zece paşi pe La Ramée, tot învîrtindu-şi degetele mari unul pe lîngă altul şi, în încăperea de la intrare, ostaşii de strajă hlizindu-se ori trăgînd la măsea.

Singurul lucru ce-l făcea să uite de această nesuferită privelişte, într-atît de mare e nestatornicia firii omeneşti, era chipul posomorît al lui Grimaud, chip pe care la început îl urîse şi care între timp ajunsese să întruchipeze toate nădejdile sale. Grimaud i se părea un Antinous.

De prisos să spunem că totul nu era decît jocul închipuirii sale înfrigurate. Grimaud se dovedea mereu acelaşi. Drept care se bucura şi acum de întreaga încredere a lui La Ramée, care ajunsese să se bizuie pe Grimaud mai mult decît pe el însuşi; căci am mai spus, La Ramée păstra în adîncul inimii sale un dram de slăbiciune pentru domnul de Beaufort.

Astfel că, acest cumsecade La Ramée socotea drept o sărbătoare masa pe care urma să o ia singur cu prinţul. La Ramée nu avea decît un singur cusur: era mîncăcios. Găsise plăcinta straşnică şi vinul minunat. Or, urmaşul lui jupîn Marteau îi făgăduise de astă dată o plăcintă umplută cu carne de fazan şi nu de găină, şi vin de Chambertin în locul vinului de Mâcon. Şi totul avea şi mai mare preţ pentru el datorită prezenţei acestui prinţ atît de bun, în fond, care născocea nişte lucruri atît de hazlii împotriva domnului de Chavigny şi nişte glume nemaipomenite pe socoteala lui Mazarin; totul făcea pentru La Ramée din faimoasa zi de Rusalii una dintre cele patru mari sărbători de peste an.

La Ramée, aştepta, prin urmare, ora şase seara la fel de nerăbdător ca şi prinţul.

Încă de dimineaţă se îngrijise de toate amănuntele şi, cum nu avea încredere în altcineva, trecuse chiar el pe la urmaşul lui jupîn Marteau. Acesta se întrecuse pe sine: îi arătă o coşcogeamitea plăcintă, împodobită cu blazonul domnului de Beaufort; plăcinta nu era încă umplută, dar lîngă meşter aşteptau un fazan şi două potîrnichi împănate ca nişte perniţe cu ace de gămălie. Pofticiosului de La Ramée îi lăsase gura apă şi se întorsese în odaia ducelui frecîndu-şi mîinile.

Culmea fericirii era că, aşa cum am mai spus, bizuindu-se pe La Ramée, domnul de Chavigny plecase el însuşi undeva chiar în dimineaţa aceea, aşa că La Ramée era acum subguvernatorul închisorii.

Cît despre Grimaud, acesta părea mai posomorît ca oricînd.

De dimineaţă, domnul de Beaufort jucase o partidă de mingi cu La Ramée; un semn al lui Grimaud îl preveni să ia aminte la tot ce se petrecea în jur.

Grimaud, mergînd înainte, îi arătă drumul pe care aveau să-l urmeze în aceea seară. Jocul se desfăşura în curtea cea mică a închisorii. Era un loc destul de pustiu, unde nu se puneau străji decît atunci cînd prinţul venea acolo să joace; dar pînă şi atunci, ţinînd seama de înălţimea zidurilor, o asemenea prevedere părea cu totul de prisos.

Erau trei uşi de deschis pînă să ieşi în curte şi fiecare avea altă cheie.

Ajungînd acolo, Grimaud se duse maşinal de se aşeză în deschizătura unui meterez, cu picioarele spînzurate în afara zidului. Era limpede că acolo vor agăţa scara de frînghie.

Toate acestea, lesne de înţeles pentru domnul de Beaufort, erau, trebuie să recunoaştem, de neînţeles pentru La Ramée.

Partida începu. De astă dată, domnul de Beaufort juca straşnic, de-ai fi zis că aşează mingile cu mîna. Şi-l bătu măr pe La Ramée.

Patru dintre străjile domnului de Beaufort veniseră cu el şi acum adunau mingile: jocul odată sfîrşit, domnul de Beaufort, făcînd mare haz de stîngăcia lui La Ramée, dărui ostaşilor doi ludovici, să bea în sănătatea lui împreună cu ceilalţi patru tovarăşi ai lor.

Ostaşii cerură încuviinţarea lui La Ramée, care le-o dădu, însă numai pentru mai tîrziu, seara. Pînă atunci La Ramée avea treburi importante; şi cum avea şi vreo cîteva drumuri de făcut, dorea ca întemniţatul să nu fie scăpat din ochi.

Domnul de Beaufort s-ar fi îngrijit el însuşi de toate, numai că, mai mult ca sigur, n-ar fi izbutit să rînduiască lucrurile în folosul său aşa ca vrednicul La Ramée.

Într-un tîrziu bătu de şase; cu toate că se aşezau la masă abia la şapte, bucatele erau gata servite. Pe un bufet aştepta plăcinta uriaşa împodobită cu blazonul ducelui, coaptă tocmai atît cît trebuia, pe cît se putea judeca după coaja rumenită ca aurul.

Restul bucatelor nu era nici ele mai prejos.

Toată lumea aştepta nerăbdătoare: străjile să se ducă la băutură, La Ramée să se aşeze la masă şi domnul de Beaufort să evadeze.

Singur Grimaud era nepăsător. S-ar fi zis că Athos îl pregătise anume în vederea acestei mari împrejurări.

În unele clipe, privindu-l, prinţul de Beaufort se întreba dacă nu cumva visează, dacă acest chip ca tăiat în marmură se află într-adevăr în slujba sa şi dacă se va însufleţi la momentul potrivit.

La Ramée dădu liber ostaşilor de strajă, sfătuindu-i să bea în sănătatea prinţului; după ce aceştia plecară, încuie uşile, puse cheile în buzunar şi arătă spre masă, cătînd spre prinţ cu un aer ce voia să spună: – Cînd va dori monseniorul.

Prinţul se uită la Grimaud, iar Grimaud se uită la pendulă: acele arătau abia şase şi un sfert şi evadarea era stabilita pentru ora şapte; prin urmare, mai aveau de aşteptat încă trei sferturi de ceas.

Pentru a mai cîştiga un sfert de ceas, prinţul spuse că are de citit ceva care îl interesa şi ceru răgaz să termine capitolul început. La Ramée se apropie şi i se uită peste umăr, să vadă ce carte avea o asemenea înrîurire asupra prinţului, încît să-l împiedice să se aşeze la masă atunci cînd bucatele erau servite.

Erau Comentariile lui Cezar, carte pe care i-o adusese el însuşi, împotriva consensului dat de către domnul de Chavigny, cu trei zile mai înainte.

La Ramée îşi făgădui să nu mai încalce regulamentul închisorii.

În aşteptare, destupă sticlele cu vin, apoi se apropie să adulmece plăcinta.

La şase şi jumătate prinţul se ridică, rostind cu un aer grav:

— Hotărît, Cezar era cel mai mare om al antichităţii.

— Credeţi, monseniore? făcu La Ramée.

— Da.

— Ei bine, zise La Ramée, mie îmi place mai mult Hanibal.

— Şi de ce, mă rog, jupîn La Ramée? întrebă ducele.

— Pentru că n-a lăsat Comentarii, răspunse La Ramée cu zîmbetul-i larg.

Domnul de Beaufort pricepu unde bate şi se aşeză la masă, făcîndu-i semn să ia loc în faţa lui.

Ofiţerul nu aşteptă să fie poftit a doua oară.

Nu există mutră mai grăitoare decît aceea a unui adevărat mîncăcios, atunci cînd se aşează la o masă cu bucate de soi: drept care, farfuria cu ciorbă primită din mîinile lui Grimaud aduse pe chipul lui La Ramée o desăvârşită încîntare.

Prinţul îl privi cu un surîs.

— La naiba, La Ramée! strigă el. Află că dacă mi s-ar spune că există în clipa asta în Franţa un om mai fericit ca tine, n-aş crede!

— Şi-aţi avea dreptate, monseniore, pe legea mea! încuviinţă La Ramée. Eu, unul, mărturisesc că atunci cînd mi-e foame nu cunosc privelişte mai plăcută decît aceea a unui praznic de soi. Şi dacă adăugaţi, urmă el, că cel ce face onorurile acestui praznic e nepotul lui Henric cel Mare, veţi înţelege, monseniore, ca o cinste îndoieşte plăcerea bucatelor.

Prinţul se înclină la rîndu-i şi un zîmbet abia zărit se ivi pe chipul lui Grimaud, care stătea în spatele lui La Ramée.

— Dragul meu La Ramée, glăsui prinţul, într-adevăr, aici nu mai dumneata singur poţi face un compliment.

— Nu, monseniore zise La Ramée din tot sufletul. Spun ceea ce gîndesc, credeţi-mă, nu-i nici urmă de compliment în cuvintele mele.

— Atunci, îmi eşti ataşat? întrebă prinţul.

— Adică, îşi întregi vorba La Ramée, aş fi neconsolat dacă alteţa-voastră ar pleca de la Vincennes.

— Ciudat chip de a-ţi dovedi aflicţiunea. (Prinţul voia să spună: afecţiunea.)

— Dar, monseniore, zise La Ramée, ce-aţi face în afara acestor ziduri? Vreo nebunie care v-ar pune rău cu curtea şi-n urma căreia aţi ajunge la Bastilia, în loc sa fiţi la Vincennes. Domnul de Chavigny nu-i un om plăcut, de acord, continuă La Ramée, sorbind cu desfătare un pahar cu vin de Madera. Dar domnul de Tremblay e şi mai rău.

— Adevărat! încuviinţă prinţul, înveselit de întorsătura pe care o lua convorbirea şi uitîndu-se din cînd în cînd la pendula ale cărei ace se mişcau cu o încetineală ucigătoare.

— La ce v-aţi putea aştepta de la fratele unui capucin, crescut la şcoala cardinalului Richelieu! Ah, monseniore, credeţi-mă, e o mare fericire că regina, care întotdeauna v-a dorit binele, după cîte am auzit cel puţin, s-a gîndit să va trimită aici, unde puteţi face o plimbare, juca o partidă de mingi, unde aveţi masă bună şi aer curat.

— Zău, La Ramée, zise prinţul, ascultînd ce spui, se pare că-s un ingrat că m-am gîndit o clipa să ies de-aici, nu?

— Oh, monseniore, ar fi culmea ingratitudinii! întări La Ramée. Numai că alteţa-voastră nu s-a gîndit niciodată serios la asta.

— Ba da, se împotrivi prinţul. Şi trebuie să-ţi mărturisesc că deşi e poate o nebunie, din cînd în cînd tot mă mai bate gîndul acesta.

— Şi tot printr-unul dintre cele patruzeci de mijloace de evadare ale dumneavoastră, monseniore?

— Eh, desigur, făcu prinţul.

— Monseniore, zise La Ramée, de vreme ce sîntem la mărturisiri, dezvăluiţi-mi şi mie unul dintre aceste patruzeci de mijloace născocite de alteţa-voastră.

— Bucuros, se învoi domnul de Beaufort. Grimaud, dă-mi plăcinta.

— Ascult, spuse La Ramée, răsturnîndu-se pe speteaza scaunului, ridicînd paharul şi închizînd un ochi ca să se uite la soarele ce-şi răsfrîngea razele în vinul rubiniu.

Prinţul aruncă o privire asupra pendulei. Mai erau zece minute şi bătea de şapte...

Grimaud puse plăcinta pe masă în faţa prinţului, care luă cuţitul de argint pentru a-i desface capacul; dar La Ramée, care se temea să nu strice cumva o asemenea frumuseţe de plăcintă, întinse domnului de Beaufort cuţitul său a cărui lamă era de oţel.

— Mulţumesc, La Ramée, zise prinţul, luînd cuţitul.

— Ei bine, monseniore, întrebă ofiţerul, care-i acel faimos mijloc de evadare?

— Să ţi-l spun pe cel pe care mă bizuiam mai mult şi pe care mă hotărîsem să-l folosesc întîi?

— Da, pe acela, rosti La Ramée.

— Ei bine! făcu prinţul, rupînd o fărîmă de coajă cu o mînă, iar cu cealaltă, în care ţinea cuţitul, descriind un cerc pe deasupra plăcintei. În primul rînd nădăjduiam să am drept paznic un băiat cumsecade ca dumneata, domnule La Ramée.

— Bun! zise La Ramée. Îl aveţi, monseniore. Mai departe.

— Şi mă felicit pentru asta.

La Ramée se înclină.

— Îmi spuneam, continuă prinţul, că, dacă am lîngă mine un băiat cumsecade ca La Ramée, voi încerca să-i recomand, printr-un prieten al meu, pe care el să nu-l cunoască, un om credincios mie, cu care să mă înţeleg spre a-mi pregăti fuga.

— Haide-haide! mormăi La Ramée. Planul nu-i rău.

— Nu-i aşa? reluă prinţul. De pildă, servitorul unui gentilom de ispravă, el însuşi duşman al lui Mazarin, cum trebuie să fie orice gentilom.

— Tăcere, monseniore, se rugă La Ramée. Să nu vorbim de politică.

— După ce voi avea pe acest om lîngă mine, urmă prinţul, oricît de puţin îndemînatic ar fi şi oricît de puţin s-ar pricepe să cîştige încrederea paznicului meu, acesta se va bizui pe el şi atunci aş primi veşti dinafară.

— Oh, da! tărăgănă La Ramée. Cum adică, veşti din afară?

— Ei, nimic mai lesne, spuse domnul de Beaufort. Făcînd o partidă de mingi, bunăoară.

— O partidă de mingi? întrebă La Ramée, ciulind urechile şi ascultînd cu cea mai mare atenţie povestirea ducelui.

— Întocmai. Uite, eu trimit o minge în şanţ, un om e acolo şi o ia. Mingea conţine o scrisoare; în loc să-mi arunce înapoi aceeaşi minge, aşa cum îi strig de pe culmea zidurilor, el îmi aruncă alta. Această minge conţine şi ea o scrisoare. Astfel se cheamă că am stat de vorbă, fără ca nimeni să bănuiască ceva.

— Drace! mormăi La Ramée, scărpinîndu-se după ureche. Bine faceţi că-mi spuneţi treaba asta, monseniore; de acum înainte am să-i am sub ochi pe cei care aruncă mingile.

Prinţul zîmbi.

— Oricum, continuă La Ramée, toată povestea asta nu-i, la urma urmei, decît un mijloc de corespondenţă.

— Mie mi se pare destul de mult.

— Asta nu-i de ajuns.

— Iartă-mă. De pildă, spun prietenilor mei: „Aşteptaţi-mă în cutare zi, la cutare ceas de partea cealaltă a şanţului, cu doi cai gata de drum".

— Ei bine, şi-apoi? întrebă La Ramée, cu oarecare nelinişte. Doar caii ăştia n-au aripi, ca să urce sus pe ziduri şi să vină aici să vă caute.

— Eh, Doamne! exclamă prinţul cu nepăsare. Nu-i vorba să aibă caii aripi, ca să urce sus pe ziduri, ci sa am eu un mijloc să cobor.

— Care?

— O scară de frînghie.

— Numai că, i-o întoarse La Ramée, încercînd să rîdă, o scară de frînghie n-o poţi trimite, ca o scrisoare, într-o minge.

— Nu, o poţi trimite în altceva.

— În altceva? În altceva? Şi în ce anume?

— Într-o plăcintă, de pildă.

— Într-o plăcintă? îngăimă La Ramée.

— Da. Presupune un lucru, reluă prinţul. Presupune, bunăoară, că bucătarul meu, Noirmond, ar fi cumpărat prăvălia lui jupîn Marteau...

— Ei bine? bîigui La Ramée tremurînd de-a binelea.

— Ei bine, La Ramée, care-i un mîncăcios, vede plăcintele noului negustor, le găseşte mult mai arătoase decît ale celui dinainte şi vine să mă îmbie să gust şi eu din ele. Eu mă învoiesc, cu condiţia ca La Ramée să mănînce plăcinta împreună cu mine. Pentru a se simţi mai în largul său, La Ramée dă liber străjilor, păstrînd doar pe Grimaud, ca să ne servească la masă. Grimaud e omul trimis mie de un prieten, slujitorul cu care mă sfătuiesc, gata oricînd să mă urmeze. Clipa fugii mele a fost hotărîtă pentru ora şapte. Ei bine, la şapte fără cîteva minute...

— La şapte fără cîteva minute?... repetă La Ramée, a cărui frunte se brobonise toată de sudoare.

— La şapte fără cîteva minute, continuă prinţul trecînd de la vorbe la fapte, desprind crusta plăcintei. Găsesc în ea două pumnale, o scară de frînghie şi un căluş. Un pumnal în pieptul lui La Ramée şi-i spun: „Prietene, sînt dezolat, dar dacă faci vreo mişcare, ori scoţi vreun strigăt, eşti mort!"

Precum am spus, rostind aceste cuvinte din urmă, prinţul trecuse de la vorbe la fapte. Se afla în picioare lîngă La Ramée, şi îi apăsă vîrful unui pumnal în piept, într-un chip care nu îngăduia acestuia să-i mai pună la îndoială hotărîrea.

În acest timp, Grimaud, mereu la fel de tăcut, scotea la iveală din plăcintă cel de al doilea pumnal, scara de frînghie şi para-căluşul.

La Ramée urmărea cu privirea fiecare lucru în parte, cuprins de o groază crescîndă.

— Oh, monseniore! gemu el, uitîndu-se la domnul de Beaufort cu un aer uluit, care ar fi stîrnit rîsul acestuia într-o altă împrejurare. Doar n-o să aveţi inima să mă ucideţi!

— Nu, dacă nu te împotriveşti fugii mele!

— Bine, monseniore, dar dacă vă las să fugiţi, sînt pierdut.

— Am să-ţi înapoiez banii pe care i-ai plătit ca să dobîndeşti slujba asta.

— Şi sînteţi hotărît să părăsiţi închisoarea?

— La naiba! Desigur!

— Şi orice v-aş spune, nu va putea să vă schimbe hotărîrea?

— Astă-seară vreau să fiu liber.

— Şi dacă mă apăr, dacă strig, dacă cer ajutor?

— Te ucid, pe cinstea mea de gentilom.

În clipa aceea răsună bătaia pendulei.

— Şapte! rosti Grimaud, care pînă atunci nici nu deschisese gura.

— Şapte! spuse domnul de Beaufort. Vezi, am întîrziat.

La Ramée făcu o mişcare ca pentru a fi cu conştiinţa împăcată. Prinţul încruntă din sprîncene şi ofiţerul simţi vîrful pumnalului, care, după ce străpunse haina şi cămaşa, stătea gata să-i străpungă pieptul.

— Fie, monseniore, îngăimă el, ajunge! Nu mai fac o mişcare.

— Să ne grăbim, zise prinţul.

— Monseniore, o ultimă rugăminte.

— Care? Vorbeşte mai repede.

— Legaţi-mă cobză, monseniore.

— Şi pentru ce asta?

— Ca să nu se creadă că v-am fost complice.

— Mîinile! spuse Grimaud.

— Nu aşa în faţă, la spate, la spate!

— Cu ce să le leg? întrebă domnul de Beaufort.

— Cu centura dumneavoastră, monseniore, îl povăţui La Ramée.

Prinţul îşi desfăcu centura şi i-o întinse lui Grimaud, care legă mîinile ofiţerului în aşa fel, încît şi el rămase mulţumit.

— Picioarele! spuse Grimaud.

La Ramée întinse picioarele, iar Grimaud rupse un ştergar fîşii, legîndu-i ţeapăn picioarele.

— Acum spada, se tîngui La Ramée. Legaţi-mi bine mînerul spadei.

Prinţul îşi smulse un şnur de la pantaloni şi-i îndeplini dorinţa.

— Acum, scînci bietul La Ramée, vreau căluşul. Altfel, au să mă învinuiască toţi că n-am strigat. Vîrîţi-l cît mai adînc, monseniore, cît mai adînc.

Grimaud tocmai se pregătea să-i facă pe voie, cînd ofiţerul dădu semn printr-o mişcare că vrea să spună ceva.

— Vorbeşte, zise prinţul.

— Acum, monseniore, rosti La Ramée, dacă se abate vreo nenorocire asupra mea din pricina dumneavoastră, nu uitaţi că am nevastă şi patru copii.

— Fii liniştit! Pune-i căluşul, Grimaud!

Cît ai clipi, La Ramée zăcea cu căluşul în gură întins la pămînt; răsturnară cîteva scaune, în semn că s-a dat o luptă. Grimaud scotoci prin buzunarele ofiţerului şi-i luă toate cheile, deschise uşa odăii unde se aflau, cînd se văzu afară răsuci cheia de două ori în broască, apoi apucară amîndoi pe coridorul ce ducea în curtea cea mică. Cele trei uşi din cale fura deschise şi încuiate rînd pe rînd, cu o repeziciune care făcea cinste îndemînării lui Grimaud. În cele din urmă, trecură de locul unde jucau de obicei mingea. Era cu desăvîrşire pustiu. Nu se vedea nici o santinelă şi nimeni pe la ferestre.

Prinţul se duse într-un suflet spre metereze şi zări de cealaltă parte a şanţului trei călăreţi purtînd de frîu încă doi cai. Schimbă un semn cu ei şi se încredinţă că pentru el se aflau acolo.

În acest timp, Grimaud lega coarda pe care aveau să coboare. Nu era o scară de frînghie, ci un ghem de mătase, cu un baston ce trebuia petrecut printre picioare şi al cărui fir se depăna singur de greutatea celui ce venea călare pe baston.

— Haide! spuse prinţul.

— Eu întîi, monseniore? întrebă Grimaud.

— Fără îndoială, răspunse domnul de Beaufort. Pe mine, dacă mă prind, nu mă aşteaptă decît închisoarea. Dar pe tine te spînzură.

— Asta aşa e, încuviinţă Grimaud.

Şi aşezîndu-se îndată călare pe baston, începu primejdioasa coborîre; ducele îl urmări din ochi cu o groază nestăpînită: Grimaud mai avea de coborît cam un sfert din înălţimea zidului, cînd coarda se rupse pe neaşteptate şi Grimaud se rostogoli ca un pietroi în şanţ.

Prinţului îi scăpă un strigăt, dar Grimaud nu scoase nici cel mai mic geamăt; şi totuşi trebuie că se rănise rău, fiindcă rămase întins la pămînt.

Unul dintre oamenii care aşteptau se lăsă iute să lunece în şanţ, petrecu o frînghie pe după braţele lui Grimaud, şi ceilalţi doi, rămaşi sus, începură să-l tragă spre ei.

— Coborîţi, monseniore! glăsui omul aflat în şanţ. Nu-s decît vreo cincisprezece picioare pînă la pămînt şi iarba e destul de moale.

Prinţul nu mai stătu pe gînduri. Pentru el totul era mai greu, fiindcă nu se mai putea sprijini în baston; trebuia să coboare în mîini şi asta de la cincizeci de picioare înălţime. Dar aşa cum am spus, prinţul era îndemînatic, puternic şi nu-şi pierdea niciodată cumpătul. În mai puţin de cinci minute ajunsese la capătul corzii de mătase: pînă la pămînt, întocmai cum spusese gentilomul acela, nu erau mai mult de cincisprezece picioare. Dădu drumul corzii din mînă şi căzu în picioare fără să-şi facă vreun rău.

Se căţără numaidecît pe povîrnişul şanţului, în buza căruia îl găsi pe Rochefort. Pe ceilalţi doi gentilomi nu-i cunoştea. Grimaud, fără cunoştinţă, era legat de spinarea unui cal.

— Domnilor, rosti prinţul, vă voi mulţumi mai tîrziu. Acum nu avem o clipă de pierdut. Aşadar, la drum, la drum! Cine mă iubeşte, să mă urmeze!

Şi aruncîndu-se în şa, porni înainte în goana mare, trăgînd aerul lacom în piept şi strigînd luminat de o bucurie cu neputinţă de înfăţişat în cuvinte:

— Liber!... Liber!... Liber!...

XXVI

D'ARTAGNAN SOSEŞTE LA TIMP

D'Artagnan primi la Blois banii pe care Mazarin, în dorinţa de a-l revedea lîngă el, se hotărîse să-i dea pentru viitoarele sale servicii.

De la Blois la Paris erau patru zile de drum pentru un călăreţ obişnuit. D'Artagnan sosi a treia zi, către ceasurile patru după-amiaza, la poarta Saint-Denis. Odinioară nu i-ar fi trebuit decît două zile. Am văzut că Athos, care plecase cu trei ore în urma lui, ajunsese aici cu douăzeci şi patru de ceasuri mai devreme.

Planchet pierduse deprinderea să gonească pe cal zi şi noapte, şi d'Artagnan găsi cu cale să-l mustre pentru moliciunea lui.

— Ei, domnule, patruzeci de leghe în trei zile nu-i puţin pentru un negustor de dulciuri!

— Oare ai devenit într-adevăr negustor, Planchet? Şi socoteşti cumva că acum, cînd ne-am regăsit, ai să lîncezeşti mai departe în dugheana ta?

— Hei! urmă Planchet. Numai dumneavoastră sînteţi făcut pentru o viaţă ca asta, fără de tihnă. Uite, bunăoară, domnul Athos! Cine ar spune că-i vajnicul căutător de aventuri pe care l-am cunoscut noi odinioară? Acum trăieşte la moşia lui la ţară, ca un adevărat gentilom. Zău, nu-i nimic mai de rîvnit pe lumea asta decît o viaţă liniştită.

— Prefăcutule! i-o reteză d'Artagnan. Se vede cît de colo că te apropii de Paris, unde ştii că te aşteaptă un laţ şi o spînzurătoare.

Şi tocmai cînd ajunseră aici cu sporovăiala lor, cei doi călători sosiră la barieră. Planchet îşi trase pălăria pe ochi, gîndind că are să treacă pe străzi unde era binecunoscut, în vreme ce d'Artagnan îşi răsuci mustaţa, amintindu-şi de Porthos, care trebuia să-l aştepte în strada Tiquetonne. Cugetă de asemenea în sinea lui în ce chip să-l facă să dea uitării moşia de la Bracieux şi bucatele homerice de la Pierrefonds.

Dînd colţul străzii Montmartre, îl zări pe Porthos la o fereastră a hanului „La Căpriţa", îmbrăcat într-o minunată tunică albastră, brodată toată cu argint; căsca să-şi rupă fălcile, încît trecătorii se uitau cu un fel de admiraţie respectuoasă la acest gentilom atît de chipeş şi de bogat, pe care bogăţia şi măreţia păreau că-l plictisesc de moarte. De altminteri, abia dăduseră ei colţul străzii, ca Porthos îi şi recunoscu.

— Ei, d'Artagnan! strigă el. Slavă Domnului că te văd. Chiar tu eşti!

— Ei, bun găsit, scumpe prietene! răspunse d'Artagnan.

Un pîlc de gură-cască se strînse numaidecît în jurul cailor pe care slujitorii de la han îi şi ţineau de căpăstru, ca şi în jurul călăreţilor, care vorbeau, cu capul răsturnat pe spate. Dar sprînceana încruntată a lui d'Artagnan, ca şi două-trei gesturi ameninţătoare ale lui Planchet, înţelese iute de cei din jur, risipiră ca prin farmec îmbulzeala ce sporea văzînd cu ochii, mai ales că nimeni nu ştia ce caută acolo.

Porthos şi coborîse în uşa hanului.

— Ah, scumpe prietene, vorbi el, grozav de rău mai stau caii mei aici, la han.

— Zău?! se miră d'Artagnan. Sînt tare mîhnit pentru aceste nobile animale.

— Şi eu la fel. Nu prea mă simţeam în apele mele, mărturisi Porthos. Şi dacă nu era hangiţa, adăugă el, leganîndu-se pe picioare cu aeru-i mulţumit de sine, o femeie destul de plăcută şi care ştie de glumă, apoi îmi căutam culcuş în altă parte.

Frumoasa Magdalena, care în acest timp se apropiase şi ea, auzind cuvintele lui Porthos, se dădu un pas înapoi şi se îngălbeni la faţă ca o moartă, încredinţată că se va repeta scena petrecută cu elveţianul; dar, spre marea ei uimire, d'Artagnan nici nu clipi şi, în loc să se supere, spuse rîzînd spre Porthos:

— Da, înţeleg, scumpe prietene, aerul străzii Tiquetonne nu se poate asemui cu cel din valea Pierrefonds. Dar fii liniştit, mă îngrijesc eu să respiri un aer mai curat.

— Şi pe cînd asta?

— Cît de curînd, nădăjduiesc, pe cinstea mea!

— Ah, cu atît mai bine!

La strigătul plin de bucurie al lui Porthos se auzi un geamăt înăbuşit, care pornea din colţul unei uşi. D'Artagnan, care tocmai descălecase, văzu proiectîndu-se pe perete pîntecul uriaş al lui Mousqueton, a cărui gură îndurerată slobozea văicăreli nedesluşite.

— Şi tu la fel, bietul meu domn Mouston, nu prea eşti în apele tale în hanul ăsta păcătos, nu-i aşa? vorbi d'Artagnan pe un ton zeflemitor, care aducea tot atît de bine a compătimire şi a bătaie de joc.

— Bucatele de aici i se par ca vai de lume, îl dădu Porthos în vileag.

— Bine, zise d'Artagnan atunci de ce n-o face el pe bucătarul, ca la Chantilly?

— Vai, domnule, nu-i ca acolo, aici nu-s heleşteiele prinţului, ca să prinzi crapii ăia frumoşi, nici pădurile alteţei-sale ca să înhaţi cele mai straşnice potîrnichi. Cît despre pivniţă, am cercetat-o amănunţit, şi zău, nu-i mare scofală de ea.

— Domnule Mouston, spuse d'Artagnan, te-aş plînge din toată inima, crede-mă, dacă n-aş avea altceva mai grabnic de făcut în clipa asta.

Şi, luîndu-l deoparte pe Porthos, continuă:

— Dragul meu du Vallon, te văd bine îmbrăcat şi se nimereşte de minune, fiindcă mergem la cardinal:

— Ei, aşi! Zău?! se holbă Porthos, uimit.

— Întocmai, prietene.

— Mă prezinţi cardinalului?

— Asta te sperie?

— Nu, dar mă emoţionează.

— Oh, fii liniştit! nu ai de-a face cu celălalt cardinal, ăsta n-o să te strivească cu măreţia lui.

— Totuna e, înţelegi, d'Artagnan, curtea!

— Eh, prietene, nu mai există aşa ceva.

— Regina!

— Era să spun: nu mai există regină. Regina? N-ai grijă, n-o să dăm ochii cu ea.

— Şi zici că mergem la Palatul Regal?

— Numaidecît. Ca să nu zăbovesc, aş împrumuta unul din caii tăi.

— Pofteşte: poţi să-i iei pe tuspatru.

— O, n-am nevoie decît de unul.

— Luăm şi valeţii cu noi?

— Da, ia-l pe Mousqueton, n-o să prindă rău. Cît despre Planchet, are el motivele lui să nu calce pe la curte.

— De ce?

— Hm, nu se are bine cu Eminenţa-Sa.

— Mouston, zise Porthos, pune şaua pe Vulcan şi Bayard.

— Eu să-l iau pe Rustaud, domnule?

— Nu, ia un cal falnic, pe Phebus ori pe Superbul, mergem într-o vizită de ceremonie.

— Oh! răsuflă uşurat Mousqueton. Va să zică nu-i vorba decît de o vizită.

— Ei, Doamne, Mouston, nimic altceva. Numai că, pentru orice împrejurare, pune pistoalele în coburi; pe ale mele le găseşti gata încărcate la şaua mea.

Mouston scoase un suspin: nu prea înţelegea aceste vizite de ceremonie la care te duci înarmat pînă-n dinţi.

— Într-adevăr, zise Porthos, uitîndu-se binevoitor cum se depărta vechiul său slujitor. Tu ai dreptate, d'Artagnan: Mouston va fi de ajuns, e tare arătos.

D'Artagnan zîmbi.

— Tu nu-ţi schimbi hainele? întrebă Porthos.

— Nu, rămîn aşa.

— Dar eşti plin de praf şi de sudoare, cizmele ţi-s pline de noroi.

— Neorînduiala ţinutei mele va dovedi graba cu care m-am înfăţişat la ordinele cardinalului.

În clipa aceea, Mouston se întoarse cu cei trei cai gata de drum. D'Artagnan sări în şa, ca şi cum s-ar fi odihnit opt zile în şir.

— Ei, strigă el lui Planchet, adu-mi spada cea lungă.

— Eu am spada mea anume pentru curte, spuse Porthos, arătînd o spadă scurtă de paradă, cu mînerul aurit.

— Ia-ţi spada cea mare, prietene.

— De ce?

— Nu ştiu, dar ascultă-mă, zău.

— Spada cea mare, Mouston! ceru Porthos.

— Păi asta-i adevărată pregătire de război, domnule, zise valetul. Plecăm cumva la luptă? Atunci spuneţi-mi, o să iau măsurile de prevedere cuvenite.

— Pentru unii ca noi, tu ştii, Mouston, că măsurile de prevedere sînt întotdeauna binevenite, vorbi d'Artagnan. Ori nu prea ai ţinere de minte, ori ai uitat că nu stă în obiceiul nostru să ne petrecem nopţile pe la baluri sau cîntînd serenade.

— Vai, aşa e! recunoscu Mouston, înarmîndu-se pînă în dinţi. Uitasem.

Porniră într-un trap destul de iute şi ajunseră la Palatul Cardinalului pe la orele şapte şi un sfert. Străzile erau pline de lume, ca în ziua de Rusalii, şi mulţimea se uita cu mirare la cei doi călăreţi, dintre care unul gătit ca scos din cutie, iar celălalt atît de colbuit, de-ai fi zis că vine drept de pe cîmpul de luptă.

Mousqueton atrăgea şi el privirile forfotei de gură-cască şi, cum povestea lui Don Quijote îşi cîştigase pe atunci mare faimă, unii ziceau că e Sancho, care, după ce şi-a pierdut stăpînul, a găsit doi în loc.

Păşind în anticameră, d'Artagnan se văzu între cunoscuţi: muşchetarii din compania lui tocmai făceau de gardă. Trimise după uşier şi-i arătă scrisoarea cardinalului, care îi cerea să se înapoieze fără întîrziere. Uşierul se înclină şi intră îndată la Eminenţa-Sa.

D'Artagnan se întoarse spre Porthos, care, după cum i se păru, era stăpînit de un tremur uşor. Zîmbi şi, aplecîndu-se spre el, îi şopti la ureche:

— Curaj, viteazul meu prieten! Nu te pierde cu firea. Crede-mă, ochii vulturului s-au închis, n-avem de-a face decît cu un uliu oarecare. Ţine-te drept, ca atunci, la fortăreaţa Saint-Gervaise, şi nu-l saluta prea adînc pe italianul ăsta, fiindcă o să-şi facă o proastă părere despre tine.

— Bine, bine, mormăi Porthos.

Uşierul reapăru.

— Intraţi, domnilor, spuse el, Eminenţa-Sa vă aşteaptă.

Într-adevăr, Mazarin se afla la masa de lucru, preocupat să taie cît mai multe nume cu putinţă de pe o listă de pensii şi lefuri. Îi văzu cu coada ochiului pe d'Artagnan şi pe Porthos trecînd pragul încăperii şi, deşi privirea i se aprinsese de bucurie la vestirea uşierului, acum nu părea cîtuşi de puţin tulburat.

— Ah, dumneata eşti, domnule locotenent! zise el. Te-ai grăbit, şi asta mă mulţumeşte. Fii binevenit!

— Vă mulţumesc, monseniore. Iată-mă la ordinele Eminenţei-Voastre, ca şi domnul du Vallon, unul dintre vechii mei prieteni, care îşi ascundea obîrşia nobilă sub numele de Porthos.

Porthos îl salută pe cardinal.

— Un cavaler falnic, zise Mazarin.

Porthos întoarse capul la dreapta, apoi la stînga, îndreptîndu-şi umerii plin de demnitate.

— Cea mai de frunte spadă a regatului, monseniore, rosti d'Artagnan. Mulţi ştiu asta, dar n-o spun, căci nu mai pot să o spună.

Porthos înclină uşor din cap spre d'Artagnan.

Lui Mazarin îi plăceau soldaţii chipeşi, la fel cum aveau să-i placă mai tîrziu lui Frederic al Prusiei. Începu să admire mîinile pline de neastîmpăr, umerii largi şi ochii străpungători ai lui Porthos. I se părea că are în faţa lui, în carne şi oase, salvarea ministerului său şi a regatului. Dar asta îi aminti că vechiul grup al muşchetarilor era alcătuit din patru oameni.

— Şi ceilalţi doi prieteni? întrebă Mazarin.

Porthos deschise gura, crezînd că e clipa să spună şi el ceva. D'Artagnan îi făcu însă semn cu ochiul.

— Ceilalţi prieteni ai noştri n-au putut să ne întovărăşească deocamdată, ne vom întîlni ceva mai tîrziu.

Mazarin tuşi uşor.

— Şi domnul, aflîndu-se mai liber decît dînşii, ar fi bucuros să se întoarcă în oştire? se interesă Mazarin.

— Da, monseniore, şi asta numai din devotament, fiindcă domnul de Bracieux e bogat.

— Bogat?! zise Mazarin, căruia acest cuvînt avea privilegiul să-i insufle întotdeauna un mare respect.

— Cincizeci de mii livre venit pe an, rosti Porthos.

Erau cele dintîi cuvinte pe care le spunea.

— Numai din devotament, continuă Mazarin, cu surîsul lui fin. Va să zică numai şi numai din devotament?

— Monseniorul oare nu se încrede prea mult în acest cuvînt? întrebă d'Artagnan.

— Dar dumneata, domnule? vorbi Mazarin, sprijinindu-şi coatele de birou şi bărbia în palme.

— Eu, zise d'Artagnan, cred în devotament ca într-un nume de botez, bunăoară, care trebuie în chip firesc să fie urmat de numele unei moşii. Natura te poate face mai mult ori mai puţin devotat, desigur, dar la capătul unui devotament se cuvine întotdeauna să existe o răsplată.

— Prietenul dumitale, de pildă, ce-ar dori să dobîndească la capătul devotamentului său?

— Ei bine, monseniore, prietenul meu stăpîneşte trei minunate moşii : moşia Vallon la Corbeil, moşia Bracieux în Soissonnais şi moşia Pierrefonds în Valois; or, monseniore, prietenul meu ar dori ca una dintre aceste trei moşii să dobîndească rangul baroniei pentru stăpînul ei.

— Numai atît?! se miră Mazarin, cu ochii scînteind de bucurie cînd auzi că poate să răsplătească devotamentul lui Porthos fără să-şi desfacă băierile pungii. Numai atît? Lucrurile s-ar putea aranja.

— Voi fi baron! exclamă Porthos, făcînd un pas înainte.

— Ţi-am spus doar, interveni d'Artagnan, apucîndu-l de braţ. Monseniorul ţi-o repetă la rîndul său.

— Şi dumneata, domnule d'Artagnan ce ai dori?

— Monseniore, rosti d'Artagnan, la anul, în septembrie, se vor împlini douăzeci de ani de cînd cardinalul Richelieu m-a făcut locotenent.

— Da, şi ai dori să obţii de la cardinalul Mazarin gradul de căpitan.

D'Artagnan se înclină.

— Ei bine, nimic din toate acestea nu e cu neputinţă. O să vedem, domnilor, o să vedem. Acum, domnule du Vallon, spune-mi unde ai vrea să slujeşti: în oraş? Undeva la ţară?

Porthos deschise gura să răspundă.

— Monseniore, zise d'Artagnan, domnul du Vallon e la fel ca mine: îi place să ducă la bun sfîrşit misiuni cu totul ieşite din comun, adică din acelea socotite nebuneşti şi cu neputinţă de înfăptuit.

O atare lăudăroşenie tipic gasconă nu-i displăcu lui Mazarin, care deveni visător.

— Totuşi, vă mărturisesc, domnilor, v-am chemat spre a vă încredinţa o slujbă sedentară. Am oarecari nelinişti. Ei, dar ce-i asta? zise Mazarin.

Într-adevăr, în anticameră se auzi mare zarvă şi aproape în aceeaşi clipă uşa se deschise şi un om plin de praf năvăli în cabinet, strigînd:

— Domnul cardinal, unde este domnul cardinal?

Mazarin se temu că va fi asasinat şi se trase înapoi, împingîndu-şi jilţul. D'Artagnan şi Porthos, dintr-o mişcare, se aşezară între noul venit şi cardinal.

— Ei domnule, spuse Mazarin, ce e de dai buzna aşa?

— Monseniore, glăsui ofiţerul căruia i se adresă această mustrare. Aş dori să vă vorbesc neîntîrziat şi între patru ochi. Sînt de Poins, ofiţer de gardă, în post la închisoarea Vincennes.

Ofiţerul era atît de palid şi atît de buimăcit, încît Mazarin, încredinţat că i se aduce o ştire de mare însemnătate, făcu semn lui d'Artagnan şi lui Porthos să-l lase să se apropie.

D'Artagnan şi Porthos se retraseră într-un colţ al cabinetului.

— Spune, domnule, spune repede! îl zori Mazarin. Ce e?

— Monseniore, zise trimisul, domnul Beaufort a evadat de la Vincennes.

Mazarin scoase un strigăt şi deveni la rîndu-i mai palid decît aducătorul acestei veşti: căzu pe spătarul jilţului, aproape fără cunoştinţă.

— Evadat! îngînă el. Domnul Beaufort a evadat?

— Monseniore, l-am văzut fugind de sus, de pe terasă.

— Şi n-ai tras asupra lui?

— Ieşise din bătaia glonţului.

— Dar domnul de Chavigny ce făcea?

— Lipsea de la Vincennes.

— Dar La Ramée?

— A fost găsit legat cobză în camera întemniţatului, cu un căluş în gură şi cu un pumnal lîngă el.

— Dar ajutorul lui?

— Era complicele ducelui şi a fugit împreună cu el.

Mazarin nu-şi putu stăpîni un geamăt.

— Monseniore, vorbi d'Artagnan, făcînd un pas înainte.

— Ce e? îngînă Mazarin.

— Mi se pare că Eminenţa-Voastră pierde un timp preţios.

— Cum asta?

— Dacă Eminenţa-Voastră ar porunci să se pornească în urmărirea fugarului, s-ar putea să mai fie prins. Franţa e mare şi cea mai apropiată frontieră se află la şaizeci de leghe de aici.

— Şi cine să pornească în urmărirea lui? strigă Mazarin.

— Eu, la naiba!

— Şi l-ai aresta?

— De ce nu?

— L-ai aresta pe domnul de Beaufort, înarmat şi gata de luptă?

— Dacă monseniorul mi-ar porunci să-l arestez pe diavol, l-aş înşfăca de coarne şi l-aş aduce aici.

— Eu la fel, întări Porthos.

— Dumneata la fel?! făcu Mazarin, uitîndu-se cu mirare la aceşti doi oameni. Dar domnul de Beaufort nu se va da prins fără o luptă înverşunată.

— Ei bine, zise d'Artagnan, ai cărui ochi se aprinseră. La luptă! E cam multişor de cînd nu ne-am mai bătut, nu-i aşa, Porthos?

— La luptă! strigă Porthos.

— Şi credeţi că o să-l prindeţi?

— Da, dacă avem cai mai buni decît ai lui.

— Atunci, luaţi pe cine găsiţi aici dintre ostaşii de gardă şi porniţi.

— Daţi poruncă, monseniore.

— Ba şi semnez, rosti Mazarin, luînd o hîrtie şi aşternînd cîteva rînduri pe ea.

— Adăugaţi, monseniore, că putem lua orice cai vom întîlni în cale.

— Da, da, încuviinţă Mazarin. Ordinul regelui! Luaţi hîrtia asta şi porniţi!

— Prea bine, monseniore.

— Domnule du Vallon, continuă Mazarin. Baronia dumitale goneşte pe calul domnului de Beaufort: nu-i vorba decît să-l ajungi din urmă. Cît despre dumneata, scumpe domnule d'Artagnan, nu-ţi făgăduiesc nimic, dar dacă mi-l aduci aici, viu sau mort, poţi să-mi ceri orice doreşti.

— Pe cai, Porthos! spuse d'Artagnan, apucîndu-şi prietenul de braţ.

— Iată-mă! rosti Porthos, cu minunatul său sînge rece.

Şi se năpustiră în goană pe scara cea mare, luînd cu ei ostaşii ce le ieşeau în cale, cu strigătul: „Pe cai! Pe cai!"

Vreo zece oameni se adunară lîngă ei.

D'Artagnan şi Porthos săriră în şa, unul pe Vulcan, celălalt pe Bayard; Mousqueton se aruncă pe Phébus.

— După mine! strigă d'Artagnan.

— La drum! strigă Porthos.

Şi înfipseră pintenii în pîntecele nobililor fugari care porniră ca o vijelie pe strada Saint-Honoré.

— Ei bine, domnule baron, ţi-am făgăduit să-ţi dau putinţa să te mişti niţel şi uite că mă ţin de cuvînt!

— Întocmai, căpitane! răspunse Porthos.

Întoarseră capul. Mousqueton, mai năduşit decît calul, îi urma la distanţa cuvenită. După el veneau cei zece ostaşi.

Cetăţenii îi priveau uimiţi din pragul caselor, în vreme ce cîinii speriaţi îi petreceau cu lătrături.

În dreptul cimitirului Sfîntul Ioan, d'Artagnan trînti un trecător la pămînt; dar era ceva mult prea neînsemnat ca să oprească în loc nişte oameni atît de grăbiţi: grupul călăreţilor îşi urmă calea ca şi cum caii ar fi avut aripi.

Vai! Nu există lucruri neînsemnate pe lume şi vom vedea că întîmplarea asta era cît pe ce să piardă monarhia!

XXVII

DRUMUL CEL MARE

Goniră astfel în lungul mahalalei Saint-Antoine şi al drumului spre Vincennes; curînd se aflară în afara oraşului, curînd în pădure, curînd văzură satul.

Caii, care parcă se însufleţeau cu fiece clipă, începură să scoată foc pe nări. D'Artagnan, cu pintenii înfipţi în coastele fugarului, gonea la cîţiva paşi înaintea lui Porthos. Mousqueton îi urma îndeaproape. Ostaşii se ţineau după ei, potrivit cu iuţeala cailor.

De pe culmea unei coline, d'Artagnan zări un pîlc de oameni strînşi de cealaltă parte a şanţului, în locul unde turnul privea spre Saint-Maur. Pricepu numaidecît că pe acolo a fugit întemniţatul şi că numai acolo ar putea să capete lămuriri. În cinci minute era sosit la ţintă. Ostaşii ce-l însoţeau îl ajunseră din urmă rînd pe rînd.

Toţi cei strînşi acolo se arătau tare preocupaţi; se uitau la funia ce atîrna încă de creasta zidului şi care era ruptă cam la douăzeci de picioare de pămînt. Măsurau din ochi înălţimea şi schimbau între ei fel de fel de păreri. Pe culmea zidului era un du-te-vino de santinele speriate.

Un grup de ostaşi, comandat de un sergent, alunga oamenii din locul unde domnul de Beaufort încălecase.

D'Artagnan se duse drept la sergent.

— Domnule ofiţer, spuse sergentul, nu e voie să stea nimeni aici.

— Consemnul ăsta nu-i pentru mine, răspunse d'Artagnan. Fugarii sînt urmăriţi?

— Da, domnule ofiţer. Din nenorocire, au cai foarte iuţi.

— Patru sînt sănătoşi, pe al cincilea l-au luat rănit.

— Cîţi sînt?

— Patru! zise d'Artagnan, uitîndu-se la Porthos. Auzi, baroane? Nu-s decît patru!

Un zîmbet vesel lumină chipul lui Porthos.

— Cît timp au înainte?

— Două ceasuri şi un sfert, domnule ofiţer.

— Două ceasuri şi un sfert, asta-i floare la ureche. Doar avem cai de nădejde, nu-i aşa, Porthos?

Porthos suspină, gîndindu-se la ce-i aştepta pe bieţii lui cai.

— Prea bine, glăsui d'Artagnan. Acum spune-mi încotro au apucat?

— Cît despre asta, domnule ofiţer, nu-i voie să suflăm un cuvînt.

D'Artagnan scoase o hîrtie din buzunar.

— Ordinul regelui, zise el.

— Dacă-i aşa, vorbiţi cu guvernatorul.

— Şi unde-i guvernatorul?

— La ţară.

Mînia se aşternu pe chipul lui d'Artagnan. Fruntea i se încruntă şi tîmplele i se împurpurară.

— Ah, ticălosule! se răsti el la sergent. Mi se pare că-ţi baţi joc de mine. Aşteaptă!

Desfăcu grabnic hîrtia şi o puse cu o mînă sub ochii sergentului, în vreme ce cu cealaltă scoase un pistol din coburi şi-i ridică într-o clipită cocoşul.

— Ordinul regelui, ţi-am spus. Citeşte şi răspunde; dacă nu, îţi zbor creierii. Încotro au apucat?

Sergentul văzu că nu era de glumit cu d'Artagnan.

— Au apucat spre Vendômois, răspunse el.

— Şi pe ce poartă au ieşit?

— Pe poarta Saint-Maur.

— Dacă mă minţi, ticălosule, tună d'Artagnan, mîine o să fii spînzurat.

— Iar tu, dacă-i ajungi din urmă, n-o să te mai întorci să mă spînzuri, murmură sergentul.

D'Artagnan ridică din umeri, făcu un semn escortei şi porni.

— Pe aici, domnilor, pe aici! strigă el, îndreptîndu-se spre poarta cu pricina.

Dar acum, cînd domnul Beaufort scăpase, paznicul găsise de cuviinţă să ferece poarta cu două zăvoare. Trebuiră să-l silească să o deschidă, aşa cum îl siliră şi pe sergent să deschidă gura, şi cu asta mai pierdură zece minute.

Ultima piedică înlăturată din cale, ceata călăreţilor se năpusti înainte cu aceeaşi iuţeală.

Din păcate, nu toţi caii ţineau pasul. Cîţiva nu putură să mai reziste la această cursă năprasnică şi, după un ceas, trei dintre ei se opriră în loc, iar unul se prăbuşi la pamînt.

D'Artagnan care nu se uita înapoi, habar nu avea de nimic. Porthos cu aerul său liniştit, îi dădu de ştire ce se petrece.

— Barem noi doi să ajungem şi e destul, fiindcă ei nu-s decît patru, răspunse d'Artagnan.

— Adevărat, recunoscu Porthos.

Şi înfipse pintenii în coastele fugarului.

După două ceasuri, caii străbătură fără oprire douăsprezece leghe. Picioarele începeau să le tremure, spuma lor împroşca tunicile călăreţilor, în vreme ce sudoarea le trecea prin nădragi.

— Să ne odihnim o clipă, să lăsăm bietele animale să-şi tragă sufletul, zise Porthos.

— Dimpotrivă, să le omorîm, să le omorîm, numai să-i ajungem! izbucni d'Artagnan. Văd urme proaspete, nu-i decît un sfert de ceas de cînd au trecut pe aici.

Într-adevăr, amîndouă marginile drumului erau scormonite de copite. Urmele se vedeau desluşit în lumina asfinţitului.

Porniră mai departe, dar, după vreo două leghe, calul lui Mousqueton se prăvăli la pămînt.

— Bun! făcu Porthos. Phébus s-a dus pe copcă!

— Cardinalul o să-ţi plătească o mie de pistoli pentru el.

— Oh! exclamă Porthos. Nici nu m-am gîndit la asta.

— Atunci înainte, galop!

— Da, numai să mai fim în stare.

Într-adevăr, nici calul lui d'Artagnan nu vru să meargă mai departe, îşi pierduse răsuflarea; ultima lovitură de pinteni îl făcu să se prăbuşească, în loc să-l urnească la drum.

— Ah, drace! zise Porthos. S-a zis cu Vulcan!

— La naiba! exclamă d'Artagnan, apucîndu-se cu mîinile de păr. Trebuie să ne oprim! Dă-mi calul tău, Porthos. Ei, dar ce dracu faci?

— Afurisită treabă, mormăi Porthos. Cad, ori mai degrabă Bayard cade sub mine.

D'Artagnan vru să-l ridice, în vreme ce Porthos se descurca aşa cum putea din scări, dar deodată văzu sîngele podidind calul pe nări.

— Şi-al treilea! îngînă el. Acum totul s-a sfîrşit!

În clipa aceea se auzi un nechezat.

— Tăcere! spuse d'Artagnan.

— Cee?

— Aud un cal.

— O fi vreunul din oamenii noştri care ne ajung din urmă.

— Nu, zise d'Artagnan. S-aude undeva înainte.

— Asta-i altceva, conveni Porthos.

Şi ascultă la rîndul său, întinzînd urechea în direcţia arătată.

— Domnule, vorbi Mousqueton, care îşi lăsase calul în drum şi tocmai îşi ajungea stăpînul din urmă. Domnule, Phébus n-a putut să reziste şi...

— Tăcere! porunci Porthos.

Într-adevăr, în clipa aceea un al doilea nechezat se lăsă purtat de adierea nopţii.

— E undeva înainte, la vreo cinci sute de paşi de noi, zise d'Artagnan.

— Întocmai, domnule, întări Mousqueton. La cinci sute de paşi de aici ştiu o cabană vînătorească.

— Mousqueton, ia-ţi pistoalele.

— Le am în mînă, domnule.

— Porthos, ia-ţi şi tu pistoalele din coburi.

— Sînt la mine.

— Bun! făcu d'Artagnan, luîndu-şi-le pe ale sale. Acum pricepi, Porthos?

— Nu prea.

— Noi sîntem în serviciul regelui.

— Ei, şi?

— Şi pentru a-l sluji pe rege vom lua caii pe care i-am auzit nechezînd.

— Aha! se dumiri Porthos.

— Nici o vorbă, la treabă!

Tustrei înaintară în noapte, muţi ca nişte umbre. La o cotitură a drumului zăriră licărind o lumină în desimea copacilor.

— Uite casa, şopti d'Artagnan. Ia-te după mine, Porthos, şi fă ce fac eu.

Se furişară înainte, pitulîndu-se pe după trunchiurile copacilor şi ajunseră la vreo douăzeci de paşi de casă, fără să fi fost văzuţi. De aici, mulţumită unui felinar agăţat sub un şopron, văzură patru cai falnici. Un argat îi ţesăla. Alături, şeile şi capestrele cu frîiele. D'Artagnan se apropie cu repeziciune, făcînd semn celor doi tovarăşi ai săi să rămînă mai în urmă.

— Vreau să cumpăr caii ăştia, zise el argatului.

Omul se întoarse nedumerit, fără să spună nimic.

— N-ai auzit, ticălosule? se răsti d'Artagnan.

— Ba da, zise argatul.

— Atunci, de ce taci?

— Caii nu-s de vînzare, de asta.

— Dacă-i aşa, îi iau singur, spuse d'Artagnan.

Şi puse mîna pe calul aflat lîngă el. Tovarăşii săi apărură într-o clipă şi făcură la fel.

— Hei, domnilor! strigă argatul. Caii au gonit şase leghe şi abia adineauri am scos şeile de pe ei, nu-i nici o juma' de ceas.

— Jumătate de ceas de odihnă ajunge! rosti d'Artagnan. Au să alerge de minune.

Argatul strigă după ajutor. Un soi de intendent se ivi din casă chiar în clipa cînd d'Artagnan şi tovarăşii săi puneau şeile pe cai. Intendentul dădu să se răstească.

— Dragă prietene, spuse'd'Artagnan, dacă scoţi un cuvînt îţi zbor creierii.

Şi-i arătă pistolul, pe care şi-l puse îndată sub braţ, văzîndu-şi de treabă.

— Păi, domnule, bîigui intendentul, ăştia-s caii domnului de Montbazon, ştiţi asta?

— Cu atît mai bine, răspunse d'Artagnan, trebuie să fie cai de soi.

— Domnule, ameninţă intendentul, retrăgîndu-se pas cu pas şi încercînd să se strecoare în casă. Vă previn ca-mi chem oamenii.

— Şi eu o să-i chem pe ai mei, i-o reteză d'Artagnan. Sînt locotenent în garda de muşchetari a regelui şi am zece ostaşi care vin după mine. Ascultă, i-auzi cum galopează încoace? Atunci o să vedem!

Nu se auzea nimic, dar intendentul, de frică, nici nu se gîndea să asculte.

— Eşti gata, Porthos? întreabă d'Artagnan.

— Gata.

— Şi tu, Mouston?

— Da.

— Atunci sus, în şa, plecăm! Tustrei se aruncară pe cai.

— Hei, veniţi încoace! răcni intendentul. Veniţi încoace, cu armele!

— La drum! spuse d'Artagnan. Ăştia au să tragă după noi.

Şi tustrei o porniră ca vîntul.

— Săriţi! urlă intendentul în vreme ce argatul alergă într-un suflet spre clădirea învecinată.

— Băgaţi de seamă să nu vă omorîţi caii! strigă d'Artagnan cu un hohot de rîs.

— Foc! ţipă intendentul drept răspuns.

O lumină ca de fulger zvîcni în lungul drumului şi în aceeaşi clipă călăreţii auziră gloanţele şuierînd şi pierzîndu-se în aer.

— Trag ca nişte lachei! pufni Porthos. Pe vremea lui Richelieu se trăgea mai bine. Ţi-aduci aminte de drumul de drumul de la Crèvecoeur, Mousqueton?

— Ah, domnule, şi-acum mă supără şoldul drept.

— Eşti sigur că sîntem pe drumul cel bun, d'Artagnan? întrebă Porthos.

— Pe naiba! N-ai auzit?

— Ce?

— Că ăştia-s caii domnului de Montbazon?

— Ei, şi?

— Ei, domnul de Morttbazon e soţul doamnei de Montbazon.

— Şi? Şi doamna de Montbazon e amanta domnului de Beaufort.

— Aha, pricep! se dumiri Porthos. Ea s-a îngrijit de cai de schimb.

— Întocmai. Iar noi gonim pe urmele prinţului cu caii pe care abia i-a părăsit.

— Dragul meu Porthos, într-adevăr, eşti o minte pătrunzătoare, zise d'Artagnan, jumătate în glumă, jumătate în serios.

— Eh! făcu Porthos. Uite că aşa-s eu.

Goniră astfel cam vreun ceas. Caii erau albi de spumă şi sîngele le şiroia pe pîntece.

— Hait! Ce văd colo jos? glăsui d'Artagnan.

— Eşti cineva dacă mai poţi să vezi ceva pe o noapte ca asta, mormăi Porthos.

— Nişte scîntei.

— Le-am văzut şi eu, întări Mousqueton.

— Aha! Oare i-am prins din urmă?

— Bun! Un cal mort! vesti d'Artagnan, întorcîndu-şi fugarul pe drum, după un mic ocol. Se pare că şi ai lor au ajuns la capătul puterilor.

— Parcă s-aude tropotul unei cete de călăreţi, zise Porthos, aplecat pe coama calului.

— Cu neputinţă.

— Sînt mulţi.

— Atunci e altceva.

— Încă un cal! le dădu Porthos de ştire.

— Mort?

— Nu, pe moarte.

— Înşeuat, ori nu?

— Înşeuat.

— Uite-i, ei sînt.

— Curaj! I-avem în mînă.

— Dar dacă sînt mulţi, chibzui Mousqueton, se cheamă că nu noi i-avem în mînă pe ei, ci ei pe noi.

— Aşi, de unde! i-o întoarse d'Artagnan. Ne cred mai puternici, fiindcă-i urmărim. Au să se înfricoşeze şi-au să se risipească.

— Asta-i sigur, întări Porthos.

— Uite, vezi? strigă d'Artagnan.

— Da, iar nişte scîntei. De astă dată le-am văzut şi eu, spuse Porthos.

— Înainte, înainte! îi îmboldi d'Artagnan cu vocea lui răsunătoare. În cinci minute o să ne distrăm.

Se avîntară din nou în goană. Caii, furioşi de durere şi de îndemnul pintenilor, zburau pe drumul întunecat, în mijlocul căruia începea să se desluşească o masă compactă şi mai neagră decît restul orizontului.

XXVIII

ÎNTÎLNIREA

Goniră astfel încă vreo zece minute. Deodată, două puncte negre se desprinseră din întuneric, ieşindu-le înainte, crescînd cu fiecare clipă, şi pe măsură ce creşteau, căpătau înfăţişarea a doi călăreţi.

— Oho! exclamă d'Artagnan. Uite-i că vin spre noi.

— Cu atît mai rău pentru cei care vin, zise Porthos.

— Care eşti acolo? se răsti o voce tăioasă.

Cei trei călăreţi avîntaţi în goană nu se opriră şi nici nu răspunseră; se auzi doar zgomotul spadelor smucite din teacă şi ţăcănitul pistoalelor pe care cele două umbre le încărcau.

— Ia frîul în dinţi, zise d'Artagnan.

Porthos înţelese şi duse mîna stîngă la coburi, scoţînd pistolul o dată cu d'Artagnan şi încărcîndu-l în grabă şi el.

— Care eşti acolo? strigă vocea pentru a doua oară. Încă un pas şi sînteţi morţi.

— Aida-de! pufni Porthos aproape sufocat de praf şi mestecînd frîul în gură, aşa cum calul mesteca zăbala. Aida-de! Am mai văzut noi altele şi mai şi! La aceste cuvinte, cele două umbre le aţinură calea şi licărirea stelelor făcu să sclipească ţevile aplecate ale pistoalelor.

— Înapoi! izbucni d'Artagnan. Altfel sînteţi morţi.

Două focuri de pistol răspunseră la această ameninţare, dar cei doi se năpustiră cu atîta repeziciune înainte, încît într-o clipă erau peste duşmani. Răsună un alt treilea foc, tras de foarte aproape de către d'Artagnan, şi potrivnicul său se prăvăli la pămînt. Cît despre Porthos, el îşi izbi adversarul atît de năprasnic, încît, deşi acesta abătu lovitura, se rostogoli de pe cal la vreo zece paşi.

— Dă-i gata tu, Mousqueton! strigă Porthos.

Şi porni mai departe, alături de prietenul său, care şi reîncepuse urmărirea.

— Ei bine? întreabă Porthos.

— I-am sfărîmat ţeasta, spuse d'Artagnan. Dar tu?

— Eu doar l-am răsturnat de pe cal. Ia ascultă... Se auzi o împuşcătură: era Mousqueton, care, din fugă, îndeplinea porunca stăpînului.

— Dă-i înainte! se bucură d'Artagnan. Merge bine treaba, am cîştigat prima partidă.

— Aha! îl vesti Porthos. Uite că şi alţii vor să se prindă-n horă.

Într-adevăr, alţi doi călăreţi se desprinseră din grup şi înaintau cu repeziciune, să le aţină din nou cafea.

De astă dată, d'Artagnan nu mai aşteaptă să i se spună ceva.

— La o parte! strigă el cel dintîi. La o parte!

— Ce vreţi? întrebă o voce.

— Îl vrem pe domnul de Beaufort! izbucniră într-un glas Porthos şi d'Artagnan.

Un hohot de rîs se auzi drept răspuns, dar îndată sfîrşi într-un geamăt: d'Artagnan îl străspunsese cu spada pe nesăbuitul căruia îi ardea de rîs.

În acelaşi timp răsunară două împuşcături ca una singură: erau Porthos şi potrivnicul său care trăgeau unul asupra celuilalt.

D'Artagnan întoarse capul şi-l văzu pe Porthos lîngă el.

— Bravo, Porthos zise el. L-ai doborît, mi se pare.

— Cred că n-am atins decît calul, răspunse Porthos.

— Ce vrei, dragul meu! Nu nimereşti întodeauna ţinta, aşa că nu-ţi face inimă rea dacă mai dai greş. Hei, la naiba, ce are calul meu?

— Cade, rosti Porthos, oprindu-se în loc. Într-adevăr, calul lui d'Artagnan se poticni şi căzu în genunchi, apoi scoase un horcăit şi se întinse la pămînt. Primise în piept glonţul celui dintîi duşman care se năpustise asupra lui d'Artagnan. Muşchetarul începu să blesteme de se cutremura cerul.

— Domnul vrea un cal? întrebă Mousqueton.

— Pe toţi dracii! Auzi, dacă vreau! se înfurie d'Artagnan.

— Iată-l! spuse Mousqueton.

— Cum naiba se face că duci doi cai după tine? se minună d'Artagnan, sărind pe unul dintre ei.

— Stăpînii lor sînt morţi. Mi-am zis că s-ar putea să ne prindă bine şi i-am luat cu mine.

În vremea asta, Porthos îşi încărcase din nou pistolul.

— Păzea! strigă d'Artagnan. Uite alţi doi.

— Păi ce, asta o să ţină aşa pînă mîine dimineaţă? bombăni Porthos.

Într-adevăr, alţi doi călăreţi se apropiau cu repeziciune.

— Hei, domnule, vesti Mousqueton. Cel pe care l-aţi doborit la pămînt, se ridică.

— De ce nu i-ai venit de hac ca şi primului?

— N-aveam mîinile libere, domnule, ţineam caii de frîu.

Bufni o împuşcătură. Mousqueton scoase un strigăt de durere.

— Oh, domnule! se văicări el. Taman în şoldul celălalt. Asta-i perechea glonţului primit pe drumul de la Amiens!

Porthos se întoarse ca un leu, năpustindu-se asupra călăreţului rămas pe jos şi care tocmai dădea să tragă spada; însă nici nu mai apucă să o mai scoată din teacă, că Porthos fi pocni cumplit în cap cu mînerul spadei, încît el se prăbuşi ca un bou sub măciuca măcelarului.

Mousqueton, gemînd, se lăsă să alunece la pămînt, fiindcă rana nu-i mai îngăduia să se ţină în şa.

De îndată ce zări călăreţii apropiindu-se, d'Artagnan se oprise în loc şi îşi încărcase pistolul. Afară de asta, la oblîncul noului său cal atîrna o flintă.

— Iată-mă! spuse Porthos. Ce facem, aşteptăm sau atacăm noi?

— Atacăm! hotărî d'Artagnan.

— Atacăm! îi întări Porthos hotărîrea.

Şi înfipseră pintenii în coastele cailor.

Călăreţii erau la vreo douăzeci de paşi de ei.

— În numele regelui, faceţi loc să trecem! strigă d'Artagnan.

— Regele n-are nici un amestec aici! ripostă o voce sumbră şi răsunătoare, care părea că iese dintr-un nor, căci călăreţul venea învăluit într-un vîrtej de praf.

— Bine, vedem noi dacă numele regelui nu deschide orice cale! i-o reteză d'Artagnan.

— O să vedem! zise aceeaşi voce.

Două focuri de pistol răsunară aproape în aceeaşi clipă, unul tras de d'Artagnan, celălalt de potrivnicul lui Porthos. Glonţul lui d'Artagnan zbură pălăria duşmanului său; glonţul tras de potrivnicul lui Porthos străpunse gîtul calului, care se prăbuşi ţeapăn sub el, cu un geamăt adînc.

— Vă întreb pentru ultima oară, încotro? zise aceeaşi voce.

— La dracu! se răsti d'Artagnan.

— Bun! N-aveţi grijă, o să ajungeţi.

D'Artagnan văzu îndreptîndu-se spre el ţeava unei muschete; nu mai avu răgazul să duca mîna la coburi şi amintindu-şi de un sfat pe care i-l dăduse cîndva Athos, îşi ridică iute calul în două picioare.

Glonţul nimeri calul drept în pîntece. D'Artagnan simţi cum se prăbuşeşte sub el şi, cu sprinteneala-i nemaipomenită, se aruncă într-o parte.

— Aida-de! făcu batjocoritor aceeaşi voce răsunătoare. Ăsta-i măcel de cai şi nu o luptă bărbătească. Trage spada, domnule, trage spada!

Şi călăreţul sări îndată din şa.

— Vrei sa lupţi cu spada, fie! zise d'Artagnan. Asta-mi convine de minune.

Din două sărituri, d'Artagnan ajunse lîngă potrivnicul său, a cărui spadă zăngăni încrucişîndu-se cu a sa. Cu îndemînarea-i obişnuită, d'Artagnan angajă spada în garda-i favorită, cu pumnul ferit înăuntru.

În acest timp, Porthos, cu un pistol în fiecare mînă, stătea îngenuncheat în spatele calului său, care se zbătea în spasmele morţii.

Lupta începu. D'Artagnan îşi atacă potrivnicul cu înverşunare din prima clipă, aşa cum avea obiceiul; numai că de data asta întîlni o spadă şi un braţ care îl cam puseră pe gînduri. Silit de două ori să schimbe garda şi să lupte cu garda în afară, se trase un pas înapoi; potrivnicul său nu se clinti din loc; după o clipă, d'Artagnan se avîntă înainte, luptînd iarăşi cu garda preferată.

Două-trei lovituri schimbate dintr-o parte şi din cealaltă rămaseră fără nici un rezultat. Spadele scoteau scîntei.

În cele din urmă, d'Artagnan cugetă că era timpul să se folosească de lovitura-i favorită; mînui spada cu o rara iscusinţă, atacînd cu iuţeala fulgerului şi cu o forţă pe care o credea de neînvins.

Lovitura fu parată.

— Pe toţi dracii exclamă el cu accentu-i gascon.

Auzindu-l, potrivnicul său sări înapoi şi, întinzînd înainte capul descoperit, se sili să desluşească prin întuneric chipul lui d'Artangan.

Temîndu-se de un vicleşug, d'Artagnan stătea gata să se apere.

— Ia seama! strigă Porthos în clipa aceea adversarului său. Am două pistoale încărcate.

— Un temei în plus ca să tragi cel dintîi! răspunse acesta.

Porthos trase: o fulgerare lumină cîmpul de luptă.

La această lumină ceilalţi doi luptători dădură fiecare cîte un strigăt.

— Athos! zise d'Artagnan.

— D'Artagnan! zise Athos.

Athos ridică spada, d'Artagnan o coborî pe a sa.

— Aramis, strigă Athos, nu trage!

— Ah! Tu eşti Aramis? făcu Porthos.

Şi aruncă pistolul din mînă.

Aramis puse pistolul în coburi şi vîrî spada în teacă.

— Fiul meu! glăsui Athos, întinzîndu-i mîna lui d'Artagnan. Aşa îi zicea el odinioară în clipele de duioşie.

— Athos, rosti d'Artagnan, frîngîndu-şi mîinile. Aşadar tu îl aperi? Şi eu care am jurat să-l aduc mort sau viu! Ah, sînt dezonorat!

— Ucide-mă, dacă prin moartea mea îţi salvezi onoarea, spuse Athos, descoperindu-şi pieptul.

— Oh, vai mie! Vai mie! se tîngui d'Artagnan. Nu există decît un om pe lume care putea să mă oprească, şi soarta mi-a scos în cale tocmai pe omul acesta! Oh, ce voi spune cardinalului?

— Îi vei spune, domnule, răspunse o voce care domina întreg cîmpul de luptă, că a trimis împotrivă-mi singurii doi bărbaţi capabili să înfrunte patru, să lupte corp la corp, de la egal la egal, împotriva contelui de La Fère şi a cavalerului d'Herblay, şi să nu se dea bătuţi decît în faţa a cinzeci de oameni.

— Prinţul! rostiră într-un glas Athos şi Aramis, grăbindu-se să facă loc domnului de Beaufort, în timp ce d'Artagnan şi Porthos, la rîndul lor se traseră un pas înapoi.

— Cincizeci de cavaleri! murmură d'Artagnan şi Porthos.

— Priviţi în jur, domnilor, dacă aveţi cumva vreo îndoială, zise domnul de Beaufort.

D'Artagnan şi Porthos se uitară în jurul lor: într-adevăr, un mare număr de călăreţi îi înconjura.

— Auzind zgomotul luptei, continuă domnul de Beaufort, am crezut că sînteţi douăzeci şi am venit încoace cu toţi cei ce mă însoţeau, sătul să tot fug şi dornic să trag şi eu spada. Dar nu eraţi decît doi.

— Întocmai, monseniore, adeveri Athos. Dar, aşa cum singur aţi spus, doi care fac cît douăzeci.

— Haide, domnilor, spadele dumneavoastră! rosti prinţul.

— Spadele noastre?! se dezmetici d'Artagnan, ridicînd capul. Spadele noastre?! Niciodată!

— Niciodată! i se alătură şi Porthos.

Cîţiva dintre oamenii domnului de Beaufort făcură o mişcare spre ei.

— O clipă, monseniore, interveni Athos. Vreau să vă spun două cuvinte.

Şi se apropie de prinţ, care se apleacă din scări spre el şi căruia îi şopti ceva.

— Cum doreşti, conte, răspunse prinţul. Îţi sînt prea îndatorat ca să-ţi refuz prima rugăminte. Depărtaţi-vă, domnilor! porunci el oamenilor săi. Domnule d'Artagnan şi domnule du Vallon, sînteţi liberi.

Porunca fu îndeplinită pe dată, iar d'Artagnan şi Porthos se pomeniră în mijlocul unui cerc imens.

— Acum, d' Herblay, zise Athos, descălecă şi vino încoace.

Aramis sări din şa şi se apropie de Porthos, în timp ce Athos se apropie de d'Artagnan. Tuspatru se văzură laolaltă.

— Prieteni, vorbi Athos. Oare vă pare rău şi acum că nu ne-aţi vărsat sîngele?

— Nu, spuse d'Artagnan. Îmi pare rău să văd că sîntem unii împotriva celorlalţi, noi care am fost întotdeauna atît de uniţi, îmi pare rău că ne aflam în tabere potrivnice. Ah, nimic n-o să ne mai izbutească!

— Oh, Doamne, totul s-a sfirşit! suspină Porthos.

— Ei bine, atunci treceţi de partea noastră, zise Aramis.

— Tăcere, d'Herblay! interveni Athos. Nu se fac asemenea propuneri unor astfel de oameni. Dacă s-au alăturat taberei lui Mazarin, înseamnă că aşa i-a îndemnat conştinţa, după cum pe noi ne-a îndemnat să ne alăturăm domnului de Beaufort.

— Deocamdată, iată-ne duşmani! oftă Porthos. La dracu, cine-ar fi crezut una ca asta?!

D'Artagnan suspină adînc fără să scoată o vorbă.

Athos se uită lung la amîndoi şi le luă mînile într-ale sale.

— E dureros, domnilor, rosti el, şi inima mea sîngerează, ca şi cum mi-aţi fi străpuns-o cu spada. Da, sîntem despărţiţi, iată marele, iată tristul adevăr, dar încă nu ne-am declarat război, şi poate că vom găsi o cale de înţelegere. O ultimă întîlnire între noi e imperios necesară.

— Cît despre mine, eu o cer, spuse Aramis.

— Eu o primesc, rosti d'Artagnan cu mîndrie.

Porthos înclină din cap în semn de încuviinţare.

— Atunci, să hotărîm un loc de întîlnire, continuă Athos. Un loc la îndemîna tuturor. Şi la această ultimă întîlnire a noastră să limpezim pe deplin poziţia unora şi a celorlalţi, precum şi purtarea pe care trebuie să o avem unii faţă de alţii.

— Bine! rostiră ceilalţi trei.

— Prin urmare, sînteţi de părerea mea? întrebă Athos.

— În totul.

— Ei, şi locul întîlnirii?

— Piaţa Regală vă convine? întrebă d'Artagnan.

— La Paris?

— Da.

Athos şi Aramis schimbară o privire între ei; Aramis dădu a încuviinţare din cap.

— Piaţa Regală, fie! zise Athos.

— Şi cînd anume?

— Mîine seară, dacă nu aveţi nimic împotrivă.

— Vă reîntoarceţi pînă atunci?

— Da.

— La ce oră?

— La zece seara vă convine?

— De minune.

— De aici, zise Athos, va ieşi pacea sau războiul, dar onoarea noastră, prieteni, va fi salvată.

— Vai! murmură d'Artagnan. În ce ne priveşte pe noi, onoarea noastră de soldaţi e pierdută.

— D'Artagnan, rosti Athos cu gravitate. Îţi jur, mă doare că te gîndeşti la asta, în vreme ce eu nu mă gîndesc decît la un singur lucru, anume, că noi doi am încrucişat spadele unul împotriva celuilalt. Da, clătină el, îndurerat, din cap, da, tu ai dreptate, mare nenorocire s-a abătut asupra noastră. Haidem, Aramis!

— Haidem şi noi, Porthos! oftă d'Artagnan. Să ne întoarcem acoperiţi de ruşine în faţa cardinalului!

— Şi mai ales să-i spuneţi, se auzi o voce, că nu sînt prea bătrîn pentru a fi un om de acţiune.

D'Artagnan recunoscu vocea lui Rochefort.

— Vă pot fi de folos cu ceva, domnilor? întrebă domnul de Beaufort.

— Să daţi mărturie că am făcut tot ce ne-a stat în puteri, monseniore.

— Fiţi liniştiţi în această privinţă. Cu bine, domnilor, curînd ne vom revedea, sper, lîngă Paris, ori poate chiar la Paris, şi atunci vă veţi putea lua revanşa.

Zicînd acestea, domnul de Beaufort le făcu cu mîna în chip de salut, dădu pinteni calului şi o porni în goană, urmat de întreaga escortă, care pieri în noapte dimpreună cu tropotitul cailor.

D'Artagnan şi Porthos rămaseră singuri în mijlocul drumului. Ceva mai încolo de ei, un om ţinea doi cai de frîu.

Crezuseră că era Mousqueton şi se apropiară.

— Ce văd? strigă d'Artagnan. Tu eşti, Grimaud?

— Grimaud! exclamă Porthos.

Acesta le făcu un semn că nu se înşală.

— Ai cui sînt caii? întrebă d'Artagnan.

— Cine ni i-a dat? întrebă şi Porthos.

— Domnul conte de La Fère.

— Athos, Athos! murmură d'Artagnan. Tu te gîndeşti la toate. Eşti un adevărat gentilom.

— Straşnic! se bucură Porthos. Mi-era teamă că voi fi nevoit să fac drumul pe jos.

Şi se aruncă pe cal. D'Artagnan se şi afla în şa.

— Ei, Grimaud, tu unde te duci? întrebă d'Artagnan. Îţi părăseşti stăpînul?

— Da, spuse Grimaud. Mă duc să-l întîlnesc pe vicontele de Bragelonne, care se află sub arme, în Flandra.

Merseră un timp în tăcere spre Paris, cînd deodată auziră nişte gemete venind parcă din şanţul de pe marginea drumului.

— Ce-i asta? întrebă d'Artagnan.

— E Mousqueton! zise Porthos.

— Da, domnule, chiar eu sînt, scînci un glas, şi un fel de umbră se ridică pe marginea drumului.

Porthos alergă spre Mousqueton, pe care îl îndrăgea mult.

— Eşti rănit rău, dragul meu Mouston?

— Mouston! repetă Grimaud, holbînd ochii.

— Nu, domnule nu cred: dar am o rană care mă supără.

— Poţi să încaleci?

— Oh, domnule, se poate să spuneţi una ca asta?

— De mers, poţi să mergi?

— Am să încerc pînă la prima casă.

— Ce-i de făcut? mormăi d'Artagnan. Noi trebuie totuşi să ajungem la Paris.

— Am eu grijă de Mousqueton, zise Grimaud.

— Îţi mulţumesc, bunul meu Grimaud.

Grimaud sări la pămînt şi-l sprijini pe vechiul său prieten, care îl primi cu lacrimi în ochi, deşi nu te prea dumireai dacă lacrimile acestea mărturisesc bucuria revederii sau durerea rănii din şold.

Cît despre d'Artagnan şi Porthos, ei îşi continuară în tăcere drumul spre Paris.

Dupa vreo trei ceasuri, fură ajunşi din urmă de un soi de curier, colbuit din cap pînă în picioare: era un om de-al prinţului de Beaufort, care ducea cardinalului o scrisoare, unde, aşa cum promisese, se afla mărturia celor săvîrşite de Porthos şi d'Artagnan.

Mazarin petrecu o noapte cumplită cînd primi scrisoarea prin care prinţul îi dădea de ştire că se află în libertate şi că va porni împotriva lui un război nimicitor.

Cardinalul citi scrisoarea de două-trei ori, apoi o îndoi şi o puse în buzunar.

— Ceea ce mă consolează, zise el, de vreme ce domnul de Beaufort i-a scăpat lui d'Artagnan, e că, urmărindu-l, muşchetarul cel puţin l-a zdrobit cu calul pe Broussel. Hotărît, gasconul se dovedeşte un om preţios, mă slujeşte chiar şi atunci cînd e neîndemînatic.

Cardinalul se gîndea la omul pe care d'Artagnan îl trîntise la pămînt în dreptul cimitirului Sfîntul Ioan, la Paris, şi care nu era altul decît consilierul Broussel.

XXIX

PATRU VECHI PRIETENI SE PREGĂTESC SĂ SE ÎNTÎLNEASCĂ

— Ei! făcu Porthos, stînd în curtea hanului „La Căpriţa" şi adresîndu-se lui d'Artagnan, care se întorcea cu o mutra lungă şi plouată de la Palatul Cardinal. Te-a primit rău, bravul meu d'Artagnan?

— Da, pe legea mea! Zău, scîrboasă javră mai e omul ăsta! Dar ce mănînci acolo, Porthos?

— Uită-te şi tu: moi un pesmet într-un pahar cu vin spaniol. Fă la fel ca mine.

— Ai dreptate. Gimblou, un pahar!

Băiatul care răspundea la acest nume frumos aduse un pahar şi d'Artagnan se aşeză alături de prietenul său.

— Ia zi, cum a fost?

— La naiba, înţelegi, nu era chip s-o scalzi. Am intrat şi el s-a uitat chiorîş la mine. Eu am ridicat din umeri şi i-am spus: „Ei bine, monseniore, nu noi am fost cei mai tari." „Da, ştiu asta, povesteşte-mi totul amănunţit." Pricepi, Porthos, nu puteam să-i povestesc amănuntele fără să pomenesc de prietenii noştri, şi ca să le dau în vileag numele însemna pierzania lor.

— Pe toţi dracii!

— „Monseniore, zic, ei erau cincizeci şi noi eram doi." „Da, zice, dar asta, după cîte am auzit, n-a împiedicat un schimb de focuri." „Mda, s-au irosit vreo cîteva încărcaturi de pulbere şi din-tr-o parte, şi din cealaltă." „Şi spadele au văzut lumina zilei? a adăugat el." „Adică, întunericul nopţii, monseniore", i-am răspuns. „Aha! a continuat cardinalul. Dar eu te credeam gascon, dragul meu!" „Nu sînt gascon decît atunci cînd izbutesc, monseniore".

Răspunsul i-a plăcut, căci a început să rîdă. „Asta, zice, o să mă înveţe să dau cai din cei mai buni gărzilor mele, fiindcă dacă n-ar fi rămas în urmă şi dacă ar fi făcut fiecare cît dumneata şi prietenul dumitale, atunci ţi-ai fi ţinut cuvîntul şi mi l-ai fi adus aici, mort sau viu."

— Hm, dracu nu mi se pare chiar atît de negru, mormăi Porthos.

— Ei, Doamne, nu, dragul meu. Totul e felul cum ţi se vorbeşte. E de necrezut cît vin înghit biscuiţii ăştia! se întrerupse d'Artagnan. Adevăraţi bureţi! Gimblou, mai adu o sticlă.

Sticla fu adusă în mare grabă, ceea ce ce dovedea preţuirea de care se bucura d'Artagnan la han.

— Tocmai dădeam să plec, cînd m-a chemat din nou. „Aţi pierdut trei cai?" m-a întrebat. „Întocmai, monseniore". „Cît valorau?"

— Tii, zise Porthos. Destul de frumos din partea lui.

— „O mie de pistoli", i-am răspuns.

— O mie de pistoli! exclamă Porthos. Oho, e niţel cam mult şi dacă se pricepea la cai, ar fi trebuit să se tocmească.

— Pe legea mea, era cît pe ce să o facă, ticălosul. A avut o tresărire grozavă şi s-a uitat ţintă la mine. M-am uitat şi eu la el, atunci a înţeles, a scotocit într-un scrin şi a scos la iveală bilete ale băncii din Lyon.

— O mie de pistoli?

— O mie de pistoli în cap, cărpănosul, nici o lăscaie mai mult!

— Şi ai banii la tine?

— Uite-i.

— Bună treabă, zău! zise Porthos. Găsesc că s-a purtat cum se cuvine.

— Cum se cuvine?! Faţă de nişte oameni care nu numai că şi-au pus pielea în joc, dar i-au adus şi un mare serviciu?

— Un mare serviciu, care anume? întrebă Porthos.

— La naiba! Se pare că i-am strivit un consilier din Parlament.

— Cum, omuleţul ala negricios pe care l-ai călcat în dreptul cimitirului Sfintul Ioan?

— Întocmai, dragul meu. Află că-l stînjenea. Din nenorocire, nu l-am strivit de tot şi se pare că se va înzdrăveni şi-o să-l stînjenească şi de acum înainte.

— Ia te uită! Şi eu, care mi-am abătut calul într-o parte, ca să nu dea peste el! Rămîne pentru altă dată.

— Ar fi trebuit să mă răsplătescă pentru povestea asta cu consilierul, ţopîrlanul!

— Pai de, făcu Porthos, dacă n-a dat ortul....

— Eh, domnul de Richelieu ar fi spus: „Cinci sute de scuzi pentru consilier!" În sfîrşit, să nu mai vorbim. Cît făceau caii tăi, Porthos?

— Oh, prietene, dacă bietul Mousqueton ar fi aici, ţi-ar spune preţul pînă la ultimul bănuţ.

— N-are a face. Spune tu. Cam cît?

— Vulcan şi Bayard m-au costat fiecare aproape două sute de pistoli şi, adăugînd încă o sută cincizeci pentru Phébus, cred socoteala încheiată.

— Se cheamă că mai rămîn patru sute cincizeci de pistoli, spuse d'Artagnan, destul de mulţumit.

— Da, rosti Porthos, însă mai sînt harnaşamentele.

— Aşa e, la naiba! La cît le socoteşti?

— Să zicem o sută de pistoli toate trei....

— Fie, o sută de pistoli, conveni d'Artagnan. Mai rămîn trei sute cicizeci de pistoli.

Porthos înclină capul în semn de încuvinţare.

— Să dăm hangiţei cincizeci de pistoli pentu găzduire, zise d'Artagnan, şi să împarţim restul de trei sute.

— Să-i împarţim, spuse Porthos.

— Proastă afacere! mormăi d'Artagnan, întorcîndu-şi teancul de bani.

— Eh! mormăi Porthos. N-ai încotro. Dar ia spune....

— Ce?

— De mine n-a pomenit deloc?

— A, ba da! exclamă d'Artagnan, care se temea să nu-şi descurajeze prietenul, mărturisindu-i că Mazarin nici n-a amintit despre el. Ba da, a spus...

— Ce-a spus? se repezi Porthos.

— Ai răbdare, vreau să-mi aduc aminte chiar cuvintele lui. A spus aşa: „Cît despre prietenul dumitale, dă-i de ştire că poate să doarmă liniştit".

— Bun! se bucură Porthos. Tot se mai gîndeşte să mă facă baron, e limpede ca lumina zilei.

În clipa aceea, orologiul bisericii din vecinătate bătu de nouă ori. D'Artagnan tresări.

— Ah, da! zise Porthos. A bătut de nouă şi la zece, n-ai uitat, avem întîlnire în Piaţa Regală.

— Uite ce, Porthos, isprăveşte! izbucni d'Artagnan, cu un gest de nerăbdare. Nu-mi mai aduce aminte; de ieri încoace tocmai de-asta sînt atît de posac. Nu merg la întîlnire.

— Şi pentru ce? întrebă Porthos.

— Pentru că-mi face rău să-i revăd pe aceşti doi oameni din pricina cărora am dat greş în acţiunea noastră.

— Totuşi, stărui Porthos, nici unul, nici celălalt nu se poate spune c-a ieşit învingător. Eu mai aveam un pistol încărcat în mînă şi voi doi stăteaţi faţă-n faţă, cu spadele trase.

— Întocmai, adeveri d'Artagnan. Dar dacă întîlnirea asta ascunde ceva?

— O, cum poţi să crezi una ca asta, d'Artagnan?! îl mustră Porthos.

Era adevărat. D'Artagnan nu-l credea în stare pe Athos de vreun vicleşug, dar căuta un pretext să nu se ducă la întîlnire.

— Trebuie să mergem, hotărî mîndrul senior de Bracieux. Au să ne socotească nişte fricoşi. Ei, prietene! După ce-ai înfruntat cincizeci de duşmani pe drumul cel mare, vom înfrunta şi doi prieteni în Piaţa Regală.

— Da, da, murmură d'Artagnan. Ştiu asta. Numai că ei au trecut în tabăra prinţilor fără să ne prevină. Athos şi Aramis au jucat un joc care mă nelinişteşte. Abia ieri am descoperit adevărul. La ce ne-ar folosi să mergem la întîlnire şi să aflăm azi altceva?

— Oare te temi cu adevărat? spuse Porthos.

— De Aramis, da, mă tem, şi asta de cînd e abate. Nici nu poţi să-ţi închipui, dragul meu, cît s-a schimbat. În ochii lui sîntem o piedică pe drumul ce trebuie să-l ducă la o episcopie şi nu l-ar supăra, poate, să ne înlăture.

— O, din partea lui Aramis e altceva, zise Porthos. Nu m-ar mira.

— La rîndul său, domnul de Beaufort ar putea să pună mîna pe noi.

— Nu cred! De vreme ce ne-a avut în mînă şi ne-a lăsat să-i scăpăm! De altfel, să fim prevăzători, ne înarmăm şi-l luăm şi pe Planchet cu flinta lui.

— Planchet e partizan de-al Frondei îl încunoştinţă d'Artagnan.

— La toţi dracii cu războaiele civile! zise Porthos. Nu te mai poţi bizui nici pe prieteni, nici pe cei care te slujesc. A, dacă bietul Mousqueton ar fi aici! Iată un om care nu mă va părăsi niciodată.

— Da, atîta vreme cît vei fi bogat. Eh, dragul meu, nu războaiele civile ne dezbină; asta-i din pricină că azi nu mai avem douăzeci de ani, din pricină că pornirile cinstite ale tinereţii au dispărut, ca să lase locul şoaptei intereselor şi răbufnirilor ambiţiei, sfaturilor egoiste. Da, ai dreptate, să mergem la întîlnire, Porthos, dar să ne înarmăm. Dacă n-am merge, ei ar spune că ne-a fost frică. Hei, Planchet! strigă d'Artagnan.

Planchet se ivi numaidecît.

— Porunceşte să se pună şaua pe cai şi ia-ţi flinta!

— Domnule, spuneţi-mi mai întîi împotriva cui pornim!

— Împotriva nimănui, rosti d'Artagnan. E o simplă măsură de prevedere pentru cazul că vom fi atacaţi.

— Ştiţi, domnule, că au vrut să-l omoare pe preabunul consilier Broussel, părintele poporului?

— Zău? făcu d'Artagnan.

— Da, numai că a fost răzbunat cum se cuvine, căci poporul l-a purtat acasă pe braţe. De ieri, casa lui e plină de lume. Vicarul, domnul de Longueville şi prinţul de Conti au trecut să-l vadă. Doamna de Chevreuse şi doamna de Vendôme şi-au mărturisit dorinţa să-l viziteze, şi cînd are să vrea acum...

— Ei bine, cînd o să vrea.

Planchet începu să fredoneze:

Vîntul Frondei azi în zori

Se stîrni ca din senin

Şi mi-l umple de fiori

Pe cumătrul Mazarin.

Vîntul Frondei azi în zori

Se stîrni ca din senin.....

— Nu mă mai miră că Mazarin ar fi fost tare bucuros să-l fi omorît de-a binelea pe consilier, şopti d'Artagnan către Porthos.

— Aşa că înţelegeţi, domnule, urmă Planchet. Dacă mi-aţi cere să-mi iau flinta pentru vreo treabă asemănătoare aceleia pusă la cale împotriva domnului Broussel....

— Nu, fii pe pace. Dar cine ţi-a spus toate amănuntele astea?

— O, dintr-o sursă sigură, domnule. Friquet mi le-a spus.

— Friquet? făcu d'Artagnan. Am mai auzit numele ăsta.

— E feciorul slujnicei domnului Broussel. Un băiat de nădejde care, la o adică, la o răzmeriţă, n-ar sta de pomană, credeţi-mă.

— Nu-i cumva copil de cor la Notre-Dame? întrebă d Artagnan.

— Da, chiar aşa. Bazin îl are sub ocrotirea lui.

— Aha, ştiu! exclamă d'Artagnan. Şi băiat de alergătură într-o cîrciurmă de pe strada Calandre?

— Întocmai.

— Ce tot întrebi atîta de mucosul ăsta? bombăni Porthos.

— Hei! spuse d'Artagnan. Mi-a dat odată nişte lămuriri preţioase şi-ar putea să facă la fel şi altă dată

— Ţie, care erai cît pe ce să-i omori stăpînul?

— Păi cine o să-i spună asta?

— Ai dreptate.

Tocmai în clipa aceea, Athos şi Aramis intrau în Paris, prin mahalaua Saint-Antoine. Se odihniseră pe drum şi se grăbeau ca să nu lipsească de la întîlnire. Îi urma doar Bazin. Grimaud, după cum ne amintim, rămăsese să-l îngrijească pe Mousqueton şi trebuia să plece după tînărul viconte de Bragelonne, aflat în drum spre armata din Flandra.

— Acum, zise Athos, trebuie să ne abatem pe la vreun han, să ne schimbăm hainele, să ne lăsăm pistoalele şi spadele, iar Bazin să le lase şi el pe-ale lui.

— Oh! Nici pomeneală de aşa ceva, dragă conte. În privinţa asta dă-mi voie nu numai să nu-ţi împărtăşesc părerea, ci să mă străduiesc să o împărtăşeşti tu pe a mea.

— De ce?

— Fiindcă mergem la o întîlnire de război.

— Ce vrei să spui, Aramis?

— Că Piaţa Regală e urmarea celor petrecute pe drumul spre Vendômois, şi nimic altceva.

— Cum aşa? Prietenii noştri...

— Au devenit cei mai primejdioşi duşmani ai noştri, Athos. Să ne păzim, crede-mă, şi mai cu seamă pazeşte-te tu.

— O, dragul meu d'Herblay!

— Cine îţi spune că d'Artagnan n-a aruncat vina înfrîngerii lui asupra noastră şi că nu l-a prevenit pe cardinal? Cine îţi spune că Mazarin n-o să se folosească de această întîlnire ca să pună mîna pe noi?

— Haide, Aramis, crezi că d'Artagnan, că Porthos ar da vreo mînă de ajutor la săvîrşirea unei asemenea infamii?

— Între prieteni, dragul meu Athos, ai dreptate, ar fi o infamie; dar între duşmani ar fi un vicleşug.

Athos îşi încrucişă braţele şi-şi lăsă capul în piept.

— Ce vrei, Athos! Aşa-s făcuţi oamenii, n-au pururi douăzeci de ani. Noi am rănit de moarte, îţi dai seama, acel amor propriu care conduce orbeşte acţiunile lui d'Artagnan. A fost înfrînt. N-ai auzit cum se căina acolo, în mijlocul drumului? Cît despre Porthos, poate că baronia lui depindea de reuşita acestei acţiuni. Şi ne-a întîlnit pe noi în cale, încît nici de astă dată nu va deveni baron. Cine îţi spune că această faimoasă baronie nu depinde de întrevederea de astă-seară? Să ne luăm măsurile de prevedere, Athos!

— Dar dacă ei vin fără arme? Ce ruşine pentru noi, Aramis!

— Oh! Fii liniştit, dragul meu, te asigur că nu va fi aşa. De altfel, noi avem o scuză, venim de pe drum şi sîntem nişte răzvrătiţi.

— Noi, o scuză?! Oare trebuie să prevedem cazul cînd ar fi nevoie de o scuză faţă de d'Artagnan, faţă de Porthos?! Oh, Aramis, Aramis! urmă Athos, clătinînd cu amărăciune din cap. Pe sufletul meu, mă faci cel mai nenorocit dintre oameni. Dezamăgeşti o inimă care nu era pe deplin moartă pentru prietenie! Uite, Aramis, îţi jur, aş fi mai bucuros să mi se smulgă inima din piept. Vino cum vrei la întîlnire, Aramis. Cît despre mine, eu voi merge dezarmat.

— Nu, fiindcă n-am să te las. Nu numai pe un om, nu numai pe Athos, nu numai pe însuşi contele de La Fère îl trădezi prin această slăbiciune, ci un întreg grup, căruia îi aparţii şi care se bi-zuie pe tine.

— Fie aşa cum spui, rosti Athos cu tristeţe. Şi îşi continuară drumul.

Abia ieşiră din strada Pas-de-la-Mule, la grilajul pieţei pustii, că zăriră sub o boltă, în capul străzii Sainte-Catherine, trei călăreţi.

Erau d'Artagnan şi Pprthos, înfăşuraţi în mantii, sub care ghiceai de îndată spadele. În urma lor venea Planchet, cu flinta la spinare.

Dînd cu ochii de d'Artagnan şi Porthos, Athos şi Aramis descălecară.

Ceilalţi le urmară pilda. D'Artagnan băgă de seamă că cei trei cai, în loc să fie ţinuţi de către Bazin, erau legaţi la inelele bolţilor. Atunci porunci lui Planchet să facă la fel ca Bazin.

Înaintară unii în întîmpinarea celorlalţi, doi cîte doi, urmaţi de valeţi, şi se salutară cu politeţe.

— Unde v-ar conveni să stăm de vorbă, domnilor? glăsui Athos, care văzu mai mulţi trecători oprindu-se în loc şi urmărindu-i cu privirea, ca şi cum s-ar fi aşteptat la unul din acele faimoase dueluri încă vii în memoria parizienilor şi, mai ales, a celor care locuiau în Piaţa Regală.

— Grilajul e închis, spuse Aramis. Dar dacă domnilor le place răcoarea de sub copaci şi o singurătate de netulburat, aş lua cheia de la palatul Rohan, unde ne vom simţi de minune.

D Artagnan scormoni cu privirea bezna ce învăluia piaţa, în timp ce Porthos vîrî capul printre două zăbrele ale grilajului, scrutînd şi el noaptea.

— Dacă preferaţi un alt loc, domnilor, zise Athos cu vocea-i convingătoare şi plină de nobleţe, atunci alegeţi-l singuri.

— Dar dacă domnul d'Herblay ar putea căpăta cheia de la poarta de fier, cred că aici, în piaţă, ar fi locul cel mai potrivit.

Aramis se depărta îndată, prevenindu-l pe Athos să nu stea atît de aproape de d'Artagnan şi Porthos; dar cel căruia i se adresă acest sfat se mulţumi să zîmbească dispreţuitor şi făcu un pas către vechii săi prieteni, care nu se clintiră din loc.

Aramis bătu într-adevăr la uşa palatului Rohan şi se întoarse îndată însoţit de un om, care tot spunea:

— Îmi juraţi, domnule?

— Ţine, zise Aramis, punîndu-i un ludovic în palmă.

— Ah, nu vreţi să juraţi! spunea portarul, clătinînd din cap.

— Eh, poţi să juri dacă nu ai de ce? i-o întoarse Aramis. Te încredinţez doar că, în clipa de faţă, domnii aceştia sînt prietenii noştri.

— Da, desigur, încuviinţară cu răceală Athos, d'Artagnan şi Porthos.

D'Artagnan auzise convorbirea şi înţelese totul.

— Ai văzut? se întoarse el către Porthos.

— Ce să văd?

— N-a vrut să jure?

— Să jure, ce?

— Omul îi cerea lui Aramis să jure că nu intrăm în Piaţa Regală ca să ne batem.

— Şi Aramis n-a vrut să jure?

— Nu.

— Atunci să fim cu băgare de seamă.

Athos nu-i slăbea din ochi. Aramis deschise poarta grilajului şi se dădu la o parte, ca d'Artagnan şi Porthos să poată trece. În clipa cînd intră pe poartă, d'Artagnan îşi agăţă mînerul spadei de poarta de fier şi fu nevoit să-şi desfacă mantia.

Desfăcîndu-şi mantia, dădu la iveală pistoalele strălucitoare, pe care tocmai se răsfrînse o rază de lună.

— Vezi, spuse Aramis, punînd mîna pe umărul lui Athos şi arătîndu-i cu cealaltă întreg arsenalul pe care d'Artagnan îl purta la cingătoare.

— Vai, da, văd, mărturisi Athos, cu un oftat adînc.

Şi intră al treilea pe poartă. Aramis intră cel din urmă şi închise poarta după el. Cei doi valeţi rămaseră să aştepte afară, păstrînd o oarecare depărtare între ei, ca şi cum s-ar fi temut unul de altul.

XXX

PIAŢA REGALĂ

Merseră în tăcere pînă în mijlocul pieţei; dar cum în clipa aceea luna tocmai ieşea dintr-un nor, se gîndira că într-un asemenea loc descoperit vor fi lesne văzuţi şi atunci se opriră sub tei, unde era mai întuneric.

Din loc în loc, se înşiruiau bănci; cei patru se opriră lîngă una din ele. Athos făcu un semn, la care d'Artagnan şi Porthos se aşezară. Athos şi Aramis rămaseră în picioare în faţa lor.

Se scurse un răstimp de tăcere, în care fiecare simţea din plin greutatea de a începe vorba.

— Domnilor, rosti Athos. O dovadă de trăinicie a vechii noastre prietenii e prezenţa noastră la această întîlnire. Nimeni nu lipseşte şi deci nimeni nu va avea să-şi facă vreo mustrare.

— Ascultă, domnule conte, zise d'Artagnan. În locul acestor cuvinte măgulitoare, pe care poate nu le merităm nici unii, nici alţii, mai bine să vorbim cu inima deschisă ca nişte adevăraţi bărbaţi ce sînţem.

— Nici eu nu vreau altceva, răspunse Athos. Sînt sincer. Vorbiţi cu toată sinceritatea: aveţi cumva să-mi aduceţi vreo învinuire, mie sau abatelui d'Herblay?

— Da, zise d'Artagnan. Atunci cînd am avut cinstea să te văd la castelul Bragelonne, ţi-am înfăţişat unele propuneri pe care le-ai înţeles; în loc să-mi răspunzi ca unui prieten, m-ai dus de nas ca pe un copil, şi această prietenie pe care o lauzi nu s-a destrămat ieri, cînd ni s-au încrucişat spadele, ci atunci, la castel, prin prefăcătoria de care ai dat dovadă faţă de mine.

— D'Artagnan! murmură Athos, cu o blîndă mustrare în glas.

— Mi-ai cerut să fiu sincer, îi aminti d'Artagnan. Şi iată, sînt sincer! M-ai întrebat ce gîndesc şi eu îţi spun. Şi acum despre dumneata, abate d'Herblay. M-am purtat la fel cu tine şi tu m-ai înşelat în acelaşi chip.

— Într-adevăr, domnule, eşti un om ciudat, zise Aramis. Ai venit la mine cu anumite propuneri, dar oare mi le-ai făcut? Nu, doar m-ai iscodit, atîta tot. Ei bine, eu ce ţi-am spus. Că Mazarin e un bădăran şi că eu nu l-aş sluji pe Mazarin. Atîta tot. Ţi-am spus oare că nu voi sluji pe un altul? Dimpotrivă, ţi-am dat de înţeles, mi se pare, că sînt de partea prinţilor. Ba, dacă nu mă înşel, am rîs cu poftă gîndindu-mă că s-ar putea prea bine întîmpla să primeşti de la cardinal misiunea să mă arestezi. Erai omul care apăra vreo cauză? Da, fără îndoială. Ei bine, pentru ce să nu fim şi noi, la rîndul nostru, oamenii unei tabere? Aveai secretul tău, aşa cum şi noi îl aveam pe al nostru; nu ni le-am împărtăşit, cu atît mai bine, asta dovedeşte că ştim să păstrăm un secret.

— Nu-ţi reproşez nimic, domnule, spuse d'Artagnan. Dar contele de La Fère a pomenit aici despre prietenie, de aceea am îndrăznit să amintesc şi eu despre purtarea dumitale.

— Şi ce crezi despre ea? întrebă Aramis, vorbindu-i de sus.

Sîngele năvăli în obrajii lui d'Artagnan, care se ridică de pe bancă şi răspunse:

— Cred că e purtarea unui învăţăcel al iezuiţilor.

Văzînd că d'Artagnan se ridică, Porţhos făcuse la fel. Cei patru oameni se aflau deci în picioare, ameninţători, unii în faţa celorlalţi.

La răspunsul lui d'Artagnan, Aramis făcu o mişcare, ca pentru a duce mîna la spadă.

Athos îl opri.

— D'Artagnan, spuse el, ai venit astă-seară aici furios de cele petrecute ieri. Te credeam un suflet destul de mare, d'Artagnan, astfel ca o prietenie de douăzeci de ani să nu sufere de pe urma unei înfrîngeri de un sfert de ceas a amorului propriu. Haide, spune-mi, socoteşti că ai ceva să-mi reproşezi? Dacă ţi-am greşit cu ceva, sînt gata să-mi recunosc greşeala.

Glasul adînc şi învăluitor al lui Athos avea şi acum asupra lui d'Artagnan aceeaşi înrîurire ca odinioară, în vreme ce vocea lui Aramis, care devenea acră şi ţipătoare la mînie, îl scotea din sărite.

— Cred, domnule conte, că trebuia să-mi faci o mărturisire la castelul Bragelonne şi că domnul, continuă el, arătînd spre Aramis, trebuia să-mi facă o altă mărturisire, la mînăstire la el. Atunci nu m-aş fi aruncat pentru nimic în lume într-o aventură în care urma să-mi staţi în cale. Totuşi, dacă am fost discret, nu înseamnă cîtuşi de puţin că sînt prost. Dacă aş fi vrut să cuget mai adînc la deosebirea dintre aceia pe care domnul d'Herblay îi primeşte la dînsul pe o scară de frînghie, şi aceia pe care îi primeşte pe o scară de lemn, desigur că l-aş fi silit să-mi vorbească.

— De ce te-amesteci în lucruri care nu te privesc? strigă Aramis, palid de mînie şi cu spaima în inimă la gîndul că, spionat de către d'Artagnan, a fost văzut cu doamna de Longueville.

— Mă amestec în lucrurile care mă privesc, ştiu să mă prefac că nu văd ceea ce nu mă priveşte, dar îi urăsc pe ipocriţi, şi în rîndul acestora îi aşez pe muşchetarii care fac pe călugării, şi pe călugării care fac pe muşchetarii. Iată un om care e de aceeaşi părere cu mine, adăugă el, întorcîndu-se spre Porthos.

Porthos, care încă nu deschisese gura, răspunse doar printr-o mişcare.

El spuse „da" şi trase spada din teacă.

Aramis sări înapoi şi trase şi el spada. D'Artagnan se aplecă înainte, gata să atace ori să se apere.

În clipa aceea, Athos întinse mîna cu acel gest de poruncă supremă, pe care numai el ştia să-l facă, trase încet de la cingătoare spada cu teacă cu tot, izbi spadă şi teacă de genunchi, frîngîndu-le, şi aruncă cele două bucăţi în dreapta lui.

Apoi se întoarse spre Aramis şi-i spuse:

— Aramis, frînge-ţi spada.

Acesta şovăi.

— Trebuie! rosti Athos – şi, cu o voce mai joasă şi mai blîndă adăugă: Eu ţi-o cer.

Aramis, a cărui paloare spori, robit de acest gest, învins de acest glas, frînse în mîini lama mlădie a spadei, apoi încrucişă braţele la piept şi aşteptă fremătînd de furie.

Cele petrecute îi făcură să dea înapoi pe d'Artagnan şi pe Porthos. D'Artagnan nu mai trase spada, Porthos o vîrî în teacă pe a sa.

— Niciodată, rosti Athos, ridicînd încet mîna dreaptă spre cer, niciodată, jur în faţa lui Dumnezeu, care ne vede şi ne aude în liniştea solemnă a acestei nopţi, niciodată spada mea nu se va încrucişa cu a voastră, niciodată ochii mei nu vor avea pentru voi vreo fulgerare de mînie şi niciodată inima mea nu va găzdui vreo zvîcnire de ură. Am trăit laolaltă, am urît şi am iubit împreună; ne-am vărsat şi ne-am înfrăţit sîngele şi, poate, aş adăuga, există între noi o legătură mai puternica decît a prieteniei, un pact al nelegiuirii, poate; căci toţi patru am osîndit, judecat şi dat morţii o fiinţă omenească pe care poate că nu aveam dreptul să o rupem din această lume, deşi mai curînd părea că aparţine iadului. D'Artagnan, te-am iubit întotdeauna ca pe copilul meu. Porthos, noi doi am dormit zece ani unul alături de altul; Aramis e fratele vostru, aşa cum e şi al meu, fiindcă Aramis v-a iubit aşa cum eu vă iubesc încă, aşa cum vă voi iubi întotdeauna. Ce înseamnă cardinalul Mazarin pentru noi, care am înfrînt voinţa şi inima unui om ca Richelieu? Ce înseamnă cutare sau cutare prinţ pentru noi, care am dat statornicie coroanei de pe fruntea unei regine? D'Artagnan, îţi cer iertare că am încrucişat ieri spada cu tine; Aramis face la fel faţă de Porthos. Şi acum, urîţi-mă dacă sînteţi în stare, dar vă jur că, în pofida urii voastre, nu voi avea decît preţuire şi prietenie pentru voi. Acum repetă cuvintele mele, Aramis, şi după aceea, dacă ei o vor şi o vrei şi tu, să ne părăsim pentu totdeauna vechii noştri prieteni.

Se lăsă o tăcere solemnă, curmată de Aramis.

— Jur, zise el cu fruntea înseninată şi cu privirea cinstită, dar cu o urmă de tulburare în glas. Jur că nu-i urăsc pe cei care mi-au fost prieteni; îmi pare rău că am încrucişat spadele, Porthos. Jur, în sfîrşit, nu numai că nu voi îndrepta spada vreodată spre pieptul tău, ci, de asemenea, că în tainiţa cea mai ascunsă a cugetului meu nu va rămîne în viitor nici măcar umbra vreunui simţămînt duşmănos faţă de tine. Haidem, Athos!

Athos dădu să plece.

— Oh, nu, nu, nu plecaţi! izbucni d'Artagnan, tîrît de una din acele nestăvilite porniri care trădau sîngele lui clocotitor şi firea lui de om dintr-o bucată. Nu plecaţi! Am şi eu un jurămînt de făcut: jur că-mi voi da ultima picătură de sînge, ultima fîşie de carne, ca să păstrez preţuirea unui om ca tine, Athos, prietenia unui om ca tine, Aramis!

Şi se aruncă în braţele lui Athos.

— Fiul meu! murmură Athos, strîngîndu-l cu putere la piept.

— Cît despre mine, glăsui Porthos, eu nu jur nimic, dar simt că mă înăbuş, la naiba! Dacă ar trebui vreodată să lupt împotriva voastră, cred că m-aş lăsa străpuns de spadă, fiindcă n-am iubit pe nimeni pe lume, afară de voi.

Şi cinstitul Porthos izbucni în hohote de plîns şi se aruncă în braţele lui Aramis.

— Prieteni, cuvîntă Athos, iată ce nădăjduiam, iată ce aşteptam de la două inimi ca ale voastre. Da, am spus-o şi o repet, destinele noastre sînt legate pentru totdeauna, deşi urmăm căi deosebite. Eu îţi respect părerea, d'Artagnan, îţi respect convingerile Porthos, dar, deşi luptăm pentru cauze diferite, să rămînem prieteni. Miniştrii, prinţii, regii vor trece ca un puhoi de apă, războiul civil ca o flacără, dar noi, noi vom rămîne prieteni? Presimt că da.

— Da, spuse d'Artagnan. Să fim pururi muşchetari şi să păstrăm drept unic drapel acel faimos ştergar din fortul Saint-Gervaise, pe care marele cardinal a pus să se brodeze trei flori de crin.

— Da, întări Aramis, din tabăra cardinalului sau a Frondei, ce însemnătate are?! Să fim iarăşi unii pentru alţii martori de nădejde în dueluri, prieteni credincioşi la greu, tovarăşi voioşi de petrecere.

— Şi de fiece dată cînd ne vom întîlni în învălmăşeala luptei, spuse Athos, la acest singur cuvînt: „Piaţa Regală!", să trecem spada în mîna stîngă şi să ne întindem dreapta, chiar şi în mijlocul celui mai cumplit măcel.

— Vorbeşti minunat! zise Porthos.

— Eşti cel mai mare dintre oameni! rosti d'Artagnan. Eşti cu mult deasupra noastră.

Pe chipul lui Athos înflori un zîmbet de negrăită bucurie.

— Aşadar, ne-am înţeles, zise el. Haide, să ne dăm mîna, domnilor. Credeţi în Dumnezeu?

— Păi se poate! făcu d'Artagnan.

— Vom fi creştini în aceasta împrejurare, ca să rămînem credincioşi jurămîntului nostru, interveni Aramis.

— Ah, sînt gata să jur pe orice, spuse Porthos, chiar şi pe Mahomed! Să mă ia naiba dacă am fost vreodată atît de fericit ca azi!

Şi bunul Porthos îşi ştergea ochii încă umezi.

— Are vreunul dintre voi o cruce? întrebă Aramis.

Porthos şi d'Artagnan se priviră clătinînd din cap, ca nişte oameni luaţi pe nepregătite.

Aramis zîmbi şi scoase la iveală o cruce bătută din diamante, aninată la gît cu un şnur de perle.

— Iată una! zise el.

— Ei bine! reluă Athos. Să jurăm pe aceasta cruce care, din orice ar fi făcută, este totuşi o cruce, să jurăm că vom rămîne uniţi totdeauna orice s-ar întîmpla. Şi fie ca jurămîntul acesta să ne lege nu numai pe noi, ci şi pe urmaşii noştri. Vă alăturaţi acestui jurămînt?

— Da! rostită toţi într-un glas.

— Ah, trădătorule! murmură abia auzit d'Artagnan, aplecîndu-se la urechea lui Aramis. Ne-ai pus să jurăm pe crucifixul unei partizane a Frondei.

XXXI

BACUL DE PE OISE

Nădjduim că cititorul n-a dat cu totul uitării pe tînărul călător lăsat de noi pe drumul Flandrei.

Raoul, pierzindu-şi din vedere ocrotitorul, pe care îl lăsase urmărindu-l cu privirea din faţa bisericii regale, dăduse pinteni calului, mai întîi pentru a scăpa de gîndurile dureroase ce-i năvăleau în minte, apoi pentru a-i ascunde lui Olivain tulburarea ce-i răvăşea chipul.

Un ceas de fugă risipi însă pîcla ce umbrise închipuirea atît de fragedă a tînărului. Bucuria necunoscută de a fi liber, bucurie plină de farmec, chiar şi pentru cei care n-au încercat niciodată suferinţa vreunei constrîngeri, aurea pentru Raoul cerul şi pămîntul, şi cu deosebire acea zare depărtată şi albastră a vieţii, pe care noi o numim viitor.

Totuşi îşi dădu seama, după cîteva încercări de a lega vorba cu Olivain, că zilele lungi petrecute în acest fel vor fi foarte triste. Privind oraşele prin care treceau, cuvintele contelui, atît de blînde, de convingătoare şi de interesante îi inviară în minte, ştiind că nimeni nu mai putea să-i dea preţioasele lămuriri pe care le-ar fi căpătat de la Athos, cea mai învăţată şi mai plăcută dintre toate călăuzele.

Mai era ceva ce-l întrista pe Raoul: pe cînd ajungeau la Louvres văzuse pitulat în spatele unei perdele de plopi un mic castel, care îi amintea atît de bine castelul La Vallière, încît se oprise a-proape zece minute şi, oftînd, pornise din nou la drum, fără măcar să-i răspundă lui Olivain, care îl întrebă respectuos de ce zăboveşte acolo. Înfăţişarea lucrurilor înconjurătoare e un tainic fir călăuzitor, care pătrunde pînă în ascunzişurile memoriei, trezind adesea aducerile-aminte, fără voia noastră; odată desprins, firul acesta ne călăuzeşte ca şi firul Ariadnei prin labirintul de gînduri în care rătăcim, luîndu-se după acea umbră a trecutului pe care o numim amintire. Vederea micului castel îl aruncase pe Raoul cu cincizeci de leghe mai către apus şi-l făcuse să-şi depene viaţa din clipa cînd se despărţise de micuţa Louise şi pînă în clipa cînd o văzuse pentru prima oară; şi fiecare pîlc de stejari, fiecare giruetă zărită pe coama vreunui acoperiş de ţiglă îi reaminteau că, în loc să se întoarcă spre prietenii din copilărie, se îndepărta cu fiece clipă tot mai mult de ei şi că poate îi părăsise pentru totdeauna.

Cu inima strînsă, cu capul greu, porunci lui Olivain să ducă îndată caii la un mic han care se şi vedea pe drum, cam la o jumătate de bătaie de muschetă. Cît despre el, descălecă, se opri la umbra unui frumos pîlc de castani în floare, în jurul cărora zumzăia un norod de albine, şi-i spuse lui Olivain să ceară hangiului să-i aducă hîrtie şi cerneală la masa ce părea aşezată acolo anume pentru scris.

Olivain se supuse şi porni mai departe, în vreme ce Raoul se aşeză, cu coatele sprijinite de masă, plimbîndu-şi visător privirea asupra minunatei privelişti din jur, presărată cu lanuri verzi şi cu pîlcuri de arbori, şi scuturîndu-şi părul din vreme în vreme de florile ce ningeau din văzduh.

Stătea de vreo zece minute acolo şi de vreo cinci se afla cufundat în visuri cînd, deodată, întîlni în raza privirilor lui distrate o figură dolofană care, cu un şorţ prins dinainte, cu un şervet pe braţ şi cu o bonetă albă pe cap, se apropia aducînd hîrtie, cerneală şi pană.

— Ah! exclamă apariţia. Se vede că toţi gentilomii gîndesc la fel, fiindcă nu-i nici un sfert de ceas de cînd un tînăr cavaler, aidoma echipat ca şi dumneavoastră, cu o înfăţişare tot atît de aleasă şi cam de aceeaşi vîrstă, a poposit aici, sub pomii ăştia, a cerut să se aducă încoace masa şi scaunul, apoi a luat cina împreună cu un domn bătrîn, ce părea preceptorul sau, mîncînd o plăcintă din care n-a mai rămas nici o fărîmiţă şi golind pînă la ultima picătură o sticlă cu vin vechi de Mâcon; dar din fericire mai avem şi vin, şi plăcintă, aşa că dacă domnul porunceşte...

— Nu, prietene, îţi mulţumesc, zîmbi Raoul. Deocamdată n-am nevoie decît de ce ţi-am cerut. Numai c-aş fi tare mulţumit dacă cerneala ar fi mai neagră şi mai bună. Dacă-i aşa, plătesc pana cît o sticlă de vin, iar cerneala cît o plăcintă.

— Ei, domnule, zise hangiul. Atunci am să dau slujitorului dumneavoastră plăcinta şi vinul. Aveţi, dară, pana şi cerneala fără plată.

— Fă cum crezi, zise Raoul, începînd să înveţe cum să se poarte cu această tagmă de oameni, care pe vremea cînd mai existau tîlhari de drumul mare se întovărăşeau cu ei, iar de cînd pieriseră ştiau să-i înlocuiască cu folos.

Hangiul, liniştit în ce priveşte cîştigul său, puse pe masă hîrtia, cerneala şi pana. Din întîmplare pana era bunicică şi Raoul se apucă de scris.

Hangiul rămase nemişcat şi admiră fără să vrea chipul fermecător al drumeţului, plin de seriozitate şi de blîndeţe în acelaşi timp. Frumuseţea a fost şi va fi totdeauna venerată.

— Nu seamănă cu oaspetele de adineauri, îi mărturisi hangiul lui Olivain, care venise să întrebe dacă Raoul nu mai are nevoie de ceva. Tînărul dumitale stăpîn nu prea are poftă de mîncare.

— Pînă acum trei zile parcă tot mai mînca, dar, ce vrei, de alaltăieri nu mai pune nimic în gură.

Olivain şi hangiul se îndreptară către han. Ca toţi valeţii mulţumiţi de starea lor, Olivain îi povesti tot ce socoti că se poate spune pe seama tînărului gentilom.

În acest răstimp, Raoul scria:

„Domnule,

După patru ceasuri de drum mă opresc pentru a vă scrie, fiindcă vă simt lipsa în fiece clipă şi sînt mereu gata să întorc capul, cum făceam spre a vă răspunde cînd îmi vorbeaţi. Am fost atît de buimăcit de plecarea dumneavoastră şi atît de mîhnit de despărţire, încît nu v-am arătat decît în prea mică măsură dragostea şi recunoştinţa ce vă port. Veţi binevoi să mă iertaţi, domnule, fiindcă aveţi inima nespus de generoasă şi aţi înţeles tot ce se petrecea într-a mea. Scrie-ţi-mi, vă rog, deoarece sfaturile dumneavoastră fac parte din viaţa mea, şi apoi, îndrăznesc să spun, sînt neliniştit, am avut impresia că vă pregătiţi să întreprindeţi ceva primejdios, lucru asupra căruia nu mi-am îngăduit să vă întreb, de vreme ce dumneavoastră nu mi-aţi spus nimic. După cum vedeţi, am mare nevoie de ştiri din partea dumneavoastră. De cînd nu mai sînteţi lîngă mine, mă tem mereu să nu săvîrşesc vreo greşeală. Mi-eraţi de mare, mare ajutor, domnul meu, şi azi, jur, mă simt foarte singur.

Veţi avea oare bunătatea, dacă primiţi ştiri din Blois, să-mi scrieţi cîteva cuvinte despre mica mea prietenă, domnişoara de La Vallière, a cărei sănătate, la plecarea noastră, era un motiv de îngrijorare? Înţelegeţi, domnule şi scumpul meu ocrotitor, cît de preţioase şi necesare îmi sînt amintirile din timpul petrecut cu dumneavoastră. Sper că uneori vă veţi mai aminti de mine şi, dacă în unele clipe îmi simţiţi lipsa, dacă încercaţi o cît de mică părere de rău că nu mă aflu lîngă dumneavoastră, voi fi plin de fericire la gîndul că aţi simţit dragostea şi devotamentul meu şi că am ştiut a vă face să le înţelegeţi în timpul cît am avut bucuria să trăiesc alături de dumneavoastră."

Isprăvind scrisoarea, Raoul se simţi mai liniştit. Se uită dacă Olivain şi hangiul nu-l pîndeau cumva şi sărută foaia de hîrtie – mută şi gingaşa mîngîiere, pe care inima lui Athos era în măsură să o ghicească, deschizînd scrisoarea.

În această vreme, Olivain golise sticla şi mîncase plăcinta; caii se odihniseră, de asemenea. Raoul chemă hangiul, aruncă un scud de iur pe masă, încălecă, iar la Senlis duse scrisoarea la poştă.

Odihna de care se bucuraseră îngăduia călătorilor şi cailor să-şi continue drumul fără oprire. La Verberie, Raoul dădu poruncă lui Olivain să întrebe cine e tînărul gentilom care a trecut pe la han înaintea lor; fusese văzut cu trei sferturi de ceas mai mainte, însă avea un cal bun, aşa cum spusese hangiul, astfel că mergea iute.

— Să încercăm să-l ajungem din urmă pe acest gentilom, spuse Raoul lui Olivain. Se duce la oştire ca şi noi, şi ne va fi un plăcut tovarăş de drum, cu siguranţă.

Pe la patru după-amiază, Raoul intră în Compiègne. Mîncă cu poftă şi din nou căută să afle amănunte despre tînărul gentilom aflat pe drum înaintea lui; acesta se oprise, ca şi el, la hanul „La Clopotul şi Clondirul", hanul cel mai de soi din Compiègne, apoi pornise mai departe, spunînd că vrea să doarmă peste noapte la Noyon.

— Haide să dormim şi noi la Noyon, zise Raoul.

— Domnule, glăsui cu respect Olivain, îngăduiţi-mi să vă amintesc c-am ostenit caii destul în dimineaţa asta. Socot c-ar fi bine să poposim aici şi să plecăm abia mîine în zori. Optsprezece leghe, cît am călcat noi, sînt destul pe ziua de azi.

— Domnul conte de La Fère doreşte să mă grăbesc şi să mă înfăţişez Prinţului în dimineaţa celei de a patra zile, răspunse Raoul. Să zorim deci pînă la Noyon, drumul e asemănător cu cel făcut de la Blois la Paris. Vom ajunge pe la opt seara. Caii se vor putea odihni toată noaptea, iar dimineaţă la cinci pornim din nou.

Olivain nu îndrăzni să se împotrivească, dar începu să bombăne.

— Haide-haide, spunea el printre dinţi. Iroseşte-ţi tot focul din prima zi. Mîine, în loc de douăzeci de leghe, ai să faci numai zece, poimîine numai cinci şi peste trei zile ai să-mi zaci la pat. Şi-atunci e musai să te odihneşti. Tinerii ăştia sînt nişte fanfaroni în lege.

Se vede cît de colo că Olivain nu era crescut la şcoala celor ca Planchet şi Grimaud.

Într-adevăr, Raoul se simţea obosit. Dorea însă să-şi pună la încercare forţele; crescut în vederile lui Athos şi încredinţat că l-a auzit de o mie de ori vorbind despre drumuri de douăzeci şi cinci de leghe, nu voia să rămînă mai prejos de cel care îi era o pildă în toate. D'Artagnan, omul acesta de fier, clădit numai din nervi şi muşchi, îi stîrnise o nemărginită admiraţie.

Gonea, zorindu-şi tot mai mult calul, în ciuda bombănelilor lui Olivain, pe o potecă încîntătoare care ducea la un pod plutitor, scurtînd drumul cu o leghe, după cît i se spusese, cînd, deodată, ajuns pe culmea unui deal, văzu în faţă rîul. Un mic grup de călăreţi stătea pe mal, gata să se îmbarce. Raoul nu se îndoi nici o clipă că era tînărul gentilom cu însoţitorii săi. Scoase un strigăt, dar se afla prea departe pentru a putea fi auzit. Atunci, cu toată oboseala calului, porni în galop, dar o ridicătură de pămînt îi ascunse curînd grupul şi cînd ajunse la o nouă înălţime, bacul plutea pe apă către celalalt mal.

Văzînd că n-a putut ajunge la vreme spre a trece rîul împreună cu ceilalţi călători, se opri să-l aştepte pe Olivain.

În acea clipă răsună un strigăt ce părea că vine de pe rîu. Raoul se întoarse înspre partea dincotro venea strigătul şi puse mîna streaşină la ochi, căci soarele în asfinţit îl orbea.

— Olivain! strigă el. Ce se întîmplă acolo?

Răsună un al doilea strigăt şi mai pătrunzător decît cel dintîi.

— Eh, domnule! făcu Olivain. S-a rupt odgonul şi bacul e dus de apă. Doamne, ce văd? Colo se zbate ceva!

— Fără îndoială! adeveri Raoul, aţintindu-şi privirile într-un punct anume de pe rîul neasemuit de frumos în bătaia soarelui. Un cal, un cavaler!

— Sînt gata să se ducă la fund! strigă la rîndul său Olivain.

Chiar aşa era, şi Raoul îşi dădu seama îndată că e martor la o nenorocire şi că un om e pe cale să se înece. Slobozi frîul, înfigînd adînc pintenii în coastele calului. Mînat de durere şi simţind moale zăbala, calul sări peste un fel de gard ce înconjura pontonul şi se aruncă în rîu, împrăştiind în jur, pînă departe, valuri de spumă.

— Doamne Dumnezeule, ce faceţi, domnule?! strigă Olivain.

Raoul se îndreptă spre nefericitul aflat în primejdie. Împrejurarea nu era ceva nou pentru el. Crescut pe malurile Loirei, fusese, ca să spunem aşa, legănat de valurile ei, trecuse apa de o sută de ori călare şi de o mie de ori înot. Gîndindu-se la timpul cînd va face din viconte un soldat, Athos îl oţetise în asemenea încercări.

— Dumnezeule! se tîngui Olivain cu deznădejde. Ce-ar zice domnul conte dacă v-ar vedea?

— Domnul conte ar fi făcut la fel ca mine! răspunse Raoul, îndemnîndu-şi calul din răsputeri.

— Şi eu? Eu ce fac? se văicărea Olivain, palid şi disperat, zbuciumîndu-se pe mal. Eu cum trec dincolo?

— Aruncă-te în apă, fricosule! îl îndemnă Raoul, tăind valurile.

Apoi strigă spre călătorul care se zbătea la vreo douăzeci de paşi de el:

— Curaj, curaj, domnule, îţi vin în ajutor!

Olivain înaintă spre mal, se dădu înapoi, ridică descumpănit calul în două picioare, îl sili să se învîrtă în loc şi, în cele din urmă, săgetat pînă în adîncul inimii de ruşine, se aruncă şi el în apă, aşa cum făcuse Raoul, dar văicărindu-se întruna: „Mor, sîntem pierduţi".

În acest timp, bacul cobora cu repeziciune pe firul apei, în strigătele celor pe care îi ducea la vale.

Un om cu părul cărunt se aruncase în apă de pe bac şi înota bărbăteşte către cel care se îneca.

Numai că nu avea spor, deoarece înainta împotriva curentului.

Raoul îşi urma calea şi se apropia văzînd cu ochii. Dar şi calul şi călăreţul, pe care el nu-i scăpa din vedere, se scufundau din ce în ce mai mult. Calul mai avea doar botul deasupra apei, iar călăreţul, care scăpase frîul luptînd cu valurile, întindea braţele cu capul răsturnat pe spate. Încă o clipă şi l-ar fi înghiţit rîul.

— Curaj! strigă Raoul. Curaj!

— Prea tîrziu! îngînă tînărul. Prea tîrziu!

Apa îi trecu peste cap şi-l amuţi.

Azvîrlindu-se de pe calul căruia îi dădu drumul să înoate singur, din trei-patru aruncături de braţe, Raoul ajunse lîngă tînărul gentilom. Apucă îndată calul de căpăstru şi-i săltă capul deasupra apei; calul răsuflă mai în voie şi, ca şi cum ar fi priceput că i se venea în ajutor, îşi îndoi sforţările. În acelaşi timp, Raoul prinse una din mîinile tînărului şi o puse pe coama calului, de care degetele acestuia se încleştară cu deznădejdea omului gata să se înece.

Încredinţat că tînărul cavaler se va ţine de coamă, Raoul se îngriji numai de cal, pe care îl îndreptă spre malul opus, ajutîndu-i să taie apa şi îndemnîndu-l cu strigăte.

Deodată calul se poticni de o ridicătură de pe fund şi dădu de nisip.

— E salvat! izbucni omul cu părul cărunt, atingînd şi el fundul apei.

— Salvat! îngînă în neştire gentilomul, slăbind încleştarea mîinii înfipte în coama calului şi lăsîndu-se să alunece din şa, în braţele lui Raoul.

Erau numai la zece paşi de mal. Raoul ieşi din apă, purtîndu-l pe braţe pe tînărul gentilom fără cunoştinţă. Îl culcă în iarbă, desfăcîndu-i şiretul de la guler şi agrafele tunicii.

După o clipă se afla lîngă ei şi omul cu părul cărunt.

Olivain, făcînd cruci peste cruci, izbutise în cele din urmă să iasă şi el la mal, în vreme ce călătorii de pe bac se îndreptau spre aceeaşi ţintă, cu ajutorul unei prăjini găsite din întîmplare pe punte.

Încet-încet, mulţumită îngrijirilor lui Raoul şi ale omului ce-l însoţea pe tînărul cavaler, obrajii de muribund ai acestuia se împurpuraseră. Deschise nişte ochi rătăciţi, care se aţintiră curînd asupra salvatorului său.

— Ah, domnule! strigă el. Pe dumneavoastră vă căutam: fără dumneavoastră aş fi fost mort, de trei ori mort.

— Unii mai şi învie, după cum vedeţi, spuse Raoul. Ne-am ales doar cu o baie.

— Ah, domnule, recunoştinţa noastră n-are margini! izbucni omul cu părul cărunt.

— Iată-te şi pe dumneata, bunul meu d'Arminges! Ai tras o spaimă zdravănă din pricina mea, nu-i aşa? Vina e a dumitale însă: ai fost preceptorul meu, de ce nu m-ai învăţat să înot ca lumea?

— Vai, domnule conte, spuse bătrînul. Dacă vi s-ar fi întîmplat o nenorocire, n-aş mai fi îndrăznit să dau ochii cu domnul mareşal.

— Cum s-au petrecut lucrurile? întrebă Raoul.

— Ah, domnul meu, cum nu se poate mai simplu, răspunse cel căruia i se dăduse titlul de conte. Trecusem aproape o treime din rîu, cînd odgonul bacului s-a rupt. Din pricina strigătelor şi a zăpăcelii luntraşilor, calul meu s-a speriat şi a sărit în apă cu mine cu tot. Nu ştiu să înot şi n-am avut curaj să mă arunc în rîu. În loc să ajut calul, eu îi paralizam mişcările, şi era gata-gata să mă duc frumuşel la fund, cînd aţi apărut dumneavoastră, tocmai la timp ca să mă scoateţi la mal. De aceea, dacă doriţi, domnul meu, de acum încolo vom fi legaţi pe viaţă şi pe moarte.

— Domnule, zise Raoul, înclinîndu-se, sînt pe de-a-ntregul servitorul dumneavoastră, credeţi-mă.

— Sînt contele de Guiche, urmă cavalerul. Tatăl meu e mareşalul de Grammont. Şi acum, cînd aţi aflat cine sînt, îmi veţi face oare cinstea să-mi spuneţi şi dumneavoastră cine sînteţi?

— Sînt vicontele de Bragelonne, rosti Raoul, împurpurîndu-se la faţă din pricină că nu putea spune cine e tatăl său, aşa cum făcuse contele de Guiche.

— Viconte, chipul, curajul, bunătatea dumneavoastră mă atrag. Vă datorez adînca mea recunoştinţă. Să ne îmbrăţişăm. Aş dori să devenim prieteni.

— Domnule, zise Raoul, îmbrăţişîndu-l la rîndul său pe conte. Ţin la dumneavoastră de pe acum din toată inima. Socotiţi-mă, vă rog, un prieten devotat.

— Şi acum, încotro, viconte? întrebă contele de Guiche.

— În oştirea Prinţului, conte.

— Şi eu la fel! exclamă tînărul, peste măsură de bucuros. Ah, cu atît mai bine: vom trage împreuna primul foc de pistol.

— Bine faceţi, iubiţi-vă! zise preceptorul. Sînteţi tineri amîndoi, aceeaşi stea vă luminează calea şi trebuia negreşit să vă întîlniţi.

Cei doi tineri zîmbeau cu acea încredere proprie tinereţii.

— Acum, spuse preceptorul, trebuie să vă schimbaţi hainele. Valeţii, cărora le-am dat poruncile necesare de îndată ce-au coborît de pe bac, trebuie să fi ajuns la han. Hainele şi vinul o să vă încălzească. Haideţi!

Tinerii nu aveau de ce să se împotrivească, ba chiar găsiră propunerea minunată. Încălecară iute, privindu-se şi admirîndu-se unul pe altul; erau, într-adevăr, doi chipeşi cavaleri, înalţi şi zvelţi, cu trăsături distinse, cu fruntea largă, cu privirea blîndă şi mîndră, cu zîmbetul deschis şi plin de fineţe. De Guiche putea să aibă optsprezece ani, dar nu era mai înalt ca Raoul, care abia împlinise cincisprezece.

Într-o pornire spontană, îşi întinseră mîinile şi dînd pinteni cailor, străbătură alături drumul de la rîu pînă la han, unul socotind frumoasă şi zîmbitoare această viaţă pe care era cît pe ce să o piardă, celălalt mulţumind Domnului că a trăit destul pentru a săvîrşi o faptă pe placul ocrotitorului său.

Cît despre Olivain, el era singurul pe care nu-l prea mulţumea isprava cea vrednică de laudă a stăpînului său. Îşi tot întindea mînecile şi pulpana hainei, gîndindu-se că un popas la Compiègne l-ar fi scutit nu numai de întîmplarea din care abia scăpase, dar şi de o aprindere de plămîni şi niscaiva dureri în mădulare, căci fără doar şi poate, nu aveau să-l cruţe.

XXXII

CIOCNIRI

Popasul la Noyon fu scurt. Toţi dormiră duşi. Raoul ceruse să fie deşteptat, dacă va sosi cumva Grimaud, dar Grimaud nu sosi.

Caii gustară şi ei din plin, fără îndoială, cele opt ceasuri de odihnă, pe aşternutul bogat de paie. Contele de Guiche făcu ochi pe la cinci dimineaţa, trezit de către Raoul, care veni să-l salute. Îmbucară ceva în grabă şi, după un ceas, străbătuseră două leghe de drum.

Convorbirea cu tînărul conte era nespus de interesantă pentru Raoul. De aceea asculta tot timpul, iar tînărul conte povestea mereu. Crescut la Paris, unde Raoul nu fusese decît o singură dată, şi la curte, pe care Raoul nu o văzuse niciodată, năzbîtiile sale de paj, cele două dueluri pe care le şi avusese, în ciuda opreliştilor şi, mai ales, în ciuda preceptorului sau, toate acestea trezeau în Raoul cea mai vie curiozitate. El nu fusese decît în casa domnului Scarron şi-i spuse lui de Guiche pe cine a văzut acolo. De Guiche cunoştea toată lumea: pe doamna de Neuillan, pe domnişoara d'Aubigné, pe domnişoara de Scudéry, pe domnişoara Paulet, pe doamna de Chevreuse. Glumi plin de spirit pe socoteala tuturor, în timp ce Raoul tremura de teamă să nu spună ceva şi pe seama doamnei de Chevreuse, pentru care nutrea o reală şi adîncă simpatie; dar, fie din instinct, fie din iubire faţă de ducesa de Chevreuse, contele avu numai cuvinte de laudă la adresa ei. Prietenia lui Raoul pentru el spori şi mai mult la auzul acestor elogii.

Veni apoi rîndul întîmplărilor galante şi al povestirilor de dragoste. Vicontele de Bragelonne avea mai mult de ascultat decît de spus şi în această privinţă. Prin urmare, stătu să asculte şi, după ce auzi vreo trei-patru aventuri destul de gingaşe, i se păru că tînărul conte ascundea, ca şi el, o taină în adîncul inimii.

Aşa cum am spus, de Guiche fusese crescut la curte şi cunoştea toate intrigile curţii. Era aceeaşi curte despre care Raoul îl auzise vorbind de atîtea ori pe contele de La Fère; numai că se schimbase mult de pe vremea cînd o cunoscuse Athos. Întreaga povestire a contelui de Guiche era ceva cu totul nou pentru tovarăşul său de drum. Tînărul conte, pus pe cleveteală şi pe glume, nu cruţă pe nimeni. Vorbi despre vechea iubire a doamnei de Longueville pentru Coligny şi despre duelul acestuia din Piaţa Regala, duel fatal pentru el şi pe care doamna de Longueville l-a urmărit din spatele unor jaluzele; despre noua ei iubire cu prinţul Marcillac, cumplit de gelos, după cît se spunea, încît ar fi fost gata să omoare pe oricine, chiar şi pe abatele d'Herblay, duhovnicul doamnei de Galles cu Mademoiselle, numită mai tîrziu Grande Mademoiselle şi devenită celebră prin căsătoria ei secretă cu Lauzun. Nici regina însăşi n-a fost cruţată, iar cardinalul Mazarin şi-a primit şi el porţia.

Ziua se scurse pe nesimţite, de-ai fi zis că a trecut doar un ceas. Preceptorul contelui, om voios şi de lume, savant pînă în vîrful unghiilor, cum zicea elevul său, îi aminti adesea lui Raoul de adînca erudiţie şi spirituala ironie muşcătoare a lui Athos; dar în ce priveşte farmecul şi nobleţea înfăţişării, nimeni nu putea sta alături de contele de La Fère.

Caii, mai cruţaţi decît în ajun, se opriră către orele patru după-amiază la Arras. Se apropiau de cîmpul de luptă şi hotărîră să poposească în oraş pînă a doua zi, întrucît cete de spanioli se foloseau de întunericul nopţii spre a face incursiuni pînă în împrejurimile Arrasului.

Oştirea franceză ţinea frontul de la Pont-à-Marc pînă la Valenciennes, întorcîndu-se spre Douai. Se zvonea că Prinţul se află la Béthune.

Oştirea duşmană se întindea de la Cassel la Courtray, şi cum săvârşeşte tot felul de jafuri şi silnicii, bieţii oameni de pe lîngă graniţă îşi părăseau casele izolate şi se refugiau în oraşele întărite, care le făgăduiau un adăpost. Arras era înţesat de fugari. Se vorbea despre o bătălie apropiată, care trebuia să fie hotărîtoare, Prinţul mărginindu-se pînă atunci la mişcări neînsemnate, în aşteptarea întăririlor, în sfîrşit sosite. Tinerii se bucurau că au ajuns la momentul potrivit.

Mîncară împreună şi se culcară în aceeaşi odaie. Erau amîndoi la vîrsta cînd prieteniile se leagă repede. Li se părea că se cunosc de cînd lumea şi că le-ar fi cu neputinţă să se mai despartă vreodată.

Toată seara nu se vorbi decît de război; valeţii curăţiră armele, iar tinerii îşi încărcară pistoalele ca să le aibă gata pregătite pentru cazul vreunei ciocniri cu duşmanul; şi a doua zi se treziră cuprinşi de deznădejde, fiindcă amîndoi visaseră că au sosit prea tîrziu pentru a mai lua parte la bătălie.

De dimineaţă se răspîndi zvonul că prinţul de Condé părăsise Béthune ca să se retragă la Carvin, lăsînd totuşi o garnizoană în primul oraş. Cum însă această ştire nu spunea nimic lămurit, tinerii hotărîră să-şi continue calea către Béthune, chiar dacă ar fi trebuit apoi să apuce la dreapta şi să se îndrepte spre Carvin.

Preceptorul contelui de Guiche, care cunoştea ţinutul ca în palmă, propuse să urmeze un drum lăturalnic, aflat între drumul către Lens şi cel către Béthune. La Ablain aveau să vadă care este situaţia. Lăsară la han, pentru Grimaud, toate lămuririle necesare.

Porniră la drum pe la şapte dimineaţa. De Guiche, tînăr şi înflăcărat, îi spunea lui Raoul:

— Iată-ne trei stăpîni şi trei valeţi. Valeţii noştri sînt înarmaţi şi al dumitale mi se pare destul de dîrz.

— Nu l-am văzut niciodată la treabă, răspunse Raoul, dar e breton şi asta-i o chezăşie.

— Da, da, continuă de Guiche. Şi sînt încredinţat că se va descurca destul de bine la nevoie. Cît despre mine, am doi oameni pe care te poţi bizui: amîndoi au luptat în război alături de tatăl meu. Aşadar, sîntem cu totul şase luptători. Dacă întîlnim vreun grup de duşmani, egal în număr şi chiar mai mare, atacăm, nu-i aşa, Raoul?

— Se înţelege, răspunse vicontele.

— Ei, tinerilor, ei! se amestecă preceptorul în vorbă. O luaţi cam repede, pentru numele lui Dumnezeu! Cum rămîne cu poruncile pe care le-am primit, domnule conte? Uitaţi că mi s-a spus să vă duc teafăr şi nevătămat la Prinţ? Odată ajunşi la oştire, n-aveţi decît să vă lăsaţi omorîţi, dacă vă e pe plac, dar pînă atunci vă previn că, în calitatea mea de general de armată, ordon retragerea şi că fac stînga-mprejur la primul panaş pe care-l văd.

De Guiche şi Raoul se priviră cu coada ochiului, surîzînd. Ţinutul devenea din ce în ce mai bogat în vegetaţie şi, din timp în timp, întîlneau cete de ţărani care apucaseră pe drumul bejeniei, mînîndu-şi din urmă vitele şi ducînd în căruţă ori purtînd în braţe lucrurile lor mai de preţ.

Ajunseră la Ablain în linişte şi în bună pace. Acolo aflară că Prinţul părăsise într-adevăr Béthune şi se găsea între Cambrin şi Venthie. Atunci apucară pe un drum lăturalnic, după ce lăsară lui Grimaud toate lămuririle şi, într-o jumătate de ceas, micul grup ieşi la malul unui rîuleţ care se vărsa în Lys.

Ţinutul era încîntător, tăiat de văi verzi ca smaraldul. Din cînd în cînd, drumul trecea printr-o pădurice. Temîndu-se de capcane, preceptorul punea de fiece dată să meargă în frunte pe cei doi valeţi, care alcătuiau avangarda. El şi cei doi tineri înfăţişau grosul armatei, iar Olivain, cu muscheta pe genunchi şi cu ochiul la pîndă, acoperea spatele armatei.

De la o vreme se ivi în zare o pădure destul de deasă. Cînd ajunseră cam la două sute de paşi, domnul de d'Arminges trecu la obişnuitele-i măsuri de prevedere şi trimise înainte pe cei doi valeţi ai contelui.

Valeţii abia dispăruseră printre copaci, tinerii şi preceptorul îi urmau la vreo sută de paşi, rîzînd şi vorbind între ei, Olivain se ţinea la aceeaşi depărtare în spate, cînd, deodată, răsunară cinci sau şase împuşcături. Preceptorul le strigă tinerilor să stea pe loc, iar ei îi dădură ascultare, strunindu-şi caii. În aceeaşi clipă se iviră în goană cei doi valeţi.

Nerăbdători să afle pricina acelor împuşcături, amîndoi tinerii se îndreptară spre valeţi. Preceptorul veni după ei.

— Aţi fost opriţi? intrbară ei cu vioiciune.

— Nu, răspunseră valeţii. Ba poate că nici n-am fost văzuţi. Focurile s-au tras la vreo sută de paşi în faţa noastră, în desişul pădurii. Ne-am întors să ştim ce-avem de făcut.

— Părerea mea, spuse domnul d'Arminges, şi, la nevoie, porunca mea, e să ne retragem. Pădurea poate ascunde o capcana.

— N-aţi văzut nimic? îi întrebă contele pe valeţi.

— Mie, mărturisi unul dintre ei, mi s-a părut că zăresc nişte cavaleri îmbrăcaţi în galben care se strecurau prin albia rîului.

— Asta-i, spuse preceptorul. Am nimerit peste o ceată de spanioli, înapoi, domnii mei, înapoi!

Cei doi tineri se priviră cu coada ochiului, sfătuindu-se ce să facă, şi chiar în acea clipă răsună un foc de pistol, urmat de cîteva strigăte care cereau ajutor.

Ţinerii se încredinţară printr-o ultimă privire că nici unul dintre ei nu se gîndea să dea înapoi şi, cum preceptorul şi întorsese calul, amîndoi ţîşniră înainte, Raoul strigînd: „După mine, Olivain!", iar contele de Guiche ţinîndu-i şi el isonul: „După mine, Urbain şi Blanchet!"

Pîna să se dezmeticească preceptorul, ei se şi afundaseră în pădure.

Odată avîntaţi în goană, tinerii îşi scoaseră şi pistoalele.

După cinci minute se aflau în locul de unde părea că s-a auzit zgomotul. Struniră pe dată caii, înaintînd cu luare-aminte.

— Sst! făcu de Guiche. Nişte călăreţi!

— Întocmai, trei călare şi trei pe jos.

— Ce fac? Vezi?

— Da, se pare că jefuiesc un om rănit sau mort.

— Asta-i vreun omor mîrşav, zise de Guiche.

— Totuşi sînţ soldaţi, îi aminti Bragelonne.

— Da, dar aţin drumurile, adică sînt tîlhari de drumul mare.

— Să atacăm! hotărî Raoul.

— Să atacăm! încuviinţă de Guiche.

— Domnilor! strigă bietul preceptor. Domnilor, în numele cerului...

Tinerii însă nu-i dădură ascultare. Porniseră înainte, întrecîndu-se unul pe altul, iar strigătele preceptorului nu avură altă urmare decît să dea de ştire spaniolilor.

Cei trei aflaţi pe cai se năpustiră îndată asupra lor, în care timp ceilalţi isprăveau cu jaful, căci tinerii, apropiindu-se, văzură doi călători trîntiţi la pămînt şi nu unul singur.

Ajuns la zece paşi de duşman, contele de Guiche trase primul, însă nu-şi nimeri ţinta, spaniolul care venea spre Raoul trase la rîndul său şi Raoul simţi în braţul stîng o durere ca o şfichiuire de bici. Cînd fu la patru paşi, apăsa şi el pe trăgaci şi spaniolul, lovit în piept, întinse braţele în laturi şi căzu pe spate, atîrnînd în şa, iar calul o luă la goană, purtîndu-l tîriş.

În clipa aceea, Raoul văzu ca printr-un văl ţeava unei flinte îndreptate spre el. Îşi aduse aminte deodată de sfatul lui Athos: cu o mişcare iute ca fulgerul îşi săltă calul în două picioare şi împuşcătura porni.

Calul sări în lături, îşi pierdu echilibrul şi căzu, prinzîndu-i piciorul sub el.

Spaniolul apucă flinta de ţeavă şi îşi făcu vînt, vrînd să-i sfărîme ţeasta cu patul armei.

Din nenorocire, în poziţia în care se găsea, Raoul nu putea să tragă nici spada din teacă, nici pistolul din coburi; văzu patul armei rotindu-i-se pe deasupra capului şi, fără să vrea, dădu să închidă ochii, cînd, dintr-un salt, de Guiche se aruncă asupra spaniolului şi îi puse pistolul în piept.

— Predă-te sau eşti mort! spuse el.

Flinta scăpă din mîna soldatului, care se predă pe loc.

De Guiche chemă pe unul dintre valeţii săi, îi încredinţă prinsul, cu porunca să-i zboare creierii dacă face vreo mişcare să scape, apoi sări de pe cal şi se apropie de Raoul.

— Pe cinstea mea, domnul meu, zise Raoul, deşi paloarea lui trăda o emoţie firească la o primă ciocnire. Repede îţi mai plăteşti datoriile! N-ai vrut să-mi rămîi obligat multă vreme. Fără dumneata, adăugă el, repetînd cuvintele contelui, eram mort, de trei ori mort.

— Potrivnicul meu, luînd-o la fugă, m-a lăsat să-ţi vin în ajutor. Te văd însîngerat, nu cumva eşti rănit grav?

— Cred că trebuie să am vreo zgîrietură la braţ, spuse Raoul. Ajută-mi să ies de sub cal şi socotesc că nimic nu ne va împiedica să mergem mai departe.

Domnul d'Arminges şi Olivain descălecară şi ei şi ridicară calul care se zbătea în agonie. Raoul izbuti să-şi scoată piciorul din scară şi să şi-l tragă de sub cal. Apoi, într-o clipită, fu în picioare.

— N-ai nimic la picior? întrebă de Guiche.

— Slavă cerului, nimic, pe legea mea! se bucură Raoul. Dar ce e cu bieţii oameni pe care ticăloşii aceia voiau să-i omoare?

— Am sosit prea tîrziu. I-au omorît, cred, şi au luat-o la fugă cu prada. Valeţii mei stau lîngă cadavre.

— Hai să vedem dacă sînt morţi într-adevăr, ori dacă le mai putem veni în ajutor, zise Raoul. Olivian, am moştenit doi cai, dar eu l-am pierdut pe-al meu: ia-l tu pe cel mai bun şi dă-mi-l mie pe-al tău.

Şi se apropiară de locul unde zăceau victimele.

XXXIII

CĂLUGĂRUL

Doi oameni zăceau la pămînt: unul nemişcat, cu faţa în jos, străpuns de trei gloanţe şi scăldat în sînge... acela era mort.

Celălalt, sprijinit de un arbore de către cei doi valeţi, stătea cu ochii spre cer şi cu mîinile împreunate şi se ruga fierbinte... un glonţ îi sfărîmase şoldul.

Tinerii se îndreptară mai întîi către cel mort şi se priviră cu mirare.

— E un preot, spuse Bragelonne. Iată, are tonsura cinului. Ah, blestemaţii, se-ating de slujitorii Domnului!

— Veniţi încoace, domnule, zise Urbain, bătrîn oştean care luase parte la toate campaniile sub comanda cardinalului-duce. Veniţi încoace... cu celălalt nu mai e nimic de făcut, dar cestălalt mai poate fi salvat.

Rănitul zîmbi cu tristeţe.

— Salvat, nu! îngînă ei. Mai degrabă ajutat să mor, asta da!

— Sînteţi preot? întrebă Raoul.

— Nu, domnule.

— Nenorocitul dumitale tovarăş mi s-a părut un slujitor al bisericii, continuă Raoul.

— E preotul din Béthune, domnule. Ducea odoarele şi tezaurul sfîntuhri lăcaş să le pună la adăpost, căci Prinţul a părăsit ieri oraşul nostru, iar mîine ar putea să-l ocupe spaniolii. Şi cum se ştia că duşmanul cutreieră în cete ţinutul şi că e primejdios să umbli pe drum, nimeni n-a vrut să-l însoţească, aşa că l-am însoţit eu.

— Şi ticăloşii v-au atacat, ticăloşii au tras asupra unui preot!

— Domnilor, şopti rănitul, rotindu-şi ochii în jur. Am mari dureri, dar aş vrea să fiu dus într-o casă.

— Unde să ţi se poată da un ajutor? întrebă Guiche.

— Nu, unde să mă pot spovedi.

— Poate că nu eşti atît de grav rănit pe cît socoteşti.

— Credeţi-mă, nu-i timp de pierdut. Glonţul mi-a zdrobit femurul şi mi-a pătruns în pîntece.

— Eşti doctor? întreba Guiche.

— Nu, spuse muribundul, însă mă pricep puţin la răni. A mea e mortală. Duceţi-mă într-o casă unde să pot găsi un preot, sau fiţi buni şi aduceţi unul aici. Dumnezeu vă va răsplăti pentru a-ceastă faptă creştinească! Trebuie să-mi salvez sufletul, căci trupul mi-e pierdut.

— Cu neputinţă să mori săvîrşind o faptă bună! Dumnezeu nu te va părăsi!

— Domnilor, în numele cerului! îngăimă rănitul, adunîndu-şi ultimele puteri şi dînd parcă să se ridice. Să nu pierdem vremea în zadar; ajutăţi-mă să ajung în satul cel mai apropiat, ori juraţi-mi pe mîntuirea sufletelor voastre că veţi trimite aici cea dintîi faţă bisericească, cel dintîi călugăr sau preot care vă va ieşi în cale. Dar, adăugă el cuprins de deznădejde, poate că nimeni nu va cuteza să vină, fiindcă se ştie că spaniolii bîntuie pe-aici şi-o să mor fără să mi se ierte păcatele. Doamne Dumnezeule! urma rănitul cu o groază care-i înfioră pe cei doi tineri. N-ai să îngădui una ca asta, nu-i aşa? Ar fi cumplit!

— Linişteşte-te, domnule, vorbi de Guiche. Jur că vei avea mîngîierea pe care o doreşti. Spune numai unde găsim o casă spre a cere ajutor, sau un sat unde să aflăm un preot.

Vă mulţumesc din suflet şi Dumnezeu să vă răsplătească! La o jumătate de leghe, ţinînd drumul înainte, e un han, la vreo leghe de han o să daţi de satul Greney. Căutaţi-l pe părintele paroh; dacă nu e acasă, duceţi-vă la mînastirea augustimlor, în capul tîrguşorului, pe dreapta, şi aduceţi de acolo un călugăr. Preot ori călugăr, n-are a face, numai să aibă de la sfînta noastră biserică puterea de a dezlega de păcate în articulo mords.

— Domnule d'Arminges, zise de Guiche, rămîi lîngă acest nefericit şi veghează să fie transportat cu cea mai mare grijă. Faceţi o targa din crengi şi puneţi deasupra toate mantiile noastre, doi dintre valeţi să ducă targa, iar al treilea să stea aproape, gata să ia locul celui care oboseşte. Vicontele şi cu mine plecam după un preot.

— Duceţi-vă, domnule conte, spuse preceptorul. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, aveţi grijă!

— Fii liniştit! De altfel, se cheamă că am scăpat pe ziua de astăzi. Cunoşti dictonul: Non bis în idem.

— Curaj, domnul meu! se adresă Raoul rănitului. Plecăm să-ţi îndeplinim dorinţa.

— Dumnezeu să vă binecuvînteze, domnilor! rosti muribundul cu o pornire de recunoştinţă greu de înfăţişat în cuvinte.

Şi cei doi tineri porniră în goana cailor în direcţia arătată. În acest timp, preceptorul ducelui de Guiche supraveghea întocmirea tărgii.

După zece minute de drum zăriră hanul.

Raoul, fără să descalece, chemă hangiul, îl vesti că va fi adus un rănit şi îl rugă să pregătească tot ce putea sluji la îngrijirea acestuia, adică un pat, legaturi, scamă pentru răni, rugîndu-l totodată, în cazul că ştie vreun doctor, chirurg sau felcer, să trimită să-l cheme, căci el va răsplăti pe cel ce se va osteni cu drumul.

Hangiul, văzînd veşmintele bogate ale acestor tineri seniori, făgădui tot ce-i cereau, iar călăreţii noştri, după ce se încredinţară că au şi început pregătirile pentru primirea rănitului, porniră mai departe, gonind de zor spre Greney.

Dupa mai bine de o leghe se şi zăreau casele din capul satului. Acoperişurile roşietice de ţiglă se desenau puternic pe fondul verde al copacilor. Deodată dădură cu ochii de un biet călugăr, călare pe un catîr, care venea către ei, şi pe care, după pălăria-i cu borul mare şi anteriul de lînă cenuşie, îl socotiră drept un frate augustin. De astă dată se părea că întîmplarea le vine în ajutor.

Se apropiara de călugăr.

Era un om de douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de ani, dar viaţa plină de renunţări a mînăstirii îi dăduse un aer bătrînicios. Avea chipul palid, dar nu acea paloare mată care înfrumuseţează, ci galben-verzui ca fierea; părul scurt, abia ieşind de sub cercul pe care pălăria i-l desena în jurul frunţii, era de un blond spălăcit, iar ochii de un albastru deschis păreau lipsiţi de expresie.

— Domnule, întrebă Raoul eu politeţea-i obişnuită, eşti cleric?

— De ce mă întrebi? rosti străinul cu o nepăsare aproape jignitoare.

— Ca să ştim, interveni contele de Guiche, vorbindu-i de sus.

Străinul lovi catîrul cu călcîiele şi îşi văzu de drum.

Dintr-un salt, de Guiche se afla în faţa lui, aţinîndu-i calea.

— Răspunde, domnule, stărui el. Te-am întrebat cuviincios şi orice întrebare merită un răspuns.

— Cred că am dreptul să spun sau să nu spun cine sînt unor oarecari cărora li se nazare să mă iscodească.

De Guiche abia îşi stăpîni furia şi pornirea de a muia oasele călugărului.

— Mai întîi, spuse el cu o mare sforţare, nu sîntem nişte oarecari. Prietenul meu, aici de faţă, este vicontele de Bragelonne, iar eu sînt contele de Guiche. Şi-apoi, întrebarea noastră nu-i o toană, căci aici în apropiere se afla un om, rănit de moarte, care cere ajutorul bisericii. Dacă eşti preot, îţi cer în numele omeniei să mă urmezi spre a-i veni în ajutor; dacă nu, atunci e altceva. Şi

te previn totodată, în numele politeţii, care, după cît se pare, ţi-e cu desăvârşire străină, că voi pedepsi obrăznicia dumitale.

Chipul palid al călugărului deveni alb ca varul şi el zîmbi într-un fel atît de ciudat, încît Raoul, care nu-l scăpase din ochi, simţi surîsul acesta jignitor ca o împunsătură în inimă.

— Trebuie să fie vreun spion spaniol sau flamand, murmură el, ducînd mîna la pistoale.

O privire ameninţătoare, asememnea fulgerului, îi răspunse lui Raoul.

— Ei bine, întrebă de Guiche, ai de gînd să vorbeşti?

— Sînt preot, domnilor, spuse tînărul.

Şi nepăsarea-i obişnuită i se aşternu iarăşi pe faţă.

— Atunci, părinte, glăsui Raoul, lăsînd pistoalele în coburi şi străduindu-se să fie cît mai respectuos, deşi respectul nu-i pornea din inimă, atunci, ca preot, veţi avea prilejul, cum v-a spus şi prietenul meu, să vă îndepliniţi menirea: un biet rănit ne ajunge din urmă şi trebuie să se oprească la hanul din apropiere. El cere ajutorul unui slujitor al Domnului. Oamenii noştri îl însoţesc

— Mă duc la han, spuse călugărul.

Şi îşi îmboldi catîrul cu călcîiele.

— Dacă nu te duci, domnule, interveni de Guiche, crede-ne că pentru caii noştri e floare la ureche să-ţi prindă catîrul din urmă şi că o să punem mîna pe dumneata oriunde vei fi. Şi-atunci, îţi jur, n-o să pierdem vremea cu judecata: un pom şi un capăt de frînghie se găsesc oriunde.

Ochii călugărului scînteiară din nou, dar numai atît.

— Mă duc la han, repetă el, şi porni la drum.

— Să-l urmărim, propuse de Guiche. Aşa e mai sigur.

— Voiam să spun acelaşi lucru, mărturisi de Bragelonne.

Cei doi tineri îşi îmboldiră caii, potrivindu-şi mersul după acela al călugărului, pe care îl urmau ca la o bătaie de puşcă.

După cinei minute, călugărul întoarse capul, vrînd să se încredinţeze dacă e urmărit sau nu.

— Vezi, am făcut bine, spruse Raoul.

— Îngrozitoare mutră are călugărul ăsta! murmură contele de Guiche.

— Îngrozitoare, într-adevăr, întări Raoul. N-o poţi uita cu una cu două. Părul galben, ochii stinşi, buzele subţiri care păreau că dispar la cea mai mică vorbă pe care o rosteşte...

— Da, da, zise de Guiche, care fusese mai puţin izbit de toate aceste amănunte, întrucît Raoul avusese răgazul să-l cerceteze în timp ce el vorbea. Da, o mutră ciudată. Dar, ce vrei, călugării a-ceştia se supun unor deprinderi îngrozitoare: postul îi face să pălească, loviturile de bici îi fac ipocriţi şi, tot plîngînd după cele lumeşti pierdute pentru totdeauna şi de care noi ne bucurăm, ochii li se sting în orbite.

— În sfîrşit, bietul om va avea un duhovnic, rosti Raoul. Dar, pe Dumnezeul meu, cel care se pocăieşte pare să fie mai curat la cuget decît duhovnicul. În ce mă priveşte, mărturisesc, sînt obişnuit să văd cu totul altfel de preoţi.

— Eh! exclamă de Guiche. Ăsta, pricepi, trebuie să fie unul dintre acei călugări rătăcitori care cerşesc la drumul mare pînă în ziua cînd le cade din cer vreo pleaşca; cei mai mulţi sînt străini: scoţieni, irlandezi, danezi. Am întîlnit şi eu cîteva mutre dintr-astea.

— La fel de sluţi?

— Nu, dar au ceva respingător.

— Ce nenorocire pe sărmanul rănit să moară în braţele unui asemenea popă!

— Aşi! zise de Guiche. Iertarea vine de la Dumnezeu, nu de la cel ce o dă. Îţi mărturisesc totuşi că mai degrabă aş muri ca un păcătos, decît să am la căpătîi un astfel de duhovnic. Eşti de aceeaşi părere, viconte, nu-i aşa? Te-am văzut cum tot mîngîiai mînerul pistolului, ca şi cum ai fi vrut să-i sfărîmi capul.

— Da, conte, e ciudat, şi te va surprinde: înfăţişarea acestui om m-a umplut de o groază nelămurită. Ţi-a ieşit vreun şarpe în cale?

— Niciodată, zise de Guiche!

— Ei bine, mie mi s-a întîmplat în pădurile noastre din Blaisois. Mi-aduc aminte că la vederea primului şarpe, care mă privea cu ochii lui stinşi, strîns colac, legănîndu-şi capul şi mişcîndu-şi limba încoace şi încolo, am rămas nemişcat, palid şi fascinat, pîna în clipa cînd contele de La Fère...

— Tatăl dumitale? întrebă de Guiche.

— Nu, tutorele meu, răspunse Raoul, roşind.

— Prea bine.

— Pînă în clipa cînd, îşi reluă Raoul povestirea, contele de La Fère mi-a spus: „Haide, Bragelonne, trage spada!" Abia atunci m-am năpustit asupra reptilei. Am tăiat-o în două tocmai cînd se ridicase în coadă, şuierînd, gata să se năpustească asupră-mi. Ei bine, îţi jur că am avut aceeaşi senzaţie la vederea acestui om în clipă cînd a spus: „De ce mă întrebi?" şi cînd s-a uitat la mine.

— Oare-ţi faci vreo vină că nu l-ai retezat în două, ca pe şarpele de care mi-ai povestit?

— Pe legea mea, aproape că da! mărturisi Raoul.

În acea clipă zăriră micul han şi, de cealaltă parte, cortegiul rănitului, care se apropia călăuzit de către domnul d'Arminges. Doi oameni purtau muribundul, iar al treilea ducea caii de frîu.

Tinerii îşi struniră fugarii.

— Iată rănitul! zise de Guiche, trecînd pe lîngă fratele augustin. Fii bun şi grăbeşte-te puţin, cucernice călugăr.

Cît despre Raoul, el o luă pe cealaltă parte a drumului şi trecu mai departe, întorcînd capul cu dezgust.

În acest fel, tinerii mergeau înaintea duhovnicului, în loc să vină din urmă. Zoreau amîndoi pentru întîmpinarea rănitului, ca să-i ducă vestea cea bună. Omul se ridică anevoie, uitîndu-se în direcţia arătată, îl văzu pe călugăr, care între timp se apropiase, îndemnîndu-şi cu rîvnă catîrul, apoi căzu din nou pe brancardă, cu chipul luminat de bucurie.

— Am făcut pentru dumneata tot ce ne-a stat în putinţă, spuseră tinerii. Dar, cum ne grăbim să ajungem oştirea Prinţului, pornim îndată la drum. Ne veţi ierta, domnule, nu-i aşa? Se zvoneşte că trebuie să aibă loc o bătălie şi n-am vrea să ajungem a doua zi.

— Duceţi-vă, tineri seniori, glăsui rănitul, şi fiţi binecuvântaţi pentru mila voastră. Într-adevăr, aşa cum cu dreptate ziceţi, aţi făcut pentru mine tot ce se putea face. Tot ce pot e să vă spun încă o dată: Dumnezeu să vă aibă în pază, pe voi şi pe cei care vă sînt dragi!

— Domnule, se adresă de Guiche preceptorului, noi pornim înainte, dumneata ne vei ajunge din urmă, pe drumul spre Cambrin.

Hangiul aştepta în prag. Pregătise totul – pat, lagături, scamă pentru răni – şi trimisese un rîndaş după un doctor, la Lens, oraşul cel mai apropiat.

— Prea bine, zise hangiul. Voi face totul precum doriţi. Dar, domnule, se adresă el lui Bragelonne, nu staţi să vă legaţi rana?

— O, un fleac de rană, spuse vicontele. Am timp să mă îngrijesc de ea la popasul viitor. Te rog numai să ai bunătatea, dacă vezi trecînd pe aici un călăreţ şi dacă acest călăreţ întreabă despre un tînăr pe un cal roib, însoţit de un valet, să-i spui că m-ai văzut într-adevăr, dar că nădăjduiesc să iau masa de seară la Mazingarbe şi să dorm la Cambrin. Acest călăreţ e slujitorul meu.

— N-ar fi mai bine, pentru mai multă siguranţă, ca el să-mi spună numele şi eu să i-l spun pe al dumneavoastră? întrebă hangiul.

— Mai multă prevedere n-are cum să strice, încuviinţă Raoul. Sînt vicontele de Bragelonne; slujitorul meu se numeşte Grimaud.

În clipa aceea rănitul se apropia dintr-o parte, iar călugărul din cealaltă; cei doi tineri se traseră înapoi, ca să facă loc tărgii; călugărul descălecă de pe catîr şi porunci ca animalul să fie dus la grajd, fără a i se scoate şaua.

— Cucernice călugăr, rosti de Guiche, spovedeşte pe acest om de ispravă şi nu te îngriji de bani nici pentru dumneata, nici pentru catîr, fiindcă totul e plătit.

— Vă mulţumesc, domnule, spuse călugărul, cu acel surîs care-i dădea fiori lui Bragelonne.

— Să mergem, conte, murmură Raoul, ferindu-se parcă instinctiv să se afle în preajma călugărului. Nu mă simt bine aici.

— Vă mulţumesc încă o dată, chipeşi seniori, îngăimă rănitul. Şi nu mă uitaţi în rugăciunile voastre.

— Fii liniştit! zise de Guiche, dînd pinteni calului ca să-l ajungă din urmă pe Bragelonne, care se şi depărtase cu vreo douăzeci de paşi.

În acea clipă, targa purtată de cei doi valeţi intra pe uşa hanului. Hangiul şi nevastă-sa, care veniseră acolo într-un suflet, stăteau în capul scării. Bietul rănit părea chinuit de dureri cumplite, şi totuşi, singura lui grijă era să ştie dacă slujitorul bisericii îl urmează.

La vederea acelui om palid şi însîngerat, femeia strînse cu putere braţul bărbatului ei.

— Ce e? întrebă acesta. Nu cumva ţi-e rău?

— Nu, dar uită-te, şopti hangiţa aratînd spre rănit.

— La naiba! mormăi el. Mi se pare că e pe ducă.

— Nu asta vreau să spun, continuă femeia, tremurînd ca varga. Ia zi, nu-l recunoşti?

— Pe omul ăsta? Stai puţin...

— Ah, văd că-l recunoşti, i-o luă femeia înainte. Ai pălit şi tu.

— Adevărat! strigă hangiul. Nenorocirea se abate peste casa noastră: e fostul călău din Béthune.

— Fostul călău din Béthune! murmură tînărul călugăr, dînd să se oprească în loc şi lăsînd să i se vadă pe faţă sila pe care i-o insufla omul pe cale să-l spovedească.

Domnul d'Arminges, care stătea lîngă uşă, băgă de seamă această clipă de şovăială.

— Cucernice călugăr, vorbi el, chiar dacă este sau a fost călău, acest nefericit e un om şi el. Îndeplineşte-i ultima dorinţă şi fapta dumitale va fi cu atît mai vrednică de laudă.

Călugărul nu scoase un cuvînt şi îşi continuă în tăcere calea spre o încăpere de jos, unde cei doi valeţi duseseră muribundul, aşezîndu-l pe pat.

De cum văzură pe slujitorul bisericii la căpătîiul rănitului, valeţii ieşiră ca să-i lase singuri, închizînd uşa după ei.

D'Arminges şi Olivain îi aşteptau: încalecară la iuţeală şi tuspatru porniră zoriţi pe drumul în capătul căruia abia se făcuseră nevăzuţi Raoul şi tovarăşul său.

În clipa cînd preceptorul şi oamenii ce-l însoţeau dădură şi ei cotul drumului, un nou călător se opri în uşa hanului.

— Ce doreşte domnul? întrebă hangiul, palid şi tremurînd încă de ceea ce descoperise adineauri.

Drumeţul făcu un semn ca un om care bea şi, descălecînd, arătă spre cal, cu semnul celui care freacă.

„La dracu! îşi zise hangiul. Ăsta pare mut."

— Şi unde doreşti să bei? întreba el.

— Aici, spuse drumeţul, arătînd o masă.

— M-am înşelat, mormăi hangiul. Nu-i mut de-a binelea.

Se înclină şi se duse după o sticlă cu vin şi după nişte pesmeţi, pe care îi puse în faţa tăcutului oaspe.

— Domnul mai doreşte ceva? întrebă el.

— Da, răspunse drumeţul.

— Şi ce mai doreşte domnul?

— Să ştiu dacă ai văzut trecînd pe aici un tînăr gentilom de cincisprezece ani, pe un cal roib şi însoţit de un valet.

— Vicontele de Bragelonne? spuse hangiul.

— Întocmai.

— Atunci dumneata eşti domnul Grimaud, nu?

Drumeţul făcu semn ca da.

— Ei bine, glăsui hangiul, nu-i nici un sfert de ceas de cînd tînărul dumitale stăpîn era aici. Diseară va mînca la Mazingarbe, iar la noapte va dormi la Cambrin.

— Cît e de-aici pînă la Mazingrabe?

— Două leghe şi jumătate.

— Mulţumesc.

Grimaud, sigur că-şi va ajunge stăpînul din urmă pînă la asfinţit, păru ceva mai liniştit, îşi şterse fruntea şi îşi turna un pahar cu vin, pe care îl bău în tăcere.

Tocmai pusese paharul ce masă şi se pregătea să şi-l umple pentru a doua oară, cînd un răcnet înspăimîntător se auzi din odaia unde se aflau călugărul şi muribundul.

Grimaud sări în picioare.

— Ce e? bolborosi el. De unde vine ţipătul ăsta?

— Din camera rănitului, răspunse hangiul.

— Care rănit? întrebă Grimaud.

— Fostul călău din Béthune. Era cît pe ce să fie ucis de nişte spanioli, a fost adus aici şi-n clipa de faţă se spovedeşte unui călugăr augustin: pesemne că are dureri cumplite.

— Fostul călău din Béthune? murmură Grimaud, căutînd să-şi adune amintirile. Un om de cincizeci-şaizeci de ani, înalt, voinic, oacheş, cu părul şi cu barba negre?

— Întocmai, numai că barba i-a încărunţit, iar părul i-a albit de tot. Îl cunoşti? întrebă hangiul.

— L-am văzut o dată, rosti Grimaud, şi fruntea i se întunecă la această amintire.

Nevasta hangiului se apropie într-un suflet, tremurînd toată.

— Ai auzit? făcu ea spre bărbatu-său.

— Da, răspunse hangiul, privind neliniştit spre uşă.

În clipa aceea se auzi un alt răcnet, nu atît de puternic ca primul, urmat de un geamăt adînc şi prelung.

Tustrei se priviră înfioraţi.

— Trebuie să vedem ce se petrece, spuse Grimaud.

— Pare strigătul unui om înjunghiat, murmură hangiul.

— Oh, Iisuse! scînci femeia, închinîndu-se.

Ştim că Grimaud era zgîrcit la vorbă, dar nu şi la faptă. Se repezi pe uşă şi o zgîlţîi zdravăn; uşa era zăvorîtă pe dinăuntru.

— Deschide! strigă hangiul. Deschide! Preacucernice, deschide!

Nimeni nu răspunse.

— Deschide sau sfărîm uşa! ameninţă Grimaud.

Aceeaşi tăcere.

Grimaud îşi aruncă ochii în jur şi văzu un cleşte uitat într-un colţ; se repezi, luă cleştele şi, mai înainte ca hangiul să-l poată opri, izbi uşa de perete.

Încăperea era un lac de sînge, care picura din saltea. Rănitul horcăia, iar călugărul dispăruse.

— Călugărul! strigă hangiul. Unde-i călugărul?

Grimaud se năpusti spre o fereastră deschisă, care dădea în curte.

— Pe aici trebuie să fi fugit! apuse el.

— Crezi? făcu hangiul, înspăimîntat. Ei, băiete, ia vezi, catîrul călugărului mai e în grajd?

— Nici urmă de catîr! răspunse cel întrebat.

Grimaud încruntă din sprîncene, în timp ce hangiul, cu mîinile împreunate, se uita bănuitor în jur. Cît despre nevastă-sa, ea nici nu mai îndrăznise să intre în odaie şi stătea îngrozită la uşă.

Grimaud se apropie de rănit, cercetîndu-i cu privirea trăsăturile aspre şi puternic desenate, care îi trezeau în minte o amintire cumplită.

Apoi, după o vreme de mută şi posomorîtă contemplare, vorbi:

— Nu-i nici o îndoială, chiar el e.

— Mai trăieşte? întrebă hangiul.

Grimaud, fără să răspundă, îi desfăcu haina la piept, ca să asculte dacă îi mai bate inima. Hangiul se apropie şi el. Deodată se traseră amîndoi îndărăt, hangiul cu un strigăt se spaimă, Grimaud alb ca varul la faţă.

Un pumnal stătea înfipt pînă-n prăsele în inima călăului.

— Aleargă după ajutor! spuse Grimaud. Eu rămîn aici.

Hangiul ieşi buimăcit. Cît despre nevastă-sa, ea se făcuse nevăzută la strigatul bărbatului ei.

XXXIV

IERTAREA PĂCATELOR

Iată ce se petrecuse.

Precum am văzut, nu de bunăvoie, ci mai mult silit, însoţise călugărul pe rănitul ce-i fusese dat în seamă pentru spovedanie într-un chip atît de ciudat. Poate că ar fi încercat să fugă dacă i-ar fi stat în putinţă; dar ameninţările celor doi nobili, oamenii lăsaţi de ei la han, cărora li se spusese ce au de făcut, fără îndoială, şi, în sfîrşit, raţiunea însăşi îl hotărîseră să-şi ascundă reaua voinţă şi să joace pînă la capăt rolul de duhovnic. Şi odată intrat în odaie, se apropie de căpătîiul rănitului.

Călăul cercetă cu o privire grabnică, proprie celor aflaţi pe patul de moarte, care nu au timp de pierdut, chipul celui ce urma să-i aducă mîngîierea. Cu o vădită surprindere spuse:

— Sînteţi tînăr, părinte!

— Cei ce îmbracă haina mea n-au vîrstă, răspunse cu răceală călugărul.

— Vai mie! Vorbiţi-mi mai blînd, părinte! murmură rănitul. Am nevoie de un prieten în ultimele clipe.

— Suferi mult? întrebă călugărul.

— Da, însă mai mult din pricina celor sufleteşti, decît a celor trupeşti.

— Îţi voi salva sufletul, îl linişti tînărul duhovnic. Eşti într-adevăr călăul din Béthune, cum spuneau aceşti oameni?

— Adică... – urmă cu aprindere rănitul, temîndu-se fără îndoială că numele de călău să nu-l lipsească de ajutorul cel de pe urmă după care tînjea – adică am fost călău, dar nu mai sînt; s-au împlinit cincisprezece ani de cînd am părăsit slujba asta. Iau parte şi azi la execuţii, dar eu nu mai lovesc, o,nu!

— Va să zică ţi-e silă de îndeletnicirea dumitale?

Călăul oftă din adîncul inimii.

— Cîtă vreme am lovit numai în numele legii şi al dreptăţii, spuse el, îndeletnicirea mea m-a lăsat să dorm liniştit, căci mă simţeam la adăpostul justiţiei şi al legii. În schimb, dintr-o noapte cumplită, cînd am fost unealta unei răzbunări personale şi cînd am ridicat cu ură securea asupra unei făpturi a lui Dumnezeu, din noaptea aceea...

Călăul tăcu, clătinînd cu deznădejde din cap.

— Vorbeşte, îl îndemnă călugărul, care se aşezase la picioarele rănitului, interesat de povestirea aceasta atît de ciudată.

— Ah! suspină muribundul, cu toată pornirea unei suferinţe înăbuşite vreme îndelungată şi pe care abia acum o mărturisea. Douăzeci de ani în şir am încercat să-mi spulber remuşcările prin fapte bune. M-am lepădat de cruzimea firească a celor care varsă sînge. Oricînd s-a ivit prilejul, mi-am pus viaţa în joc pentru a salva pe cei aflaţi în primejdie şi am lăsat pămîntului multe vieţi omeneşti, în schimbul celor pe care i le-am răpit. Şi asta nu-i tot: averea agonisită am împărţit-o la săraci, am devenit nelipsit de la biserică, iar cei care mă ocoleau s-au deprins să nu mai întoarcă ochii atunci cînd mă vedeau. Toţi m-au iertat şi unii au ajuns chiar să mă iubească. Cred însă că Dumnezeu nu m-a iertat, fiindcă amintirea acelei execuţii mă urmăreşte mereu şi în fiecare noapte mi se pare că văd în faţa ochilor năluca acelei femei.

— O femeie! Aşadar, ai asasinat o femeie? exclamă călugărul.

— Şi dumneavoastră spuneţi la fel! se tîngui călăul. Folosiţi cuvîntul ce-mi sună mereu în urechi: asasinat! Prin urmare, am asasinat-o, n-am executat-o! Prin urmare, am ucis, n-am făcut dreptate!

Şi închise ochii, scoţînd un geamăt adînc.

Călugărul se temu, fără îndoială, să nu moară mai înainte de a-şi face mărturia pînă la capăt, căci zise în grabă:

— Spune mai departe, nu ştiu încă, şi cînd îţi vei sfîrşi povestea, Dumnezeu şi cu mine vom judeca.

— Oh, părinte! continuă călăul fără să deschidă ochii, ca şi cum s-ar fi temut de o vedenie înfricoşătoare. Mai cu seamă noaptea, cînd trec vreun rîu, groaza asta pe care n-am putut s-o înving mă copleşeşte cu totul: mi se pare că mîna mi se îngreunează, ca şi cum încă ar mai strînge securea: că apa se înroşeşte de sînge şi că toate vocile firii, foşnetul copacilor, murmurul vîntului, clipocitul valurilor se contopesc într-un singur glas, tînguitor, deznădăjduit, groaznic, care îmi strigă: „Să se împlinească dreptatea Domnului"!

— Aiurează! murmură călugărul, clătinînd şi el din cap.

Călăul deschise ochii, dădu să se întoarcă spre tînărul duhovnic şi îl apucă de braţ.

— Aiurez? îngăimă el. Aţi spus că aiurez? Oh, nu! Era seara cînd i-am aruncat leşul în rîu, iar vorbele care mă urmăresc în remuşcările mele le-am rostit atunci, în trufia mea: după ce fusesem slujitorul dreptăţii omeneşti, socoteam că am ajuns şi slujitorul dreptăţii lui Dumnezeu.

— Spune, cum s-au petrecut lucrurile? Vorbeşte! îl îmboldi călugărul.

— Era într-o seară. Un om a venit după mine, mi-a arătat o hîrtie cu o poruncă şi eu l-am urmat. Alţi patru seniori mă aşteptau. Mi-au spus să-mi pun masca pe faţă. Mă gîndeam să mă împotrivesc dacă-mi vor cere să săvîrşesc un lucru care mi s-ar fi parut nedrept. Am mers împreună vreo cinci-şase leghe, tăcuţi, întunecaţi, aproape fără să schimbăm o vorbă. Într-un tîrziu, prin geamul unei colibe mi-au arătat o femeie aşezată la o masă şi mi-au spus: „Ia-o pe cea pe care trebuie s-o execuţi".

— Îngrozitor! murmură călugărul. Şi te-ai supus?

— Părinte, femeia aceea era un monstru: dupa cum se spunea, îşi otrăvise cel de-al doilea bărbat, încercase să-şi ucidă cumnatul, care se afla şi el printre însoţitorii mei, otrăvise o tînără femeie, rivala ei, şi, înainte să părăsească Anglia, se zice că a pus pe cineva să-l înjunghie pe favoritul regelui.

— Pe Buckingham? striga călugărul.

— Da, pe Buckingham.

— Aşadar, femeia aceea era englezoaică?

— Nu, era franţuzoaică, numai că se căsătorise în Anglia.

Călugărul păli, îşi şterse fruntea de sudoare şi se duse de trase zăvorul la uşă. Călăul, crezînd că pleacă şi-l lasă acolo, căzu gemînd pe pernă.

— Nu, nu, iartă-mă, vorbi călugărul, grăbindu-se să se întoarcă lîngă el. Spune mai departe: cine erau acei oameni?

— Unul era străin, englez, după cîte bănuiesc. Ceilalţi patru erau francezi şi purtau uniforma muşchetarilor.

— Le ştii numele? întrebă călugărul.

— Nu, nu le ştiu. Dar cei patru seniori îi spuneau englezului: milord.

— Şi femeia era frumoasă?

— Tînără şi frumoasă! Oh, da, mai cu seamă frumoasă. O văd şi acum, în genunchi, la picioarele mele, rugîndu-se, cu capul dat pe spate. Niciodată n-am înţeles cum de-am putut să retez capul acela atît de frumos şi atît de palid.

Călugărul părea cuprins de o tulburare ciudată. Tremura din toate încheieturile şi se vedea că vrea să întrebe ceva dar nu avea curaj.

Într-un tîrziu, făcînd o sforţare cumplită, zise:

— Cunoşti numele acelei femei?

— Nu, nu-l ştiu. După cum v-am spus, se căsătorise cred de două ori: o dată în Franţa şi a doua oara în Anglia.

— Şi zici că era tînără?

— Avea douăzeci şi cinci de ani.

— Frumoasă?

— De o frumuseţe fără seamăn.

— Blondă?

— Da.

— Cu păruj lung, căzîndu-i pe umeri?

— Întocmai.

— Şi nişte ochi cu o privire minunată?

— Atunci cînd vroia ea, ah, chiar aşa!

— Un glas ciudat de blînd?

— Cum de ştiţi toate astea?

Călăul se ridică în capul oaselor şi îşi pironi privirea înspăimîntată asupra călugărului, care se făcu alb la faţă.

— Şi ai ucis-o! spuse el. Ai slujit drept unealtă unor laşi, care nu cutezau să o ucidă ei înşişi! Nu te-ai îndurat de tinereţea ei, de frumuseţea ei, de lipsa ei de apărare! Ai ucis-o pe femeia aceea!

— Din păcate, reluă călăul, aşa cum v-am spus, părinte, acea femeie ascundea sub înfăţişarea-i îngerească un suflet diavolesc şi cînd am văzut-o şi mi-am amintit de tot răul pe care mi-l făcuse...

— Dumitale? Ce rău a putut să-ţi facă? Vorbeşte.

— L-a sedus şi l-a dus la pierzanie pe fratele meu, care era preot şi pe care l-a hotărît să fugă cu ea din mînăstirea unde se afla.

— Fratele dumitale?

— Da. Fratele meu a fost primul ei amant; ea i-a adus moartea. Oh, părinte, nu mă priviţi aşa! Oh, prin urmare, sînt vinovat? Nu mă veţi dezlega de acest păcat?

Călugărul căută să ia un aer blajin.

— Ba da, ba da, îl încredinţă el. Te voi dezlega, însă numai dacă spui tot.

— Oh, vă spun tot, tot! izbucni călăul.

— Atunci, răspunde. Dacă ea ţi-a ademenit fratele... fiindcă l-a ademenit, nu-i aşa?

— Întocmai.

— Dacă ea a fost cauza morţii lui... fiindcă spui că de pe urma ei i s-a tras moartea?

— Întocmai, repetă călăul.

— Atunci trebuie să ştii numele ei de fată.

— Doamne Dumnezeule! se tîngui călăul. Cred că mi-a sosit clipa cea de pe urmă. Dezlegaţi-mă de păcat părinte, dezlegaţi-mă de păcat!

— Spune-i numele, strigă călugărul, şi-ţi voi îndeplini dorinţa!

— Se numea... Doamne, ai milă de mine! murmură călăul.

Şi căzu pe pernă, palid şi tremurînd, ca un om gata să-şi dea sfîrşitul.

— Numele ei! repetă călugărul, aplecîndu-se deasupra muribundului, ca şi cum ar fi vrut să îl smulgă, dacă n-ar fi vrut să-l spună. Numele ei!... Vorbeşte, altfel nu te dezleg de păcat.

Omul păru că-şi adună toate puterile. Ochii călugărului scînteiau.

— Anne de Bueil, îngăimă rănitul.

— Anne de Bueil! strigă călugărul, îndreptîndu-se de spate şi ridicînd amîndouă mîinilc spre cer. Anne de Bueil! Ai spus, într-adevăr, Anne de Bueil?

— Da, aşa se numea. Şi acum, dezlegaţi-mă de păcat, căci simt că mi se apropie sfîrşitul.

— Să te dezleg de păcat, eu?! izbucni preotul, cu un rînjet ce ridică muribundului părul măciucă în cap. Să te iert, eu? Eu nu sînt preot.

— Nu sînteţi preot?! bîigui călăul. Dar atunci, cine sînteţi?

— Am să-ţi spun îndată, nemernicule!

— Doamne Dumnezeule din cer!

— Sînt John Francise de Winter!

— Nu vă cunosc, îngăimă călăul.

— Aşteaptă puţin, o să mă cunoşti numaidecît: sînt John Francise de Winter, repetă el, iar acea femeie...

— Acea femeie?

— Era mama mea!

Călăul scoase un răcnet, acel răcnet înfricoşător care se auzise întîi.

— Oh, iertare, iertare! şopti el. Dacă în numele Domnului, cel puţin în numele dumneavoastră, dacă nu ca preot, cel puţin ca fiu.

— Să te iert?! strigă falsul călugăr. Să te iert, eu?! Dumnezeu, poate; eu, niciodată!

— Îndurare! se rugă călăul, întinzînd braţele spre el.

— Nici un dram de îndurare pentru cei care n-au avut îndurare. Mori nedezlegat de păcat, mori dezdănăjduit, mori şi fii blestemat!

Şi scoţînd un pumnal de sub sutană i-l înfipse în inimă, spunînd:

— Iată iertarea mea!

Atunci se auzise cel de-al doilea strigăt, mai slab şi urmat de un geamăt prelung.

Călăul, care dăduse să se ridice în capul oaselor, se prăbuşi pe spate. Călugărul, fără să-i scoată pumnalul din piept, se repezi la fereastră, o deschise, sări peste răzoarele de flori ale unei grădiniţe, se strecură în grajd, îşi luă catîrul, ieşi pe o uşă dosnică şi se depărtă cu repeziciune, oprindu-se la un pîlc de copaci aflat în apropiere. Acolo lepădă sutana, scoase dintr-un cufăr un costum de cavaler, se îmbrăcă în grabă, apoi merse pe jos pînă la prima staţie de poştă, de unde luă un cal şi îşi continua în goana mare drumul spre Paris.

XXXV

GRIMAUD VORBEŞTE

Grimaud rămase singur lîngă călău: hangiul alergase după ajutor, iar nevastă-sa se ruga.

După un timp, rănitul deschise ochii.

— Ajutor! murmură el. Ajutor! Doamne Dumnezeule, oare n-am să găsesc pe lumea asta un prieten care să mă ajute să trăiesc sau să-mi dau sufletul?

Duse cu greutate mîna la piept şi dădu peste mînerul pumnalului.

— Oh! gemu el, ca şi cum şi-ar fi amintit de ceva.

Şi lăsă braţul să-i cadă de-a lungul corpului.

— Curaj! îl îmbărbătă Grimaud. S-a dus cineva după ajutor.

— Cine eşti dumneata? îngăimă rănitul, privindu-l cu ochii holbaţi.

— O veche cunoştinţă, spuse Grimaud.

— Dumneata?

Rănitul se strădui să-şi amintească trăsăturile celui care îi vorbea astfel.

— În ce împrejurare ne-am întîlnit? întrebă el.

— Într-o noapte, sînt douăzeci de ani de atunci. Stăpînul meu a venit la Béthune şi te-a luat la Armentières.

— Acum te recunosc, spuse călăul. Eşti unul dintre cei patru valeţi.

— Chiar aşa.

— De unde vii?

— Treceam pe aici şi m-am oprit la han să-mi odihnesc calul.

Tocmai mi se povestea că aici se află călăul din Bèthune, rănit, cînd ai scos două strigăte. La primul am dat fuga încoace, la al doilea am spart uşa.

— Şi călugărul? întrebă călăul, pe călugăr l-ai văzut?

— Care călugăr?

— Călugărul care era cu mine în odaie.

— Nu, nici urmă. Se pare că a fugit pe fereastră. El te-a înjunghiat?

— Da, spuse călăul.

Grimaud dădu să plece.

— Ce vrei să faci? întrebă rănitul.

— Trebuie să-l prindem.

— Nu, păzeşte-te!

— De ce?

— S-a răzbunat, şi bine a făcut. Nădăjduiesc acum că Dumnezeu mă va ierta, fiindcă mi-am ispăşit păcatul.

— Fii mai lămurit, zise Grimaud.

— Femeia pe care voi şi stăpînii voştrii m-aţi pus s-o omor...

— Milady?

— Da, milady, adevărat, aşa îi spuneaţi...

— Păi ce legătură e între ea şi călugăr?

— Era mama lui.

Grimaud se clătină pe picioare şi se uită la muribund cu o privire stinsă, năucit.

— Mama lui? bîigui el.

— Da, mama lui.

— Asta înseamnă că ştie taina?

— L-am luat drept un călugăr şi i-am destăinuit totul în timpul spovedaniei.

— Nefericitule! strigă Grimaud, pe care îl trecură toate năduşelile numai la gîndul urmărilor acestor destăinuiri. Nefericitule! Nădăjduiesc că n-ai pomenit nici un nume.

— N-am pomenit, fiindcă nici nu cunosc vreunul, afară doar de numele de fată al mamei lui, după care a şi recunoscut-o. În schimb, ştie că unchiu-său făcea parte dintre judecători.

Şi căzu pe pernă sleit de puteri. Grimaud îi sări în ajutor şi întinse mîna spre mînerul pumnalului.

— Nu mă atinge, spuse călăul. Dacă tragi pumnalul afară, mor.

Grimaud rămase cu mîna întinsă şi deodată, lovindu-se cu pumnul în frunte, mormăi:

— Dacă omul ăsta află vreodată cine-s ceilalţi, stăpînul meu e pierdut.

— Grăbeşte-te, grăbeşte-te să-l previi dacă mai trăieşte! spuse călăul. Ai grijă să-l previi şi pe prietenul lui. Cu moartea mea, crede-mă, nu se va încheia aceasta groaznică întîmplare.

— Unde se ducea? întrebă Grimaud.

— Spre Paris.

— Cine l-a oprit?

— Doi tineri gentilomi care mergeau la oştire, dintre care unul se numeşte vicontele de Bragelonne, după spusa tovarăşului său de drum.

— Şi tînărul acesta vi l-a adus pe călugăr?

— Da.

Grimaud ridică ochii spre cer.

— Oare aşa a vrut Dumnezeu? murmură el.

— Fără îndoială, întări rănitul.

— Înspăimântător! şopti Grimaud. Şi totuşi femeia şi-a meritat soarta. Nu eşti de aceeaşi părere?

— În clipa morţii, spuse călăul, vezi nelegiuirile altora mult mai mici decît cele pe care le-ai săvîrşit tu.

Şi căzu istovit, închizînd ochii.

Grimaud şovăia între mila care nu-i îngăduia să-l lase pe omul acesta fără ajutor şi teama care îi poruncea să plece numaidecît ca să-l prevină pe contele de La Fère, cînd auzi un zgomot pe coridor şi-l văzu pe hangiu întorcîndu-se în tovărăşia chirurgului, pe care, în sfîrşit, izbutise să-l găsească.

Cîţiva curioşi îi urmau. Începuse să se afle despre această neobişnuită întîmplare.

Chirurgul se apropie de muribund, care părea că şi-a pierdut cunoştinţa.

— Mai întîi trebuie să-i scoatem pumnalul din piept, spuse el, clătinînd din cap cu înţeles.

Grimaud îşi aminti de profeţia rănitului şi întoarse ochii.

Chirurgul desfăcu haina rănitului şi îi sfîşie cămaşa, descoperindu-i pieptul.

Precum am spus, pumnalul era înfipt pînă-n plăsele.

Chirurgul apucă uşor de mîner şi, pe măsură ce scotea pumnalul din rană, omul deschidea ochii într-o înfricoşătoare neclintire. Cînd scoase lama afară, o spumă roşietică îi năpădi gura şi un şuvoi de sînge gîlgîi în rană în clipa cînd respiră. Muribundul îşi aţinti într-un chip ciudat privirea asupra lui Grimaud, scoase un horcăit înăbuşit şi îşi dădu dintr-o dată sufletul.

Grimaud ridică de jos pumnalul plin de sînge, care îi îngrozea pe toţi, ceru hangiului, printr-un semn, să-l urmeze, îi plăti cele cuvenite cu o dărnicie vrednică de stăpînul său şi încălecă.

Mai întîi se gîndise să se întoarcă glonţ la Paris, dar chibzui îndată la neliniştea pe care ar pricinui-o lui Raoul absenţa lui îndelungată; apoi îşi aduse aminte că Raoul se afla la numai două leghe depărtare, că într-un sfert de ceas ar putea să-l ajungă din urmă şi că dusul şi întorsul, cu timpul cît ar zăbovi ca să-i dea toate lămuririle, nu i-ar lua mai mult de un ceas: îşi puse calul pe goană şi, după zece minute, trăgea la „Catîrul încoronat", singurul han din Mazingarbe.

De la primele vorbe schimbate cu hangiul se încredinţă că l-a găsit pe cel care îl căuta.

Raoul tocmai stătea la masă, împreună cu contele de Guiche şi cu preceptorul acestuia, dar sumbra întîmplare din cursul dimineţii umbrise frunţile tinerilor cu o tristeţe ce care voia bună a domnului d'Arminges, mai filozof decît ei, căci trecuse printr-o mulţime de împrejurări asemănătoare, nu putea să o risipească.

Deodată uşa se deschise şi Grimaud se arătă în prag, prăfuit şi încă plin de sîngele nefericitului rănit.

— Grimaud, bunul meu Grimaud! exclamă Raoul. Iată-te, în sfîrşit! Iertaţi-mă, domnilor, nu e un slujitor, e un prieten.

Şi, ridicîndu-se de pe scaun, îi alerga înainte.

— Ce face domnul conte? Îi e dor de mine? L-ai mai văzut de cînd ne-am despărţit? Spune, căci şi eu am atîtea să-ţi povestesc. În ultimele trei zile am trecut prin multe. Dar ce ai? Cît eşti de palid! Sînge! De ce eşti plin de sînge?

— Într-adevăr, e plin de sînge ,spuse contele, ridicîndu-se şi el de la masă. Eşti cumva rănit, prietene?

— Nu, domnule, răspunse Grimaud. Sîngele pe care-l vedeţi e al altcuiva.

— Al cui? întrebă Raoul.

— Al nefericitului pe care l-aţi lăsat la han şi care a murit în braţele mele.

— În braţele tale?! Omul acela?! Dar ştii cine era?

— Da, zise Grimaud.

— Era fostul călău din Béthune.

— Ştiu.

— Îl cunoşteai?

— Da, îl cunoşteam.

— Şi a murit?

— Da.

Cei doi tineri se priviră.

— Ce vreţi, domnilor, glăsui d'Arminges. Asţa-i soarta tuturor şi faptul că ai fost călău nu te scuteşte de ea. Din clipa cînd i-am văzut rana, am ştiut că nu mai e nici o speranţă să scape. Ştiţi, de altfel, că tot aşa credea şi el, fiindcă cerea un călugăr.

Auzind cuvîntul călugăr, Grimaud păli.

— La masă, hai la masă! zise d'Arminges, care, ca toţi oamenii din vremea aceea şi, mai ales, de vîrsta lui, nu îngăduia nici o înduioşare între doua feluri de bucate.

— Chiar aşa, domnule, aveţi dreptate, încuviinţă Raoul. Haide, Grimaud, la masă. După ce manînci şi te odihneşti, o să stăm de vorbă.

— Nu, domnule, spuse Grimaud. Nu pot să pierd o clipă, trebuie să mă întorc la Paris.

— Cum, să te întorci la Paris?! Te înşeli, Olivain o să plece şi tu rămîi aici.

— Dimpotrivă, Olivain va rămîne, iar eu voi pleca. Am venit numai ca să vă dau de ştire.

— De ce schimbarea asta?

— Nu pot să vă spun.

— Lămureşte-mă.

— Nu pot să spun nimic.

— Haide, ce glumă e şi asta?

— Domnul viconte ştie că eu nu glumesc niciodată.

— Întocmai, dar ştiu tot atît de bine că domnul conte de La Fère a hotărît să rămîi cu mine, iar Olivain să se întoarcă la Paris. Eu voi da ascultare hotărîrii domnului conte.

— Dar nu în această împrejurare, domnule.

— Nu cumva ai de gînd să treci peste cuvîntul meu?

— Da, domnule, sînt nevoit s-o fac.

— Aşadar, stărui să pleci?

— Da, plec. Rămîneţi cu bine, domnule viconte.

Grimaud salută şi se îndreptă spre uşă. Raoul, furios şi neliniştit în acelaşi timp, alergă după el şi-l apucă de braţ.

— Grimaud! strigă el. Rămîi pe loc, îţi poruncesc!

— Atunci înseamnă că vreţi să las ca domnul conte să fie ucis, spuse Grimaud.

Zicînd acestea, salută şi dădu din nou să plece.

— Grimard, prietene, şopti rugător vicontele, n-ai să pleci aşa, n-ai să mă laşi pradă unei asemenea frămîntări. Vorbeşte! Grimaud, vorbeşte, pentru numele lui Dumnezeu!

Şi Raoul, clatinîndu-se, se prăbuşi într-un fotoliu.

— Nu pot să vă spun decît un singur lucru, domnule, deoarece taina pe care îmi cereţi s-o dezvălui nu-mi aparţine. Aţi întîlnit în cale un călugăr, nu?

— Întocmai.

Cei doi tineri se priviră cu spaimă.

— Şi l-aţi dus la căpătîiul rănitului?

— Chiar aşa.

— Prin urmare, aţi avut vreme să-l vedeţi la faţă?

— Fireşte.

— Oare l-aţi recunoaşte dacă l-aţi mai întîlni?

— Oh, da, o jur, spuse Raoul.

— Şi eu, de asemenea, întări de Guiche.

— Ei bine, dacă-l veţi mai întîlni vreodată, continuă Grimaud, oriunde ar fi asta, pe drumul mare, pe stradă, în biserică, oriunde veţi da peste el, călcaţi-l în picioare, striviţi-l fără milă şi fără îndurare, cum striviţi o viperă, un şarpe, o năpîrcă. Striviţi-l şi să nu-l părăsiţi decît atunci cînd va fi fără suflare. Viaţa a cinci oameni se află în primejdie atîta timp cît va trăi.

Şi, fără să mai adauge un cuvînt, folosindu-se de uimirea şi de spaima celor ce-l ascultau, Grimaud ieşi ca o vijelie pe uşă.

— Ei bine, conte, rosti Raoul, întorcîndu-se către de Guiche, n-am avut dreptate spunînd despre călugărul nostru că e leit o năpîrcă?

Nu trecură nici două minute şi galopul unui cal se auzi pe drum. Raoul se repezi la fereastră.

Era Grimaud care pornise în goană spre Paris. El flutură pălăria spre viconte în chip de salut şi se făcu nevăzut după cotul drumului.

Urmîndu-şi calea, Grimaud se gîndi la două lucruri: mai întîi că, gonind astfel, calul nu va putea să-l ducă mai mult de zece leghe.

Apoi că nu avea bani.

Dar închipuirea lui Grimaud era atît de bogată, pe cît de zgîrcit era el la vorba.

La primul popas vîndu calul şi, cu banii căpătaţi, luă poştalionul.

XXXVI

AJUNUL BĂTĂLIEI

Raoul fu smuls din gîndurile-i întunecate de către hangiu, care dădu buzna în odaia unde s-a petrecut scena povestită mai sus, strigînd:

— Spaniolii, spaniolii!

Acest strigăt era destul de neliniştitor ca să te facă să uiţi de orice. Tinerii cerură lămuriri şi aflară că duşmanul înainta într-adevăr dinspre Houdin şi Béthune.

În timp ce domnul d'Arminges poruncea să se înşeueze caii, ţinuţi la odihnă, cei doi tineri se urcară la ferestrele de sus ale hanului, de unde împrejurimile se vedeau ca-n palmă, şi zăriră ivindu-se dinspre Marsin şi Lens o oaste numeroasă de infanterie şi cavalerie. De astă dată nu mai era vorba de un pîlc rătăcitor de soldaţi, ci de o întreagă armată.

Tot ce le rămînea de făcut era să urmeze povaţa înţeleaptă a lui d'Arminges şi să bată în retragere.

Tinerii coborîră într-un suflet. Domnul d'Arminges şi încălecase, Olivain ţinea de frîu caii amîndurora, în vreme ce valeţii contelui de Guiche păzeau cu grijă pe prizonierul spaniol, care se afla între ei, pe un căluţ cumpărat anume. Pentru mai multă siguranţă, prizonierul avea mîinile legate.

Grupul călăreţilor porni iute pe drumul spre Cambrin, unde socoteau că-l vor găsi pe Prinţ, dar acesta se retrăsese din ajun la Bassée, în urma unor zvonuri, cum că duşmanul urmează să treacă rîul Lys, la Estaire.

Într-adevăr, înşelat de aceste ştiri, Prinţul îşi retrăsese trupele de la Béthune, concentrîndu-şi toate forţele intre Vieille-Chapelle şi Venthie şi, după ce fusese el însuşi în recunoaştere pe întreaga linie a frontului, împreună cu mareşalul de Grammont, se înapoiase şi se aşezase la masă, cerînd ofiţerilor aşezaţi în jurul său să-i raporteze cele aflate, potrivit cu misiunea încredinţată fiecăruia. Nici unul nu avea însă veşti sigure. Armata duşmanului dispăruse de patruzeci şi opt ore, de parcă ar fi înghiţit-o pămîntul.

Or, niciodată o armată vrăjmaşă nu se află mai în apropiere şi, drept urmare, nu e mai ameninţătoare, decît atunci cînd a dispărut cu desăvîrşire. Din pricina asta, Prinţul era posomorît şi îngîndurat, contrar firii sale, cînd ofiţerul de serviciu intră şi anunţă pe mareşalul de Grammont că cineva doreşte să-i vorbească.

Ducele de Grammont ceru din ochi îngăduinţa Prinţului şi ieşi.

Prinţul se uită la el şi rămase cu privirile aţintite asupra uşii. Nimeni nu îndrăznea să scoată o vorba, de teamă să nu-l tulbure.

Deodată răsună un zgomot înăbuşit şi Prinţul se ridică în grabă, arătînd cu mîna în direcţia dincotro se auzea. Zgomotul acesta îi era bine cunoscut: bubuia tunul.

Toţi cei de faţă se ridicaseră.

În clipa aceea se deschise uşa.

— Monseniore, spuse mareşalul de Grammont, cu chipul strălucind de bucurie. Îngăduie alteţa-voastră ca fiul meu, contele de Guiche, şi tovarăşul lui de drum, vicontele de Bragelonne, să vină aici şi să-i dea ştiri despre inamicul pe care noi îl căutăm şi pe care ei l-au găsit?

— Cum nu! rosti cu vioiciune Prinţul. Mai întrebi! Nu numai că îngădui, dar şi doresc asta. Să intre!

Mareşalul îi împinse înăuntru pe cei doi tineri, care se pomeniră în faţa Prinţului.

— Vorbiţi, domnilor, zise Prinţul, înclinînd din cap în chip de salut. Mai întîi, vorbiţi; pe urmă vom avea timp şi pentru etichetă. Acum, lucrul cel mai grabnic pentru noi toţi e sa ştim unde se află duşmanul şi ce face.

Contelui de Guiche i se cuvenea să vorbească cel dintîi, şi asta nu numai pentru că era cel mai vîrstnic dintre cei doi tineri, dar şi pentru ca fusese prezentat Prinţului de către tatăl său. De altfel, de Guiche îl cunoştea de mult pe Prinţ, în vreme ce Raoul îl vedea pentru prima oară.

Povesti deci ceea ce văzuseră amîndoi la hanul din Mazingarbe.

În acest timp, Roul se uita la tînărul general, vestit de pe acum prin bătăliile de la Rocroy, de la Fribourg şi de la Nortlingen.

Ludovic de Bourbon, prinţ de Condé, care, de la moartea tatălui său, Henric de Bourbon, era numit pe scurt şi după obiceiul timpulu Monsieur le Prince, era un tînar de numai douăzeci şi şase ori douăzeci şi şapte de ani, cu privirea de vultur, agl' occhi grifani, cum spune Dante, cu nasul coroiat, cu părul lung, buclat, de statură mijlocie, dar bine legat, dăruit cu toate însuşirile unui mare conducător de oşti, adică ochi ageri, rapiditate în hotărîri, curaj fără de pereche; ceea ce nu-l împiedica să fie în acelaşi timp un om plin de eleganţă şi de spirit, astfel că, în afară de vîlva pe care o stîrnise prin vederile sale noi în arta de a purta războiul, stîrnise aceeaşi vîlvă şi la Paris, printre tinerii seniori de la curte, a căror căpetenie firească era şi cărora, spre deosebire de eleganţii curţii de altădată, între care Bassompierre, Bellegarde şi ducele d'Angoulême, socotiţi drept model, li se spunea acum coconaşii.

Chiar de la primele cuvinte ale contelui de Guiche, ţinînd seama şi de direcţia dincotro se auzea bubuitul tunurilor, în mintea Prinţului se făcu lumină. Duşmanul trecuse rîul Lys la Saint-Venant şi se îndrepta spre Lens, urmărind fără îndoială să cucerească oraşul şi să taie legăturile dintre armata franceză şi Franţa. Tunurile, care se auzeau şi ale căror bubuituri acopereau din cînd în cînd tragerea celorlalte, erau tunuri de mare calibru, care răspundeau artileriei spaniole şi lorene.

Dar ce efectiv avea oastea aceea? Era oare un corp menit să facă o simplă diversiune? Era întreaga armată a duşmanului?

Era ultima întrebare a Prinţului, dar lui de Guiche îi fu cu neputinţă să dea un răspuns.

Or, fiind şi ceea mai importantă, Prinţul ar fi dorit cu deosebire să primească un răspuns exact şi lămurit.

Învingîndu-şi sfiala firească ce-l stăpînea fără voia lui, Raoul se apropie şi înaintă în faţa Prinţului.

— Monseniorul îmi îngăduie să spun cîteva cuvinte în această privinţă, care poate l-ar scoate din încurcătură? întrebă el.

Prinţul se întoarse şi păru că-l măsoară din creştet pînă în tălpi dintr-o privire; apoi, dînd-şi seama că are în faţa un tînăr de abia cincisprezece ani, zîmbi.

— Fără îndoială, domnule, vorbeşte, încuviinţă el, îndulcindu-şi glasul tăios şi puternic, ca şi cum s-ar fi adresat de astă dată unei femei.

— Monseniorul, rosti Roul, împurpurîndu-se, ar putea să ceară lămuriri prizonierului spaniol.

— Aţi făcut un prizonier spaniol? exclamă Prinţul.

— Întocmai, monseniore.

— Da, e adevărat, întări de Guiche. Uitasem de el.

— Nimic mai firesc, doar dumneata l-ai prins, conte, zîmbi Raoul.

Bătrînul mareşal se întoarse către viconte, plin de recunoştinţă pentru această laudă adusă fiului său, în vreme ce Prinţul strigă:

— Tînărul are dreptate, aduceţi aici prizonierul.

În acest timp, Prinţul îl luă deoparte pe de Guiche, interesîndu-se cum au prins prizonierul şi întrebînd cine era tînărul său tovarăş.

— Domnule, spuse Prinţul, venind din nou spre Raoul. Ştiu că ai o scrisoare din partea surorii mele, doamna de Longueville, dar văd că ţi-a plăcut să te recomanzi singur, dîndu-mi un sfat bun.

— Monseniore, rosti Raoul, înroşindu-se. N-am vrut să tulbur cîtuşi de puţin pe alteţa-voastră dintr-o convorbire atît de importantă ca aceea începută adineauri cu domnul conte. Iată scrisoarea.

— Bine, făcu Prinţul. Ai să mi-o dai mai tîrziu. Iată prizonierul; să ne gîndim întîi la lucrurile grabnice.

Într-adevăr, tocmai aduceau prizonierul. Era unul dintre acei condottieri, cum mai existau încă în vremea aceea, gata să-şi vîndă viaţa celor care voiau să o cumpere şi îmbătrîniţi în viclenie şi prădăciuni. Din clipa cînd fusese prins nu scosese o vorbă, astfel că nici cei care îl prinseseră nu ştiau de ce neam era.

Prinţul îl privi cu un aer de vădită neîncredere.

— De ce neam eşti? întrebă el.

Prizonierul îndrugă ceva într-un grai străin.

— Aha, pare-se că e spaniol. Dumneata vorbeşti spaniola, Grammont?

— Foarte puţin, pe cinstea mea, monseniore.

— În schimb, eu nici atît, rîse Prinţul. Domnilor, adăugă el, întorcîndu-se spre cei aflaţi în jur. E cineva printre dumneavoastră care vorbeşte spaniola şi vrea să-mi slujească de tălmaci?

— Eu, monseniore, se oferi Raoul.

— Dumneata vorbeşti spaniola?

— Destul, cred, pentru a îndeplini în această împrejurare poruncile alteţei-voastre.

În tot acest timp, prizonierul rămăsese nepăsător, ca şi cum habar nu avea de nimic.

— Monseniorul te-a întrebat de ce neam eşti? începu tînărul în cel mai curat grai castilian.

— Ich bin ein Deutscher, răspunse prizonierul.

— Ce tot îndrugă acolo şi ce păsărească mai e şi asta? interveni Prinţul.

— Spune că e german, monseniore, continuă Raoul. Totuşi mă îndoiesc, căci vorbeşte stricat.

— Aşadar, vorbeşti şi germana? întrebă Prinţul.

— Da, monseniore, răspunse Roul.

— Îndeajuns ca să-l poţi întreba în nemţeşte?

— Da, monseniore.

— Atunci, întreabă-l.

Roul începu să cerceteze prizonierul, însă faptele îi dădură dreptate. Prinsul nu înţelegea, sau se făcea că nu înţelege ce spune, iar Roul, la rîndu-i, înţelegea anevoie răspunsurile acestuia, presărate cu vorbe în flamanda şi alsaciană. Totuşi, în ciuda sforţărilor prizonierului care voia să o scalde şi să scape de un interogatoriu ca lumea, Roul îşi dădu seama de adevăratul lui accent.

— Non siete spagniolo, spuse el, non siete tedesco, siete italiano.

Prizonierul tresări şi îşi muşcă buzele.

— Acum înţeleg de minune şi eu, interveni Prinţul. De vreme ce-i italian, doresc să continui eu însumi interogatoriul. Mulţumesc viconte, continuă el rîzînd. Din această clipă te numesc tălmaciul meu.

Numai că prizonierul nu voia să spună nici în italieneşte mai mult decît în celelalte graiuri; tot ce voia era să scape de întrebări. Habar nu avea de nimic: nu ştia nici efectivul trupelor duşmane, nici numele comandanţilor, nici planurile de ofensivă.

— Bine, rosti Prinţul, dumirindu-se asupra unei atare neştiinţe. Omul acesta a fost prins jefuind şi omorînd. Ar fi putut să-şi răscumpere viaţa vorbind, dar cum nu vrea să vorbească, luaţi-l de aici şi executaţi-l.

Prizonierul păli, cei doi ostaşi care îl escortau îl apucară de cîte un braţ şi-l împinseră spre uşa, în timp ce Prinţul, întorcînd-se către, mareşalul de Grammont, părea că a şi uitat de ordinul dat.

În pragul uşii, prizonierul se opri deodată, dar ostaşii, care nu ştiau decît de ordinul primit, îl îmbrînciră înainte.

— O clipă! strigă el în franţuzeşte. Sînt gata să vorbesc, monseniore.

— Aşa! făcu Prinţul, rîzînd. Eram sigur că vom ajunge aici. Am un secret minunat pentru dezlegat limbile. Tinerilor, luaţi aminte pentru vremea cînd veţi ajunge şi voi să comandaţi.

— Cu o condiţie, continuă prizonierul. Alteţa-voastră să jure că-mi va lăsa viaţa.

— Pe cuvîntul meu de gentilom, îl asigură Prinţul.

— Atunci, întrebaţi-mă, monseniore.

— Pe unde a trecut armata rîul Lys?

— Între Saint-Venant şi Aire.

— Cine o comandă?

— Contele de Fuonsaldagna, generalul Beck şi însuşi arhiducele.

— Cîţi oameni are?

— Optsprezece mii de oameni şi treizeci şi şase de tunuri.

— Şi încotro se îndreaptă?

— Spre Lens.

— Vedeţi, domnilor, spuse Prinţul, întorcîndu-se cu un aer triumfător către mareşalul de Grammont şi ceilalţi ofiţeri.

— Da, monseniore, recunoscu mareşalul. Aţi prevăzut tot ceea ce un geniu putea să prevadă.

— Chemaţi înapoi pe Le Plessis, Bellièvre, Villequier şi d'Erlac, porunci Prinţul. Adunaţi toate trupele aflate dincolo de Lys. Să fie gata de marş în noaptea asta: după toate probabilităţile, mîine vom ataca duşmanul.

— Monseniore, glăsui mareşalul de Grammont. Gîndiţi-vă totuşi că, strîngînd laolaltă toate oastea, abia avem treisprezece mii de oameni.

— Domnule mareşal, spuse Prinţul cu acea privire minunată pe care nu o avea decît el. Cu oşti mici se cîştigă bătălii mari.

Apoi, întorcîndu-se spre prizonier, adăugă:

— Luaţi-l de aici pe acest om şi păziţi-l cu grijă. Viaţa lui atîrnă de informaţiile pe care mi le-a dat: dacă sînt adevărate, va fi liber ; dacă sînt false, să fie împuşcat.

Prizonierul fu dus de acolo.

— Conte de Guiche, continuă Prinţul, a trecut mult timp de cînd nu ţi-ai văzut tatăl, rămîi lîngă el. Domnule, se adresă el lui Raoul, dacă nu eşti prea obosit, urmează-mă.

— Pînă la capătul lumii, monseniore! exclamă Roul, plin de o însufleţire, pe care nu o mai simţise niciodată, faţă de acel tînăr general, care îi părea întru totul vrednic de faima sa.

Prinţul surîse: îi dispreţuia pe linguşitori, dar îi preţuia mult pe entuziaşti.

— Haidem! spuse el. Dumneata eşti bun sfătuitor, m-am convins. Mîine te vom vedea în luptă.

— Eu, monseniore, ce am de făcut? întrebă mareşalul.

— Rămîi aici să primeşti trupele. Voi veni eu însumi să le iau cînd vor trebui să pornească, sau vă voi vesti printr-un curier. Douăzeci de călăreţi de frunte mi-ajung pentru garda mea personală.

— Sînt prea puţini, fu de părere mareşalul.

— Ba sînt destui, spuse Prinţul. Ai un cal bun, domnule de Bragelonne?

— Calul meu a fost omorît azi-dimineaţă, monseniore, şi deocamdată îl am pe-al valetului meu.

— Cere şi alege chiar dumneata un cal din grajdurile mele. Ia-l pe cel care ţi se pare mai bun, nu te sfii. Se poate să ai nevoie de el chiar astă-seară; mîine, nu mai vorbesc.

Raoul nu aşteptă să i se spună de două ori; ştia bine că faţă de un comandant, mai ales cînd acesta era prinţ, suprema politeţe e să te supui fără întîrziere şi fără să stai prea mult pe gînduri. Se duse îndată la grajduri, alese un cal andaluz, sarg, îi puse el însuşi şaua şi frîul – căci Athos îl sfătuise ca la primejdie să nu lase pe seama altora aceste griji importante – şi se întoarse lîngă Prinţ, în clipa cînd acesta tocmai încăleca.

— Acum, domnule, vrei să-mi dai scrisoarea?

Raoul îi întinse scrisoarea.

— Rămîi în preajma mea, domnule.

Prinţul dădu pinteni calului, prinse frîul de oblînc, aşa cum făcea de obicei atunci cînd voia să aibă mîinile libere, desfăcu scrisoarea doamnei de Longueville şi se depărtă în galop pe drumul care ducea spre Lens, însoţit de Raoul şi urmat de mica sa escortă. În acest timp, curierii care trebuiau să recheme trupele plecau în goană în diferite direcţii.

Prinţul citea fără să fie stingherit de fuga calului.

— Domnule, vorbi el după cîteva clipe. Mi se spun cele mai bune lucruri despre dumneata. Aş vrea să ştii un singur lucru, anume că în puţinul timp de cînd te cunosc, mi-ai dat temei să gîndesc lucruri şi mai bune despre dumneata.

Raoul se înclină.

Pe măsură ce grupul călăreţilor se apropia de Lens, tunurile se auzeau din ce în ce mai aproape. Ochii Prinţului căutau aţintiţi în direcţia lor, întocmai ca ochii unei păsări de pradă. Ai fi zis că aveau puterea să străpungă perdeaua de pomi ce se întindea undeva, înainte, mărginind cîmpul vederii.

În răstimpuri, nările i se dilatau, grăbite parcă să soarbă mirosul de pulbere. Prinţul sufla aprig ca şi calul său.

În cele din urmă, tunurile se auziră atît de aproape, încît era vădit că se găseau la cel mult o leghe de cîmpul de bătălie. Şi într-adevăr, după o cotitură a drumului, zăriră sătucul Aunay.

Ţăranii erau în mare frămîntare. Zvonurile despre cruzimile spaniolilor se răspîndiseră peste tot şi umpleau lumea de spaimă; femeile fugiseră de mult pe drumul spre Vitry; în sat mai rămăseseră doar vreo cîţiva oameni.

Văzîndu-l pe Prinţ, se grăbiră să-i iasă înainte. Cineva îl recunoscu.

— Oh, monseniore! vorbi acesta. Aţi venit să-i alungaţi pe spanioli şi pe tîlhari din Lorena?

— Da, adeveri Prinţul. Numai să-mi slujeşti de călăuză.

— Bucuros, monseniore. Unde vrea alteţa-voastră să o duc?

— Într-un loc mai ridicat, să pot vedea oraşul Lens şi împrejurimile.

— Ştiu un loc nimerit.

— Pot să mă încred în tine, eşti un bun francez?

— Sînt veteran de la Rocroy, monseniore!

— Ţine, spuse Prinţul, întinzîndu-i o pungă cu bani. Asta pentru Rocroy. Ia zi, ai vreun cal, sau mergi pe jos?

— Merg pe jos, monseniore, doar am luptat în infanterie. Afară de asta, vom urma nişte drumuri unde alteţa-voastră va trebui să descalece.

— Haidem, rosti Prinţul. Să nu pierdem vremea.

Ţăranul o luă la fugă înaintea calului şi, la vreo sută de paşi de sat, apucă pe un drumeag pierdut în căuşul unei frumoase vîlcele. Vreo jumătate de leghe merseră pe sub o boltă de pomi; tunurile bubuiau atît de aproape, încît de fiece dată te aşteptai să auzi şuieratul ghiulelei. În cele din urmă găsiră o potecă lăturalnică, suitoare pe costişa dealului. Ţăranul înaintă pe potecă, spunînd Prinţului să-l urmeze. Prinţul descăleca şi porunci unuia dintre aghiotanţi şi lui Raoul să-l însoţească, iar celorlalţi să-i aştepte ordinele şi să fie cu ochii în patru. Apoi se avîntă pe potecă.

După zece minute, ajunseră la ruinele unui vechi castel, care încununau creasta unei coline, de unde împrejurimile se vedeau ca în palmă. La mai puţin de un sfert de leghe văzură Lens-ul atacat din toate părţile şi, în faţa oraşului, întreaga armată inamică.

Prinţul îmbrăţişă dintr-o privire întinderea ce i se desfăşura înaintea ochilor, de la Lens pînă la Vimy. Într-o clipită, întregul plan al bătăliei care a doua zi urma să salveze Franţa pentru a doua oară de cotropitori i se înfiripă în minte. Luă un creion, rupse o foaie dintr-un carnet şi scrise:

„Scumpe mareşale,

Într-un ceas, Lens-ul va fi în mîinile duşmanului. Vino şi dumneata aici; adu toată armata. Eu voi fi la Vendin pentru a stabili poziţiile. Mîine vom cuceri Lens-ul şi-l vom zdrobi pe duşman. "

Apoi întorcîndu-se spre Roul, spuse:

— Porneşte în goana calului şi înmînează această scrisoare domnului de Grammont.

Raoul se înclină, luă scrisoarea, coborî pe potecă într-un suflet, se aruncă pe cal şi de depărtă ca vîntul.

După un sfert de ceas, era lîngă mareşal.

O parte din trupe se şi adunaseră, restul era aşteptat să sosească dintr-o clipă în alta.

Mareşalul de Grammont luă comanda infanteriei şi cavaleriei de care dispunea şi se îndreptă spre Vendin, lăsînd pe ducele de Châtillon să aştepte şi să pornească cu restul oştirii.

Întreaga artilerie, gata de plecare, se puse şi ea în mişcare în aceeaşi clipă.

Se făcuse şapte seara cînd mareşalul ajunse la întîlnire. Prinţul aştepta acolo. Aşa cum prevăzuse, Lens-ul căzuse în mîinile duşmanului aproape numaidecît după plecarea lui Raoul. De altfel, amuţirea tunurilor vestise evenimentul.

Aşteptară venirea nopţii. Pe măsură ce se întuneca, trupele cerule de Prinţ soseau rînd pe rînd. Se poruncise ca toboşarii şi gorniştii să tacă.

Pe la orele nouă era noapte în lege. Doar o ultimă geană a asfinţitului mai zăbovea în cîmpie.

Oştirea, cu Prinţul în frunte, se puse în mişcare în tăcere.

După ce trecură de Aunay, zăriră Lens-ul; două sau trei case erau în flăcări şi un vuiet surd, mărturie despre agonia oraşului luat cu asalt, ajungea pînă la soldaţi.

Prinţul arată fiecăruia poziţiile: mareşalul de Grammont trebuia să ţină aripa stîngă, sprijinindu-se pe Méricourt; ducele de Châtillon era în centru; în sfîrşit, Prinţul care ţinea aripa dreaptă, se afla în faţa satului Aunay.

Ordinea de bătaie de a doua zi rămînea cea stabilită pentru poziţiile din ajun. În zori, fiecare avea să se găsească în punctul de unde urma să atace.

Mişcările de trupe se executară în cea mai adîncă linişte şi cu cea mai mare precizie. La orele zece fiecare se afla pe poziţie, la zece şi jumătate Prinţul inspectă posturile şi dădu ordinele pentru a doua zi.

Mai presus de orice, trei lucruri li se cereau comandanţilor, şi ei trebuiau să vegheze ca ostaşii să le respecte întocmai. În primul rînd, trebuia ca diferitele corpuri să mărşăluiască în ordine, astfel încît cavaleria şi infanteria sa se afle pe aceeaşi linie şi fiecare să păstreze între ele intervalele cuvenite.

În al doilea rînd, nu trebuiau să atace în goană, ci la pas.

În al treilea rînd, trebuiau să lase inamicul să deschidă focul.

Prinţul trimise pe contele de Guiche alături de tatăl său, oprindu-l lîngă sine pe Bragelonne.

Cei doi tineri cerură însă încuviinţarea să rămînă noaptea împreună şi li se făcu pe plac.

Li se ridică un cort lîngă acela al mareşalului.

Deşi ziua fusese obositoare, nici unul, nici celălalt nu aveau somn.

De altfel, ajunul unei bătălii e un lucru grav şi deosebit chiar şi pentru cei încercaţi în războaie; deci, cu atît mai mult pentru doi tineri care aveau să primească botezul focului şi să vadă cumplitu-i spectacol.

Ajunul unei bătălii te poartă cu gîndul la o mie de lucruri uitate, care îţi vin deodată în minte. Ajunul unei bătălii face din cei nepăsători buni prieteni, iar din prieteni fraţi.

Se înţelege că, dacă ai în minte simţăminte mai calde, aceste simţăminte, ating în chip firesc cel mai înalt grad de înflăcărare.

Trebuie să credem că fiecare din cei doi tineri tăinuiau ceva în sufletul lor, căci, după un răstimp, fiecare se aşeză la cîte un capăt al cortului şi se apucă să scrie pe genunchi.

Scrisorile fură lungi, cele patru pagini se acoperiră una după alta cu slove – tot rînduri mărunte şi dese. Din timp în timp amîndoi se priveau surîzînd. Se înţelegeau fără să scoată o vorbă. Aceşti doi tineri chipeşi şi plăcuţi erau făcuţi să se înţeleagă fără să vorbească.

După ce isprăviră cu scrisorile, fiecare o închise pe a lui în cîte două plicuri, astfel că nimeni nu putea să afle numele persoanei căreia îi era adresată, decît rupînd primul plic; pe urmă se apropiară unul de celălalt şi schimbară scrisorile zîmbind.

— Dacă mi se întîmplă cumva o nenorocire, spuse Bragelonne.

— Dacă voi cădea ucis, zise de Guiche.

— Fii liniştit! se îmbărbătară amîndoi pe rînd.

Apoi se îmbrăţişară ca doi fraţi, se înfăşurară fiecare în mantia lui şi se cufundară într-un somn tineresc şi plin de gingăşie, aşa cum dorm păsările, florile şi copiii.

XXXVII

UN OSPĂŢ CA ODINIOARĂ

Cea de a doua întîlnire dintre vechii muşchetari nu fusese pompoasă şi ameninţătoare ca prima. Athos, cu înţelepciunea-i dintotdeauna, socotise că un ospăţ ar fi mijlocul cel mai grabnic şi mai nimerit pentru a se aduna laolaltă; şi cum prietenii săi, temîndu-se de distincţia şi sobrietatea lui, nici nu îndrăzneau să pomenească despre acele straşnice ospeţe de de la „Nelegiuitul", propuse el cel dintîi să se strîngă în jurul unei mese îmbelşugate şi fiecare să se lase în voia firii şi a obiceiurilor sale, căci asta întreţinuse pe vremuri buna înţelegere dintre ei, de le mersese faima că sînt nedespărţiţi.

Propunerea fu primită cu bucurie de toţi şi, mai ales de d'Artagnan, care era dornic să regăsească dulceaţa şi voioşia întîlnirilor din tinereţe; spiritu-i vesel şi fin avusese parte multă vreme doar de satisfacţii neîndestulătoare – o zeamă chioară, după cum spunea el însuşi. Porthos, pe cale să ajungă baron, era încîntat că are prilejul să studieze la Athos şi la Aramis vorbirea şi purtarea oamenilor de lume. Aramis voia să afle de la d'Artagnan şi Porthos noutăţi de la Palatul regal şi totodată să-şi păstreze pentru orice împrejurare nişte prieteni atît de devotaţi, care odinioară îl sprjineau la nevoie cu spada lor de neînvins.

Cît despre Athos, el era singurul care nu aştepta nimic de la ceilalţi, fiind îmboldit doar de simţămîntul măreţ al adevăratei prietenii.

Se înţeleseseră deci să-şi dea fiecare adresa exactă, iar atunci cînd unul dintre ei ar avea nevoie de ceilalţi, să se întîlnească la un faimos birtaş de pe strada Monnaie, cu firma „La Schitul". Prima întîlnire fu stabilită pentru miercurea următoare, la ceasurile opt seara.

Într-adevăr, în ziua hotărîtă cei patru prieteni sosiră fără întîrzire, fiecare dintr-altă parte. Porthos fusese să încerce un cal nou, d'Artagnan tocmai schimbase garda la Luvru, Aramis făcuse o vizită uneia dintre credincioasele sale din cartier, iar Athos, care locuia în strada Guénégaud, se afla la doi paşi de locul întîlnirii. Şi rămaseră miraţi să se vadă tuspatru în uşa „Schitului", Athos venind dinspre Pont-Neuf, Porthos – din strada Roule, d'Artagnan – din strada Fossés-Saint-Germanin-l'Auxerrois, Aramis – din strada Béthisy.

Primele cuvinte schimbate între cei patru prieteni, tocmai din dorinţa fiecăruia de a-şi arăta iubirea faţă de ceilalţi, sunară puţin cam silit, şi ospăţul însuşi începu într-o atmosfera de răceală. Se vedea bine că d'Artagnan făcea eforturi să rîdă, Athos să bea, Aramis să spună ceva, iar Porthos să tacă. Dîndu-şi seama de încurcătura tuturor şi vrînd să o risipească, Athos porunci să se aducă patru sticle cu vin de Champagne.

La această poruncă rostită de Athos cu liniştea-i obişnuită, chipul gasconului se însenină şi fruntea lui Porthos se lumină.

Aramis rămase mirat. Ştia că Athos, pe lîngă că nu mai pune băutură în gură, are chiar un fel de silă faţă de vin.

Mirarea lui spori şi mai mult cînd îl văzu pe Athos umplîndu-şi ochi paharul şi golindu-l cu setea de odinioară. D'Artagnan îşi umplu şi el paharul, dîndu-l pe gît numaidecât; Porthos şi Aramis ciocniră. Cît ai clipi, în cele patru sticle nu mai rămăsese un strop de vin. Ai fi zis că tuspatru tovarăşii de masă se grăbeau să-şi uite gîndurile ascunse.

Minunatul leac risipi pe dată pînă şi cel mai mic nor ce-ar fi putut să le stăruie în suflet. Cei patru prieteni începură să vorbească mai tare, luîndu-şi unul altuia vorba din gură şi purtîndu-se aşa cum le era felul. Curînd – lucru nemaipomenit – Aramis îşi deschise doi eghileţi de la tunică, ceea ce îl îndemnă pe Porthos să şi-i desfacă pe toţi.

Bătăliile, călătoriile îndelungate, loviturile primite şi date îi ajutară să lege vorba. Apoi vorbiră despre luptele surde purtate împotriva aceluia căruia i se spunea acum marele cardinal.

— Pe cinstea mea, zise Aramis, rîzînd, destule laude pentru morţi, să-i luăm niţel la scărmănat pe cei vii. Aşi avea poftă să spun o vorbuliţă despre Mazarin. E îngăduit?

— Oricînd! încuvinţă d'Artagnan, pufnind în rîs. Oricînd! Spune ce ai de spus şi eu te aplaud dacă are haz.

— Un mare prinţ, începu Aramis, a cărui prietenie Mazarin o căuta cu tot dinadinsul, fu rugat de acesta să-i trimită lista condiţiilor în care i-ar face cinstea să lege prietenie cu el. Prinţul, scîrbit întrucîtva să aibă de-a face cu un asemenea bădăran, alcătui cam în silă o listă şi i-o trimise. Lista cuprindea trei condiţii care nu-i plăceau defel lui Mazarin. Atunci oferi prinţului zece mii de scuzi ca să renunţe la ele.

— Oho! exclamară cei trei prieteni într-un glas. Nu era mult şi n-avea de ce să se teamă că va fi luat în serios. Şi prinţul ce-a făcut?

— Prinţul i-a trimis numaidecît cincizeci de mii de livre, rugîndu-l să nu-i mai scrie niciodată, oferindu-i încă douăzeci de mii pe deasupra, dacă se obligă să nu-i mai vorbească niciodată.

— Şi Mazarin?

— S-a supărat? întrebă Athos.

— A poruncit să fie ciomăgit trimisul prinţului? întrebă Porthos.

— A luat banii? întrebă d'Artagnan.

— Ai ghicit, d'Artagnan, zise Aramis.

Izbucniră cu toţii într-un rîs atît de zgomotos, încît birtaşul se înfăţişă şi întrebă dacă domnii nu mai doresc ceva. Crezuse că s-a stîrnit vreo încăierare. Într-un tîrziu, veselia se potoli.

— Domnul de Beaufort poate să fie înţepat? întrebă d'Artagnan. Am o poftă grozavă să-l înţep.

— Haide, dă-i drumul! îl îndemnă Aramis, care cunoştea bine spiritul gascon atît de fin şi de cutezător al prietenului său şi-l ştia ca nu-i omul să dea înapoi în nici o împrejurare.

— Ţu ce zici, Athos?

— Îţi jur pe cinstea mea de gentilom că vom rîde din toată inima dacă gluma-i bună.

— Atunci încep, îi vesti d'Artagnan. Vorbind într-o zi cu unul din prietenii Prinţului, domnul de Beaufort îi spuse că la una din primele sale certuri cu Mazarin şi cu parlamentul, a avut într-o bună zi un diferend cu domnul de Chavigny şi că, văzîndu-l ataşat de noul cardinal, pe el care ţinea la răposatul cardinal din atîtea motive, l-a bătut în lege. Acest prieten, ştiindu-l pe domnul de Beaufort iute la mînie, nu s-a mirat prea mult şi i-a povestit totul degrabă şi Prinţului. Povestea s-a întins şi iată că toţi au început să-i întoarcă spatele lui Chavigny. Acesta căută explicaţia tăcerii pe care o simţea în jur, dar nimeni nu îndrăznea să-i mărturisească adevărul. În cele din urmă, cineva a avut curajul să-i spună că toată lumea se miră că s-a lăsat bătut de către domnul de Beaufort, oricît de prinţ ar fi fost el. „Şi cine a spus că domnul de Beaufort m-a bătut?" a întrebat Chavigny. „Chiar el", i-a răspuns acel prieten. S-a cercetat de la cine a pornit vorba şi s-a găsit persoana căreia domnul de Beaufort îi spusese întîi povestea, iar omul rugat cu stăruinţă să spună adevărul, a repetat şi a întărit fiecare cuvînt. Deznădăjduit de o asemenea calomnie din care nu pricepea nimic, Chavigny a declarat prietenilor că mai degrabă moare decît să îndure o astfel de ocară. Drept urmare, a trimis doi martori prinţului, să-l întrebe dacă, într-adevăr, a spus că l-a bătut pe domnul de Chavigny. „Am spus-o şi o repet şi acum, a răspuns domnul de Beaufort, fiindcă acesta-i adevărul." „Monseniore, a intervenit atunci unul dintre martorii lui Chavigny. Îngăduiţi-mi să-i spun alteţei-voastre că a lovi un gentilom degradează deopotrivă şi pe cel care primeşte loviturile, şi pe cel care le dă. Regele Ludovic al XIII-lea nu voia să aibă gentilomi ca valeţi, tocmai pentru a putea să-şi bată valeţii". „Bine, s-a mirat domnul de Beaufort, dar cine a primit loviturile şi cine vorbeşte de bătaie?" „Chiar dumneavoastră, monsenioare, care spuneţi că l-aţi bătut." „Pe cine?" „Pe domnul de Chavigny." „Eu? „Nu l-aţi bătut dumneavoastră pe domnul de Chavigny, ori cel puţin nu spuneţi asta, monsenioare?" „Ba da". „Ei bine, el zice că nu-i adevărat." „Ah, să vedeţi, l-am bătut atît de tare, încît vă repet propriile mele cuvinte", a spus domnul de Beaufort cu măreţia pe care i-o cunoaşteţi: „Dragul meu Chavigny, eşti de condamnat pentru ajutorul pe care îl dai unui ticălos ca Mazarin". „Ei, monsenioare! a exclamat martorul. Acum înţeleg, aţi vrut să spuneţi că l-aţi combătut." "Bătut, combătut, ce importanţă are?! se miră domnul de Beaufort. Nu-i acelaşi lucru? Ăştia care fac cuvinte sînt tare pedanţi, zău aşa!"

Rîseră toţi cu poftă de această boacănă filologică a domnului de Beaufort, ale cărui boroboaţe ajunseseră de pomină, şi conveniră ca, spiritul de grup fiind înlăturat pentru totdeauna de la aceste întîlniri prieteneşti, d'Artagnan şi Porthos vor putea să clevetească în voie pe seama prinţilor, cu condiţia ca Athos şi Aramis să-l poată bate pe Mazarin.

— Pe cinstea mea, aveţi dreptate să nu-l îndrăgiţi pe Mazarin, le spuse d'Artagnan celor doi prieteni ai săi. Doar şi el vă are ca sarea-n ochi, vă jur.

— Ei, aşi! adevărat? făcu Athos. Dacă aş şti că măscăriciul ăsta-mi cunoaşte numele, m-aşi boteza din nou, de teamă să nu se creadă că-l cunosc şi eu pe el.

— Nu vă cunoaşte după nume, ci după faptele voastre. Ştie că există doi gentilomi care au contribuit în mod deosebit la evadarea domnului de Beaufort şi-i caută de zor; credeţi-mă.

— Şi pe cine a pus să-i caute?

— Pe mine.

— Cum, pe tine?

— Da, m-a chemat azi-dimineaţă ca să mă întrebe dacă am mai aflat ceva.

— Asupra acestor doi gentilomi?

— Întocmai.

— Şi ce i-ai răspuns?

— Că n-am aflat nimic, dar că astă-seară voi lua masa împreună cu două persoane care ar putea să-mi dea o mînă de ajutor în această privinţă.

— I-ai spus asta?! exclamă Porthos cu rîsul lui puternic, care îi încreţea faţa-i largă. Bravo! Nu ţi-e teamă, Athos?

— Nu, zise Athos. Nu de urmărirea lui Mazarin mă tem.

— Atunci spune-mi măcar de ce te temi? stărui Aramis.

— De nimic, cel puţin în prezent, e adevărat.

— Dar în trecut? întrebă Porthos.

— Ei, în trecut, altă poveste! oftă Athos. În trecut şi în viitor...

— Te temi pentru tînărul Raoul? continuă Aramis.

— Lasă, îl linişti d'Artagnan. Nu cazi niciodată răpus în cea dintîi luptă.

— Nici în cea de-a doua, spuse Aramis.

— Nici în cea de-a treia, spuse Porthos. De altfel, şi atunci cînd cazi răpus se întîmplă să mai şi învii, dovadă noi care sîntem aici.

— Nu, vorbi Athos, nu Raoul mă nelinişteşte, căci el se va purta, sper, ca un gentilom, şi dacă va cădea răpus, va cădea ca un viteaz. Iar dacă se va abate asupra lui această nenorocire, atunci...

Athos îşi trecu trecu mîna peste fruntea-i palidă.

— Atunci? întrebă Aramis.

— Atunci voi privi această nenorocire ca pe o ispăşire.

— Ah! făcu d'Artagnan. Ştiu ce vrei să spui.

— Şi eu la fel, mărturisi Aramis. Dar nu trebuie să te gîndeşti la asta: trecutul e trecut.

— Nu înţeleg nimic, vorbi Porthos.

— Povestea de la Armentières, şopti d'Artagnan.

— Povestea de la Armentières? întrebă acesta.

— Milady...

— A, da, îşi aminti Porthos. Uitasem.

Athos îl privi cu ochii săi pătrunzători:

— Ai uitat, Porthos?

— Da, pe cinstea mea, mărturisi Porthos. E-atîta timp de atunci!

— Şi nu te mai mustră conştiinţa?

— Pe cinstea mea, nu! zise Porthos.

— Dar pe tine, Aramis?

— Mă gîndesc uneori la asta ca la un caz de conştiinţă ce poate fi cel mai viu subiect de discuţie, spuse Aramis.

— Dar pe tine, d'Artagnan?

— Eu, unul, mărturisesc că atunci cînd mă poartă gîndul spre acele zile cumplite, nu-mi răsare în minte decît trupul neînsufleţit al sărmanei doamne Bonacieux. Da, da, murmură el, am încercat de multe ori păreri de rău pentru victimă, dar nici o remuşcare pentru ucigaş.

Athos clătină cu îndoială din cap.

— Gîndiţi-vă, reluă Aramis. Dacă admiteţi justiţia divină şi rolul ei în toate cîte se petrec pe lume, femeia asta a fost pedepsita prin voinţa lui Dumnezeu. Noi am fost doar uneltele voinţei sale, atîta tot.

— Dar liberul-arbitru, Aramis?

— Ce să facă judecătorul? El are putinţa de a hotărî într-un fel sau altul şi osîndeşte fără teamă. Ce face călăul? E stăpîn pe braţul său şi loveşte fără remuşcare.

— Călăul... murmură Athos.

Şi fu copleşit de amintiri.

— Ştiu, e îngrozitor, spuse d'Artagnan. Dar dacă ne gîndim că am ucis englezi, rochellezi, spanioli, ba chiar şi francezi, care n-au avut altă vină decît că au tras asupra noastră şi nu ne-au nimerit, care n-au săvîrşit altă greşeală decît că au încrucişat spada cu noi şi n-au ştiut să pareze destul de iute loviturile, eu, unul, pe cuvînt de cinste, nu ma învinuiesc de moartea acestei femei.

— Eu, vorbi Porthos, acum cînd mi-ai adus aminte, Athos, revăd scena ca şi cum abia s-ar fi petrecut: milady era acolo unde eşti tu (Athos păli). Eu stăteam pe locul unde stă d'Artagnan. Aveam lîngă mine o spadă care tăia ca briciul... Ti-aminteşti de ea, nu, Aramis, doar tu o porecliseşi Balizarde? Ei bine, vă jur la toţi trei că, dacă n-ar fi fost acolo călăul din Béthune... Oare din Béthune era?... Da, pe cinstea mea, din Béthune... aş fi retezat capul acelei scelerate fără să şovăi, ba chiar şi şovăind. Era o viperă.

— Şi-apoi, zise Aramis, cu aerul de nepăsare filozofică pe care şi-l luase de cînd devenise slujitor al bisericii, nepăsare ce vădea mai mult ateism decît credinţă în Dumnezeu, şi-apoi la ce bun să ne mai gîndim la toate astea?! Ce-am făcut e bun făcut. Vom mărturisi această faptă în clipa cea de pe urmă şi Dumnezeu va şti mult mai bine decît noi dacă e o crimă, o greşeală sau o faptă vrednică de laudă. Să mă căiesc, îmi spuneţi? Nu, pe legea mea. Jur pe cinstea mea şi pe cruce că nu-mi pare rău decît că era femeie.

— Lucrul cel mai liniştitor, spuse d'Artagnan, e că din toată istoria asta n-a mai rămas nici o urmă.

— Avea un fiu, zise Athos.

— A, da, ai dreptate, încuviinţă d'Artagnan. Mi-ai vorbit despre asta. Dar cine ştie pe unde o mai fi? De moare şarpele, mor şi puii, nu? Îţi închipui cumva că de Winter, unchiul lui, ar fi crescut acest pui de şarpe? De Winter l-ar fi osîndit pe fiu, cum a osîndit-o şi pe mama.

— Atunci, vai de prietenul nostru de Winter! rosti Athos. Căci copilul nu i-a greşit cu nimic.

— Copilul a murit, ori să mă ia dracu! se aprinse Porthos. E-atîta ceaţă în ţara asta îngrozitoare, după cîte spune d'Artagnan, cel puţin...

În clipa cînd această concluzie a lui Porthos ar fi înseninat, poate, frunţile mai mult ori mai puţin întunecate ale celor patru prieteni, se auzi un zgomot de paşi pe scară şi cineva ciocăni la uşă.

— Intră, zise Athos.

— Domnilor, începu birtaşul. E aici cineva tare grăbit, care cere să vorbească, cu unul dintre dumneavoastră.

— Cu cine? întrebară tuspatru prieteni.

— Cu cel care se numeşte contele de La Fère.

— Eu sînt, zise Athos. Şi pe el cum îl cheamă?

— Grimaud.

— Ah! făcu Athos, pălind. S-a şi întors? Ce i s-o fi întîmplat lui Bragelonne?

— Să intre! strigă d'Artagnan. Să intre!

Grimaud însă şi urcase şi aştepta în capul scării. Intră în grabă şi făcu semn birtaşului să plece.

Birtaşul închise uşa după el: cei patru prieteni aşteptau. Tulburarea lui Grimaud, paloarea şi sudoarea ce-i acoperea faţa, hainele pline de praf, totul arăta că e purtătorul unei veşti însemnate şi cumplite.

— Domnilor, spuse el, femeia aceea avea un copil, copilul a crescut şi a devenit bărbat. Tigresa avea un pui, puiul s-a făcut tigru şi vine asupra dumneavoastră, feriţi-vă!

Athos îşi privi prietenii cu un zîmbet melancolic. Porthos îşi căută spada, care era atîrnată în perete; Aramis luă cuţitul în mînă, d'Artagnan se ridică în picioare.

— Ce vrei să spui, Grimaud? strigă acesta din urmă.

— Că fiul lui milady a părăsit Anglia, că se află în Franţa, că vine la Paris, dacă n-a şi ajuns aici.

— La naiba! mormăi Porthos. Eşti sigur?

— Sigur, îl încredinţă Grimaud.

O tăcere îndelungată se aşternu după aceste cuvinte. Grimaud abia îşi mai trăgea sufletul şi era atît de obosit încît căzu pe scaun. Athos umplu un pahar cu vin de Champagne şi i-l întinse.

— Ei bine, vorbi d'Artagnan, la urma urmei dacă ar trăi, dacă ar veni la Paris, n-are decît, am mai văzut noi altele şi mai şi! Să vină!

— Chiar aşa, făcu Porthos, mîngîindu-şi cu privirea spada atîrnată în cui. Noi îl aşteptăm: să vină!

— De altfel, nu-i decît un copil, zise Aramis.

Grimaud se ridică.

— Un copil?! exclamă el. Ştiţi de ce-a fost în stare copilul ăsta? Travestit în călugăr, a aflat toată povestea spovedindu-l pe călăul din Béthune şi, după ce l-a spovedit, după ce a stors totul de la el, drept dezlegare de păcate, i-a înfipt în inimă acest pumnal. Iată, e încă plin de sînge, căci nu sînt nici treizeci de ceasuri de cînd i l-au scos din rană.

Şi Grimaud zvîrli pe masă pumnalul pe care călugărul îl uitase împlîntat în pieptul călăului.

D'Artagnan, Porthos şi Aramis săriră în picioare şi se repeziră ca un singur om să pună mîna pe spade.

Singur Athos rămase nemişcat pe scaun, liniştit şi visător.

— Şi zici că poartă haine de călugăr, Grimaud?

— Da, e îmbrăcat ca un călugăr augustin.

— Cum arată?

— E un om de statura mea, după cîte mi-a spus hangiul, slab, palid, cu ochii de un albastru deschis şi cu părul bălai.

— Şi... pe Raoul nu l-a văzut? întrebă Athos.

— Dimpotrivă, s-au întîlnit şi chiar vicontele l-a dus la patul rănitului.

Athos se ridică fără o vorbă şi îşi desprinse şi el sabia din cui.

— Ei, domnilor, zise d'Artagnan, încercînd să rîdă. Avem aerul unor femeiuşti, zău aşa! Cum, noi, patru bărbaţi care am ţinut piept fără să clipim unor armate întregi, să tremurăm în faţa unui copil?!

— Da, zise Athos, numai că acest copil vine în numele lui Dumnezeu.

Şi plecară grăbiţi de la birt.

XXXVIII

SCRISOAREA LUI CAROL I

Acum cititorul trebuie să treacă împreună cu noi apa Senei şi să ne urmeze pînă la poarta mînăstirii Carmelitelor, în strada Saint-Jacques.

E unsprezece dimineaţă şi evlavioasele măicuţe abia au isprăvit o slujbă pentru izbînda oştilor lui Carol I. Ieşind de la biserică, o femeie şi o tînără fată, înveşmîntate în negru, una semănînd cu o văduvă, cealaltă cu o copilă orfană, au intrat în chilia lor.

Femeia a îngenuncheat în faţa unui pupitru de rugăciune, de lemn pictat, iar tînăra fată stă în picioare la cîţiva paşi de ea, rezemată de un scaun şi plînge.

Femeia trebuie să fi fost frumoasă, dar se vede că lacrimile au îmbătrînit-o. Tînăra fată e fermecătoare şi lacrimile o fac şi mai frumoasă. Femeia pare să aibă patruzeci de ani, fata abia paisprezece.

— Doamne! murmura cea care se ruga în genunchi. Păzeşte-mi soţul, păzeşte-mi fiul şi ia-mi viaţa asta atît de tristă şi de nenorocită.

— Doamne! şoptea tînăra fată. Păzeşte-mi mama.

— Mama ta nu poate să mai facă nimic pentru tine pe lumea asta, Henriette, spuse femeia îndurerată care se ruga, întorcînd capul. Mama ta nu mai are nici tron, nici soţ, nici fiu, nici bani, nici prieteni. Mama ta, sărmana mea copilă, a fost părăsită de toţi.

Şi femeia, prăbuşindu-se în braţele fiicei sale, care se repezise să o sprijine, începu să plîngă în hohote.

— Curaj, mamă! zise fata.

— Ah, anul ăsta numai nenorociri pe capul regilor! suspină ea, rezemîndu-şi fruntea de umărul copilei. Şi nimeni din ţara asta nu se gîndeşte la noi, fiecare îşi vede de treburile lui. Cît timp a fost cu noi, fratele tău m-a îmbărbătat. Dar acum a plecat şi, în clipa de faţă, n-are cum să ne trimită vreo veste nici mie, nici tatălui tău. Mi-am amanetat ultimele bijuterii, am vîndut toate lucrurile de îmbrăcăminte, ale mele şi ale tale, ca să plătesc simbria servitorilor, care nu voiau să-l însoţească dacă nu le-aş fi făcut pe voie. Astăzi am ajuns să trăim din milostivenia fiicelor Atotputernicului. Sîntem două fiinţe sărmane lăsate în seama lui Dumnezeu.

— Dar de ce nu cereţi sprijinul reginei, sora voastră? întrebă fata.

— Vai! suspină năpăstuita femeie. Sora mea regina nu mai e regină, altcineva domneşte în numele ei. Într-o zi ai să înţelegi asta.

— Ei bine, atunci regelui, nepotul vostru. Vreţi să-i vorbesc eu? Ştiţi doar cît ţine la mine, mamă.

— Vai, regele, nepotul meu, încă nu e rege, şi el însuşi, ştii bine, n-are nimic din ce-i trebuie. Laporte ne-a spus asta de douăzeci de ori.

— Atunci să ne rugăm lui Dumnezeu, spuse fata.

Şi îngenunche alături de mama ei.

Cele două femei care se rugau astfel în faţa aceluiaşi pupitru de rugăciune erau fiica şi nepoata lui Henric al IV-lea, soţia şi copila lui Carol I.

Tocmai îşi sfîrşeau rugăciunea, cînd o călugăriţă ciocăni încetişor în uşa chiliei.

— Intră, soră, spuse mama, ştergîndu-şi lacrimile şi ridicîndu-se.

Călugăriţa, plină de respect, abia crăpă uşa.

— Rog pe maiestatea-voastră să binevoiască să mă ierte dacă îi tulbur gîndurile, dar în vorbitor aşteaptă un senior străin, venit din Anglia, care doreşte să aibă cinstea de a înmîna o scrisoare maiestăţii-voastre.

— Oh, o scrisoare! O scrisoare din partea regelui, poate! Avem ştiri din partea tatălui tău, auzi, Henriette?

— Da, doamnă, aud şi nădăjduiesc şi eu.

— Şi cine este acest senior, spune?

— Un gentilom de patruzeci şi cinci ori patruzeci şi şase de ani.

— Cum se numeşte? Nu şi-a spus numele?

— Milord de Winter.

— Milord de Winter! exclamă regina. Prietenul soţului meu! Să vină, pofteşte-l!

Şi regina alergă întru întîmpinarea trimisului, căruia îi întinse mîna nerăbdătoare.

Intrînd în chilie, lordul de Winter puse un genunchi la pămînt şi înfăţişă reginei o scrisoare într-un sul de aur.

— Ah, milord, vorbi regina. Dumneata ne aduci trei lucruri pe care nu le-am mai văzut de multă vreme: aur, un prieten devotat şi o scrisoare din partea regelui, soţul şi stăpînul meu.

De Winter salută din nou, dar nu putu să răspundă, într-atît era de mişcat.

— Milord, zise regina, arătînd scrisoarea. Vei înţelege că sînt nerăbdătoare să aflu aceste veşti.

— Eu mă retrag, doamnă, spuse de Winter.

— Nu, rămîi, îl opri regina. O citim de faţă cu dumneata. Nu-ţi dai seama că doresc să te întreb o mie de lucruri?

De Winter se dădu înapoi cîţiva paşi, rămînînd în picioare, tăcut.

La rîndul lor, mama şi fiica se retraseră lîngă pervazul unei ferestre şi citiră cu lăcomie, copila sprijinită de braţul mamei sale, următoarea scrisoare:

„Doamnă şi scumpă soţie,

A sosit ceasul. Toate forţele care mi le-a lăsat Dumnezeu sînt concentrate pe cîmpul de la Naseby, de unde îţi scriu în grabă. Aştept aici armata supuşilor mei care s-au răzvrătit şi voi lupta pentru ultima oară împotriva lor. De voi fi învingător, voi continua lupta; de voi fi învins, sînt pierdut cu desăvîrşire. Vreau în această împrejurare din urmă (vai! cînd ajungi unde am ajuns eu, trebuie să prevezi totul), vreau să încerc să ajung pe coasta Franţei. Dar oare voi putea, oare vor dori să găzduiască acolo un rege nefericit, care aduce cu sine o pildă atît de nefastă, într-o ţară de pe acum tulburată de răzmeriţe? înţelepciunea şi iubirea ta mă vor călăuzi. Purtătorul acestei scrisori îţi va spune, doamnă, ceea ce n-am putut aşterne pe hîrtie de teama unei întîmplări neprevăzute. Te va lămuri ce demersuri aştept de la tine. El aduce de asemenea binecuvîntarea ce o trimit copiilor mei, dimpreună cu toate simţămintele inimii mele, pentru tine, doamnă şi scumpă soţie."

În loc de „Carol, rege", scrisoarea era semnată „Carol, încă rege".

Aceste triste veşti, pe care de Winter le urmărea cum se oglindesc pe chipul reginei, îi aprinseră totuşi în ochi o rază de speranţă.

— Să nu mai fie rege! exclamă ea. Să fie învins, exilat, proscris, dar să trăiască! Vai, tronul se dovedeşte prea primejdios astăzi, ca să doresc să-l mai păstreze. Vorbeşte, milord, continuă regina, nu-mi ascunde nimic. Pînă unde au ajuns lucrurile? Situaţia e atît de disperată pe cît socoteşte?

— Vai, doamnă, şi mai disperată încă. Maiestatea-sa are o inimă atît de bună, încît nu poate să înţeleagă ura; atît de cinstită, încît nu poate să bănuiască trădarea. Anglia e cuprinsă de un vîrtej care, mă tem, nu se va potoli decît în sînge.

— Dar lordul Montross? întrebă regina. Am auzit vorbindu-se de nişte mari şi fulgerătoare izbînzi, de bătălii cîştigate la Inverlashy, la Auldone, la Alfort şi la Kilsyth. Am auzit că se îndrepta spre frontieră spre a se alătura regelui.

— Întocmai, doamnă, numai ca la frontieră l-a întîlnit pe Lesly. Obosise victoria, cerîndu-i lucruri supraomeneşti: şi victoria l-a părăsit. Învins la Philippaugh, Montross s-a văzut silit să-şi împrăştie restul armatei şi să fugă, travestit în valet. S-a dus la Bergen, în Norvegia.

— Dumnezeu să-l aibă în pază! murmură regina. Am cel puţin mîngîierea să ştiu că aceia care şi-au primejduit de atîtea ori viaţa pentru noi se află în siguranţă. Şi, acum, milord, cînd cunosc situaţia regelui aşa cum e, adică disperată, spune-mi ce ai să-mi spui din partea soţului meu, regele.

— Ei bine, doamnă, rosti de Winter, maiestatea-sa doreşte să aflaţi simţămintele regelui şi ale reginei faţă de dînsul.

— Din păcate, după cum ştii, regele e încă un copil, iar regina nu-i decît o femeie, ba încă destul de slabă: aici Mazarin înseamnă totul.

— Oare vrea să joace în Franţa rolul pe care Cromwell îl joacă în Anglia?

— O, nu! E un italian iscusit şi viclean, care visează poate la o asemenea faptă, dar nu va îndrăzni niciodată să o săvîrşească. Şi, spre deosebire de Cromwell, care dispune de două Camere, Mazarin are doar sprijinul reginei în lupta lui cu Parlamentul.

— Un motiv în plus ca să ocrotească un rege pe care îl urmăresc parlamentele.

Regina clătină din cap cu amărăciune.

— Dacă judec după mine, milord, spuse ea, cardinalul n-are să ridice un deget, ba poate chiar va fi împotriva noastră. Prezenţa mea şi a fiicei mele în Franţa a ajuns să-l împovăreze: cu atît mai mult aceea a regelui. Milord, adaugă Henriette, zîmbind cu melancolie, e trist şi aproape ruşinos de spus, dar am petrecut iarna la Luvru fără bani, fără schimburi, aproape fără pîine şi deseori nu ne-am dat jos din pat, deoarece nu aveam foc.

— Îngrozitor! strigă de Winter. Fiica lui Henric al IV-lea, soţia regelui Carol! De ce-aţi tăcut, doamnă, şi n-aţi vorbit primului venit dintre noi?

— Iată ospitalitatea pe care o acordă unei regine ministrul căruia un rege vrea să-i ceară ospitalitate.

— Dar auzisem vorbindu-se despre o căsătorie între prinţul de Galles şi domnişoara d'Orléans?

— Da, am nădăjduit o clipă. Copiii se iubeau, dar regina, care la început încuraja această dragoste, şi-a schimbat părerea în vreme ce ducele de Orléans, care încurajase şi el înfiriparea prieteniei lor, a interzis fiicei sale să se mai gîndească la această căsătorie. Ah, milord! continuă regina, fără să încerce măcar să-şi şteargă lacrimile. Mai bine să lupţi, aşa cum a făcut regele, ori să mori, aşa cum poate i se va întîmpla, decît să trăieşti cerşind, aşa cum trăiesc eu.

— Curaj, doamnă, curaj! spuse de Winter. Nu vă lăsaţi pradă deznădejdii. Interesele coroanei Franţei, atît de zdruncinată în clipa de faţă, sînt de a combate revolta la un popor din cea mai apropiată vecinătate. Mazarin e un om de stat şi va înţelege această necesitate.

— Dar eşti convins că venirea dumitale aici n-a fost anunţată? zise regina cu îndoială.

— De către cine? întrebă de Winter.

— De către cei din tagma lui Joyce, Pridge, Cromwell.

— Un croitor! Un căruţaş! Un berar! O, doamnă, sper că Mazarin n-are să intre în cîrdăşie cu asemenea oameni.

— Ei, dar el cine e? făcu doamna Henriette.

— Totuşi, pentru onoarea regelui, a reginei...

— Haide, să sperăm că va face ceva pentru onoarea lor, zise doamna Henriette. Un prieten vorbeşte nespus de convingător, milord, şi dumneata mă linişteşti. Daţi-mi mîna şi să mergem la ministru.

— Doamnă, rosti de Winter, înclinîndu-se. Sînt copleşit de atîta cinste.

— Dar dacă refuză, spuse doamna Henriette, oprindu-se în loc, şi regele pierde bătălia?

— Atunci, maiestatea-sa are să se refugieze în Olanda, unde am auzit că se află prinţul de Galles.

— Şi maiestatea-sa ar putea să se bizuie, în cazul că trebuie să fugă, pe cîţiva oameni ca dumneata?

— Din păcate nu, doamnă, spuse de Winter. Dar am prevăzut asta şi am venit să caut aliaţi în Franţa.

— Aliaţi! făcu regina, clătinînd din cap.

— Să regăsesc întîi nişte vechi prieteni de odinioară, doamnă, răspunse de Winter, şi apoi iau totul în seama mea.

— Să mergem atunci, milord, murmură regina cu acea îndoială sfîşietoare a oamenilor care s-au aflat multă vreme în nenorocire. Să mergem şi Dumezeu să te-audă!

Regina se urcă în trăsură, de Winter sări în şa şi, urmat de doi valeţi, însoţi trăsura nedesprinzîndu-se de lînga portieră.

XXXIX

SCRISOAREA LUI CROMWELL

În clipa în care Doamna Henriette pleca de la mînăstirea Carmelitelor spre Palatul Regal, un cavaler descăleca în poarta reşedinţei regale, dînd de ştire ostaşilor de gardă că are să comunice lucruri importante cardinalului Mazarin.

Cardinalul era adesea stăpînit de teamă, dar cum avea mare nevoie de informaţii şi de sfaturi, se dovedea destul de accesibil. Piedica cea mai greu de învins nu te întîmpina la prima uşă, chiar şi de uşa a doua se putea trece cu destulă uşurinţă, însă la cea de-a treia, în afară de gărzi şi uşieri, veghea credinciosul Bernouin, cerber pe care nici un cuvînt nu-l putea îndupleca şi nici o creangă, fie şi de aur, nu-l putea vrăji.

La cea de-a treia uşă, cine cerea sau reclama o audienţă trebuia deci să se supună unui interogatoriu în lege.

Cavalerul care-şi legase calul de grilajul gardului urcă scara cea mare şi, deschizînd uşa primei încăperi, întrebă gărzile:

— Domnul cardinal Mazarin?

— Treceţi înainte, răspunseră ostaşii, fără măcar să ridice ochii din cărţile de joc ori de pe zaruri, şi încîntaţi de altfel să dea de înţeles că slujba valeţilor nu cade în seama lor.

Cavalerul deschise uşa celei de-a doua încăperi. Aici vegheau vreo cîţiva muşchetari şi uşieri.

Şi repetă întrebarea.

— Aveţi scrisoare de audienţă? întrebă unul dintre uşieri, apropiindu-se de el.

— Am una, însă nu de la cardinalul Mazarin.

— Intraţi şi întrebaţi de domnul Bernouin, spuse uşierul.

Şi cavalerul deschise uşa celei de-a treia încăperi.

Fie din întîmplare, fie că tocmai se afla la post, ca de obicei, Bernouin era în picioare în spatele uşii şi auzise totul.

— Eu sînt cel pe care-l căutaţi, domnule, zise el. De la cine este scrisoarea pe care o aduceţi Eminenţei-Sale?

— De la generalul Oliver Cromwell, răspunse noul venit. Binevoiţi să spuneţi acest nume Eminenţei-Sale şi veniţi să-mi comunicaţi dacă poate să mă primească.

Şi rămase în picioare, într-o atitudine întunecată şi mîndră, caracteristică puritanilor.

Bernouin, după ce-l măsură din cap pînă în picioare cu o privire cercetătoare, intră în cabinetul cardinalului, căruia îi repetă cuvintele trimisului.

— Un sol cu o scrisoare din partea lui Oliver Cromwell? făcu Mazarin. Ce fel de om e?

— Un adevărat englez, monseniore: părul blond-roşcat, mai degrabă roşcat decît blond, ochi albaştri-cenuşii, mai degrabă cenuşii decît albaştri şi, pe lîngă asta, orgolios şi înţepat.

— Să-ţi dea scrisoarea.

— Monseniorul cere scrisoarea, spuse Bernouin, trecînd din cabinet în anticameră.

— Monseniorul nu va vedea scrisoarea fără aducătorul ei, răspunse tînărul. Dar ca să vă convingeţi că într-adevăr aduc o scrisoare, iat-o.

Bernouin cercetă sigiliul şi, încredinţîndu-se că scrisoarea venea neîndoios din partea generalului Cromwell, dădu să se înapoieze la Mazarin.

— Adăugaţi, spuse tînărul, că nu sînt un simplu mesager, ci un trimis extraordinar.

Bernouin se întoarse în cabinet şi, ivindu-se după cîteva clipe, deschise uşa şi îl pofti:

— Intraţi, domnule.

Mazarin recursese la tot acest du-te-vino ca să-şi revină din tulburarea pricinuită de vestea acestei scrisori, dar, oricît de ager era spiritul său, căuta zadarnic motivul care îl îndemnase pe Cromwell să intre în legătură cu el.

Tînărul apăru în pragul cabinetului, cu pălăria într-o mînă şi cu o scrisoare în cealaltă. Mazarin se ridică în picioare.

— Domnule, rosti el, ai o scrisoare confidenţială pentru mine?

— Iat-o, monseniore, spuse tînărul.

Mazarin luă scrisoarea, îi rupse sigiliul şi citi:

„Domnul Mordaunt, unul dintre secretarii mei, va remite această scrisoare de recomandare Eminenţei-Sale, cardinalul Mazarin, la Paris; el este, de asemenea, purtătorul unei a doua scrisori confidenţiale pentru Eminenţa-Sa.

OLIVER CROMWELL"

— Foarte bine, domnule Mordaunt, spuse Mazarin. Dă-mi cealaltă scrisoare şi ia loc.

Tînărul scoase din buzunar a doua scrisoare, o întinse cardinalului şi se aşeză.

Cardinalul luase scrisoarea şi o tot învîrtea în mînă, absorbit de gînduri, fără să-i rupă sigiliul. Dar pentru a-l înşela pe mesager, începu să-i pună întrebări, potrivit obiceiului său, convins din experienţă că foarte puţini oameni reuşesc să-i ascundă ceva cînd el îi încolţea cu întrebările şi totodată îi scruta cu privirea.

— Eşti foarte tînăr, domnule Mordaunt, pentru meseria asta grea de ambasador, în care dau greş uneori chiar cei mai încercaţi diplomaţi.

— Monseniore, am douăzeci şi trei de ani. Dar Eminenţa-Voastră se înşală spunînd că sînt tînăr. Sînt mai vîrstnic decît Eminenţa-Voastră, deşi nu am înţelepciunea voastră.

— Cum asta, domnule? făcu Mazarin. Nu vă înţeleg.

— Vreau să spun, monseniore, că anii de suferinţă se socotesc îndoit şi că eu mă aflu de douăzeci de ani în suferinţă.

— Ah, da, înţeleg, zise Mazarin. Nu ai avere, eşti sărac, nu-i aşa?

Apoi adăugă în sinea sa:

„Revoluţionarii ăştia englezi sînt toţi nişte calici şi nişte ţărănoi".

— Monseniore, cîndva trebuia să am o avere de şase milioane. Dar averea mi-a fost furată.

— Aşadar, nu eşti un om de rînd? rosti Mazarin cu mirare.

— Dacă mi-aş purta titlul, aş fi lord. Dacă aş purta adevăratul meu nume, aţi fi auzit unul din numele cele mai ilustre ale Angliei.

— Dar, în sfîrşit, cum te numeşti? întrebă Mazarin.

— Mă numesc Mordaunt, spuse tînărul, înclinîndu-se.

Mazarin înţelese că trimisul lui Cromwell dorea să nu-şi dea în vileag adevăratul nume.

Tăcu cîteva clipe, însă în acest timp îl privi cu mai multă luare-aminte decît la început.

Tînărul era de nepătruns.

— La dracu cu toţi puritanii ăştia! mormăi Mazarin. Parcă ar fi cioplit în marmură.

Apoi, cu glas tare:

— Mai ai rude?

— Da, mi-a rămas una singură, monsenire.

— Atunci, te ajută?

— M-am înfăţişat de trei ori la această rubedenie pentru a-i implora sprijinul şi de trei ori a pus valeţii să mă izgonească.

— Ah, Dumnezeule, scumpe domnule Mordaunt! spuse Mazarin, sperînd ca tînărul să cadă în capcana acestei prefăcute compasiuni. Dumnezeule! Nici nu-ţi închipui cît mă interesează povestea dumitale! Aşadar, nu-ţi cunoşti obîrşia?

— O cunosc de foarte puţină vreme.

— Şi pînă în momentul cînd ai cunoscut-o?

— Mă socoteam un copil părăsit.

— Înseamnă că nu ţi-ai văzut niciodată mama?

— Ba da, monseniore. Cînd eram copil a venit de trei ori la doica mea. Şi mi-o aduc aminte ca azi cînd a venit ultima dată.

— Ai memorie bună, remarcă Mazarin.

— Oh, da, monseniore, mărturisi tînărul, dar într-un chip atît de ciudat, încît pe cardinal îl trecură toţi fiorii.

— Şi cine te-a crescut?

— O doică franceză, care m-a gonit cînd am împlinit cinci ani, deoarece nimeni nu-i mai dădea un ban, şi atunci a rostit numele acelei rude despre care mama îi vorbise adesea.

— Ce-ai făcut atunci?

— Cum plîngeam şi cerşeam la drumul mare, un preot din Kingston m-a luat la el, m-a educat în spiritul religiei calvine, mi-a împărtăşit tot ce ştia el însuşi şi m-a ajutat să-mi caut familia.

— Şi cercetările dumitale?

— Au fost zadarnice. Întîmplarea a făcut totul.

— Ai aflat ce s-a întîmplat cu mama dumitale?

— Am aflat că a fost asasinată de acea rubedenie a mea, cu ajutorul a patru prieteni, dar ştiam dinainte că mi s-a luat rangul de nobleţe şi că am fost despuiat de întrega-mi avere de către regele Carol I.

— Ah! Acum înţeleg de ce-l slujeşti pe domnul Cromwell. Urăşti pe rege.

— Da, monseiore, îl urăsc! mărturisi tînărul.

Mazarin rămase uimit de expresia diabolică cu care tînărul rostise aceste cuvinte: de obicei năvăleşte sîngele în obraji, dar într-ai lui năvăli fierea şi se făcu galben ca ceara.

— Povestea dumitale e cumplită, domnule Mordaunt, şi mă mişcă profund. Din fericire pentru dumneata, te afli în slujba unui stăpîn atotputernic. El trebuie să te ajute în cercetările pe care le faci. Oamenii ca noi ştiu o mulţime de lucruri.

— Monseniore, unui cîine de rasă nu trebuie decît să-i arăţi o urmă, pe urmă descoperă în mod sigur totul.

— Vrei cumva să vorbesc eu acelei rude de care mi-ai pomenit? întrebă Mazarin, care ţinea să-şi cîştige un prieten pe lîngă Cromwell.

— Muţumesc, monseniore, am să-i vorbesc chiar eu.

— Dar nu mi-ai spus că s-a purtat urît cu dumneata?

— Prima oară cînd am să-l văd, se va purta mai bine.

— Prin urmare, ai un mijloc de a-l îndupleca?

— Am un mijloc care ma va face temut.

Mazarin îl privi, însă fulgerele care ţîşneau din ochii tînărului îl făcură să plece capul şi, încurcat, deschise scrisoarea lui Cromwell, ca să nu mai continue o asemenea convorbire.

Încetul cu încetul, ochii tînărului se stinseră şi redeveniră sticloşi, iar el căzu într-o adîncă visare. După primele rînduri, Mazarin aruncă o privire pe sub sprîncene, vrînd să se încredinţeze dacă Mordaunt nu-i pîndeşte reacţiile şi, văzînd indiferenţa acestuia, ridică uşor din umeri:

— Caută să izbuteşti cu ajutorul acelor oameni care-şi fac în acelaşi timp treburile lor. Să vedem acum scrisoarea.

O reproducem textual:

„Eminenţei-Sale

Monseniorului Cardinal Mazarin

Am vrut, monseniore, să vă cunosc intenţiile cu privire la problemele de astăzi ale Angliei .Cele două regate sînt prea învecinate pentru ca Franţa să nu se preocupe de situaţia noastră, după cum şi noi ne preocupam de aceea a Franţei. Englezii sînt aproape toţi convinşi să lupte împotriva tiraniei regelui Carol şi a partizanilor săi. Aflat în fruntea acestei mişcări prin încrederea publică, sînt în măsură să-mi dau seama mai bine decît oricine de natura şi urmările ei. Astăzi pornesc lupta şi voi da o lovitură hotărîtoare regelui Carol. Voi cîştiga bătălia, căci nădejdile poporului şi harul Domnului sînt cu mine. Odată cîştigaţă aceasta bătălie, regele nu va mai găsi sprijin nici în Anglia, nici în Scoţia şi, dacă nu va fi făcut prizonier sau nu va fi ucis, va încerca să treacă în Franţa pentru a recruta soldaţi şi pentru a se reface, procurîndu-şi arme şi bani. Franţa a dat găzduire reginei Henriette şi, fără să vrea, desigur, a întreţinut în ţara mea un focar de război civil care nu poate fi stins; însă Doamna Henriette e o fiică a Franţei şi Franţa era datoare să o găzduiască. În ce priveşte pe regele Carol, lucrurile se schimbă: dîndu-i găzduire şi ajutor, Franţa ar dezaproba acţiunile poporului englez şi ar dăuna într-o măsură atît de hotărîtoare Angliei şi, mai ales, activităţii guvernului pe care şi-l va alege, încît o asemenea stare de lucruri ar echivala cu nişte ostilităţi flagrante... "

În clipa aceea, foarte neliniştit de întorsătura pe care o luase scrisoarea, Mazarin încetă să mai citească şi se uită din nou pe sub sprîncene la tînărul din faţa lui.

Acesta continua să viseze.

Mazarin citi mai departe:

„Este deci urgent, monseniore, să cunosc vederile Franţei: interesele acestui regat şi cele ale Angliei, deşi îndreptate în direcţii opuse, se apropie totuşi mai mult decît s-ar putea crede. Anglia are nevoie de liniştea internă pentru a duce pînă la capăt expulzarea regelui său, Franţa are nevoie de această linişte pentru a consolida tronul tînărului ei monarh; aveţi nevoie în aceeaşi măsură ca şi noi de această pace internă, de care noi ne apropiem mulţumită energiei guvernului nostru.

Certurile voastre cu Parlamentul, neînţelegerile zgomotoase cu prinţii, care astăzi luptă pentru dumneavoastră, iar mîine vor lupta împotriva voastră, îndîrjirea poporului diriguită de către vicar, preşedintele Blancmesnil şi consilierul Broussel; în sfîrşit, toată această dezordine care trece de la o treaptă la alta a statului trebuie să vă facă să priviţi cu îngrijorare eventualitatea unui război cu o ţară străină: căci atunci Anglia, însufleţită de avîntul noilor idei, se va alia cu Spania, care rîvneşte de pe acum la această alianţă. M-am gîndit deci, monseniore, cunoscînd prudenţa voastră şi situaţia cu totul personală pe care evenimentele v-o creează astăzi, m-am gîndit ca aţi prefera să vă concentraţi forţele înlăuntrul regatului Franţei şi să nu stingheriţi cu nimic noul guvern al Angliei. Această neutralitate constă numai în a îndepărta pe regele Carol de teritoriul Franţei şi a nu ajuta nici cu arme, nici cu bani, nici cu trupe pe acest rege străin cu desăvîrşire de ţara voastră.

Scrisoarea mea e, bineînţeles, cu totul confidenţială şi de aceea v-o trimit printr-un om care se bucură de încrederea mea deplină. Dintr-un sentiment pe care Eminenţa-Voastră îl va aprecia, ea precede măsurile pe care le voi lua în funcţie de evenimente. Oliver Cromwell s-a gîndit că va face mai uşor să asculte de glasul raţiunii un spirit inteligent ca acela al lui Mazarini, decît pe regină, a cărei fermitate e desigur minunată, însă prea supusă prejudecăţilor deşarte legate de obîrşie şi de puterea divină.

Cu bine, monseniore; dacă în cincisprezece zile nu voi primi răspuns, voi socoti scrisoarea mea ca neavenită.

OLIVER CROMWELL"

— Domnule Mordaunt, spuse cardinalul, ridicînd glasul ca şi cum ar fi vrut să curme visarea tînărului. Răspunsul meu la aceasta scrisoare va fi cu atît mai mulţumitor pentru generalul Cromwell, cu cît voi fi mai sigur că nimeni nu va şti că i l-am trimis. Du-te şi aşteaptă acest răspuns la Boulogne-sur-Mer şi făgăduieşte-mi că vei pleca acolo mîine dimineaţă.

— Vă făgăduiesc, monseniore, răspunse Mordaunt. Cîte zile crede Eminenţa-Voastră că va trebui să aştept acest răspuns?

— Dacă nu-l primeşti în zece zile, poţi pleca.

Mordaunt se înclină.

— Asta nu-i tot, domnule, continuă Mazarin. Întîmplările din viaţa dumitale m-au mişcat profund, şi apoi scrisoarea domnului Cromwell te ridică în ochii mei la rangul de ambasador. Îţi repet, spune-mi ce pot să fac pentru dumneata?

Mordaunt se gîndi o clipă şi, după o vădită şovăială, era gata să deschidă gura să vorbească, cînd Bernouin intră zorit pe uşa, se aplecă la urechea cardinalului şi-i şopti ceva.

— Monseniore, spuse el, regina Henriette însoţită de un gentilom englez intră în clipa asta în Palatul Regal.

Mazarin sări în sus, lucru care nu scăpă tînărului, înăbuşindu-i destăinuirea pe care, fără îndoială, ar fi tăcut-o.

— Domnule, rosti cardinalul, ai auzit, nu-i aşa? Am hotărît să aştepţi la Boulogne, întrucît socotesc că orice oraş din Franţa ţi-e indiferent. Dacă doreşti un altul, spune. Înţelegi însă prea bine că, înconjurat cum sînt de felurite înrîuriri, de care nu pot scăpa decît prin multă discreţie, doresc să nu se ştie de prezenţa dumitale la Paris.

— Voi pleca, domnule, spuse Mordaunt, făcînd cîţiva paşi spre uşa pe care intrase.

— Nu, nu pe-acolo, domnule, te rog! stigă iute cardinalul. Pofteşte pe aici, pe coridor, şi vei ajunge în vestibul. Doresc să nu fii văzut la plecare, întrevederea noastră trebuie să rămînă secretă.

Moudaunt îl urmă pe Bernouin, care îl conduse într-o încăpere alăturată şi acolo îl dădu în seama unui uşier, arătînd către o uşă de ieşire.

După care se înapoie în grabă la stăpînul său pentru a pofti înăuntru pe regina Henriette, care tocmai străbătea galeria cu vitralii.

XL

MAZARIN ŞI DOAMNA HENRIETTE

Cardinalul se ridică şi se îndreptă în grabă să întîmpine pe regina Angliei. O întîlni pe la mijlocul galeriei din faţa cabinetului său.

Arăta cu atît mai mult respect acestei regine lipsite de suită şi de podoabe, cu cît simţea că el însuşi avea să-şi facă destule mustrări asupra zgîrceniei şi lipsei lui de omenie.

Acei ce vin să ceara ştiu însă să-şi zugrăvească orice expresie pe chip, şi fiica lui Henric al IV-lea zîmbea păşind în întîmpinarea omului pe care îl ura şi-l dispreţuia.

„Ah! îşi zise în sinea lui Mazarin. Ce zîmbet dulce! Oare vine să-mi ceară bani?"

Şi aruncă o privire neliniştită către scrinul unde ţinea banii, iar îşi răsuci inelul de pe deget, ascunzînd vederii minunatul diamant a cărui strălucire atrăgea privirile asupra mîinii sale, de altfel albă şi frumoasă. Din nefericire, inelul nu avea însuşirea inelului lui Gygès, care-şi făcea nevăzut stăpînul atunci cînd îl răsucea pe deget, aşa ca Mazarin. Or, Mazarin ar fi vrut grozav să fie invizibil în acea clipă, întrucît bănuia că doamna Henriette vine să-i ceară ceva. De vreme ce o regină cu care el se purtase aşa cum se purtase apărea cu surîsul pe buze în loc de ameninţări, însemna că vine să-l roage ceva.

— Domule cardinal, spuse augusta vizitatoare, la început m-am gîndit să discut chestiunea care mă aduce aici cu regina, sora mea, însă mi-am zis că treburile politice privesc în primul rînd pe bărbaţi.

— Doamnă, răspunse Mazarin, vă rog să credeţi că maiestatea-voastră mă copleşeşte cu atîta măgulitoare atenţie.

„E foarte amabil, cugetă regina. Oare mi-o fi ghicit gîndul?"

Intraseră în cabinet. Cardinalul o pofti să ia loc şi, după ce o văzu aşezată într-un fotoliu, zise:

— Cel mai plecat dintre servitorii voştri vă aşteaptă poruncile.

— Vai, domnule! exclamă regina. Am pierdut deprinderea de a mai porunci. M-am obişnuit a face rugăminţi. Vin sa vă rog ceva şi aş fi foarte fericită dacă mi-aţi îndeplini rugămintea.

— Vă ascult, doamnă, spuse Mazarin.

— Domule cardinal, e vorba despre războiul pe care soţul meu, regele, îl poartă împotriva supuşilor săi răzvrătiţi. Poate nu ştiţi că în Anglia sînt lupte, urmă regina cu un surîs trist, şi că, în scurt timp, vor avea loc bătălii şi mai hotărîtoare decît cele de pînă acum.

— Nu ştiu nimic, doamnă, răspunse cardinalul, ridicînd uşor din umeri. Vai! Propriile noastre războaie răpesc timpul şi mintea unui biet ministru nevolnic ca mine.

— Ei bine, domnule cardinal, spuse regina, aflaţi că soţul meu, Carol I, se găseşte în ajunul unei acţiuni hotărîtoare. Dacă va fi învins... (aici Mazarin tresări)... trebuie să prevezi totul, continuă regina; dacă va fi învins, ar dori să se retragă în Franţa şi să-şi ducă viaţa aici ca un cetăţean oarecare. Cum priviţi acest proiect?

Cardinalul ascultase fără să i se clintească un muşchi de pe faţă care să-i trădeze gîndurile. Surîsul lui rămăsese la fel de fals şi de linguşitor.

— Credeţi, oare, doamnă – spuse el cu glasul cel mai mieros atunci cînd regina sfîrşi – credeţi oare că Franţa, atît de agitată şi în fierbere cum e astăzi, reprezintă un adăpost sigur pentru un rege detronat? Coroana de pe fruntea regelui Ludovic al XlV-lea se clatină şi aşa. Cum va suporta o îndoită povară?

— Această povară n-a fost prea apăsătoare în ce mă priveşte, îl întrerupse regina, cu un zîmbet dureros. Şi nu cer pentru soţul meu mai mult decît aţi făcut pentru mine. Vedeţi, sîntem nişte regi foarte modeşti, domnule.

— Oh, dumneavoastră, doamnă, dumneavoastră! se grăbi să spună cardinalul pentru a pune capăt explicaţiilor pe care le presimţea. Cu dumneavoastră e cu totul altceva. O fiică a lui Henric al IV-lea, a acestui mare, sublim rege...

— Ceea ce nu vă împiedică să refuzaţi a da găzduire, ginerelui său, domnule, nu-i aşa? Ar trebui totuşi să vă aduceţi aminte că acest mare, acest sublim rege, surghiunit cîndva, aşa cum va fi soţul meu, s-a dus să ceară ajutor Angliei şi că Anglia i l-a dat. E adevărat, regina Elisabeta nu-i era nepoată.

— Peccato! făcu Mazarin, încolţit de această logică nespus de simplă. Maiestatea-voastră nu mă înţelege, îmi judecă rău intenţiile, şi asta, fără îndoială, fiindcă nu mă exprim bine în limba franceza.

— Vorbiţi italieneşte, domnule! Regina Maria de Medicis, mama noastră, ne-a învăţat limba italiană mai înainte ca predecesorul dumneavoastră, cardinalul, să o fi trimis să moară în exil. Dacă a mai rămas ceva din acest mare, din acest sublim rege Henric, despre care vorbeaţi adineauri, atunci trebuie să se mire din cale-afară de această profundă admiraţie pentru el, împletită cu atît de puţină milă pentru familia sa.

Broboane mari de sudoare curgeau pe fruntea lui Mazarin.

— Dimpotrivă, doamnă, rosti Mazarin, fără să primească propunerea reginei de a vorbi într-alt grai, această admiraţie e atît de adîncă şi de adevărată, încît, dacă regele Carol I – Dumnezeu să-l ferească de orice nenorocire! – ar veni în Franţa, i-aş pune la dispoziţie casa mea, propria mea casă. Dar, vai! N-ar fi un adăpost prea sigur. Într-o buna zi, poporul îi va da foc, cum a pus foc casei mareşalului d'Ancre. Sărmanul Concino Concini! Şi el nu dorea totuşi decît binele Franţei!

— Da, monseniore, ca şi dumneavoastră, replică ironic regina.

Mazarin se prefăcu a nu înţelege tîlcul îndoit al cuvintelor rostite chiar de el cu cîteva clipe mai înainte şi continuă să se înduioşeze de soarta lui Concino Concini.

— În sfîrşit, monseniore cardinal, îşi pierdu răbdarea regina. Care e răspunsul dumneavoastră?

— Doamnă! exclamă Mazarin, din ce în ce mai înduioşat. Doamnă, maiestatea-voastră îngăduie să-i dau un sfat? Bineînţeles, înainte de a-mi lua această îndrăzneală, încep prin a fi la picioarele maiestăţii-voastre, îndeplinind tot ce i-ar face plăcere.

— Vă ascult, domnule! răspunse regina. Sfatul unui om atît de prevăzător ca dumneavoastră, trebuie să fie, fără îndoială, un sfat bun.

— Doamnă, credeţi-mă, regele trebuie să se apere pînă la capăt.

— Chiar aşa a făcut, domnule, şi această ultimă bătălie, pe care o va da cu mijloace mult mai reduse decît acelea ale duşmanilor săi, dovedeşte că nu înţelege să se predea fără luptă. Dar, în sfîrşit, în cazul unei înfrîngeri?

— Ei bine, doamnă, în acest caz, părerea mea, şi ştiu că îndrăznesc destul înfăţişînd maiestăţii-voastre părerea mea, părerea mea e că regele nu trebuie să-şi părăsească regatul. Regii absenţi sînt repede uitaţi: dacă trece în Franţa, cauza lui e pierdută.

— Atunci, spuse regina, dacă aceasta-i părerea dumneavoastră şi dacă vă interesaţi într-adevăr de soarta lui, trimiteţi-i ajutoare în oameni şi bani. Eu nu mai pot face nimic pentru el, am vîndut şi ultimul diamant ca să-l ajut. Nu mai am nimic, ştiţi, domnule, ştiţi chiar mai bine decît oricine. Dacă mi-ar mai fi rămas vreo bijuterie, aş fi cumpărat astă-iarnă lemne, să mă încălzesc eu şi fiica mea.

— Ah, doamnă, spuse Mazarin, maiestatea-voastră nu ştie ce-mi cere. Ziua în care un ajutor străin vine în sprijinul unui rege ca să-l repună pe tron, e o mărturie că nu se mai poate bizui pe dragostea supuşilor săi.

— Să revenim la fapte, domnule cardinal, spuse regina, nemaiavînd răbdare să urmărească acest spirit subtil în labirintul de vorbe în care se rătăcea. Să revenim la fapte. Răspundeţi-mi da sau nu: dacă regele stăruie să rămînă în Anglia, îi trimiteţi ajutoare? Dacă vine în Franţa, îi acordaţi ospitalitate?

— Doamnă, rosti cardinalul, cu aerul celei mai depline sincerităţi, sper să arăt maiestăţii-voastre cît îi sînt de devotat, precum şi dorinţa mea de a rezolva această chestiune la care ţineţi atît de mult. După aceea, cred, maiestatea-voastră nu se va mai îndoi de rîvna mea de a o sluji.

Regina îşi muşca buzele, în fotoliu, tremurînd de nerăbdare.

— Ei bine, spuneţi, ce aveţi de gînd? vorbi ea în cele din urmă. Vă ascult.

— Mă duc să mă sfătuiesc neîntîrziat cu regina şi apoi vom supune problema Parlamentului.

— Cu care vă războiţi, nu-i aşa? Veţi însărcina pe Broussel să fie raportor. Destul, domnule cardinal, destul! Vă înţeleg, sau mai curînd greşesc. Duceţi-vă într-adevăr în Parlament, căci de la acest Parlament, duşman al regilor, i-au venit fiicei acelui mare, acelui sublim Henric al IV-lea, pe care îl admiraţi atîta, singurele ajutoare care au împiedicat-o să moară de foame şi de frig astă-iarnă.

Şi zicînd aceasta, regina se ridică plină de o maiestuoasă indignare.

Cardinalul întinse mîinile împreunate spre ea.

— Ah, doamnă, doamnă, cît de puţin mă cunoaşteţi! Dumnezeule!

Dar regina Henriette, fără măcar să întoarcă ochii spre cel care vărsa aceste lacrimi prefăcute, străbătu încăperea, deschise singură uşa şi, în mijlocul numeroaselor gărzi ale Eminenţei-Sale, al curtenilor grăbiţi să-l linguşească, înconjurată de luxul unei regalităţi rivale, se duse să dea mîna lui de Winter, care, singur, stingher, aştepta în picioare. Era o regină umilită, în faţa căreia toţi se mai înclinau doar fiindcă aşa cerea eticheta, dar căreia nu-i mai rămăsese, la drept vorbind, decît un singur braţ pe care să se sprijine!

— Oricum, spuse Mazarin cînd se văzu singur, toate astea m-au mîhnit, e un rol tare greu de jucat. Dar n-am spus nimic nici unuia, nici altuia. Hm! Cromwell ăsta e un straşnic vînător de regi şi-i plîng pe miniştrii lui, dacă o să vrea vreodată să aibă miniştri. Bernouin!

Bernouin se ivi numaidecît.

— Vezi dacă tînărul în haină neagră şi cu părul scurt, pe care l-ai introdus la mine adineauri, se mai află în palat.

Bernouin ieşi. Cardinalul se folosi de lipsa lui ca să răsucească la loc inelul pe deget, să-i lustruiască diamantul şi să-i admire strălucirea; şi, cum o lacrimă i se rostogolea încă din ochi şi-i împiedica vederea, scutură capul pentru a o sili să cadă.

Bernouin reveni întovărăşit de Comminges, aflat de gardă.

— Monseniore, spuse Comminges, în timp ce conduceam pe tînărul de care întreabă Eminenţa-Voastră, el s-a apropiat de uşa de sticlă a galeriei şi s-a uitat mirat la ceva, fără îndoială la tabloul lui Rafaël, care se găseşte în faţa acestei uşi. După aceea a rămas o clipă visător şi a coborît scara. Cred că l-am văzut încălecînd pe un cal cenuşiu şi ieşind din curtea palatului. Dar monseniorul nu se duce la regină?

— De ce?

— Domnul de Guitaut, unchiul meu, îmi spune că maiestatea-sa a primit ştiri de la oştirile noastre.

— Bine, mă duc îndată.

În acea clipă apăru domnul de Villequier. Venea într-adevăr din partea reginei să-l cheme pe cardinal.

Comminges văzuse bine, Mordaunt făcuse chiar aşa cum spusese el. Pe cînd străbătea galeria paralelă cu marea galerie cu geamuri zărise pe de Winter, care aştepta ca regina să sfîrşească negocierile cu Mazarin.

Zărindu-l, tînărul se opri brusc, nu pentru a admira tabloul lui Rafael, ci ca fascinat de vederea unui lucru cumplit. Ochii i se dilatară şi un fior îl străbătu din creştet pînă în tălpi. Ai fi spus că vrea să treacă prin stavila de sticlă care îl despărţea de duşmanul său; căci, dacă ar fi văzut cu ce expresie de ura se aţintiseră ochii tînărului asupra lui de Winter, Comminges n-ar mai fi avut pic de îndoială că acel senior englez îi era lordului duşman de moarte.

Dar Mordaunt se stăpîni.

Făcu asta fără îndoială ca să chibzuiască şi, în loc să se lase împins de prima pornire, adică să se ducă drept la milord de Winter, coborî încet scara, ieşi din palat cu capul în piept, încălecă, îşi opri calul în colţul străzii Richelieu şi, cu ochii aţintiţi asupra porţii, aşteptă să iasă din curte trăsura reginei.

Nu aşteptă multă vreme, căci regina rămase la Mazarin doar un sfert de ceas, însă acest sfert de ceas de aşteptare i se păru un veac, celui care aştepta.

În cele din urmă, greoaia hardughie pe roate, care pe atunci se numea trăsură, ieşi huruind pe poartă, şi de Winter, tot călare, se aplecă din nou în dreptul potierei, ca să vorbească maiestăţii-sale.

Caii porniră la trap şi luară drumul spre Luvru, unde şi intrară. Înainte să plece de la mînăstirea Carmeiitelor, doamna Henriette spusese fiicei sale să vină să o aştepte la palat, unde locuiseră amîndouă mult timp şi pe care îl părăsiseră numai din pricină că mizeria lor li se părea şi mai greu de îndurat în încăperile acelea aurite.

Mordaunt urmări trăsura şi, cînd văzu că intră pe sub bolta întunecată, se lipi cu calul de un zid învăluit de umbră şi rămase acolo nemişcat, printre ornamentaţiile lui Jean Goujon, întocmai ca un basorelief reprezentînd o statuie ecvestră.

Aştepta, cum aşteptase şi la Palatul Regal.

XLI

CUM NEFERICIŢII IAU UNEORI ÎNTÎMPLAREA DREPT PRONIE CEREASCĂ

— Ei bine, doamnă? făcu întrebător de Winter, după ce regina îşi îndepărtă servitorii.

— Ceea ce am prevăzut, milord.

— Refuză?

— Nu ţi-am spus dinainte?

— Cardinalul refuză să primească pe rege?! Franţa refuză ospitalitatea unui prinţ nefericit? Dar asta se întîmplă pentru prima oară, doamnă!

— N-am spus Franţa, milord, am spus cardinalul, şi cardinalul nici măcar nu-i francez.

— Dar regina, pe ea aţi văzut-o?

— Nu avea rost, zise doamna Henriette, clătinînd cu tristeţe din cap. Regina nu va spune niciodată da, atunci cînd cardinalul a spus nu. Nu ştii că acest italian conduce totul, atît înlăuntrul, cît şi în afara ţării? Apoi mai e ceva, şi mă refer la cele despre care ţi-am mai vorbit: nu m-aş mira să aflu că ne-a luat-o Cromwell înainte. În timp ce discutam, cardinalul era tare stînjenit şi totuşi hotărît să refuze. Afară de asta, ai remarcat agitaţia de la Palatul Regal, acel du-te-vino de oameni preocupaţi? Oare să fi primit vreo veste, milord?

— Oricum, nu din Anglia, doamnă. Am făcut totul cu atîta grabă şi grijă, încît sînt sigur că nu mi-a luat-o altcineva înainte: am plecat acum trei zile, am trecut ca prin minune prin mijlocul armatei puritane, am luat diligenţa împreună cu Tony, valetul meu, iar caii i-am cumpărat la Paris. De altfel, înainte de a întreprinde ceva, regele, sînt convins, va aştepta răspunsul maiestăţii-voastre.

— Adu-i la cunoştinţă că nu pot face nimic, milord, vorbi regina, deznădăjduită. Că am suferit cît el, ba chiar mai mult, silită să mănînc pîinea exilului şi să cer găzduire unor prieteni prefăcuţi, care rîd de lacrimile mele şi că, în ce-l priveşte, trebuie să se sacrifice cu generozitate şi să moară ca un rege. Mă voi duce să mor alături de el.

— Doamnă! Doamnă! exclamă de Winter. Maiestatea-voastră se lasă pradă deznădejdii, cînd poate că ne mai rămîne o rază de speranţă.

— Nu mai am prieteni, milord! Nu mai am nici un prieten pe lume, afară de dumneata! Oh! Doamne, Doamne! se tîngui doamna Henriette, ridicînd ochii spre cer. Oare ai luat la tine toate inimile mari care existau pe pămînt?!

— Eu trag nădejde că nu, doamnă, răspunse de Winter, visător. V-am vorbit de patru oameni.

— Ce vrei sa faci cu patru oameni?

— Patru oameni devotaţi, patru oameni hotărîţi să moară pot face mult, credeţi-mă, doamnă, şi cei despre care vă vorbesc au săvîrşit multe pe vremuri.

— Şi unde sînt aceşti patru oameni?

— Ah! Iată ce-aş vrea să ştiu şi eu. De aproape douăzeci de ani i-am pierdut din vedere, şi totuşi, ori de cîte ori l-am văzut pe rege în primejdie, m-am gîndit la ei.

— Aceşti oameni erau prietenii dumitale?

— Unul dintre ei a avut viaţa mea în mîinile sale şi mi-a dăruit-o. Nu ştiu dacă a rămas prietenul meu, dar de atunci eu, cel puţin, i-am rămas prieten.

— Şi aceşti oameni se află în Franţa, milord?

— Aşa cred.

— Spune-mi cum se numesc. Se poate să le fi auzit numele şi să-ţi dau vreun ajutor să-i găseşti.

— Unul dintre ei era cavalerul d'Artagnan.

— Oh, milord! Dacă nu mă înşel, cavalerul d'Artagnan e locotenent de gardă, am auzit rostindu-se acest nume; dar, ia seama, mă tem că omul acesta e devotat trup şi suflet cardinalului.

— Asta ar fi o ultimă nenorocire, murmură de Winter. Atunci aş crede că sîntem cu adevărat blestemaţi.

— Dar ceilalţi? întrebă regina, care se agăţa de această ultimă nădejde, cum se agaţă un naufragiat de sfărîmăturile corabiei. Ceilalţi, milord?

— Numele celui de-al doilea l-am auzit din întîmplare, căci înainte să tragă spada împotriva noastră, aceşti patru gentilomi şi-au spus numele: cel de-al doilea se numea contele de La Fère.

Cît despre ceilalţi doi, obiceiul de a le spune pe numele de împrumut m-a făcut să le uit pe cele adevărate.

— Oh, Doamne! murmură regina. Totuşi ar trebui să-i găsim cît mai repede, dacă dumneata socoteşti că aceşti vrednici gentilomi pot să-i fie atît de folositori regelui.

— Da, deoarece au rămas aceiaşi, întări de Winter. Ascultaţi-mă, doamnă, şi căutaţi să vă adunaţi amintirile: n-aţi auzit vreodată povestindu-se că regina Anna de Austria a fost salvată odinioară din cea mai mare primejdie în care s-a găsit vreodată o regină?

— Da, pe vremea cînd îl iubea pe domnul de Buckingham, dar nu ştiu bine despre ce era vorba, de nişte eghileţi şi nişte diamante parcă.

— Da, da, chiar aşa doamnă: aceşti oameni sînt cei care au salvat-o, şi zîmbesc cu milă la gîndul ca dacă numele acestor gentilomi nu vă sînt cunoscute, asta se datoreşte faptului că însăşi regina le-a uitat, deşi s-ar fi cuvenit să-i facă cei dintîi seniori ai regatului.

— Ei bine, milord, trebuie să-i căutăm. Dar ce vor putea face oare aceşti patru oameni, sau mai degrabă trei? Căci, după cum v-am spus, nu trebuie să ne bizuim pe domnul d'Artagnan.

— Asta ar însemna o spadă neînfricată mai puţin, dar ar mai rămîne încă trei, fără să o pun la socoteală pe a mea. Da, patru oameni devotaţi în jurul regelui, ca să-l păzească de duşmani, să stea în luptă ca un zid în jurul lui, să-l ajute cu sfatul, să-l însoţească în timpul fugii, vor fi destul, nu pentru a-l face pe rege învingător, dar destul pentru a-l salva dacă va fi înfrînt, pentru a-l ajuta să treacă marea şi, orice ar spune Mazarin, odată pe coastele Franţei, soţul vostru va găsi tot atîtea ascunzişuri şi adăposturi cîte găseşte şi pasărea de mare pe vreme de furtună.

— Caută-i atunci, milord, caută-i pe aceşti gentilomi, şi dacă-i găseşti, dacă se învoiesc să treacă cu dumneata în Anglia, în ziua cînd ne vom urca din nou pe tron, voi da fiecăruia un ducat şi, pe lîngă asta, aur cît să cumpere palatul White-Hall. Caută-i deci, milord, caută-i, te conjur.

— Mi-aş da toată silinţă, doamnă, spuse de Winter, şi i-aş găsi, fără îndoială, dar timpul e scurt: maiestatea-voastră uită că regele vă aşteaptă răspunsul şi-l aşteaptă cu îngrijorare.

— Atunci, mi-e teamă că sîntem pierduţi! exclamă regina, cu îndurerarea unei inimi frînte.

În clipa aceea uşa se deschise; tînăra Henriette se ivi în prag, iar regina, cu acea sublimă tărie care este eroismul mamelor, îşi stăpîni lacrimile, zăvorindu-şi-le în adîncul inimii, şi făcu semn lui de Winter să schimbe vorba.

Numai că această înfrînare, oricîtă tărie ar fi vădit, nu scăpă tinerei prinţese. Ea se opri în prag, suspină şi se adresă în şoaptă reginei:

— De ce plîngi mereu în lipsa mea, mamă?

Regina zîmbi şi murmură în loc de răspuns:

— Iată, de Winter, am cîştigat măcar un lucru nemaifîind decît pe jumătate regină: copiii mei îmi spun mamă, şi nu doamnă.

Apoi se întoarse spre fiica ei:

— Ce doreşti, Henriette?

— Mamă, zise tînăra prinţesă, un cavaler a intrat la Luvru şi cere să prezinte omagiile lui maiestăţii-voastre. Vine din oştire şi, după cum spune, are să-ţi înmîneze o scrisoare din partea mareşalului de Grammont, mi se pare.

— Ah! se adresă regina lui de Winter. E unul dintre cei ce-mi sînt credincioşi. Nu remarci, scumpul meu lord, că sîntem atît de sărăcăcios găzduite, încît fiica mea îndeplineşte slujba celor care anunţă oaspeţii?

— Doamnă, aveţi milă de mine, îmi frîngeţi inima, spuse de Winter.

— Şi cine-i acest cavaler, Henriette? întrebă regina.

— L-am văzut pe fereastră, doamnă. E un tînăr care pare să aibă şaisprezece ani şi care se numeşte vicontele de Bragelonne.

Regina zîmbi, înclinînd din cap, tînăra prinţesă deschise uşa şi Raoul apăru în prag.

Făcu îndată trei paşi spre regină şi îngenunche.

— Doamnă, glăsui el, aduc maiestăţii-voastre o scrisoare din partea prietenului meu, domnul conte de Guiche, care mi-a spus că are cinstea să se numere printre servitorii dumneavoastră. Scrisoarea conţine o ştire însemnată, precum şi mărturia respectului său.

La numele contelui de Guiche, o vie roşeaţă coloră obrajii tinerei prinţese. Regina o privi cu o oarecare asprime.

— Mi-ai spus că e o scrisoare din partea mareşalului de Grammont, Henriette! rosti ea.

— Aşa credeam, doamnă... – îngăimă tînăra fată.

— E vina mea, doamnă, spuse Raoul. M-am anunţat într-adevăr ca venind din partea mareşalului de Grammont; dar cum a fost rănit la braţul drept, nu a putut scrie şi contele de Guiche i-a slujit de secretar.

— Aşadar, s-au dat lupte? întrebă regina, făcîndu-i semn să se ridice.

— Da, doamnă, spuse tînărul, întinzînd scrisoarea lui de Winter, care înaintase pentru a o primi şi a o înmîna reginei.

La ştirea că s-au dat lupte, tînăra prinţesă deschise gura, vrînd să întrebe ceva de mare însemnătate pentru ea, fără îndoială, dar gura i se închise fără să rostească un singur cuvînt, în vreme ce rumeneala din obraji i se stingea treptat-treptat.

Regina văzu totul şi de bună seamă că inima ei de mamă pricepu despre ce era vorba, căci se adresă iarăşi lui Raoul:

— Şi tînărului conte de Guiche nu i s-a întîmplat nimic rău? Căci contele nu e numai unul dintre sevitorii noştri, după cum v-a spus, domnule, ci se numără şi printre prietenii noştri.

— Nu, doamnă, răspunse Raoul. Dimpotrivă, în ziua luptei s-a acoperit de glorie şi a avut cinstea să fie îmbrăţişat de către Prinţ pe cîmpul de bătaie.

Tînăra prinţesă bătu din palme şi, ruşinată foarte că s-a lăsat în voia unei asemenea porniri de bucurie, se întoarse pe jumătate şi se aplecă spre un vas plin de trandafiri, ca şi cum ar fi vrut să le soarbă parfumul.

— Să vedem ce ne scrie contele, zise regina.

— Am avut cinstea să spun maiestăţii-voastre că v-a scris în numele tatălui său.

— Ştiu, domnule.

Regina rupse sigiliul scrisorii şi citi:

„Doamnă şi regină,

Neputînd avea onoarea de a vă scrie eu însumi, din cauza unei răni la mîna dreaptă, vă scriu prin fiul meu, contele de Guiche, despre care ştiţi că e servitorul vostru, întocmai ca şi tatăl său, ca să vă spun că am cîştigat bătălia de la Lens şi că această victorie nu poate să nu investească cu o mare putere în problemele Europei pe cardinalul Mazarin şi regină. Maiestatea-voastră, dacă vrea să-mi asculte sfatul, să se folosească deci de acest moment pentru a stărui în favoarea augustului său soţ pe lîngă guvernul regelui. Vicontele de Bragelonne, care va avea cinstea să va înmîneze această scrisoare, e prietenul fiului meu, căruia, după cum mi s-a spus, i-a salvat viaţa. Este un gentilom căruia maiestatea-voastră poate să-i acorde toată încrederea în cazul cînd ar avea să-mi trimită vreun ordin verbal sau scris.

Am cinstea de a fi cu respect..

MAREŞALUL DE GRAMMONT."

În clipa cînd se pomeni de serviciul pe care i-l adusese contelui, Raoul nu se putu stăpîni şi întoarse capul spre tînăra principesă. Văzu în ochii ei o expresie de nemărginită recunoştinţă pentru el. Nu mai încăpea nici o îndoială: fiica regelui Caroi I era îndrăgostită de prietenul sau.

— Bătălia de la Lens a fost cîştigată! exclamă regina. Oamenii sînt fericiţi aici, cîştigă bătălii! Da, mareşalul de Grammont are dreptate: în ce-l priveşte, aceasta va schimba faţa lucrurilor. Mă tem însă că nu va avea nici o urmare în ce ne priveşte pe noi, ba chiar ne va dăuna. E o ştire proaspătă, domnule, continuă regina, şi-ţi sînt recunoscătoare că ai pus atîta grabă spre a ne-o aduce. Fără dumneata, fără această scrisoare, aş fi aflat vestea abia mîine, poimîine, ori poate cea din urmă din întreg Parisul.

— Doamnă, spuse Raoul, Luvrul e al doilea palat unde ajunge vestea aceasta. Acolo nu o cunoaşte nimeni încă. Am jurat contelui de Guiche să înmînez maiestăţii-voastre scrisoarea chiar înainte de a-l îmbrăţişa pe tutorele meu.

— Tutorele dumitale este şi el un Bragelonne? întrebă lordul de Winter. Am cunoscut pe vremuri un Bragelonne, mai trăieşte?

— Nu, domnule, a murit, şi de la dînsul, în calitate de rudă apropiată, cred, a moştenit tutorele meu moşia al cărei nume îl port.

— Şi cum se numeşte tutorele dumitale? întrebă regina, care nu-şi putea stăpîni dorinţa de a-l cunoaşte mai bine pe acest tînăr chipeş.

— Contele de La Fère, doamnă, răspunse Raoul, înclinîndu-se.

De Winter făcu un gest de uimire, regina îl privi cu o nestăvilită bucurie.

— Contele de La Fère! exclamă ea. Aşa ai spus?

Cît despre de Winter, acesta mai-mai să nu-şi creadă urechilor.

— Contele de La Fère! exclamă el la rîndu-i. Oh, domnule, te implor să-mi răspunzi: contele de La Fère nu e oare seniorul pe care l-am cunoscut eu, chipeş şi brav, fost muşchetar pe vremea !ui Ludovic al XIV-lea, în vîrstă poate astăzi de patruzeci şi şapte ori patruzeci şi opt de ani?

— Da, domnule, întocmai.

— Şi nu slujea sub arme cu un nume de împrumut?

— Sub numele de Athos. De curînd l-am auzit pe prietenul său, domnul d'Artagnan, spunîndu-i astfel.

— Chiar aşa, doamnă, chiar aşa. Domnul fie lăudat! Şi acum se află la Paris? continuă contele, adresîndu-se lui Raoul.

În clipa următoare se întoarse spre regină:

— Nădăjduiţi încă, doamnă, nădăjduiţi. Providenţa e de partea noastră, deoarece, mulţumită ei, am regăsit ca prin minune pe acesi brav gentilom. Spune-mi, te rog, domnule, unde locuieşte?

— Contele de La Fère locuieşte pe strada Guénégaud la hanul „Grand-Roi-Charlemagne".

— Îţi mulţumesc din suflet. Dă-i de ştire acestui vrednic prieten al meu să rămînă acasă, aici voi veni îndată să-l îmbrăţişez.

— Domnule, vă voi îndeplini bucuros dorinţa, dacă maiestatea-sa va binevoi să-mi îngăduie să plec.

— Du-te, viconte, încuviinţă regina. Du-te şi fii încredinţat de afecţiunea noastră.

Raoul se înclină respectuos înaintea celor două principese, îl salută pe de Winter şi plecă.

De Winter şi regina continuară să vorbească o vreme în şoaptă, încît să nu-i audă tînăra fată, prevedere cu totul de prisos, fiindcă principesa era cufundată în gîndurile ei.

Apoi, cum de Winter voia să-şi ia rămas bun, regina îi spuse:

— Milord, am păstrat cu grija această cruce de diamante, pe care o am de la mama, şi această iconiţă a sfîntului Mihail, pe care a dăruit-o soţul meu: preţuiesc aproape cincizeci de mii de livre. Am jurat mai curînd să mor de foame, decît să mă despart de aceste lucruri de preţ; dar astăzi, cînd aceste bijuterii pot sa folosească soţului meu sau apărătorilor lui, mă simt datoare să sacrific totul acestei speranţe. Ia-le! Şi, dacă aveţi nevoie de bani pentru expediţia dumneavoastră, vinde-le fără teamă, milord, vinde-le. Dacă însă găseşti vreun mijloc să le păstrezi, gîndeşte-te, milord, că mi-ai face cel mai mare serviciu pe care un gentilom îl poate face unei regine, şi că în ziua izbînzii mele, cel care îmi va aduce această iconiţă şi această cruce va fi binecuvînatat de mine şi de copiii mei.

— Doamnă, rosti de Winter. Maiestatea-voastră va fi slujită de un om devotat. Alerg să depun într-un loc sigur aceste două lucruri de preţ, pe care nu le-aş fi primit de-aş fi avut la îndemînă mijloacele vechii noastre averi. Dar bunurile noastre au fost confiscate, banii ni s-au irosit, încît am ajuns să ne creăm mijloace din tot ce ne-a mai rămas. Într-un ceas voi fi la contele de La Fère şi mîine maiestatea-voastră va avea un răspuns lămurit.

Regina întinse mîna lordului de Winter, care i-o sărută cu respect, apoi se întoarse către fiica sa şi spuse:

— Milord, aveţi însărcinarea să daţi acestei copile ceva din partea tatălui ei.

De Winter rămase mirat: nu ştia ce vrea să spună regina.

Tînăra Henriette înaintă atunci surîzînd şi, roşind, întinse fruntea gentilomului.

— Spuneţi tatălui meu, rosti prinţesa, că rege sau pribeag, învingător sau învins, puternic sau sărac, el are în mine cea mai supusă şi cea mai iubitoare fiică.

— Ştiu, doamnă, răspunse de Winter, atingînd cu buzele fruntea Henriettei.

Apoi plecă, străbătînd neînsoţit acele mari încăperi pustii şi întunecoase, ştergîndu-şi lacrimile pe care, oricît de nesimţitor ar fi devenit în cei cincizeci de ani petrecuţi la curte, nu şi le putea stăpîni la vederea acestei regeşti nefericiri, atît de demnă şi atît de adîncă în acelaşi timp.

XLII

UNCHIUL ŞI NEPOTUL

Calul şi valetul lui de Winter aşteptau la poartă: el se îndreptă gînditor spre han, întorcînd capul din cînd în cînd şi contemplînd faţada tăcută şi întunecată a Luvrului. Deodată zări un călăreţ desprinzîndu-se parcă din zid, ca să spunem aşa, şi urmărindu-l la o mică distanţă: atunci îşi aminti că, ieşind de la Palatul Regal, văzuse o umbră asemănătoare.

Valetul lordului de Winter, care venea la vreo cîţiva paşi în urmă, se uita şi el cu nelinişte la acest călăreţ.

— Tony, spuse gentilomul, făcîndu-i semn să se apropie.

— Sînt aici, monseniore.

Şi valetul se alătură stăpînului său.

— Ai băgat de seamă pe acest om care ne urmăreşte?

— Da, milord.

— Cine e?

— Habar n-am. Ştiu doar că vă urmăreşte de la Palatul Regal, că s-a oprit la Luvru şi v-a aşteptat şi că de la Luvru s-a luat din nou după noi.

— Să fie vreun spion de-al cardinalului? spuse de Winter pentru sine. Atunci să mă prefac că nu l-am zărit.

Şi, dînd pinteni calului, se înfundă în labirintul de străzi care ducea la un han aflat nu departe de Marais: cum locuise multă vreme în Piaţa Regală, lordul de Winter căutase în chip firesc să tragă undeva în apropiere de vechea-i locuinţă.

Necunoscutul îşi zori şi el calul.

De Winter descălecă în faţa hanului şi urcă în odaie la el, făgăduindu-şi să pună pe cineva să nu-l scape din ochi pe spion, dar tocmai îşi lăsase mănuşile şi pălăria pe o măsuţă, cînd văzu într-o oglindă din faţa lui o siluetă apărută în prag.

Se întoarse îndată: Mordaunt stătea înaintea lui.

De Winter păli şi rămase în picioare, înmărmurit. Cît despre Mordaunt, el stătea în uşă, rece şi ameninţător, ca o statuie.

Se lăsă o tăcere de gheaţă.

— Domnule, spuse de Winter, credeam că te-am făcut să înţelegi: mă oboseşte faptul că nu-mi dai pace. Retrage-te, altfel voi chema să te alunge, aşa cum am făcut şi la Londra. Nu sînt unchiul dumitale şi nu te cunosc.

— Te înşeli, unchiule, vorbi Mordaunt cu vocea lui spartă şi batjocoritoare. De astă dată nu mă vei alunga, aşa cum ai făcut la Londra, nu vei îndrăzni. Cît despre tăgada că-ţi sînt nepot, cred că ai să te gîndeşti mai bine acum, cînd am aflat o mulţime de lucruri pe care anul trecut nu le ştiam.

— Şi ce-mi pasă mie ce-ai aflat? izbucni de Winter.

— Oh, îţi pasă, şi chiar foarte mult, unchiule, sînt convins, şi-mi vei împărtăşi părerea numaidecît, adăugă el cu un surîs care făcu să-l treacă toţi fiorii pe cel cu care vorbea. Cînd m-am înfăţişat la dumneata pentru întîia oară, la Londra, voiam să te întreb ce-a devenit averea mea; cînd m-am înfăţişat pentru a doua oară, voiam să te întreb ce anume mi-a necinstit numele. De astă dată vin la dumneata cu o altfel de întrebare şi mult mai cumplită decît celelalte, vin să te întreb, aşa cum Dumnezeu l-a întrebat pe cel dintîi ucigaş: "Cain, ce-ai făcut cu fratele tău Abel?", Milord, ce-ai făcut cu cumnata dumitale, cu cumnata dumitale care era mama mea?

De Winter se dădu înapoi sub privirea acelor ochi de foc.

— Cu mama dumitale? îngînă el.

— Da, cu mama mea, milord, spuse tînărul, zvîcnind din cap de sus în jos.

De Winter făcu o sforţare cumplită şi, cufundîndu-se în amintiri spre a găsi un temei nou de ură, strigă:

— Întreabă ce-a devenit, nenorocitule, şi caut-o în iad, poate că iadul o să-ţi răspundă.

Tînărul înaintă pînă se află faţă în faţă cu lordul de Winter şi îşi încrucişă braţele.

— L-am întrebat pe călăul din Béthune, rosti Mordaunt cu glasul înăbuşit, livid de durere şi de furie. Şi călăul din Béthune mi-a răspuns.

De Wintor se prăbuşi pe un scaun, ca lovit de trăsnet, şi încercă zadarnic să găsească un răspuns.

— Da, nu-i aşa? continuă tînărul. Acest cuvînt lămureşte totul, cu această cheie se deschide prăpastia. Mama mea l-a moştenit pe soţul ei şi dumneata ai ucis-o pe mama mea! Numele meu îmi dădea dreptul la averea părintească şi dumneata mi-ai răpit numele. Apoi, după ce mi-ai răpit numele, m-ai despuiat de avere. Acum nu mă miră faptul că nu mă recunoşti, nu mă mir că refuzi să mă recunoşti. Nu stă bine să spui cuiva nepot, cînd l-ai spoliat şi l-ai sărăcit, cînd eşti un ucigaş, omul care l-a făcut orfan.

Aceste cuvinte avură un efect contrar celui la care se aştepta Mordaunt: de Winter îşi aminti ce monstru fusese milady şi se ridică liniştit şi grav în picioare, stăpînind cu privirea-i severă privirile exaltate ale tînărului.

— Vrei să pătrunzi în această îngrozitoare taină, domnule? glăsui de Winter. Ei bine, fie... Află, dar, cine era femeia pentru care vii să-mi ceri astăzi socoteală. Femeia asta, după toate probabilităţile, l-a otrăvit pe fratele meu şi, vrînd să-mi moştenească averea, era pe cale să mă asasineze şi pe mine. Am dovezi. Ce spui de asta?

— Era mama mea!

— Ea a îndemnat un om, altădată drept, bun şi curat la suflet, să-l înjunghie pe nefericitul duce de Buckingham. Ce spui de această crima pe care ţi-o pot dovedi?

— Era mama mea!

— Întorcîndu-se în Franţa, a otrăvit în mînăstirea augustinilor din Béthune pe o tînără femeie care iubea pe unul dintre duşmanii ei. Oare această nelegiuire le va convinge ca şi-a meritat pedeapsa? Această crimă a cărei dovadă o am?

— Era mama mea! strigă tînărul pentru a treia oară, cu o pornire de fiecare dată mai aprinsă.

— În sfirşit, împovărată de atîtea fărădelegi, de o viaţă desfrînată, odioasă tuturor, ameninţătoare încă, aidoma unei pantere însetate de sînge, a pierit sub lovitura oamenilor pe care îi adusese la disperare şi care nu-i pricinuiseră niciodată nici cel mai mic rău. Şi-a găsit judecători în cei care cunoşteau îndeaproape faptele ei monstruoase: şi acel călău pe care l-ai întîlnit, acel călău care ţi-a povestit totul, după cîte spui, dacă într-adevăr ţi-a povestit totul, trebuie să-ţi fi mărturisit că a tresărit de bucurie răzbunînd astfel ruşinea şi sinuciderea fratelui său. Femeie stricată, soţie necredincioasă, soră denaturată, care a ucis şi a otrăvit, privită cu silă de toţi cîţi au cunoscut-o, de toate naţiile ce-au primit-o în sînul lor, ea a murit blestemată deopotrivă de cer şi de pămînt. Iată cine era această femeie.

Un suspin mai puternic decît puterea-i de stăpînire sfîşie pieptul lui Mordaunt, aducînd o năvală de sînge în obrajii lui palizi. Strînse pumnii şi, cu faţa şiroind de sudoare, cu părul măciucă în cap, ca şi Hamlet, strigă sugrumat de furie:

— Taci, domnule! Era mama mea! Nu-i cunosc viaţa de stricăciune, nu-i cunosc viciile, nu-i cunosc crimele! Ştiu doar că am avut o mamă şi că cinci oameni, uniţi împotriva unei femei, au ucis-o într-ascuns, noaptea, în tăcere, ca nişte laşi! Ştiu doar că şi dumneata te aflai printre ei, domnule, că ai fost acolo, unchiule, şi că ai strigat o dată cu ei, ba încă mai tare decît ei: Trebuie să piară! Te previn, dar, şi ascultă bine aceste cuvinte, ca să ţi se întipărească în minte pentru totdeauna: pentru crima asta care mi-a răpit totul, pentru crima asta care m-a lăsat fără nume, pentru crima asta am să-ţi cer dumitale socoteală mai întîi, apoi complicilor dumitale, atunci cînd am să ajung să-i cunosc.

Cu ochii scăpărînd de ură, cu spume la gură, cu pumnul întins înainte, Mordaunt făcu încă un pas spre de Winter, un pas năprasnic şi ameninţător.

Acesta duse mîna la spadă şi spuse cu zîmbetul omului care de treizeci de ani se joacă cu moartea:

— Vrei să mă ucizi, domnule? Atunci te recunosc de nepot, căci eşti într-adevăr fiul mamei tale.

— Nu, i-o întoarse Mordaunt, silindu-se ca toate fibrele feţei şi toţi muşchii corpului să se elibereze din încordarea ce-l stăpînea. Nu, n-am să te ucid, cel puţin deocamdată: căci fără ajutorul dumitale n-am să-i pot descoperi pe ceilalţi. Dar atunci cînd am să ajung să-i cunosc, să tremuri, domnule. L-am înjunghiat pe călăul din Béthune, l-am înjunghiat fără milă, şi el era doar cel mai puţin vinovat dintre voi toţi.

Zicînd acestea, tînărul ieşi pe uşă şi coborî scara cu destulă linişte, ca să nu fie băgat de seamă. Jos, în capul scării, trecu prin faţa lui Tony, care, aplecat peste balustradă, nu aştepta decît un strigăt al stăpînului ca să dea fuga în odaie.

Numai că de Winter nu-l chemă: zdrobit, mai mult mort decît viu, stătea în picioare, cu auzul încordat. Şi abia cînd tropotul calului ce se depărta îi ajunse la ureche, căzu pe un scaun, îngăimînd:

— Dumnezeule! Îţi mulţumesc că nu mă cunoaşte decît pe mine!

XLIII

INIMĂ DE PĂRINTE

În timp ce această scenă cumplită se petrecea la lordul de Winter, Athos, aşezat lîngă fereastra odăii sale, cu cotul spijinit de o masă şi cu obrazul în palmă, îl asculta cu ochii şi cu urechile deopotrivă pe Raoul, care îi povestea întîmplările trăite în călătoria sa şi amănuntele luptei.

Chipul frumos şi nobil al gentilomului mărturisea o negrăită fericire faţă de aceste prime simţiri, pline de atîta prospeţime şi puritate: asculta glasul acela tineresc ce se însufleţea de pe acum la flacăra înaltelor sentimente, ca la auzul unei muzici armonioase. Uitase de tot ce era întunecat în trecut, de tot ce se vestea înnorat în viitor. Ai fi zis că întoarcerea acestui copil iubit preschimbase în nădejdi pînă şi temerile sale. Athos era fericit, fericit cum nu fusese niciodată.

— Şi ai fost martor, ai luat parte la această mare bătălie, Bragelonne? întrebă fostul muşchetar.

— Da, domnule.

— Şi a fost crîncenă, zici?

— Prinţul însuşi a atacat de unsprezece ori la rînd.

— E un mare ostaş, Bragelonne.

— E un erou, domnule, nu l-am pierdut din ochi o clipă. Oh, ce minunat lucru, domnule, să te numeşti Condé... şi să-ţi porţi astfel numele!

— Cu linişte şi strălucire, nu-i aşa?

— Liniştit ca la paradă, strălucitor ca într-o zi de sărbătoare. Cînd am atacat duşmanul, am pornit la pas; aveam consemnul să nu tragem primii şi ne îndreptam spre spanioli, care se aflau pe o înălţime, cu muschetele în mîini. Cînd a ajuns la treizeci de paşi de ei, prinţul s-a întors către soldaţi: „Copii, zise el, veţi avea de înfruntat o grozavă descărcătură de pulbere; pe urmă, însă, fiţi fără grijă, i-aveţi în mînă pe toţi". Se lăsase o asemenea linişte, încît şi prietenii şi vrăjmaşii auziră aceste cuvinte. Apoi ridică spada şi porunci: „Să sune trîmbiţele!"

— Bine, bine!... La nevoie ai face şi tu la fel, Raoul, nu-i aşa?

— Mă îndoiesc, domnule, fiindcă asta mi s-a părut un lucru prea frumos şi măreţ. Cînd am ajuns la douăzeci de paşi, am văzut ţevile muschetelor plecîndu-se ca o unduire strălucitoare în bătaia soarelui. „La pas, copii, la pas, spuse prinţul. Acum e acum!"

— Ţi-a fost frica, Raoul? întrebă contele.

— Da, domnule, mărturisi cu naivitate tînărul. Am simţit o răceală de gheaţă în inimă şi, la cuvîntul „Foc!", care a răsunat în spaniolă în rîndurile vrăjmaşe, am închis ochii şi m-am gîndit la

dumneavoastră.

— Adevărat, Raoul, spuse Athos, strîngîndu-i mîna.

— Da, domnule. În aceeaşi clipă răsună o bubuitură năprasnică, de credeai că s-a deschis iadul, şi cei rămaşi în viaţă simţiră căldura flăcării. Am deschis iar ochii, uimit de-a fi scăpat teafăr, nici măcar rănit; o treime din escadron zăcea la pămînt, schilodită şi însîngerată. În acea clipă am întîlnit privirea Prinţului. Nu mă gîndeam decît la un singur lucru: că el se uită la mine. Am dat pinteni calului şi m-am aflat numaidecît în mijlocul rîndurilor duşmane.

— Şi Prinţul a fost mulţumit de tine?

— Cel puţin aşa mi-a spus, domnule, atunci cînd mi-a dat însărcinarea să-l însoţesc la Paris pe domnul de Châtillon, care a venit încoace să dea această veste reginei şi să aducă steagurile cîştigate în luptă. „Du-te, mi-a spus Prinţul, oastea duşmană nu se reface înainte de cincisprezece zile. Pînă atunci nu am nevoie de dumneata. Du-te şi îmbrăţişează pe cei pe care îi iubeşti şi care te iubesc şi spune-i surorii mele, doamna de Longueville, că-i mulţumesc pentru darul ce mi-a făcut trimiţîndu-mi-te." Şi am venit, domnule, continuă Raoul, uitîndu-se la conte cu un zîmbet plin de o adîncă dragoste, spunîndu-mi că veţi fi mulţumit să mă revedeţi.

Athos îl atrase către sine şi îl sărută pe frunte, ca pe o fată.

— Va să zică, glăsui el, ai păşit cu dreptul, Raoul. Ai prieteni cu rangul de duce, un mareşal al Franţei drept naş, un prinţ de sînge regesc drept comandant de oştire şi, chiar în ziua întoarcerii tale, ai fost primit de două regine: e frumos pentru început.

— Ah, domnule! exclamă Raoul deodată. Îmi amintiţi un lucru de care am uitat în graba de a vă povesti isprăvile mele: la maiestatea-sa regina Angliei se afla un gentilom, care a scos un strigăt de surprindere şi de bucurie atunci cînd v-am rostit numele. A spus ca e unul dintre prietenii dumneavoastră, m-a întrebat unde locuiţi şi va veni să vă vadă.

— Cum îl cheamă?

— N-am îndrăznit să-l întreb, domnule. Dar, cu toate că vorbea într-o franţuzească fără cusur, după accent cred că e englez.

— Aşa! făcu Athos.

Şi fruntea i se plecă, de parcă ar fi căutat să-şi amintească ceva. Apoi, cînd o ridică, dădu cu ochii de un om care stătea în pragul uşii întredeschise şi care îl privea cu un aer înduioşat.

— Lord de Winter! strigă contele.

— Athos, prietene!

Şi cei doi gentilomi rămaseră o clipă îmbrăţişaţi. După aceea, Athos îi luă mîinile într-ale sale şi îi spuse cercetîndu-l cu privirea:

— Ce ai, milord? Îmi pari tot atît de trist, pe cît sînt eu de bucuros.

— Da, e adevărat, iubite prietene. Aş spune chiar mai mult, că vederea dumitale îmi sporeşte teama.

Şi de Winter se uită în jur, ca şi cum ar fi dorit să rămînă singuri. Raoul pricepu că au de vorbit şi ieşi pe nesimţire din odaie.

— Ei, acum ca sîntem singuri, zise Athos, să vorbim de dumneata.

— Cît sîntem singuri să vorbim de noi, răspunse lordul de Winter. E aici.

— Cine?

— Fiul lui milady.

Athos, izbit încă o dată de acest nume, care părea că îl urmăreşte ca un ecou fatal, şovăi o clipă, încruntă uşor din sprîncene şi rosti cu o voce liniştită:

— Ştiu.

— Ştii?

— Grimaud l-a întîlnit între Béthune şi Arras şi s-a întors în goană să mă prevină.

— Aşadar, Grimaud îl cunoaşte?

— Nu, dar a stat la căpătîiul unui om aflat pe patul de moarte care îl cunoştea.

— Călăul din Béthune! exclamă de Winter.

— Ştii? făcu Athos, mirat.

— Tocmai a plecat de la mine, răspunse de Winter. El mi-a spus totul. Ah, prietene, ce îngrozitoare scenă! De ce oare n-am sugrumat şi copilul atunci cînd i-am răpus mama?

Athos, ca toate firile nobile, nu împărtăşea celor din jur supărările sale; dimpotrivă, le zăvora întotdeauna în adîncul fiinţei sale, dînd în schimb celor din jur nădejde şi mîngîiere. Ai fi zis că durerile pe care le încerca se preschimbau în sufletul lui în bucurii pentru ceilalţi.

— Oare de ce ţi-e teamă? zise el, înfrînînd cu judecata-i limpede groaza instinctivă din prima clipă. Oare nu sîntem aici ca să ne apărăm? Acest tînăr a devenit oare un ucigaş de meserie, un asasin cu sînge rece? A fost în stare să-l omoare pe călăul din Béthune într-o pornire de mînie, dar acum şi-a potolit furia.

De Winter zîmbi cu tristeţe şi clătină din cap.

— Sîngele apă nu se face! zise el.

— Haida-de! mormăi Athos, încercînd să zîmbească şi el. A doua generaţie trebuie să fi pierdut din cruzime. De altfel, prietene, providenţa ne-a prevenit să fim gata de apărare. N-avem altceva de făcut decît să aşteptăm. Să aşteptăm deci. Dar vorbeşte-mi de dumneata, cum te rugam adineauri. Ce vînt te aduce la Paris?

— Unele treburi însemnate, pe care ai să le afli mai tîrziu. Dar ce-am auzit la maiestatea-sa regina Angliei? Se spune că domnul d'Artagnan e de partea lui Mazarin! Iartă-mi sinceritatea, prietene, nici nu-l urăsc, nici nu sînt împotriva cardinalului, şi părerile dumitale vor fi întotdeauna sfinte pentru mine: eşti cumva de partea acestui om?

— D'Artagnan poartă haină ostăşească, rosti Athos. E ostaş şi ascultă de cei aflaţi la cîrma ţării. D'Artagnan nu e bogat şi, ca să poată trăi, are nevoie de gradul lui de locotenent. Milionari ca dumneata întîlneşti rar în Franţa, milord.

— Vai! oftă de Winter. Azi sînt şi eu la fel de sărac, ba poate chiar mai sărac decît el. Dar să ne întoarcem la dumneata.

— Ei bine, vrei să afli dacă sînt de-al lui Mazarin? Nu, de o mie de ori nu. Iartă-mi şi dumneata sinceritatea, milord.

De Winter se ridică şi îl strînse în braţe.

— Mulţumesc, conte, spuse el. Îţi mulţumesc pentru această veste fericită. Mă vezi fericit şi întinerit. Ah, nu eşti de-ai lui Mazarin! Slavă Domnului! Şi, de altfel, nici nu puteai să fii. Încă ceva, iartă-mă: eşti liber?

— Ce înţelegi prin liber?

— Te întreb dacă nu eşti cumva căsătorit.

— Oh, cît despre asta, nu, surîse Athos.

— Te-ntreb pentru că tînărul atît de chipeş, de mîndru şi de zvelt...

— E un copil pe care îl cresc şi care nu-şi cunoaşte nici măcar tatăl.

— Prea bine: rămîi mereu acelaşi Athos, mare şi generos.

— Ei bine, milord, ce vrei să-mi ceri?

— Domnii Porthos şi Aramis mai sînt şi azi prietenii dumitale?

— Pune-l şi pe d'Artagnan la socoteală, milord. Vom rămîne întotdeauna patru prieteni devotaţi unul altuia, întocmai ca şi odinioară, dar cînd e vorba să-l slujeşti pe cardinal sau să lupţi împotrivă-i, să fii de partea lui Mazarin sau de partea Frondei, nu mai sîntem decît doi.

— Domul Aramis e alături de d'Artagnan? întrebă lordul de Winter.

— Nu, răspunse Athos. Aramis îmi face cinstea să împărtăşească părerile mele.

— Poţi să mă pui în legătură cu acest prieten atît de încîntător şi de spiritual?

— Fără îndoială, cînd vei dori.

— S-a schimbat oare?

— A devenit abate, atîta tot.

— Mă înspăimînţi. Din pricina asta trebuie să fi ajuns să renunţe la acţiuni îndrăzneţe.

— Dimpotrivă, zîmbi Athos. Niciodată n-a fost atît de muşchetar ca acum, de cînd e abate, şi vei regăsi în el un adevărat Galaor. Nu vrei să-l trimit pe Raoul să-l caute?

— Mulţumesc, conte, la ora asta s-ar putea să nu fie acasă. Dar, de vreme ce socoteşti că poţi să răspunzi de el...

— Ca de mine însumi.

— Poţi veni cu el mîine la zece dimineaţa la podul de la Luvru?

— Aha! zîmbi Athos. Ai un duel?

— Da, conte, şi e un duel frumos, un duel la care nădăjduiesc că vei lua şi dumneata parte.

— Unde vom merge, milord?

— La maiestatea-sa regina Angliei, care m-a însărcinat să vă prezint, conte.

— Maiestatea-sa mă cunoaşte?

— Te cunosc eu.

— Mister... – murmură Athos. Nu-i nimic, din moment ce dumneata ai cheia, nu cer să ştiu mai mult. Nu-mi acorzi cinstea să iei masa cu mine, milord?

— Mulţumesc, conte, spuse de Winter. Vizita acestui tînăr, îţi mărturisesc, mi-a tăiat pofta de mîncare şi o să-mi răpească şi somnul, cu siguranţă. Cu ce misiune a venit la Paris? N-a venit să mă întîlnească pe mine, fiindcă nu ştia că am plecat încoace. Tînărul acesta mă îngrozeşte, conte: presimt în el un viitor sîngeros.

— Ce face în Anglia?

— E unul dintre cei mai înfocaţi partizani ai lui Oliver Cromwell.

— Ce l-a făcut să se alăture acestei cauze? Mama şi tatăl lui erau catolici, nu-i aşa?

— Ura împotriva regelui.

— Împotriva regelui?

— Da. Regele l-a declarat bastard, i-a luat toată averea şi i-a interzis să poarte numele de Winter.

— Şi cum se numeşte acum?

— Mordaunt.

— Puritan şi travestit în călugăr, călătorind singur pe drumurile Franţei.

— În călugăr, spui?

— Da, nu ştiai?

— Nu ştiam decît ceea ce el însuşi mi-a spus.

— Numai aşa, şi printr-o întîmplare, Dumnezeu să mă ierte dacă hulesc, numai aşa a putut să asculte spovedania călăului din Béthune.

— Atunci ghicesc totul: a venit aici trimis de Cromwell.

— La cine?

— La Mazarin. Şi regina a avut dreptate, ne-au luat-o înainte: acum, totul e limpede pentru mine. Cu bine, conte, pe mîine!

— Afară-i noapte neagră, zise Athos, băgînd de seamă că pe de Winter îl frămîntă o nelinişte mai mare decît lăsa să se vadă. Şi poate că n-ai nici un valet cu dumneata.

— Îl am pe Tony, un băiat de ispravă, dar cam naiv.

— Hei, Olivain, Grimaud, Blaisois! Luaţi-vă muschetele şi chemaţi-l pe domnul viconte.

Blaisois era flăcăul acela voinic, pe jumătate valet, pe jumătate ţăran, pe care l-am zărit la castelul Bragelonne venind să anunţe că masa e gata şi căruia Athos îi dăduse numele provinciei sale natale.

La cinci minute după porunca lui Athos, Raoul intră pe uşă.

— Viconte, zise el. Vei însoţi pe milord pînă la hanul unde locuieşte şi nu vei lăsa pe nimeni să se apropie de dînsul.

— Eh, conte, făcu de Winter. Drept cine mă iei?

— Drept un străin care nu cunoaşte Parisul, rosti Athos, şi căruia vicontele o să-i arate drumul.

De Winter îi strînse mîna.

— Grimaud, spuse Athos. Tu mergi în frunte şi fii cu ochii-n patru. Fereşte-te de călugăr!

Grimaud tresări, apoi dădu din cap şi aşteptă plecarea, mîngîindu-şi cu o tăcere grăitoare patul muschetei.

— Pe mîine, conte, zise de Winter.

— Da, milord.

Grupul apucă înspre strada Saint-Louis. Olivain tremura ca varga la fiecare licărire de lumină îndoielnică; Blaisois se arăta destul de curajos, căci habar nu avea de existenţa unei primejdii; Tony se tot uita în dreapta şi în stînga, dar îi pierise graiul, ceea ce trebuie pus în seama faptului că nu ştia franţuzeşte. De Winter şi Raoul mergeau unul lîngă altul şi discutau împreună.

Grimaud, potrivit poruncii lui Athos, păşea în frunte, cu făclie într-o mînă şi cu muscheta în cealaltă. Ajuns în faţa hanului unde trăsese de Winter, bătu cu pumnul în poartă, cineva veni să deschidă şi atunci îl salută pe milord în tăcere.

La fel fu şi întoarcerea: ochii pătrunzători ai lui Grimaud nu zăriră nimic suspect, afară de o umbră pitulată în colţul străzii Guénégaud dinspre chei: i se păru că a văzut-o şi la ducere stînd acolo, la pîndă, în întuneric. Se îndreptă spre ea, dar mogîldeaţa se pierdu pe o ulicioară pe care Grimaud socoti că nu e bine să se afunde.

Îi povestiră lui Athos de reuşita expediţiei şi, cum era zece seara, fiecare se duse la culcare.

A doua zi dimineaţa, cînd deschise ochii, fu rîndul contelui să-l vadă pe Raoul la căpătîiul său. Tînărul, gata îmbrăcat, citea o nouă carte de-a domnului Chapelain.

— Te-ai şi sculat, Raoul? zise contele.

— Da, domnule, răspunse tînărul cu oarecare şovăială. Am dormit prost.

— Tu, Raoul?! Tu ai dormit prost? Te frămîntă ceva, ia spune? întrebă Athos.

— Domnule, veţi zice că mă grăbesc să vă părăsesc, cînd de-abia am sosit, dar...

— Prin urmare, eşti învoit numai pentru două zile, Raoul?

— Dimpotrivă, domnule, pentru zece, şi de aceea aş vrea să plec undeva, nu să mă reîntorc în tabără.

Athos surîse.

— Unde? zise el. Dacă nu e cumva secret, viconte. Acum eşti aproape bărbat, devreme ce ai primit botezul luptei, şi ţi-ai cîştigat dreptul să te duci oriunde vrei, fără să-mi mai spui.

— Asta niciodată, domnule, protestă Raoul. Atîta timp cît voi avea fericirea să fiţi ocrotitorul meu, nu voi socoti că am dreptul să ies din cuvîntul dumneavoastră, care mi-e atît de scump. Aş dori să petrec o zi la Blois. Mă priviţi într-un fel... o să rîdeţi de mine?

— Nu, dimpotrivă, zise Athos, înăbuşindu-şi un suspin. Nu rîd, viconte. Ţi-e dor de Blois, asta-i foarte firesc!

— Deci îmi îngăduiţi să plec! strigă Raoul plin de fericire.

— Desigur, Raoul.

— Şi nu păstraţi nici o umbră de supărare în fundul sufletului?

— Deloc. De ce m-ar supăra lucrurile care te bucură?

— Ah, domnule, sînteţi atît de bun! strigă tînărul şi făcu o mişcare ca pentru a se arunca de gîtul lui Athos, dar respectul îl opri.

Athos îi deschise braţele.

— Pot să plec chiar acum?

— Cînd vrei tu, Raoul.

Raoul se şi îndreptă spre uşă.

— Domnule, rosti el, întorcîndu-se, m-am gîndit că numai doamnei ducese de Chevreuse, atît de bună cu mine, îi datorez faptul că mă aflu în preajma Prinţului.

— Şi că ar trebui să-i mulţumeşti, nu-i aşa, Raoul?

— Aşa cred, domnule. Dar dumneavoastră hotărîţi.

— Abate-te pe la castelul Luynes, Raoul, şi întreabă dacă doamna ducesă poate să te primească. Îmi place să văd că nu uiţi de cerinţele bunei-cuviinţe. Vei lua cu tine pe Grimaud şi pe Olivain.

— Pe amîndoi, domnule? se miră Raoul.

Apoi salută şi ieşi din odaie.

Privindu-l cum închide uşa şi auzindu-l cum îi strigă cu glasul lui voios şi răsunător pe Grimaud şi pe Olivain, Athos oftă.

„M-a părăsit destul de repede, se gîndi el, clătinînd din cap. Dar se supune legilor firii. Aşa-i făcută natura, priveşte mereu înainte. Hotărît, o iubeşte pe copila aceea; oare pe mine mă va iubi mai puţin, dăruindu-şi inima altora?"

Şi Athos îşi mărturisi că nu se aştepta cîtuşi de puţin la o despărţire atît de grabnică. În schimb, Raoul era atît de fericit, încît orice umbră din sufletul contelui pieri la acest gînd.

La zece dimineaţa, totul era gata de plecare. Pe cînd Athos se uita cum Raoul încalecă, un valet veni să-l salute din partea doamnei de Chevreuse. Avea însărcinarea să spună contelui de La Fère că ducesa aflase de întoarcerea tînărului ei protejat, precum şi de felul cum s-a purtat în luptă, şi că ar fi fost foarte mulţumită să-l felicite.

— Spune-i doamnei ducese, răspunse Athos, că domnul viconte tocmai pornea spre castelul Luynes.

Apoi, după ce îi mai dădu cîteva îndrumări lui Grimaud, făcu semn cu mîna lui Raoul că poate să plece.

De fapt, cugetînd mai adînc, Athos îşi zise că nu era rău deloc ca Raoul să se afle în aceste clipe departe de Paris.

XLIV

ÎNCĂ O REGINĂ CARE CERE AJUTOR

Athos îi dădu de ştire lui Aramis încă de dimineaţă, printr-o scrisoare încredinţată lui Blaisois, singurul servitor care îi mai rămăsese. Blaisois îl găsi pe Bazin îmbrăcîndu-şi anteriul de paracliser: în ziua aceea era de serviciu la Notre-Dame.

Athos îl sfătuise să încerce să vorbească chiar cu Aramis. Blaisos, un flăcău pe cît de voinic, pe atît de naiv, care nu ieşea în ruptul capului din cuvîntul stăpînului său, întrebă de abatele d'Herblay şi, în ciuda asigurărilor lui Bazin că stăpînul nu e acasă, stărui atîta să dea ochi cu dînsul, încît Bazin se supără foc. Deşi vedea că Bazin poartă haina unui slujitor al bisericii, Blaisois se sinchisi prea puţin de spusele lui şi vru să treacă peste el, socotind că are de-a face cu un om dăruit cu toate virtuţile acestei haine, adică răbdare şi dragoste creştinească.

Dar Bazin, care se dovedea tot valet de muşchetar atunci cînd i se urca sîngele la cap, puse mîna pe coada măturii şi se porni să-l burduşească, strigîndu-i:

— Ai insultat biserica, prietene, ai insultat biserica!

În clipa aceea, auzind zarva asta neobişnuită, Aramis crăpă prevăzător uşa odăii de culcare.

Bazin propti respectuos coada măturii în pămînt, cum văzuse că face elveţianul cu halebarda lui la Notre-Dame, iar Blaisois, aruncînd cerberului o privire mustrătoare, scoase scrisoarea din buzunar şi i-o întinse lui Aramis.

— Din partea contelui de La Fère? întrebă Aramis. Bine.

Şi intră în odaie fără să întrebe măcar de pricina zarvei de adineauri.

Blaisois se întoarse amărît la hanul „Grand-Roi-Charlemagne". Athos îi ceru să spună ce a făcut şi Blaisois îi povesti toată păţania.

— Nătărăule! zise Athos, rîzînd. N-ai spus că vii din partea mea?

— Nu, domnule.

— Şi ce-a făcut Bazin cînd a aflat că vii din partea mea?

— Ah, domnule, mi-a cerut iertare în fel şi chip şi m-a silit să dau pe gît două pahare dintr-un vin muscat pe cinste, în care m-a pus să înmoi trei-patru biscuiţi straşnici; dar e totuna, te altoieşte ca un drac. Un paracliser! Nu i-ar fi ruşine!

„Bun, cugetă Athos în sinea lui. De vreme ce Aramis a primit scrisoarea mea, înseamnă că va veni, orice-ar fi."

La ora zece, cu punctualitatea-i obişnuită, Athos se afla pe podul de la Luvru. Acolo se întîlni cu lordul de Winter, care tocmai sosea.

Aşteptară împreună aproape zece minute. Milord de Winter începea să se teamă că Aramis nu va veni.

— Răbdare, zise Athos, privind în direcţia străzii Bac. Răbdare. Iată un abate care a miruit pe unul şi salută o femeie: trebuie să fie Aramis.

Într-adevăr, el era: un tinerel, un gură-cască îi stătea în cale, ba încă îl mai şi stropise cu noroi şi, dintr-un pumn, Aramis îl trimisese la vreo zece paşi. Tocmai atunci trecea pe acolo una dintre credincioasele sale şi, cum era tînără şi frumoasă, o salutase cu cel mai fermecător surîs.

După o clipă, Aramis era lîngă ei.

Urmară, se înţelege, îmbrăţişări pline de căldură între Aramis şi lordul de Winter.

— Încotro? întrebă Aramis. La dracu, nu cumva mergem să ne batem? N-am spada la mine în dimineaţa asta, aşa că trebuie să trec iar pe acasă, să-mi iau una.

— Nu-i nevoie, zise de Winter. Mergem să facem o vizită maiestăţii-sale regina Angliei.

— Foarte bine, glăsui Aramis. Şi ce scop are vizita asta? continuă el, aplecîndu-se la urechea lui Athos.

— Pe cinstea mea, habar n-am. Poate vrea să ne ceară vreo mărturie, mai ştii?

— N-o fi la mijloc povestea aia blestemată? mormăi Aramis. În cazul ăsta, nu mă prea trage inima să merg, fiindcă am să înghit vreo mustrare. Şi, de cînd mustru eu pe alţii, nu-mi mai place să fiu mustrat.

— Dacă ar fi aşa, zise Athos, n-am fi conduşi la maiestatea-sa de către lordul de Winter, căci ar avea şi el partea lui: era de-ai noştri.

— Da, adevărat. Atunci haidem!

Ajunşi la Luvru, lordul de Winter intră cei dintîi: de altfel un singur paznic veghea la poartă. La lumina zilei, Athos, Aramis şi englezul însuşi putură să-şi dea seama de groaznica sărăcie a locuinţei pe care o milă zgîrcită o hărăzise nefericitei regine. Săli mari, despuiate de orice mobilă, ziduri coşcovite, ici-colo cu vechi ciubuce de aur, care rezistaseră paraginei, ferestre fără geamuri şi care nu se mai puteau închide; nici covoare, nici ostaşi de strajă, nici valeţi: iată ce-l izbi din capul locului pe Athos, care-şi împunse în tăcere tovarăşul cu cotul, arătîndu-i din ochi mizeria din jur.

— Mazarin stă mult mai bine, zise Aramis.

— Mazarin e aproape rege, observă Athos. Iar doamna Henriette aproape că nu mai e regină.

— Dacă te sileşti să fii spiritual, Athos, cred într-adevăr că-l întreci pe bietul domn Voiture, mormăi Aramis.

Athos surîse.

Regina părea că aşteaptă cu nerăbdare, căci, la cel dintîi zgomot pe care îl auzi în încăperea din faţa odăii ei, ieşi ea însăşi în prag spre a întîmpina pe aceşti prieteni de zile grele.

— Intraţi şi fiţi bineveniţi, domnilor, zise ea.

Gentilomii păşiră în odaie şi, la început, rămaseră în picioare; dar la un semn al reginei, care îi poftea să se aşeze, Athos dădu pilda supunerii. Era grav şi liniştit; în schimb, Aramis fierbea de furie: o asemenea strîmtoare îl scotea din fire şi ochii lui cercetau fiece nouă mărturie a cumplitei sărăcii din prejmă.

— Priveşti la luxul meu? vorbi doamna Henriette, uitîndu-se cu tristeţe în jur.

— Doamnă, rosti Aramis, cer iertare maiestăţii-voastre, dar n-aş fi în stare să-mi ascund revolta de a vedea pe fiica lui Henric al IV-lea tratată astfel la curtea Franţei.

— Domnul nu este cavaler? se adresă regina lordului de Winter.

— Domnul este abatele d'Herblay, răspunse lordul.

Aramis roşi.

— Doamnă, zise el, sînt abate, e adevărat, dar împotriva voinţei mele. Niciodată n-am simţit chemarea de a deveni slujitor al bisericii; sutana mea se ţine doar într-un singur nasture şi sînt gata oricînd să redevin muşchetar. Azi-dimineaţă, neştiind că voi avea cinstea să mă înfăţişez maiestăţii-voastre, am îmbrăcat haina de abate, dar nu sînt cu nimic mai puţin omul în care maiestatea-voastră va găsi cel mai devotat slujitor, orice va voi să-mi poruncească.

— Domnul cavaler d'Herblay, interveni de Winter, e unul dintre acei viteji muşchetari ai regelui Ludovic al XIII-lea, de care v-am vorbit, doamnă... Domnul, continuă el, întorcîndu-se spre Athos, e nobilul conte de La Fère, a cărui mare faimă e-atît de binecunoscută maiestăţii-voastre.

— Domnilor, spuse regina. Acum cîţiva ani aveam în jurul meu gentilomi, comori, armate: la un semn al meu, totul era gata să mă slujească. Astăzi, uitaţi-vă în jur! Veţi fi surprinşi, fără îndoială. Pentru a duce la îndeplinire un plan menit să-mi salveze viaţa nu-l am decît pe lordul de Winter, un prieten de douăzeci de ani, şi pe dumneavoastră, domnilor, pe care vă văd pentru prima dată şi pe care vă cunosc doar ca pe nişte compatrioţi ai mei.

— E de ajuns, doamnă, rosti Athos, cu o plecăciune adîncă. Dacă viaţa a trei oameni poate să o răscumpere pe a voastră.

— Va mulţumesc, domnilor. Dar ascultaţi-mă, continuă ea: eu nu sînt numai cea mai nefericită regină, ci şi cea mai nenorocită mamă, cea mai deznădăjduită soţie: copiii mei, cel puţin doi dintre ei, ducele de York şi prinţesa Charlotte, se află departe de mine, expuşi la loviturile ambiţioşilor şi duşmanilor; regele, soţul meu, duce în Anglia povara unei existenţe atît de dureroase, încît e puţin spus mărturisindu-vă că îşi caută şi îşi doreşte moartea. Iată scrisoarea pe care mi-a trimis-o prin milord de Winter. Citiţi-o.

Athos şi Aramis murmurară o scuză.

— Citiţi-o, stărui regina.

Athos citi cu glas tare scrisoarea pe care o cunoaştem şi în care regele Carol întreba dacă i s-ar acorda ospitalitate în Franţa.

— Ei bine? întrebă Athos cînd isprăvi de citit.

— Ei bine, rosti regina, Mazarin a refuzat.

Cei doi prieteni schimbară o privire plină de dispreţ.

— Şi acum, doamnă, ce e de făcut? întrebă Athos.

— Simţiţi măcar un dram de compasiune faţă de atîta nenorocire? vorbi regina, adînc tulburată.

— Am avut cinstea să întreb pe maiestatea-voastră ce anume doreşte să facem, domnul d'Herblay şi cu mine, spre a-i fi de folos. Sîntem gata.

— Ah, domnule, eşti într-adevăr un suflet nobil! exclamă regina într-o pornire de recunoştinţă, în timp ce lordul de Winter o privea cu aerul că vrea să-i spună: „Nu v-am încredinţat oare că răspund de ei?"

— Dar dumneavoastră, domnule? se adresă regina lui Aramis.

— Eu, doamnă, răspunse acesta, pretutindeni unde merge domnul conte, fie chiar şi la moarte, îl urmez fără să cer vreo desluşire. Dar cînd e vorba să slujesc pe maiestatea-voastră, adăugă Aramis, privind-o pe regină cu tot farmecul tinereţii sale, atunci o iau înainte domnului conte.

— Ei bine, domnilor, spuse regina, de vreme ce aşa stau lucrurile, de vreme ce sînteţi dornici sa vă puneţi în slujba unei biete prinţese pe care lumea întreagă o părăseşte, iată ce trebuie să faceţi pentru mine. Regele se află singur cu cîţiva gentilomi pe care se teme în fiece zi să nu-i piardă, în mijlocul scoţienilor în care nu se încrede, deşi el însuşi e scoţian. Din clipa cînd lordul de Winter l-a părăsit, nu mai trăiesc, domnii mei. Ei bine, poate cer prea mult, fiindcă nu am nici un drept să cer. Plecaţi în Anglia, găsiţi-l pe rege, fiţi prietenii lui, însoţiţi-l în luptă, în casa unde locuieşte şi unde în fiece zi îl pîndesc urzeli mai numeroase şi mai viclene decît toate primejdiile războiului; în schimbul acestui sacrificiu pe care îl faceţi pentru mine, domnilor, vă făgăduiesc nu să vă răsplătesc, asta poate v-ar răni, ci să vă iubesc ca o soră şi să vă am în inima mea înaintea oricui, afară de soţul şi de copiii mei, o jur în faţa lui Dumnezeu!

Şi regina ridică ochii încet şi solemn spre cer.

— Doamnă, zise Athos, cînd trebuie să plecăm?

— Aşadar, vă învoiţi? exclamă regina cu bucurie.

— Da, doamnă. Numai că maiestatea-voastră merge prea departe, cred, făgăduind să ne copleşească cu o prietenie cu mult mai presus de meritele noastre. Îl slujim pe Dumnezeu, doamnă, slujind un prinţ atît de nefericit şi o regina atît de virtuoasă. Vă sîntem devotaţi cu trup şi suflet, doamnă.

— Ah, domnilor, spuse regina, mişcată pînă la lacrimi. Iată cea dintîi clipă de bucurie şi nădejde pe care o trăiesc de cinci ani încoace. Da, îi slujiţi pe Dumnezeu, şi cum puterea mea e prea mărginită pentru a răsplăti un asemenea sacrificiu, el vă va răsplăti, el care-mi citeşte-n inimă toată recunoştinţa faţă de el şi faţă de dumneavoastră. Salvaţi-mi soţul, salvaţi-l pe rege! Şi deşi nu vă gîndiţi la răsplata ce vi se cuvine pe pămînt pentru această faptă plină de vrednicie, lăsaţi-mi speranţa că vă voi revedea pentru a vă mulţumi eu însumi. Eu rămîn aici, aşteptînd. Aveţi să-mi spuneţi ceva? Din această clipă am devenit prietena dumneavoastră şi, întrucît înţelegeţi să mă slujiţi, sînt datoare să vă răspund la fel.

— Doamnă, zise Athos, nu am nimic să cer maiestăţii-voastre, decît să se roage pentru noi.

— Eu, spuse Aramis, sînt singur pe lume şi nu rîvnesc decît să slujesc pe maiestatea-voastră.

Regina le întinse mîna şi ei o sărutară. Apoi îi şopti lui de Winter:

— Dacă îţi lipsesc banii, milord, nu şovăi o clipă, sfărîmă bijuteriile ce ţi-am dat, scoate diamantele şi vinde-le: vei lua pe ele între cincizeci şi şaizeci de mii de livre. Cheltuieşte tot la nevoie, dar aceşti gentilomi să fie trataţi aşa cum merită, adică regeşte.

Regina pregătise două scrisori: una era scrisă de ea, cealaltă de prinţesa Henriette, fiica ei. Amîndouă erau adresate regelui Carol. Înmînă una lui Athos şi una lui Aramis, pentru ca, dacă întîmplarea i-ar fi despărţit, să poată fi recunoscuţi de rege. După aceea plecară toţi trei.

Jos, în capul scării, de Winter se opri.

— Acum să ne despărţim, domnilor, zise el. Nu cumva să trezim vreo bănuială. Diseară, la nouă, ne întîlnim la poarta Saint-Denis. Vom călători cu caii mei, atît cît ne vor duce, apoi vom lua diligenţa. Vă mulţumesc încă o dată, scumpi prieteni, vă mulţumesc în numele meu, în numele reginei.

Cei trei gentilomi îşi strînseră mîinile. Lordul de Winter apucă pe strada Saint-Honoré, Athos şi Aramis rămaseră împreună.

— Ei bine, spuse Aramis, după ce se văzură singuri. Ce zici de povestea asta, dragul meu conte?

— Încurcată, tare încurcată, mormăi Athos.

— Dar ai primit totul cu însufleţire, nu?

— Aşa cum voi face întotdeauna cînd e vorba de apărarea unui mare principiu, dragul meu d'Herblay. Regii nu pot fi puternici decît prin nobilime, iar nobilimea nu poate fi puternică decît prin regi. Să sprijinim deci monarhiile, fiindcă astfel ne sprijinim pe noi înşine.

— Mergem acolo ca să fim ucişi, zise Aramis. Nu pot să-i sufăr pe englezi, sînt grosolani ca toţi băutorii de bere.

— Era oare mai bine să rămînem aici şi să facem o plimbare la Bastilia, ori la fortăreaţă Vincennes din pricină că am înlesnit evadarea domnului de Beaufort? vorbi Athos. Ah, pe cinstea mea, Aramis, crede-mă, nu trebuie să avem nici cea mai mică părere de rău. Aşa ne punem la adăpost de primejdia temniţei şi ne purtăm totodată ca nişte eroi – alegerea e lesne de făcut.

— Ai dreptate. Însă în toate, dragul meu, trebuie să te întorci la o aceeaşi primă întrebare, prostească, ştiu, dar şi foarte necesară: Ai bani?

— Am ceva, cam vreo sută de pistoli, pe care arendaşul meu mi i-a trimis în ajunul plecării de la Bragelonne; dar trebuie să las cam jumătate lui Raoul: un tînăr gentilom se cade să trăiască aşa cum se cuvine. Într-un cuvînt, n-am decît vreo cincizeci de pistoli. Dar tu?

— Eu sînt sigur că, întorcîndu-mi pe dos toate buzunarele şi răscolind prin toate sertarele, nu găsesc mai mult de zece ludovici. Din fericire, lordul de Winter e bogat.

— Lordul de Winter e deocamdată sărac lipit, fiindcă Cromwell s-a făcut stăpîn pe averea lui.

— Uite unde-ar fi bun baronul Porthos! zise Aramis.

— Uite unde-mi pare rău după d'Artagnan! zise Athos.

— Ce pungă plină!

— Ce spadă mîndră!

— Să-i atragem de partea noastră.

— Nu-i taina noastră, Aramis. Crede-mă, zău, să nu mai amestecăm pe nimeni în povestea asta. Şi-apoi, făcînd un asemenea lucru, ar părea că ne îndoim de noi înşine. Să ţinem părerea asta de rău în sinea noastră şi să nu mai pomenim de ea.

— Ai dreptate. Ce faci pînă diseară? Eu sînt nevoit să amîn două lucruri.

— Sînt lucruri care suferă amînare?

— N-am încotro!

— Despre ce-i vorba?

— Mai întîi a lovitură de spadă vicarului, pe care l-am întîlnit ieri seară la doamna de Rambouillet. Mi-a parut cam pornit şi-a avut o purtare ciudată faţă de mine.

— Haida-de! O ceartă între popi! Un duel între aliaţi!

— Ce vrei, dragul meu! E spadasin ca şi mine; umblă după fuste ca şi mine. Sutana îl cam apasă şi cred că şi mie mi s-a făcut lehamite de ea, ba cîteodată mi se năzare că el e Aramis şi eu sînt vicarul, într-atît ne asemănăm unul cu celălalt. Un fel de frate geamăn, care mă plictiseşte şi mă supără. De altfel, e un încurcă-lume din pricina căruia tabăra noastră va pierde partida. Sînt convins că, dacă i-aş da una, cum am făcut azi-dimineaţă cu mititelul ăla care m-a stropit cu noroi, s-ar schimba faţa lucrurilor.

— Iar eu, dragul meu Aramis, răspunse cu linişte Athos, sînt convins că asta n-ar schimba decît faţa domnului de Retz. Aşa că să lăsăm lucrurile cum sînt, zău; de altfel, nu mai dispuneţi de voi înşivă nici unul, nici celălalt: tu eşti omul reginei Angliei, el omul Frondei. Prin urmare, dacă şi al doilea lucru pe care-ţi pare rău că nu-l duci la îndeplinire se dovedeşte tot atît de important ca primul...

— Oh! E ceva foarte important.

— Atunci fă-l numaidecît.

— Din nenorocire, nu pot să-l fac cînd vreau. Numai seara, seara foarte tîrziu.

— Înţeleg, surîse Athos. La miezul nopţii.

— Cam aşa ceva.

— Ce vrei, dragul meu, astea-s lucruri lesne de amînat, şi-l vei amîna mai ales că la întoarcere, vei avea o asemenea scuză...

— Da, dacă mă mai întorc.

— Dacă e să nu te mai întorci, ce-ţi mai pasă? Fii om de înţeles. Haide, Aramis, nu mai ai douăzeci de ani, dragul meu prieten.

— Spre marea mea părere de rău, la naiba! Ah, de i-aş avea!

— Da, zise Athos, cred că te-ai ţine numai de nebunii! Acum să ne despărţim: eu am una sau două vizite de făcut şi trebuie să scriu şi o scrisoare. Vino să mă iei pe la opt, ori, mai degrabă, nu vrei să mîncăm împreună la şapte?

— Prea bine, încuviinţă Aramis. Eu, unul, am douăzeci de vizite de făcut şi tot atîtea scrisori de scris.

Şi cu aceste cuvinte se despărţiră. Athos se duse în vizită la doamna de Vendôme, lăsă vorbă la doamna Chevreuse că a trecut pe acolo şi scrise următoarea scrisoare lui d'Artagnan:

„Dragă prietene, plec împreună cu Aramis într-o chestiune de mare însemnătate. Aş fi dorit să-mi iau rămas bun de la tine dar nu am timp. Nu uita că-ţi scriu ca să-ţi spun încă o date cîtă dragoste îţi port. Raoul s-a dus la Blois şi nu mai ştie de plecarea mea. Veghează asupra lui în lipsa mea cît poţi mai bine şi, dacă se întîmplă să nu mai ai veşti de la mine de azi în trei luni, spune-i să deschidă pachetul pecetluit pe care stă scris numele lui şi pe care îl va găsi la Blois, în caseta mea de bronz, a cărei cheie ţi-o trimit.

Îmbrăţişează-l pe Porthos din partea lui Aramis şi a mea. Pe curînd, sau poate rămîi cu bine pentru totdeauna. "

Şi trimise scrisoarea prin Blaisois.

La ora hotărîtă, Aramis sosi: purta uniforma de cavaler, iar la şold îi atîrna acea veche spadă pe care o trăsese din teacă atît de des şi era gata mai mult ca oricînd să o tragă şi acum.

— Tii! făcu el. Greşim fără îndoială, dacă plecăm aşa, fără să lăsăm măcar un cuvinţel de rămas bun lui Porthos şi lui d'Artagnan.

— Am avut eu grijă, prietene, îi mărturisi Athos. I-am îmbrăţişat din partea amîndorura.

— Eşti un om minunat, dragul meu conte, zise Aramis. La toate te gîndeşti.

— Ei bine, te-ai hotărît în privinţa călătoriei?

— Pe deplin. Şi acum, cînd am chibzuit lucrurile, sînt foarte mulţumit să părăsesc Parisul în clipa de faţă.

— Şi eu la fel, mărturisi Athos. Îmi pare rău numai că nu l-am îmbrăţişat pe d'Artagnan; dar e atît de ager, diavolul, încît ne-ar fi ghicit planurile.

Chiar la sfîrşitul mesei se ivi Blaisois:

— Domnule, iată răspunsul domnului d'Artagnan.

— Ţi-am spus eu să aştepţi un răspuns, nătărăule? se supără Athos.

— Păi am plecat fără să aştept, dar m-a chemat înapoi şi mi-a dat asta.

Şi scoase la iveală o pungă răsunătoare şi pîntecoasă.

Athos o desfăcu şi începu prin a scoate dinăuntru un bileţel pe care stăteau scrise următoarele:

„Iubite conte,

Cînd pleci într-o călătorie şi, mai ales, pentru trei luni, n-ai niciodată bani destui. Mi-aduc aminte de zilele noastre de lipsă şi-ţi trimit jumătate din ce am: sînt bani pe care am izbutit să-i storc de la Mazarin. Te implor să nu le dai o prea greşită întrebuinţare.

Cît despre povestea că n-am să te mai revăd, nu cred nici un cuvînt: cine are inima şi spada dumitale învinge orice piedică.

Aşadar, pe curînd, şi nicidecum «cu bine pentru totdeauna».

Se înţelege fără să mai spun că, din ziua cînd l-am văzut, Raoul mi-e drag ca şi copilul meu. Dar, crede-mă, mă rog din suflet lui Dumnezeu să nu ajung să-i fiu tată, deşi m-aş mîndri cu un fiu ca el.

Al tău, D'ARTAGNAN

P. S. Fireşte că cei cincizeci de ludovici pe care ţi-i trimit sînt ai tăi cum sînt şi ai lui Aramis, ai lui Aramis cum sînt şi ai tăi "

Athos surîse şi o lacrimă înroura ochii săi frumoşi. D'Artagnan, pentru care avusese întotdeauna o dragoste plină de duioşie, îl iubea deci şi acum, oricît era el de partea lui Mazarin.

— Uite, pe cinstea mea, cincizeci de ludovici, zise Aramis, răsturnînd punga pe masă. Tot bani cu chipul regelui Ludovic al XIII-lea. Spune ce ai de gînd cu banii aceştia, conte, îi păstrezi sau îi trimiţi înapoi?

— Îi păstrez, Aramis, şi chiar dacă n-aş avea nevoie, tot i-aş păstra. Ceea ce ţi se oferă din toată inima, trebuie să primeşti din toată inima. Ia tu douăzeci şi cinci şi dă-mi-i mie pe ceilalţi douăzeci şi cinci.

— Slavă Domnului, sînt fericit să văd că eşti de partea mea. Ei, acum plecăm?

— Cînd vrei. Dar tu n-ai un valet?

— Nu, nătîngului de Bazin i-a trăznit să se facă paracliser, precum ştii, şi nu poate să plece de la Notre-Dame.

— Bine, atunci îl iei pe Blaisois, cu care n-aş şti ce să fac, fiindcă eu îl am pe Grimaud.

— Bucuros, se învoi Aramis.

În clipa aceea, Grimaud se ivi în prag.

— Gata, vesti el cu zgîrcenia-i obişnuită la vorbă.

— Să plecăm, zise Athos.

Într-adevăr, caii aşteptau înşeuaţi. Cei doi valeţi încălecară şi ei. În colţul străzii îl întîlniră pe Bazin, care alerga să-şi dea sufletul.

— Oh, slavă Domnului că ajung la timp! strigă Bazin.

— Ce e?

— Domnul Porthos tocmai a plecat de la noi, lăsînd asta pentru dumneavoastră. Zicea că e ceva grabnic şi că trebuie să vă ajungă în mînă înainte să porniţi la drum.

— Bun! făcu Aramis, luînd punga pe care i-o întindea Bazin. Ce-i asta?

— Staţi, domnule abate, e o scrisoare.

— Te-am prevenit că dacă îmi spui altfel decît cavaler, îţi frîng oasele. Să vedem scrisoarea.

— Păi cum o s-o citeşti? întrebă Athos. E întuneric beznă.

— O clipă, zise Bazin.

Scapără îndată amnarul şi aprinse o lumînare încolăcită pe care o folosea la sfeşnicele lui. La lumina acestei lumînări Aramis citi:

„Dragul meu d'Herblay,

Aflu prin d'Artagnan, care mă îmbrăţişează din partea ta şi a contelui de La Fère, că plecaţi într-o călătorie de două-trei luni .Cum ştiu că nu-ţi place să ceri de la prieteni, îţi ofer eu însumi: ai aici două sute de pistoli cu care poţi face tot ce pofteşti şi pe care mi-i vei înapoia atunci cînd se va ivi prilejul. Nu te teme ca asta mă strîmtorează: dacă am nevoie de bani, o să cer să-mi trimită de la unul din castelele mele. Numai la Bracieux am douăzeci de mii de livre în aur. Nu-ţi trimit mai mult de teamă că n-ai primi o sumă mai mare.

Mă adresez ţie, întrucît contele de La Fère, după cum ştii, îmi impune şi azi, chiar fără voia mea, deşi îl iubesc din toata inima: fireşte însă că ceea ce îţi trimit ţie îi trimit deopotrivă şi lui.

Sînt, cum nu te îndoieşti, nădăjduiesc, al tau devotat.

DU VALLON DE BRACIEUX DE PIERREFONDS."

— Ei bine, ce zici de asta?! exclamă Aramis.

— Spun, dragul meu d'Herblay că e aproape un sacrilegiu să pui la îndoială providenţa, atunci cînd ai asemenea prieteni.

— Adică?

— Adică împărţim pistolii lui Porthos, aşa cum am împărţit ludovicii lui d'Artagnan.

Împărţirea odată făcută la lumina lumînării lui Bazin, cei doi prieteni porniră din nou la drum.

Dupa un sfert de ceas, erau la poarta Saint-Denis, unde îi aştepta de Winter.

PARTEA A DOUA

I

UNDE SE DOVEDEŞTE CĂ PRIMA PORNIRE E ÎNTOTDEAUNA CEA MAI BUNĂ

Cei trei gentilomi apucară drumul Picardiei, drum care le era atît de cunoscut şi care reînvia în mintea lui Athos şi Aramis unele dintre cele mai frumoase amintiri din tinereţe.

— Dacă Mousqueton ar fi cu noi, zise Athos, ajungînd în locul unde avuseseră de furcă odinioară cu pavagiii, ce-ar mai fi tremurat! Ţi-aduci aminte, Aramis? Aici l-a nimerit glonţul ăla rămas de pomină.

— Pe legea mea! Eu, unul, i-aş îngădui să tremure, mărturisi Aramis. Parcă şi azi mă ia cu frig cînd mi-aduc aminte. Uite, dincolo de copacul ăsta e un locşor unde am crezut că, gata, m-am dus pe copcă!

Îşi urmară calea. Curînd veni rîndul lui Grimaud să-şi adune amintirile. Ajungînd în faţa hanului unde stăpînul său şi cu el făcuseră o petrecere straşnică, se apropie de Athos şi, arătînd spre o ferestruică a pivniţei, spuse:

— Cîrnaţi!

Athos izbucni în rîs, şi această năzbîtie din tinereţe i se păru şi acum plină de tot atîta haz, ca şi cînd i s-ar fi povestit o ispravă de-a altuia.

În cele din urmă, după două zile şi o noapte de drum, spre seară, pe o vreme minunată, sosiră la Boulogne, oraş aproape pustiu pe atunci, clădit în întregime pe o înălţime; ceea ce se numeşte oraşul-de-jos nu exista. Boulogne era o poziţie fără de pereche.

Ajunseră la porţile oraşului.

— Domnilor, spuse de Winter, să facem şi aici cum am făcut la Paris; să ne despărţim, ca să nu batem la ochi. Ştiu un han unde nu trage prea multă lume, iar hangiul e omul meu credincios. Mă reped pînă acolo, socotind că mă aşteaptă ceva scrisori, iar dumneavoastră trageţi la hanul cel mai bun din oraş, la „Spada Marelui Henric", de pildă. Odihniţi-vă şi peste două ceasuri să fiţi la dig. Barca noastră trebuie să ne aştepte acolo.

Zis şi făcut. Lordul de Winter îşi urmă calea în lungul bulevardelor mărginaşe, spre a intra în oraş pe o altă poartă, în care timp cei doi prieteni intrară pe poarta în faţa căreia se aflau şi, după vreo două sute de paşi, găsiră hanul pomenit.

Lăsară caii să se odihnească, fără să le scoată şeile. Valeţii se aşezară să mănînce, întrucît se făcuse tîrziu, iar stăpînii nerăbdători să se îmbarce, le dădură întîlnire la dig, poruncindu-le să nu schimbe nici o vorbă cu nimeni, orice ar fi. Se înţelege că această poruncă îl privea numai pe Blaisois. Pentru Grimaud devenise de prisos de o veşnicie.

Athos şi Aramis coborîră spre port.

Prin veşmintele lor pline de praf, prin nu ştiu ce aer lipsit de stinghereală, care te face oricînd să recunoşti pe omul deprins cu drumul, cei doi prieteni atraseră atenţia cîtorva trecători.

Mai cu seamă văzură pe unul asupra căruia ivirea lor făcu oarecare impresie. Omul acesta, pe care îl observaseră ei mai întîi, din aceeaşi pricină ce-i făcuse remarcaţi la rîndul lor de către alţii, se plimba mîhnit încoace şi încolo pe dig. De îndată ce-i zări, îi privi şi el cu stăruinţă şi părea că arde de nerăbdare să le vorbească.

Era tînăr şi palid. Avea ochii de un albastru atît de spălăcit, încît, după culorile ce se oglindeau în ei, păreau gata să se învăpăieze ca ochii unui tigru. Umbletul lui, în ciuda încetinelii şi a şovăielii cu care se răsucea pe călcîie, era băţos şi îndrăzneţ. Îmbrăcat în negru, purta cu destulă eleganţă o spadă lungă la cingătoare.

Ajunşi pe dig, Athos şi Aramis se opriră să se uite la o barcă legată de un bulumac şi gata să o pornească în larg.

— E barca noastră, fără îndoială, zise Athos.

— Da, răspunse Aramis. Şi colo e corabia care se pregăteşte să ridice ancora ca să ne ducă la destinaţie. Acum, numai de Winter să nu zăbovească, continuă el. Nu-i prea plăcut să stai aici: nu trece măcar o singură femeie.

— Tăcere! făcu Athos. Trage cu urechea.

Într-adevăr, tînărul care, în timp ce amîndoi prietenii cercetau barca, trecuse de vreo două-trei ori pe lîngă ei, se opri în loc auzind numele de Winter. Dar cum nu i se citi nici o tulburare pe chip, putea tot atît de bine să se fi oprit din întîmplare.

— Domnilor, vorbi tînărul, salutîndu-i cu multă eleganţă şi politeţe. Iertaţi-mi curiozitatea, dar văd că veniţi de la Paris, ori cel puţin sînteţi străini de Boulogne.

— Da, venim de la Paris, domnule, răspunse Athos, la fel de curtenitor. Cu ce vă putem fi de folos?

— Domnule, urmă tînărul. Sînteţi atît de bun să-mi spuneţi: e-adevărat că domnul cardinal Mazarin n-ar mai fi ministru?

— Iată o întrebare ciudată, rosti Aramis.

— E şi nu e ministru, răspunse Athos. Adică jumătate de Franţă îl alungă, dar, prin intrigi şi făgăduieli, izbuteşte să se menţină mulţumită celeilalte jumătăţi: asta poate să mai dureze multă vreme, după cum vedeţi.

— În sfîrşit, domnule, întrebă străinul, n-a fost nici pus pe fugă, nici aruncat în temniţă?

— Nu, domnule, cel puţin deocamdată.

— Vă mulţumesc pentru bunăvoinţă, domnilor, zise tînărul depărtîndu-se.

— Ce zici de întrebăreţul ăsta? mormăi Aramis.

— Zic că e un provincial care se plictiseşte, ori vreun spion care iscodeşte.

— Şi i-ai răspuns aşa?

— Nimic nu mă îndreptăţea să-i răspund altfel. A fost politicos cu mine, m-am purtat la fel.

— Totuşi, dacă e vreun spion...

— De ce-ar fi în stare un spion? Nu mai sîntem pe vremea cardinalului Richelieu, care, pentru o simplă bănuială, poruncea să se închidă porturile.

— Lasă asta, ai greşit că i-ai răspuns aşa cum i-ai răspuns, zise Aramis, urmărind cu privirea pe tînărul care tocmai dispărea după nişte coline de nisip.

— Iar tu uiţi ca ai fost şi mai neprevăzător, pomenind numele lordului de Winter, i-o întoarse Athos. Uiţi ca la auzul acestui nume tînărul s-a oprit în loc?

— Un temei în plus ca, atunci cînd ţi-a vorbit, să-l pofteşti să-şi vadă de drum.

— O ceartă, zise Athos.

— Şi de cînd ţi-e teamă de o ceartă?

— Mă tem de ceartă întotdeauna cînd sînt aşteptat undeva şi m-ar putea împiedica să ajung la vreme. De altfel, vrei să-ţi mărturisesc ceva? Sînt şi eu tare curios să-l văd pe tînărul ăsta mai de aproape.

— De ce?

— O să rîzi de mine, Aramis, ai să spui că repet mereu acelaşi lucru şi că sînt cel mai fricos dintre fricoşi cu năzărelile mele.

— Ei, dă-i înainte.

— Cu cine găseşti că seamănă omul ăsta?

— Ca urîţenie sau frumuseţe? rîse Aramis.

— Ca urîţenie, şi-atît cît poate semăna un bărbat cu o femeie.

— Eh, la naiba, mă sileşti să mă gîndesc! făcu Aramis. Nu, hotărît, nu ţi se năzare nimic, iubite prietene, şi acum, cînd stau să cuget, găsesc că ai dreptate, da, zău aşa: gura asta fină, cu buzele subţiri, ochii ăştia care ascultă parcă numai de poruncile minţii şi niciodată de cele ale inimii. Un oarecare bastard, zămislit de milady.

— Ai poftă de glumă, Aramis!

— Obişnuinţa, ce vrei. Îţi jur că m-ar încînta tot atît de puţin ca şi pe tine să-l întîlnesc în calea mea pe acest pui de şarpe.

— Aha, uite-l şi pe de Winter, zise Athos.

— Bun. Acum n-ar mai trebui decît să se lase aşteptaţi şi valeţii noştri, spuse Aramis.

— Nu-ţi face griji, îl linişti Athos. Îi văd venind la vreo douăzeci de paşi în spatele lordului. Îl recunosc pe Grimaud după felul cum ţine capul ţeapăn între umeri şi după picioroangele lui. Tony ne poartă armele.

— Crezi că ne îmbarcăm în timpul nopţii? întrebă Aramis, aruncînd o privire spre asfinţit, unde soarele lăsase în urmă doar un nor de aur, care se lăţea pe încetul, scufundîndu-se în mare.

— Tot ce se poate, încuviinţă Athos.

— Drace, mormăi Aramis. Nu-mi place marea nici ziua, darmite noaptea: mugetul valurilor, vuietul vîntului, legănarea îngrozitoare a vasului; în locul lor, mărturisesc, prefer mînăstirea de la Noisy.

Athos zîmbi cu zîmbetul lui trist, căci îşi asculta prietenul, gîndindu-se vădit la altceva. După o clipă se îndrepta spre de Winter.

Aramis îl urmă.

— Ce-o fi avînd prietenul nostru? şopti Aramis. Parc-ar fi blestemat, ca osîndiţii lui Dante, cărora Satan le-a sucit gîtul să-şi privească întruna călcîiele. Ce naiba o fi avînd de se tot uită îndărăt?

De Winter, văzîndu-i şi el, iuţi pasul şi se apropie de ei cu o grabă neobişnuită.

— Ce ai, milord, de ce gîfîi aşa? zise Athos.

— Nimic, îngînă de Winter, nimic. Trecînd pe lîngă dune mi s-a părut...

Şi întoarse din nou capul.

Athos se uită la Aramis.

— Haidem, continuă de Winter. Să mergem, barca trebuie să ne aştepte. Iată colo şi corabia noastră, o vedeţi? Aş dori să mă ştiu cît mai curînd pe punte.

Şi din nou întoarse capul.

— Ei, făcu Aramis, nu cumva ai uitat ceva?

— Nu, mă frămîntă un gînd.

— L-a văzut, spuse încet Athos lui Aramis.

Ajunseră la treptele care coborau spre barcă. De Winter lăsă să treacă întîi valeţii – pe cel care purta armele şi pe cei care purtau cuferele – apoi o porni în urma lor.

În clipa aceea, Athos zări un om care se apropia de ţărm, paralel cu digul: zorea pasul, ca şi cînd ar fi vrut sa privească la îmbarcarea lor din partea cealaltă a portului, aflată doar la vreo douăzeci de paşi.

Prin pîcla tot mai deasă a înserării crezu că-l recunoaşte pe tînărul cu întrebările.

„Oho! îşi zise el. Să fie cu adevărat un spion şi să aibă de gînd să se împotrivească îmbarcării noastre?"

Cum însă, chiar dacă străinul ar fi avut asemenea gînduri, era prea tîrziu să mai facă ceva, Athos, la rîndul lui, coborî treptele, fără să-l scape din ochi. Tînărul, ca să taie drumul, apăruse pe ecluză.

— Are ceva cu noi, nici vorbă, murmură Athos. Nu-i nimic, să ne îmbarcăm şi, odată în larg, să poftească!

Sări şi el în barcă şi barca se desprinse numaidecît de mal, depărtîndu-se sub sforţarea a patru vîslaşi vînjoşi.

Tînărul se apucă să-i urmărească, ba mai degrabă le-o luă înainte. Barca trebuia să treacă între capul digului, unde tocmai se aprinsese farul, şi o stîncă povîrnită deasupra apei. Îl văzură de departe cum se caţără pe stîncă, astfel încît să domine trecerea bărcii.

— Ehei! făcu Aramis spre Athos. Tînărul e un spion, cu siguranţă.

— Cine-i tînărul? întrebă de Winter, întorcîndu-se spre ei.

— Cel care ne-a urmărit, care a intrat în vorbă cu noi şi care ne aşteaptă acolo, pe mal: priveşte.

De Winter se întoarse înspre partea încotro Aramis arăta cu degetul. Lumina farului învăluia mica strîmtoare pe unde avea să treacă barca, ca şi stîncă pe care tînărul aştepta în picioare, în capul gol, cu braţele încrucişate la piept.

— El e ,strigă lordul de Winter, strîngînd braţul lui Athos. El e! Adineauri mi s-a părut că-l recunosc şi nu m-am înşelat.

— Care el? întrebă Aramis.

— Fiul lui milady, răspunse Athos.

— Călugărul! exclamă Grimaud.

Tînărul auzi aceste cuvinte. Stătea chiar pe buza stîncii şi într-atît se aplecase înainte, încît ai fi crezut că vrea să sară dintr-o clipă în alta.

— Da, eu sînt, unchiule. Eu, fiul lui milady. Eu, călugărul, eu, secretarul şi prietenul lui Cromwell, şi te cunosc atît pe tine cît şi pe tovarăşii tăi.

Trei oameni curajoşi şi hotărîţi, a căror bărbăţie nimeni n-ar fi îndrăznit să o pună la îndoială, se aflau în barcă. Ei bine, glasul, vorba, înfăţişarea acestui om îi umplură pe tustrei de groază.

Cît despre Grimaud, acestuia i se ridicase părul măciucă în cap şi sudoarea îi brobonise fruntea.

— Ah! zise Aramis. El e nepotul, el e călugărul, el e fiul lui milady, aşa cum spune?

— Din nefericire, da, murmură de Winter.

— Atunci, aşteaptă! mormăi Aramis.

Şi, cu acel înspăimîntător sînge rece de care dădea dovadă în cele mai grele împrejurări, apucă una din cele două muschete din bretele lui Tony, o încarcă şi-l luă la ochi pe tînărul care stătea în picioare pe stîncă, asemenea unui înger blestemat.

— Foc! strigă Grimaud, pierzîndu-şi cumpătul.

Athos se repezi şi apucă ţeava armei, oprind împuşcătura.

— Să te ia dracu! izbucni Aramis. Îl aveam în bătaia puştii şi i-aş fi trimis glonţul drept în piept.

— Destul că i-am omorît mama! zise înăbuşit Athos.

— Mama era o scelerată care a căutat să lovească în noi şi în cei care ne erau dragi.

— Da, însă fiul nu ne-a făcut nimic.

Grimaud, care se ridicase în picioare să vadă urmarea împuşcăturii, se lăsă în barcă, plesnindu-şi descurajat palmele.

Tînărul izbucni în rîs.

— Ah! Voi sînteţi, acum vă cunosc, voi sînteţi! strigă el.

Hohotele lui stridente şi cuvintele-i pline de ameninţare plutiră pe deasupra bărcii şi, purtate de vînt, se pierdură în adîncurile depărtării.

Aramis fremăta.

— Calm! îl povăţui Athos. Ce naiba, nu mai sîntem oameni?

— Ba da, i-o întoarse Aramis. Dar cel de colo e un demon. Şi uite, întreabă-l pe unchi dacă aş greşi scăpîndu-l de scumpul nepot...

De Winter nu răspunse decît printr-un oftat.

— Totul s-a sfîrşit, continuă Aramis. Ah, mă tem, Athos, că m-ai silit la o nebunie cu înţelepciunea ta.

Athos luă mîna lui de Winter într-a lui şi, căutînd să schimbe vorba, îl întrebă:

— Cînd ajungem în Anglia?

Acesta nu-l auzi şi nu-i răspunse.

— Uite ce e, Athos, zise Aramis. Poate că încă mai e timp. Vezi, nici nu s-a clintit din loc.

Athos se întoarse cu o vădită sforţare, căci vederea tînărului de pe stîncă îi făcea rău.

Într-adevăr, stătea acolo tot în picioare, iar farul îl învăluia cu un nimb de lumină.

— Oare ce caută la Boulogne? întrebă Athos, care, fiind întruchiparea raţiunii, se străduia să găsească în toate cauza şi se sinchisea prea puţin de urmări.

— Mă urmăreşte pe mine, zise de Winter, auzindu-l de astă dată, căci glasul lui Athos tocmai îi rostea gîndul.

— Ca să te urmărească, prietene, ar fi trebuit să ştie de plecarea noastră, continuă Athos. Şi, pe cît se pare, ba chiar după toate probabilităţile, a sosit aici înaintea noastră.

— Atunci nu mai înţeleg nimic! clătină englezul din cap, cu aerul omului care socoteşte de prisos să se mai împotrivească unei forţe supranaturale.

— Hotărît, cred că am greşit, Aramis, împiedicîndu-te adineauri să tragi, mărturisi Athos.

— Taci, răspunse Aramis. Dacă aş putea, aş plînge.

Grimaud scoase un mormăit surd, ca un muget.

În clipa aceea cineva îi strigă de pe corabie. Cîrmaciul răspunse şi barca se lipi de vas.

Pe dată, oameni, valeţi şi bagaje fură sus pe punte. Stăpînul corabiei nu-şi aştepta decît călătorii ca să ridice ancora. Abia puseseră piciorul pe punte, că şi porniră spre larg, îndreptîndu-se spre Hastings, unde trebuiau să debarce.

Cei trei prieteni aruncară fără să vrea o ultimă privire către stînca pe care se mai vedea desluşit umbra ameninţătoare a urmăritorului.

În clipa aceea un glas ajunse pînă la ei, aducîndu-le o ultimă ameninţare:

— Pe curînd, domnilor, în Anglia!

II

TE DEUM ÎN CINSTEA VICTORIEI DE LA LENS

Toată acea forfotă de care doamna Henriette îşi dăduse seama, şi căreia căutase zadarnic să-i afle cauza, era prilejuită de victoria de la Lens, vestită de Prinţ prin domnul de Châtillon, care luase parte cu strălucire la luptă; în plus, el avea misiunea să anine sub bolţile de la Notre-Dame douăzeci şi două de drapele cucerite atît de la loreni, cît şi de la spanioli.

Ştirea era hotărîtoare: ea încheia, în favoarea curţii, lupta începută cu Parlamentul. Toate ipotezele puse peste noapte şi care întîmpinau împotrivirea Parlamentului, aveau întotdeauna drept motiv nevoia de a susţine onoarea Franţei şi nădejdea îndoielnică de a învinge duşmanul. Or, cum după Nordlingen nu urmaseră decît înfrîngeri, Parlamentului îi venise apa la moară să-l interpeleze pe Mazarin asupra victoriilor mereu făgăduite şi mereu amînate; în schimb, de astă dată, victoria era în mîna lui, fusese un triumf şi încă un triumf deplin: toată lumea îşi dădea seama de îndoita victorie a curţii, victorie în afara hotarelor, victorie înlăuntrul lor, astfel că nu era nimeni, nici chiar tînărul rege, care, aflînd această veste, să nu strige:

— Ei, domnilor din Parlament, să vedem ce-o să mai ziceţi!

Cu acest prilej, regina strînsese la piept pe vlăstarul coroanei, ale cărui simţăminte trufaşe şi nestăpînite se potriveau atît de bine cu ale ei. Un consiliu avusese loc în aceeaşi seară, la care fuseseră poftiţi mareşalul de La Meilleraie şi domnul de Villeroy pentru că erau de partea lui Mazarin, Chavigny şi Séguier pentru că urau Parlamentul, Guitaut şi Comminges pentru că erau devotaţi reginei.

Nu se află nimic despre hotărîrile luate la acest consiliu. Doar un singur lucru, anume că duminica următoare va avea loc un Te Deum la Notre-Dame, în cinstea victoriei de la Lens.

Duminica următoare, parizienii se treziră puşi pe veselie; un Te-Deum era lucru mare pe vremea aceea. Nu se făcuse încă abuz de aceste ceremonii, aşa ca aveau multă căutare. Soarele, care părea că ia şi el parte la sărbătoare, se ridicase strălucitor pe cer, aurind turlele posomorîte ale oraşului, plin de pe acum de lume: străzile cele mai întunecoase căpătaseră o înfăţişare sărbătorească şi de-a lungul lor se vedeau şiruri nesfîrşite de cetăţeni, lucrători, femei şi copii, scurgîndu-se spre Notre-Dame, aidoma unui fluviu care urcă spre izvor.

Prăvăliile erau pustii, casele zăvorîte. Fiecare ţinuse să-l vadă pe tînărul rege alături de mama sa şi de faimosul cardinal Mazarin, pe care îl urau pînă într-atît, încît nimeni nu voia să scape prilejul să-l zărească.

Cea mai mare libertate domnea, de altminteri, în mijlocul acestei mulţimi uriaşe; părerile se rosteau deschis, vestind, ca să spunem aşa, răzmeriţa, aşa cum miile de clopote ale bisericilor din Paris vesteau Te-Deum-ul. Poliţia oraşului o forma mulţimea însăşi, nimic ameninţător nu tulbura armonia urii generale şi vorbele clevetitoare nu îngheţau pe buze.

Totuşi, de la opt dimineaţa, regimentul de gardă al reginei, comandat de Guitaut, care îl avea drept ajutor pe Comminges, nepotul său, cu tobele şi trompetele în frunte, venise să se înşiruie de la Palatul Regal pînă la Notre-Dame, manevră urmărită în linişte de cetăţenii veşnic dornici să audă muzica militară şi să vadă uniforme strălucitoare.

Friquet, îmbrăcat de duminică, îl păcălise pe Bazin, superiorul său, arătînd că i s-a umflat falca, asta cu ajutorul unui pumn de sîmburi de cireşe grămădiţi într-o parte a gurii, şi Bazin îi dăduse liber pe toată ziua.

La început, Bazin nici nu voise să audă de aşa ceva, căci era în toane rele, mai întîi din pricina plecării lui Aramis, care nu găsise cu cale nici măcar să-i spună unde pleacă, apoi din pricină că trebuia să ia parte la o slujba în cinstea unei victorii de care nu se bucura, Bazin fiind, precum ne amintim, de partea Frondei; şi dacă ar fi fost cu putinţă ca paracliserul să lipsească de la o asemenea solemnitate, aidoma unui simplu copil din cor, Bazin s-ar fi înfăţişat neîndoios episcopului cu aceeaşi rugăminte care i se făcuse şi lui. Începuse deci, precum am spus, prin a se împotrivi oricărei învoiri; dar chiar sub ochii lui, falca lui Friquet se umflase şi mai mult, încît, pentru cinstea copiilor din corul bisericii, umbrită de un asemenea chip sluţit, îşi dăduse pînă la urmă încuviinţarea, bombănind. În uşa bisericii, Friquet scuipase umflătura şi-i dăduse lui Bazin cu tifla într-un fel care asigura ştrengarului din Paris întîietatea asupra tuturor ştrengarilor de pe lume; de la el de la birt scăpase, fireşte, spunînd că ia parte la slujbă la Notre-Dame.

Prin urmare, Friquet era liber şi, după cum am văzut, îmbrăcat cu cele mai arătoase haine ale lui. Podoaba lui cea mai de preţ era mai cu seamă o scufie greu de zugrăvit în cuvinte, care îşi are locul între boneta din evul mediu şi pălăria din vremea lui Ludovic al XIII-lea. Maică-sa îi făcuse acest ciudat acoperămînt pentru cap şi, fie dintr-o toană, fie lipsindu-i postavul, se arătase prea puţin grijulie în potrivirea culorilor, astfel încît capodopera pălărierilor din secolul al XVII-lea era galbenă şi verde într-o parte, albă şi roşie în cealaltă. Dar Friquet, care îndrăgise dintotdeauna varietatea culorilor, era şi mai mîndru, şi mai triumfător.

Ieşind din biserică de la Bazin, Friquet porni într-un suflet spre Palatul Regal. Ajunse acolo în clipa cînd regimentul de gardă ieşea pe poartă şi, cum nu alergase încoace decît ca să-şi bucure ochiul şi să asculte muzica, se alipi numaidecît în frunte, bătînd toba din două pietre şi trecînd apoi de la tobă la trompetă, pe care o imita din gură cu atîta pricepere, încît îşi atrase nu o dată laudele iubitorilor de armonii imitative.

Această veselă îndeletnicire ţinu de la bariera Sergents pînă în piaţa Notre-Dame, şi pentru Friquet fu o adevărată plăcere. Dar de îndată ce regimentul se opri şi companiile, desfăşurîndu-se, pătrunseră pînă în inima vechiului oraş şi se orînduiră în capul străzii Saint-Christophe, aproape de strada Cocatrix, unde locuia Broussel, Friquet îşi aminti ca n-a pus nimic în gură, se gîndi încotro să-şi îndrepte paşii spre a îndeplini şi această însemnată cerinţă a zilei şi, după ce cugeta adînc, hotărî că numai la consilierul Broussel ar putea să-şi potolească foamea. Drept care o luă îndată la picior, ajunse gîfîind la casa consilierului şi se apucă să bată în poartă cu putere.

Maică-sa, bătrîna slujnică a lui Broussel, veni să deschidă.

— Ce cauţi aici, neastîmpăratule? bombăni ea. De ce nu eşti la biserică?

— Am fost, maică Nanette, dar am văzut că acolo se petrec unele lucruri de care trebuie să dau de ştire lui domn' Broussel şi, cu îngăduinţa lui jupîn Bazin, îl ştii dumneata pe jupîn Bazin paracliserul, am venit încoace să-i vorbesc.

— Şi ce vrei tu să-i spui, maimuţoiule, lui domn' Broussel?

— Vreau să stau de vorbă chiar cu dînsul.

— Asta nu se poate, lucrează.

— Atunci o să aştept, zise Friquet, căruia îi convenea să aştepte, cu atît mai mult cu cît ştia el cum să-şi omoare timpul.

Şi urcă sprinten scara pe care maica Nanette o urcă încet după el.

— La urma urmei, ce vrei tu de la domnu' Broussel? se oţărî ea din nou.

— Vreau să-i spun că regimentul de gardă a venit în păr aici, răspunse Friquet, strigînd din răsputeri. Şi cum lumea vorbeşte că la curte s-au luat măsuri împotriva lui domn' Broussel, am venit să-l previn, să se ferească.

Broussel îl auzi şi, cîştigat de zelul ştrengarului, coborî la primul cat; căci lucra, într-adevăr, în cabinetul lui de la catul de sus.

— Eh, prietene, zise el. Ce ne pasă nouă de regimentul de gardă! Ai înnebunit de faci atîta tărăboi? Nu ştii că domnii ăştia se poartă după regulă şi că e obiceiul ca regimentul să facă zid pe unde trece regele?

Friquet se arătă mirat şi, sucindu-şi boneta cea nouă în mîini, răspunse:

— Păi nimic mai firesc să ştiţi şi asta, domn' Broussel, doar dumneavoastră le ştiţi pe toate. Eu, unul, zău, habar n-aveam şi-am crezut că vă dau un sfat bun. Nu trebuie să-mi purtaţi pică pentru asta, domn' Broussel.

— Dimpotrivă, băiatule, dimpotrivă. Ba chiar îmi place că eşti inimos. Nanette, ia uită-te niţel la caisele de colo, pe care doamna de Longueville ni le-a trimis ieri de la Noisy; dă-i şi băiatului tău vreo cîteva, cu o bucată de pîine proaspătă.

— Oh, mulţumesc, domn' Broussel! se bucură Friquet. Spun drept că mor după caise.

Broussel trecu în odaia soţiei sale şi ceru să i se aducă gustarea de dimineaţă. Era nouă şi jumătate. Consilierul se duse la fereastră. Strada era pustie cu desăvîrşire, dar în depărtare se auzea, ca vuietul mării în creştere, mugetul uriaş al valurilor mulţimii care creştea mereu în jurul bisericii Notre-Dame. Vuietul acesta spori încă o dată pe atît cînd d'Artagnan, cu o companie de muşchetari, veni să facă de strajă la intrarea în biserică. Îi spusese lui Porthos să se folosească de acest prilej ca să vadă ceremonia, şi Porthos apăru în mare ţinută, pe cel mai frumos cal al său, ca muşchetar de onoare, aşa cum şi d'Artagnan apăruse în atîtea rînduri odinioară. Sergentul companiei, un bătrîn ostaş, veteran al războaielor din Spania, îl recunoscu pe Porthos, vechiul său tovarăş de arme, şi se grăbi să istorisească celor aflaţi sub ordinele sale despre isprăvile nemaipomenite săvîrşite de acest uriaş, fală a muşchetarilor de altădată ai lui Tréville. Porthos fu bine primit în mijlocul companiei, ba chiar privit cu admiraţie.

La ceasurile zece, tunul de la Luvru vesti plecarea regelui. Mulţimea care se frămînta dinapoia muschetelor nemişcate ale ostaşilor tălăzui asemenea arborilor zbuciumaţi de furtună. Într-un tîrziu, regele apăru cu regina într-o trăsură pe de-a-ntregul aurită. Zece alte trăsuri veneau în urmă, cu doamnele de onoare, ofiţerii casei regale şi toată curtea.

— Trăiască regele! izbucniră strigăte din toate părţile.

Tînărul rege se arătă grav la geamul portierei, schiţă un gest de recunoştinţă şi salută uşor din cap, ceea ce înteţi strigătele.

Cortegiul înainta încet şi-i trebui aproape o jumătate de ceas ca să străbată distanţa dintre Luvru şi piaţa Notre-Dame. Ajuns acolo, intră treptat-treptat sub bolta uriaşă a sumbrei biserici şi serviciul divin începu.

În momentul cînd curtea se aşeză în jilţuri, o trăsură cu blazonul lui Comminges se desprinse din şirul trăsurilor de la curte şi se depărtă încet, oprindu-se în capul străzii Saint-Christophe, pustie cu desăvîrşire. Acolo, patru ostaşi cu un ofiţer se urcară în ea şi traseră perdelele; apoi, printr-o crăpătură, ofiţerul se apucă să pîndească în lungul străzii Cocatrix, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva.

Toată lumea nu se gîndea decît la ceremonie, aşa că nici trăsura, nici măsurile de prevedere ale celor din ea nu fură băgate în seamă. Doar Friquet, cel mereu cu ochii în patru, ar fi putut să adulmece tărăşenia, dar el se dusese să-şi mănînce caisele sub streaşină unei case din piaţa bisericii. De acolo îl vedea pe rege, pe regină şi pe Mazarin şi asculta slujba ca şi cum ar fi fost în biserică.

Către sfîrşitul slujbei, regina, văzîndu-l pe Comminges, care aştepta în spatele ei, în picioare, încuviinţarea unei porunci date înainte de a părăsi Luvrul, spuse în şoaptă:

— Du-te, Comminges, şi Dumnezeu să-ţi ajute!

Comminges plecă numaidecît, ieşi din biserica şi apucă pe strada Saint-Christophe. Friquet, dînd cu ochii de acest chipeş ofiţer, urmat de doi ostaşi, porni în joacă după ei, cu atît mai voios, cu cît ceremonia se sfîrşise şi regele tocmai se urca în trăsură. De cum îl zări pe Comminges în capul străzii Cocatrix, ofiţerul din trăsură îi spuse un cuvînt vizitiului, care porni îndată, oprindu-se în faţa casei lui Broussel.

În aceeaşi clipă, Comminges bătea în poartă.

Friquet, în spatele lui Comminges, aşteptă să vină cineva să deschidă.

— Ce cauţi aici, haimana? se răsti Comminges.

— Aştept să intru la domn' Broussel, domn ofiţer! murmură Friquet, cu un glas dulce pe care se pricepea de minune să şi-l ia la nevoie ştrengarul Parisului.

— Va să zică stă aici? întrebă Comminges.

— Aici, domnule.

— La ce etaj?

— Stă în toată casa, îl lămuri Friquet. E casa lui.

— Dar unde îl găseşti de obicei?

— Cînd lucrează, urcă la catul de sus, însă de mîncat, mănîncă la cel de jos. Acuma trebuie că stă la masă, doar e amiază.

— Bine, zise Comminges.

În clipa aceea, un valet veni să deschidă. Ofiţerul îi puse cîteva întrebări şi află că domnul de Broussel era acasă şi că, într-adevăr, tocmai stătea la masă. Comminges urcă în urma valetului, iar Friquet în urma lui Comminges.

Broussel stătea la masă, împreună cu întreaga-i familie: în faţa lui şedea soţia, de o parte şi de alta cele doua fete, iar în capul mesei, Louvières, fiul lui, pe care am avut prilejul să-l cunoaştem cînd cu accidentul întîmplat consilierului, accident de pe urma căruia se înzdrăvenise pe deplin. Omul, din nou teafăr şi sănătos, tocmai gusta din frumoasele fructe trimise de către doamna de Longueville.

Comminges, care prinsese valetul de braţ în momentul cînd se pregătea să deschidă uşa ca să-l anunţe, deschise el însuşi uşa şi se pomeni în faţa acestui tablou de familie.

La ivirea ofiţerului, Broussel se simţi oarecum tulburat. Dar, văzîndu-l că salută politicos, se ridică şi răspunse la fel.

Totuşi, în ciuda politeţii amîndurora, o mare nelinişte se zugrăvi pe chipul femeilor; Louvières se făcu galben ca ceara şi aştepta nerăbdător lămuririle ofiţerului.

— Domnule, rosti Comminges, sînt purtătorul unui ordin al regelui.

— Prea bine, domnule, răspunse Broussel. Ce ordin?

Şi întinse mîna.

— Am însărcinarea să vă arestez, domnule, rosti Comminges pe acelaşi ton şi cu aceeaşi politeţe. Şi dacă binevoiţi să-mi daţi crezare, vă veţi scuti de osteneala de a citi această lungă scrisoare şi mă veţi urma.

Un trăsnet să fi căzut în mijlocul acestor oameni paşnici şi cumsecade, şi tot n-ar fi stîrnit atîta spaimă. Broussel se dădu înapoi tremurînd. Pe vremea aceea era cumplit să fii întemniţat ca duşman al regelui. Louvières făcu o mişcare, ca şi cum ar n vrut să sară să ia spada aflată pe un scaun, într-un colţ, dar o privire a bunului Broussel, care nu-şi pierduse capul, stăvili aceasta pornire deznădăjduită. Doamna de Broussel, de partea cealaltă a mesei, izbucni în plîns. Cele două fete îşi strîngeau tatăl în braţe.

— Să mergem, domnule, să nu mai zăbovim! spuse Comminges. Se cuvine să dăm ascultare regelui.

— Domnule, spuse Broussel, nu mă simt prea bine cu sănătatea ca să vă urmez acum: cer un răgaz.

— Cu neputinţă, răstise Comminges. Ordinul e limpede şi trebuie adus pe loc la îndeplinire.

— Cu neputinţă! exclamă Louvières. Domnule, luaţi seama, nu ne împingeţi la disperare.

— Cu neputinţă?! răsună o voce ţipătoare din fundul odăii. Comminges se întoarse şi o văzu pe maica Nanette cu mătura în mînă şi cu ochii scăpărînd de mînie.

— Buna mea Nanette, stai liniştită, te rog, interveni Broussel.

— Să stau liniştită cînd mi-arestează stăpînul, liberatorul, părintele bietului popor! Eh, abia acum ai să mă cunoşti... Ia să-ţi iei tălpăşiţa! se oţărî ea la Comminges.

Ofiţerul zîmbi.

— Domnule, spuse el, întorcîndu-se spre Broussel. Porunciţi acestei femei să tacă şi urmaţi-mă.

— Să-mi poruncească mie să tac?! Mie?! se aprinse Nanette. Haide, poate altul, nu tu, chipos sticlete al regelui! Las' că vezi tu acuşi!

Şi maica Nanette se repezi la fereastră, o deschise şi strigă cît o ţinea gura, de se auzea pînă în piaţa bisericii Notre-Dame:

— Ajutor! Mi-arestează stăpînul! L-arestează pe consilierul Broussel! Ajutor!

— Domnule, rosti Comminges. Răspundeţi: vă supuneţi regelui sau nu?

— Mă supun, mă supun, domnule! îl asigură Broussel, încercînd să se desprindă din îmbrăţişarea fetelor lui şi să-şi stăpînească din ochi băiatul gata să izbucnească.

— În acest caz, urmă Comminges, porunciţi băbătiei să tacă.

— Aha, băbătie! se cătrăni Nanette.

Şi, încleştîndu-şi mîinile de zăbrelele ferestrei, se porni să strige şi mai vârtos:

— Ajutor! Ajutor! L-arestează pe domn' Broussel fiindcă a apărat poporul! Ajutor!

Comminges se repezi la slujnică, vrînd să o smulgă de la fereastră, dar în aceeaşi clipă un alt glas, de undeva de jos, răsună piţigăiat:

— Săriţi! Foc! Ucigaşii! Îl omoară pe domn' Broussel! Îl sugrumă pe domn' Broussel!

Era glasul lui Friquet.

Maica Nanette, simţindu-se sprijinită, îi ţinu isonul ţipînd ca din gură de şarpe.

Cîteva capete de curioşi se şi iviseră pe la ferestre. Poporul, atras în capul străzii, dădea fuga – la început doar cîţiva, apoi un adevărat puhoi. Toţi auzeau strigătele, vedeau acolo o trăsură, dar nimeni nu se dumirea ce şi cum. Friquet ţîşni din casă drept pe acoperişul trăsurii.

— Vor să-l aresteze pe domn' Broussel! răcni el. Ostaşii aşteaptă-n trăsură, ofiţerul e sus.

Poporul începu să murmure şi se apropie de cai. Cei doi ostaşi rămaşi în stradă urcară în casă, în ajutorul lui Comminges; ceilalţi, aflaţi în trăsură, deschiseră amîndouă portierele şi puseră mîna pe arme.

— Îi vedeţi? strigă Friquet. Îi vedeţi? Uite-i!

Vizitiul se întoarse şi-l plesni cu biciul. Băiatul urlă de durere.

— Oh, vizitiu afurisit! se înfurie Friquet. Te-amesteci unde nu-ţi fierbe oala?! Stai niţel!

Şi se repezi în casă, de unde începu să-l bombardeze cu tot ce-i pica în mînă.

În ciuda purtării duşmănoase a ostaşilor, ba poate chiar din pricina asta, mulţimea începu să lărmuiască, apropiindu-se tot mai mult de cai. Ostaşii siliră pe cei mai porniţi sa dea înapoi, împingîndu-i cu lăncile.

Totuşi, vuietul creştea neîncetat. Strada gemea de lume şi oamenii curgeau din toate părţile. Mulţimea năvăli peste temutele lănci ale gărzilor. Ostaşii erau împinşi ca de nişte ziduri vii, gata să fie striviţi de roţile şi de pereţii trăsurii. Strigătul: „În numele regelui!", repetat de vreo douăzeci de ori de către ofiţer, nu putea face nimic împotriva gloatei întărîtate, ba părea că o întărîtă şi mai mult cînd, auzind strigătul „În numele regelui", un călăreţ se apropie în goană şi, văzînd cum erau batjocorite acele uniforme, se aruncă în învălmăşeală cu spada în mînă, aducînd un nesperat sprijin ostaşilor.

Călăreţul, un tînăr de cincisprezece-şaisprezece ani, era alb că varul la faţa de furie. Sări din şa, alăturîndu-se ostaşilor, se lipi de spatele trăsurii şi, făcîndu-şi pavăză din cal, trase din coburi pistoalele pe care şi le vîrî la cingătoare, apoi puse mîna pe spadă, ca un luptător încercat. Timp de zece minute, tînărul ţinu piept singur mulţimii. Atunci apăru Comminges, împingîndu-l din spate pe Broussel.

— Să sfărîmăm trăsura! strigă poporul.

— Ajutor! striga bătrîna.

— Săriţi! striga Friquet, azvîrlind neobosit în ostaşi cu tot ce-i cădea în mînă.

— În numele regelui! striga Comminges.

— Cine face un pas, e mort! strigă Raoul, care, văzîndu-se împins de mulţime, atinse cu vîrful spadei un fel de uriaş gata să-l strivească. Acesta, simţindu-se rănit, dădu înapoi, urlînd.

Era într-adevăr Raoul, care, întorcîndu-se de la Blois, aşa cum făgăduise contelui de La Fère, după o absenţă de cinci zile, ţinuse să vadă şi el ceremonia şi apucase pe drumul cel mai drept spre Notre-Dame. Ajuns în preajma străzii Cocatrix, se pomenise purtat de şuvoiul mulţimii şi, la strigătul: „În numele regelui!", îşi aduse aminte de vorba lui Athos: „Slujeşte-l pe rege!", ceea ce şi făcu, alergînd să lupte pentru rege, ai cărui ostaşi erau batjocoriţi.

Comminges aproape că-l aruncă pe Broussel în trăsură şi urcă iute şi el. În clipa aceea răsună o împuşcătură, un glonţ îi găuri pălăria de sus în jos, străpungînd braţul unui ostaş. Comminges ridică ochii şi, prin fumul împuşcăturii, văzu la o fereastră de la catul al doilea chipul ameninţător al lui Louvières.

— Bine, domnule, o să mai auzi de mine! îi făgădui el.

— Şi dumneata la fel, i-o întoarse Louvières. Vedem noi atunci care o să fie mai tare...

Friquet şi Nanette urlau ca apucaţii. Strigătele, zgomotul împuşcăturii, mirosul de pulbere, întotdeauna atît de aţîţător, nu întîrziară să-şi arate urmările.

— La moarte cu ofiţerul! La moarte cu el! răcnea mulţimea.

Şi se stîrni o vînzoleală nemaipomenită.

— Încă un pas, strigă Comminges, smucind în lături perdelele trăsurii ca să se vadă înăuntru, şi puse spada pe pieptul lui Broussel – încă un pas şi-l ucid. Am ordin să-l duc viu sau mort şi-l voi duce mort, asta-i tot.

Răsună un ţipăt cumplit: soţia şi fetele lui Broussel întindeau mîinile rugătoare către mulţime.

Poporul înţelese că acest ofiţer atît de palid, dar care părea atît de hotărît, va face întocmai cum a spus: continua să-l ameninţe, însă se retrăgea îndărăt.

Comminges spuse ostaşului rănit să urce lîngă el şi porunci celorlalţi să închidă portiera.

— La palat! strigă el vizitiului, care stătea ghemuit pe capră, mai mult mort decît viu.

Vizitiul dădu bice cailor şi caii deschiseră un drum lung prin mulţime. Numai că de îndată ce ieşi pe chei, se văzu silit să oprească, trăsura fu răsturnată, caii smulşi din hamuri, înăbuşiţi, striviţi. Raoul rămăsese pe jos, căci nu mai avusese timp să se arunce în şa. Obosit să lovească cu latul spadei, cum obosiseră şi ostaşii să tot lovească cu latul lănciilor, începu să izbească cu tăişul. Dar acest ultim şi groaznic mijloc de apărare nu făcea decît să scoată lumea din minţi. Din cînd în cînd în mijlocul mulţimii lucea cîte o ţeavă de muschetă sau cîte un tăiş de spadă; răsunară cîteva împuşcături, trase în aer, fără îndoială, dar ecoul lor nu tulbură mai puţin inimile; fel de fel de proiectile plouau de pe la ferestre. Se auzeau voci care nu se aud decît în zilele de răzmeriţă, se vedeau chipuri care nu se văd decît în zilele însîngerate. Strigătele: „La moarte! La moarte cu soldaţii! În Sena cu ofiţerul!" pluteau desluşit pe deasupra acelui tumult cumplit. Raoul, cu pălăria mototolită, cu faţa însîngerată, simţea că încep să-l părăsească nu numai forţele, ci şi judecata; ochii îi rătăceau într-o pîclă roşiatică, dincolo de care vedea o sută de braţe ameninţătoare întinse spre el, gata să-l înhaţe cînd va cădea. Comminges, turbat de furie, îşi smulgea părul din cap în trăsura răsturnată. Ostaşii nu puteau să dea ajutor nimănui. Totul era pierdut: trăsura, caii, ostaşii, oamenii stăpînirii şi arestatul poate, totul avea să fie sfîşiat în bucăţi, cînd, pe neaşteptate, răsună o voce binecunoscută lui Raoul şi o spadă aprigă scînteie în aer. În aceeaşi clipă, mulţimea se despică, azvîrlită în laturi, doborîtă, strivită; un ofiţer de muşchetari, lovind în dreapta şi în stînga cu spada, alergă spre Raoul şi-l luă în braţe, tocmai cînd era gata să cadă la pămînt.

— Pe Dumnezeu din cer, l-au omorît? strigă ofiţerul. În acest caz, vai de ei!

Şi se răsuci în loc plin de atîta înspăimîntătoare forţă şi mînie, cu o înfăţişare atît de ameninţătoare, încît pînă şi cei mai porniţi se traseră înapoi, claie peste grămadă, dornici să scape cu fuga, în vreme ce unii veniră de-a rostogolul pînă în Sena.

— Domnul d'Artagnan! murmura Raoul.

— Da, pe Dumnezeu din cer. Chiar eu, din fericire pentru tine, după cum se pare, tînărul meu prieten! Voi de colo, aici la mine! strigă înălţîndu-se în scări şi ridicînd spada a chemare spre muşchetarii care nu putuseră sa-l urmeze, de iute ce gonise. Haide, măturaţi-mi totul de aici! Puneţi mîna pe arme! Pregătiţi arm'! Încărcaţi arm'! La ochi arm'!

La aceste porunci, valurile mulţimii se împrăştiară atît de repede, încît d'Artagnan nu-şi putu stăpîni un hohot homeric de rîs.

— Îţi mulţumesc, d'Artagnan, zise Comminges, arătîndu-se pe jumătate în uşa trăsurii răsturnate. Îţi mulţumesc şi dumitale, tinere gentilom! Cum te cheamă? Să-i spunem reginei.

Raoul se pregătea să răspundă, cînd D'Artagnan se aplecă şi-i şopti la ureche:

— Taci şi lasă-mă pe mine să vorbesc.

După aceea se întoarse spre Comminges.

— Nu pierde vremea, Comminges, îl povăţui el. Ieşi din trăsură dacă poţi şi porneşte mai departe cu alta.

— Cu care?

— La naiba, cu prima care trece pe Pont-Neuf. Oamenii vor fi fericiţi, nădăjduiesc, să dea trăsura pentru a-l sluji pe rege.

— De, nu prea ştiu, îngăimă Comminges.

— Haide, altfel în cinci minute îi vezi înapoi pe toţi ăia de adineauri, înarmaţi cu spade şi cu muschete. Tu o să fii omorît, iar arestatul eliberat. Haide! Uite, chiar văd o trăsură apropiindu-se. În clipa următoare se aplecă din nou spre Raoul.

— Mai cu seamă să nu-ţi spui numele, îi şopti d'Artagnan.

Tînărul îl privi nedumerit.

— Bine, alerg! zise Comminges. Şi dacă ăia se întorc, trageţi.

— Nu, nicidecum, hotărî d'Artagnan. Dimpotrivă, nu mişcă nimeni: un foc tras azi ar fi plătit prea scump mîine.

Comminges luă cu el pe cei patru ostaşi ai săi şi tot atîţia muşchetari şi alergă spre trăsură. Ceru celor ce se aflau înăuntru să coboare şi-i aduse lîngă trăsura răsturnată. Dar cînd trebui să-l mute pe Broussel din trăsura sfărîmată în cealaltă, poporul, zărind pe cei care îl numea liberatorul său, izbucni într-un tumult neînchipuit de strigăte şi dădu năvală din nou.

— Pleacă! spuse d'Artagnan. Îţi dau zece muşchetari să te însoţească. Eu păstrez douăzeci să ţin piept mulţimii. Pleacă fără să mai pierzi o clipă. Zece oameni pentru domnul Comminges! Zece

muşchetari ieşiră îndată în faţă, înconjurară trăsura cea nouă şi porniră în goană cu ea. La plecarea trăsurii, strigătele se înteţiră încă o data pe atît. Peste zece mii de oameni se îmbulzeau pe chei, la intrarea pe Pont-Neuf şi pe străzile înconjurătoare.

Izbucniră cîteva împuşcături. Un muşchetar fu rănit.

— Înainte! strigă d'Artagnan, scos din răbdări şi muşcîndu-şi mustaţa.

Şi se năpusti cu cei douăzeci de muşchetari ai săi asupra mulţimii, care se trase îndărăt înspăimîntată. Un singur om, cu o puşcă în mînă, rămase pe loc.

— Aha! făcu el. Va să zică tu ai vrut să-l omori! Las' că vezi tu!

Şi îndreptă puşca spre d'Artagnan, care venea ca o vijelie spre el.

D'Artagnan se aplecă pe gîtul calului, tînărul trase. Glonţul reteză pana de la pălăria muşchetarului.

Calul întărîtat îl izbi pe nesăbuitul care încerca să oprească de unul singur o furtună, repezindu-l ghem într-un zid.

D'Artagnan smuci frîul, oprind calul în loc şi, în timp ce muşchetarii săi continuau şarja, se întoarse cu spada ridicată asupra celui trîntit la pămînt.

— Ah, domnule! strigă Raoul, care-l cunoştea pe tînăr, fiindcă îl văzuse în strada Cocatrix. Cruţaţi-l, domnule, e fiul lui.

D'Artagnan îşi înfrînă braţul gata să lovească.

— Eşti fiul lui Broussel, spuse el. Asta-i altceva.

— Mă predau! zise Louvières, întinzînd ofiţerului puşca descărcată.

— Eh, nici pomeneală de-aşa ceva, la naiba! Dimpotrivă, şterge-o numaidecît. Dacă te-nhaţ, o să fii spînzurat.

Tînărul nu aşteptă să i se spună de două ori, se strecură pe sub grumazul calului şi se făcu nevăzut după colţul străzii Guénégaud.

— Pe legea mea, mormăi d'Artagnan, era şi timpul să mă opreşti: l-aş fi ucis şi, zău, cînd aş fi aflat cine este, mi-ar fi părut rău de el.

— Oh, domnule! spuse Raoul. Îngăduiţi-mi ca, după ce v-am mulţumit pentru bietul băiat, să vă mulţumesc şi pentru mine. Cînd aţi sosit, eram gata să mor.

— Aşteaptă, aşteaptă, tinere, nu te osteni să vorbeşti.

Şi scoţînd din coburi o sticlă cu vin de Spania, îl îmbie:

— Trage vreo două înghiţituri.

Raoul bău şi începu din nou cu mulţumirile.

— Lasă, dragul meu, îl opri d'Artagnan. O să vorbim mai tîrziu de asta.

Apoi, văzînd că muşchetarii care măturaseră cheiul de la Pont-Neuf şi pînă la Saint-Michel făceau cale întoarsă, ridică spada ca să-i zorească.

Muşchetarii sosiră în trapul cailor. În acelaşi timp, din partea opusă a cheiului se arătară cei zece oameni de escortă pe care d'Artagnan îi dăduse lui Comminges.

— Hei, s-a mai întîmplat ceva? întrebă d'Artagnan.

— Da, domnule! bombăni sergentul. Le-au sfărîmat iar trăsura: un adevărat blestem, nu alta!

D'Artagnan ridică din umeri.

— Nişte ageamii! pufni el. Cînd alegi o trăsură, alegi una trainică. Şi apoi, trăsura cu care vii să-l arestezi pe Broussel trebuie să poată duce zece mii de oameni.

— Ce porunciţi, domnule locotenent?

— Ia oamenii şi du-i la cvartir.

— Dumneavoastră veniţi singur?

— Păi cum?! Nu cumva crezi că am nevoie de escortă?

— Oricum...

— Haide, plecaţi.

Muşchetarii porniră şi d'Artagnan rămase singur cu Raoul.

— Acum spune-mi, te simţi rău? întrebă el.

— Da, domnule, mi-e capul greu şi parcă-n flăcări.

— Ia să vedem, ce ai la cap? zise d'Artagnan, ridicîndu-i pălăria. Aha, o vînătaie!

— Da, cred că m-a nimerit un ghiveci de flori.

— Ticăloşii! bombăni d'Artagnan. Păi nu aveai pinteni, nu erai pe cal?

— Fireşte, dar am sărit jos să-l apăr pe domnul Comminges şi mi-au luat calul. Eh, ce spun eu, iată-l!

Într-adevăr, în clipa aceea, calul lui Raoul tocmai trecea pe acolo, purtîndu-l pe Friquet în spate, care flutura în mînă boneta lui în patru culori şi striga cît îl ţinea gura:

— Broussel! Broussel!

— Hei, stai pe loc, păcătosule! se răsti d'Artagnan. Şi adu calul încoace!

Friquet auzi vorba ofiţerului, dar făcu pe surdul şi încercă să-şi vadă de drum. D'Artagnan simţi o clipă imboldul să pornească după jupîn Friquet, dar, cum nu voia să-l lase singur pe Raoul, se mulţumi să tragă un pistol din coburi şi să-l încarce. Friquet avea ochiul ager şi urechea aidoma, astfel încît nu-i scăpă nici mişcarea muşchetarului, nici ţăcănitul cocoşului. Şi opri calul într-o clipită.

— Aha, dumneavoastră sînteţi, domn' ofiţer? strigă el, apropiindu-se de d'Artagnan. Mă bucur că vă revăd, zău!

D'Artagnan îl privi cu luare-aminte şi-l recunoscu pe puştiul din strada Calandre.

— Eh, tu eşti, împieliţatule?! Ia vino încoace!

— Da, eu sînt, domn' ofiţer, spuse Friquet, cu un glas dulce.

— Ţi-ai schimbat meseria, ai? Nu mai eşti copil de cor? Nici băiat de prăvălie? Te-ai făcut hoţ de cai?

— O, domnule ofiţer, se poate să vorbiţi aşa! se tîngui Friquet. Îl căutam pe stăpînul calului, un gentilom, un cavaler chipeş şi viteaz ca şi Cezar... Ah, dacă nu mă înşel, iată-l! continuă el, prefăcîndu-se că-l vede pentru prima oară pe Raoul. Domnule, o să vă gîndiţi şi la mine, nu-i aşa?

Raoul duse mîna la buzunar.

— Ce faci? întrebă d'Artagnan.

— Vreau să dau zece livre acestui băiat de ispravă, răspunse Raoul, scoţînd la iveală o monedă de un pistol.

— Merită zece picioare în spate, mormăi d'Artagnan. Haide, ia-ţi tălpăşiţa, păcătosule! Şi nu uita că ştiu unde stai!

Friquet, care nu se aştepta să scape atît de ieftin, porni glonţ de pe chei spre strada Dauphine şi se făcu nevăzut. Raoul se urca pe cal şi porni la pas alături de d'Artagnan, care îl privea ca pe propriul sau fiu. Apucară pe strada Tiquetonne.

Tot drumul se auzi un murmur surd, însoţit de zvonul unor ameninţări. Dar la vederea acestui ofiţer atît de neînfricat după înfăţişare, la vederea temutei spade ce-i atîrna la şold, li se deschidea calea fără întîrziere, încît nimic mai acătării nu-i supără pe cei doi cavaleri.

Astfel ajunseră la hanul „La Căpriţa". Frumoasa Madelaine îi dădu de ştire lui d'Artagnan că Planchet s-a întors, aducîndu-l pe Mousqueton, care îndurase cu bărbăţie extracţia glonţului şi că acum starea acestuia era cît se poate de bună. D'Artagnan trimise după Planchet, dar degeaba îl tot strigară: Planchet dispăruse.

— Atunci, aduceţi nişte vin! ceru d'Artagnan.

După ce se aduse vinul şi se văzu singur cu Raoul, d'Artagnan îi spuse, privindu-l drept în ochi:

— Eşti mulţumit de tine, nu-i aşa?

— Fireşte, răspunse Raoul. Cred că mi-am făcut datoria. Oare nu l-am apărat pe rege?

— Şi cine te-a sfătuit să-l aperi pe rege?

— Însuşi contele de la Fère.

— Da, regele. Numai că astăzi nu l-ai apărat pe rege, l-ai apărat pe Mazarin, ceea ce nu-i acelaşi lucru.

— Dar, domnule...

— Ai făcut o mare nesăbuinţă, tinere, te-ai amestecat în lucruri care nu te privesc.

— Totuşi, chiar dumneavoastră...

— Eh, cu mine-i altceva, eu trebuie să mă supun ordinelor pe care mi le dă comandantul. Comandantul tău e Prinţul. Ascultă bine ce-ţi spun: tu n-ai alt comandant. Ia te uită ce cap! Să te dai de partea lui Mazarin şi să ajuţi la arestarea lui Broussel! Să nu sufli un cuvînt despre asta contelui, că se face foc.

— Credeţi cumva că domnul conte de La Fère s-ar supăra pe mine?

— Dacă o cred?! Sînt sigur! Dacă n-aş fi aşa, ţi-aş mulţumi, fiindcă, oricum, ne-ai slujit pe noi. Aşa ca te cert în locul şi în numele lui: furtuna are să fie mai blîndă, n-ai teamă. Apoi, adăugă d'Artagnan, mă folosesc, dragul meu, de dreptul pe care mi l-a dat tutorele tău.

— Nu înţeleg, domnule, murmură Raoul.

D'Artagnan se ridică, se duse la scrin, luă o scrisoare şi i-o întinse lui Raoul. De îndată ce citi scrisoarea, privirea tînărului se înceţoşă.

— Oh, Doamne! suspină el, ridicîndu-şi ochii frumoşi şi umezi de lacrimi către d'Artagnan. Aşadar, domnul conte a plecat din Paris, fără să mă vadă?

— A plecat acum patru zile.

— Scrisoarea lasă să se înţeleagă că e în primejdie de moarte.

— Ei, aşi, el în primejdie de moarte! Fii liniştit: călătoreşte cu treburi şi se întoarce curînd. Sper că n-ai nimic împotrivă dacă-i ţin locul de tutore.

— Oh, nu, domnule d'Artagnan, spuse Raoul. Sînteţi un gentilom atît de curajos şi domnul conte vă iubeşte atît de mult!

— Ei, Doamne, atunci iubeşte-mă şi tu. N-am să te supăr cu nimic, cu condiţia să fii de partea Frondei, tînărul meu prieten, trup şi suflet de partea Frondei.

— Dar am să o mai pot vedea pe doamna de Chevreuse?

— Te cred, la naiba! Şi pe vicar, şi pe doamna de Longueville. Şi dacă ar fi aici bunul Broussel, la arestarea căruia ai dat o mînă de ajutor cu atîta nesocotinţă, ţi-aş spune: „Cere-i degrabă iertare domnului Broussel şi sărută-l pe amîndoi obraji".

— Fie, domnule, vă voi asculta, deşi nu vă prea înţeleg.

— De prisos să înţelegi. Vezi tu... – continuă d'Artagnan, întorcîndu-se spre domnul du Vallon, care sosise cu veşmintele spintecate.

— Da, dar în schimb, spuse Porthos, leoarcă de sudoare şi colbuit tot, în schimb şi eu i-am spintecat pe mulţi. Neisprăviţii voiau să-mi smulgă spada! La naiba! Ce de mulţimi în mişcare! continuă uriaşul, cu aerul său liniştit. Dar am miruit peste douăzeci cu mînerul lui Balizarde... Un deget de vin, d'Artagnan!

— Tocmai pomenisem de tine, spuse gasconul, umplînd ochi paharul lui Porthos. După ce bei, vreau să-ţi cer părerea.

Porthos goli paharul dintr-o sorbitură, îl puse pe masă, îşi supse mustaţa şi întrebă:

— Despre ce-i vorba?

— Uite, reluă d'Artagnan. Domnul de Bragelonne a ţinut morţiş să dea o mînă de ajutor la arestarea lui Broussel şi abia l-am împiedicat să-l apere pe Comminges!

— Drace! mormăi Porthos. Şi tutorele lui ce-o să spună cînd o să afle?

— Vezi? tăcu d'Artagnan, întrerupîndu-l. Alătură-te Frondei, prietene, alătură-te Frondei şi gîndeşte-te că eu ţin locul contelui în toate.

Şi îşi sună punga. Apoi se întoarse spre tovarăşul său:

— Mergi cu mine, Porthos?

— Unde? întrebă Porthos, umplîndu-şi pentru a doua oară paharul cu vin.

— Să prezentăm omagiile noastre cardinalului.

Porthos goli paharul cu aceeaşi linişte ca şi prima dată, îşi luă pălăria de pe scaun şi porni în urma lui d'Artagnan.

Cît despre Raoul, el rămase cu desăvîrşire năucit de ceea ce vedea, d'Artagnan cerîndu-i să nu iasă din odaie pînă ce toată această tulburare nu se va potoli.

III

CERŞETORUL DE LA SAINT-EUSTACHE

D'Artagnan cîntărise bine lucrurile întîrziind să se ducă la Palatul Regal: lăsase timp lui Comminges să ajungă acolo înaintea lui şi, prin urmare, să înfăţişeze cardinalului serviciile strălucite pe care ei, d'Artagnan, şi prietenul său le aduseseră în acea dimineaţă celor din tabăra reginei.

Astfel că amîndoi fură foarte bine primiţi de către Mazarin, care îi copleşi cu vorbe măgulitoare şi-i înştiinţă că fiecare dintre ei a străbătut jumătate şi mai bine din drumul spre ţelul dorit: adică d'Artagnan spre gradul de căpitan, iar Porthos spre baronia lui.

D'Artagnan s-ar fi bucurat mai mult de nişte bani, în loc de vorbe, căci ştia că Mazarin făgăduieşte lesne, dar îşi ţine anevoie făgăduielile: de aceea socotea promisiunile cardinalului drept iluzii deşarte. Dar se arătă foarte mulţumit faţă de Porthos, fiindcă nu voia să-l descurajeze.

În timp ce amîndoi prietenii se aflau la cardinal, regina îi chemă la ea. Cardinalul cugetă că ar spori şi mai mult zelul celor doi apărători ai săi dîndu-le prilejul să primească mulţumirile reginei însăşi. Şi le făcu semn să-l urmeze. D'Artagnan şi Porthos arătară spre veşmintele lor sfîşiate şi pline de praf, dar cardinalul scutură din cap.

— Aceste haine sînt mai de preţ decît ale multora dintre curtenii pe care îi veţi găsi la regină, zise el, fiindcă le-aţi purtat în luptă.

D'Artagnan şi Porthos se supuseră.

Curtea Annei de Austria era numeroasă şi cuprinsă de o gălăgioasă veselie, căci, oricum, după victoria asupra spaniolului, se cîştigase o victorie asupra poporului. Broussel fusese scos din Paris fără vreo împotrivire şi acum se afla pesemne după gratii, la Saint-Germain; iar Blancmesnil, arestat în acelaşi timp cu el, dar fără zgomot şi fără vreo greutate, fusese întemniţat la Vincennes.

Comminges se găsea în apropierea reginei, care cerea amănunte asupra misiunii sale. Toţi îi ascultau povestirea, cînd ofiţerul zări în uşă, în spatele cardinalului, pe d'Artagnan şi pe Porthos.

— Ah, doamnă, zise el, alergînd spre d'Artagnan. Iată pe cineva care poate să vă istorisească totul mai bine decît mine, căci e salvatorul meu. Fără el, poate că în clipa asta aş fi rămas agăţat în năvoadele de la Saint-Cloud, fiindcă aveau de gînd să mă arunce în rîu – nici mai mult, nici mai puţin. Vorbeşte, d'Artagnan, vorbeşte!

De cînd era locotenent de muşchetari, d'Artagnan se aflase poate de o sută de ori în acelaşi apartament cu regina, dar nu-i vorbise niciodată.

— Ei bine, domnule, după ce mi-ai adus un asemenea serviciu, dumneata taci? rosti Anna de Austria.

— Doamnă, răspunse d'Artagnan, nu am nimic de spus, decît că viaţa mea e în slujba maiestăţii-voastre şi că nu voi fi fericit decît în ziua cînd îmi voi da viaţa pentru maiestatea-voastră.

— Ştiu asta, domnule, ştiu asta, zise regina, şi încă de multă vreme. De aceea sînt încîntată că pot să-ţi arăt faţă de toată lumea preţuirea şi recunoştinţa mea.

— Îngăduiţi-mi, doamnă, glăsui d'Artagnan, să revărs o parte din toate acestea asupra prietenului meu, vechi muşchetar din compania Tréville, ca şi mine (d'Artagnan rosti apăsat aceste cuvinte) şi care a săvîrşit adevărate minuni, adăugă el.

— Numele cavalerului? întrebă regina.

— Printre muşchetari, spuse d'Artagnan, se numea Porthos (regina tresări), dar adevăratu-i nume e du Vallon.

— De Bracieux de Pierrefonds, adăugă Porthos.

— Prea multe nume ca să le ţin minte pe toate şi apoi nu doresc să mi-l amintesc decît pe cel dintîi, zise regina cu graţie.

Porthos făcu o plecăciune. D'Artagnan se trase doi paşi înapoi.

În clipa aceea fu anunţat vicarul.

Un strigăt de mirare răsună în regeasca adunare. Deşi vicarul predicase chiar în acea dimineaţă, se ştia că înclină vădit de partea Frondei; şi Mazarin, cerînd arhiepiscopului Parisului ca nepotul lui să predice, ţinuse neîndoios să-i joace domnului de Retz unul din acele renghiuri italieneşti ce-l înveseleau atît de mult.

Într-adevăr, ieşind de la Notre-Dame, vicarul aflase întîmplarea. Deşi era aproape angajat faţă de căpeteniile Frondei, vicarul nu se simţea angajat pînă într-atît, încît să nu poată da înapoi dacă ar fi primit din partea curţii avantajele la care rîvnea şi spre care vicariatul nu era decît o punte. Domnul de Retz voia să fie arhiepiscop în locul unchiului său, şi cardinal, ca Mazarin. Or, partidul popular putea cu mare greutate să-i acorde aceste regeşti favoruri. Se ducea deci la palat ca să o felicite pe regină pentru bătălia de la Lens, hotărît să acţioneze pentru sau împotriva curţii, după cum felicitările sale aveau să fie bine sau rău primite.

Vicarul fu deci anunţat. Se ivi în prag şi, la vederea lui, toată acea curte triumfătoare ardea de curiozitate să-l audă vorbind.

Vicarul singur avea însă aproape tot atîta spirit cît acea întreagă adunare gata să-şi bată joc de el. Iar cuvîntul fu atît de meşteşugit încît, oricît ar fi poftit cei de faţă să facă haz, nu găsiră nimic de care să se poată agăţa. Şi încheie, spunînd că îşi punea slabele-i puteri în slujba maiestăţii-sale.

Regina păru toată vremea că gustă cu deosebire cuvintele vicarului; dar la fraza de pe urmă, singura care iscă gluma, Anna se întoarse şi îşi vesti din ochi favoriţii că-l lasă pe vicar pe mîna lor. Iar glumeţii curţii începură de îndată jocul. Nogent-Beautin, bufonul casei, strigă că regina era fericită să găsească sprijin în religie într-un asemenea moment. Toţi izbucniră în rîs.

Contele de Villeroy spuse că nu pricepe cum de s-a putut teme cineva măcar o singura clipă cînd, pentru a apăra curtea împotriva Parlamentului şi a burghezilor din Paris, există vicarul care, la un semn, era în stare să ridice o armată de popi, de paracliseri şi de uşieri ai sfintelor lăcaşuri.

Mareşalul de La Meilleraie adăugă că, în cazul cînd s-ar ajunge la luptă şi vicarul ar da lovitura hotărîtoare, era supărător numai faptul că vicarul nu putea să fie recunoscut în învălmăşeală după o pălărie roşie, ca Henric al IV-lea după pana-i albă, în bătălia de la Ivry.

În faţa acestei furtuni pe care putea să o întoarcă, nimicitoare, asupra celor porniţi pe batjocură, Gondy rămase calm şi sever. Atunci regina îl întrebă dacă mai are ceva de adăugat la frumoasa-i cuvîntare.

— Da, doamnă, rosti vicarul. Vreau să vă rog să chibzuiţi bine înainte de a dezlănţui războiul civil în regat.

Regina îi întoarse spatele şi rîsetele începură din nou.

Vicarul salută şi ieşi din palat, aruncînd spre cardinal, care îl urmărea din ochi, una din acele priviri pline de înţeles între nişte duşmani de moarte. Privirea aceasta era atît de tăioasă, încît pătrunse pînă în adîncul inimii lui Mazarin, care, simţind aici o declaraţie de război, strînse braţul lui d'Artagnan şi-i şopti:

— De va fi nevoie, domnule, vei recunoaşte pe omul care a plecat adineauri, nu-i aşa?

— Da, monseniore.

Apoi, întorcîndu-se la rîndu-i spre Porthos, îi şopti:

— Drace! se-ncurcă treaba. Nu-mi plac certurile dintre feţele bisericeşti.

Gondy se retrase, împărţind binecuvîntări în dreapta şi-n stînga şi dăruindu-şi plăcerea răutăcioasă de a face să cadă în genunchi înaintea lui pînă şi pe slujitorii duşmanilor săi.

— Oh! murmură el, trecînd pragul palatului. Curte ingrată, curte vicleană, curte laşă! Te-nvăţ eu mîine să rîzi altfel!

În timp ce la Palatul Regal se făcea mult haz, ţinîndu-se isonul reginei, Mazarin, om cu judecată şi care, de altfel, avea toată prevederea pe care ţi-o dă frica, nu-şi pierdea vremea cu glume deşarte şi primejdioase: el ieşise îndată după vicar şi acum îşi punea la punct socotelile, strîngea aurul şi săpa ascunzători în ziduri cu ajutorul unor meşteri de încredere.

Ajuns acasă, vicarul află că în lipsă l-a căutat un tînăr, care îl aştepta. Întrebă cine şi tresări de încîntare cînd i se spuse că tînărul se numeşte Louvières.

Alergă numaidecît în cabinetul de lucru. Într-adevăr, fiul lui Broussel, clocotind încă de furie şi plin de sînge, după lupta cu oamenii regelui, era acolo şi-l aştepta. Singura prevedere la care se gîndise venind la arhiepiscop fusese să-şi lase arma la un prieten.

Vicarul se îndreptă spre el şi-i întinse mîna. Tînărul îl privi ca şi cînd ar fi vrut să-i citească în adîncul inimii.

— Dragul meu domn Louvières, zise vicarul, crede-mă că iau parte în mod sincer la nenorocirea dumitale.

— Adevărat, vorbiţi serios? murmură Louvières.

— Pin adîncul inimii, îl asigură Gondy.

— În acest caz, monseniore, a trecut vremea vorbelor, a sosit vremea faptei. Monseniore, dacă vreţi, în trei zile tatăl meu va ieşi din închisoare, iar în şase luni veţi fi cardinal.

Vicarul tresări.

— Oh, să vorbim deschis, urmă Louvières, şi să jucăm cu cărţile pe faţă. Nu arunci treizeci de mii de scuzi pentru milostenii, aşa cum aţi făcut dumneavoastră de şase luni încoace, din simplă milă creştinească. Ar fi prea frumos. Sînteţi ambiţios, e firesc: sînteţi un om de geniu şi vă cunoaşteţi valoarea. Eu urăsc curtea şi în clipa de faţă nu am decît o singură dorinţă: răzbunarea. Daţi-ne clerul şi poporul, de care dispuneţi: eu vă dau burghezia şi Parlamentul. Cu aceste patru elemente, în opt zile Parisul e al nostru şi, credeţi-mă, curtea va da, de teamă, ceea ce n-ar da nimic de bunăvoie.

Vicarul îl cercetă la rîndu-i pe Louvières eu ochiul său pătrunzător.

— Domnule Louvières, îţi dai seama că dumneata îmi propui nici mai mult, nici mai puţin decît războiul civil?

— Îl pregătiţi de destulă vreme, monseniore, ca să nu fie binevenit pentru dumneavoastră.

— Nu are a face, spuse Gondy. Înţelege că se cere să cumpăneşti bine lucrurile.

— Şi cît timp vă trebuie să cumpăniţi?

— Douăsprezece ore, domnule. E prea mult?

— Acum e amiază. La miezul nopţii, monseniore!

— La miezul nopţii, scumpe domnule Louvières!

Rămas singur, Gondy trimise după toţi preoţii cu care era în legătură. După două ceasuri strînsese la el treizeci de slujitori din parohiile cele mai populate şi, din pricina asta, cele mai greu de ţinut în frîu din Paris.

Gondy le arătă jignirea care i se adusese la Palatul Regal şi le povesti glumele lui Beautin, ale contelui de Villeroy şi ale mareşalului de La Meilleraie. Preoţii îl întrebară ce era de făcut.

— Foarte simplu, zise vicarul. Voi călăuziţi conştiinţele. Ei bine, surpaţi aceasta mizerabilă prejudecată a fricii şi a respectului faţă de regi. Învăţaţi pe enoriaşii voştri că regina e un tiran şi repetaţi cu tărie, să afle toţi, că nenorocirile Franţei vin de la Mazarin, amantul şi corupătorul ei. Treceţi la fapte astăzi, acum, şi în trei zile vă aştept din nou. Afară de asta, dacă vreunul dintre voi are să-mi dea un sfat bun, să rămînă, am să-l ascult bucuros.

Rămaseră trei preoţi: cel de la Saint-Merri, cel de la Saint-Sulpice şi cel de la Saint-Eustache.

Ceilalţi se retraseră.

— Credeţi că-mi veţi putea da un ajutor mai temeinic decît confraţii voştri? întrebă de Gondy.

— Nădăjduim, răspunseră preoţii.

— Să vedem. Părinte de la Saint-Merri, te ascult!

— Monseniore, am la mine în cartier un om care v-ar putea fi de cel mai mare folos.

— Cine-i omul acesta?

— Un negustor de pe strada Lombards, care are un cuvînt greu de spus printre negustoraşii din cartierul lui.

— Cum spui ca-l cheamă?

— Un oarecare Planchet. În urmă cu vreo şase săptămîni a stîrnit de unul singur o răzmeriţă, dar după asta, cum îl căutau ca să-l spînzure, s-a făcut nevăzut.

— Şi-ai să-l găseşti?

— Sper, nu cred să-l fi arestat. Sînt duhovnicul neveste-si şi, dacă ea ştie unde se află, voi şti şi eu.

— Bine, părinte, caută-l şi, dacă-l găseşti, adu-l la mine.

— La ce oră, monseniore?

— La şase, se poate?

— La ora şase vom fi la dumneavoastră, monseniore.

— Du-te, scumpe părinte, şi Dumnezeu să-ţi ajute.

Preotul plecă.

— Dar dumneata, părinte? continuă Gondy, întorcîndu-se spre parohul de la Saint-Sulpice.

— Eu, monseniore, zise acesta, cunosc un om care a adus mari servicii unui prinţ foarte iubit de popor. Ai fi o minunată căpetenie de răzmeriţă şi aş putea să vi-l aduc.

— Cine e?

— Contele de Rochefort.

— Îl cunosc şi eu. Din nefericire, nu se află la Paris.

— Se află în strada Cassette, monseniore.

— De cînd?

— De trei zile?

— Şi de ce n-a venit să mă vadă?

— I s-a spus... Monseniorul are să mă ierte....

— Fără îndoială; vorbeşte.

— Că monseniorul era pe cale să cadă la înţelegere cu curtea.

Gondy îşi muşcă buzele.

— A fost minţit. Adu-l la mine diseară la opt, părinte, şi Dumnezeu să te binecuvînteze, aşa cum te binecuvântez eu.

Cel de-al doilea preot se-nchină şi ieşi.

— E rîndul dumitale, părinte, rosti vicarul, întorcîndu-se spre ultimul preot. Oare şi dumneata îmi oferi ceva tot atît de preţios ca şi ceilalţi doi care au plecat?

— Mai preţios, monseniore.

— Drace! la aminte, îţi iei o sarcină foarte grea: unul mi-a oferit un negustor, celălalt un conte. Dumneata vrei cumva să-mi oferi un prinţ?

— Eu vă ofer un cerşetor, monseniore.

— Ah! murmură Gondy, căzînd pe gînduri. Ai dreptate, părinte: unul care ar ridica toată această legiune de săraci ce forfotesc pe la răspîntii în Paris şi care ar şti să-i facă să strige în gura mare, ca să-i audă întreaga Franţă, cum că Mazarin i-a adus la sapă de lemn.

— Am tocmai omul care vă trebuie.

— Bravo! Şi cine-i omul acesta?

— Un simplu cerşetor, după cum v-am mai spus, monseniore. De aproape şase ani împarte apă sfîntă pe treptele bisericii Saint-Eustache, cerînd milostenie.

— Şi zici că are o mare înrîurire asupra celor din tagma lui?

— Monseniorul ştie oare că cerşetorimea e un corp organizat, un fel de breaslă a celor care nu au împotriva celor care au, o breaslă în care fiecare îşi aduce partea sa şi care ţine de o căpetenie?

— Da, am auzit asta, spuse vicarul.

— Ei bine, omul pe care vi-l ofer e căpetenia lor.

— Ce ştii despre el?

— Nimic, monseniore, decît că pare chinuit de remuşcări.

— Ce te face să crezi asta?

— În fiecare lună, în ziua de 28, îmi cere să slujesc o liturghie pentru odihna sufletului cuiva, mort de o moarte năprasnică. Chiar ieri am făcut o asemenea liturghie.

— Şi cum spui că-l cheamă?

— Maillard, dar bănuiesc că nu-i numele adevărat.

— Şi crezi că acum îl găsim la post?

— Fără îndoială.

— Haidem să-l văd pe cerşetorul dumitale, părinte. Şi dacă-i aşa precum spui, atunci ai dreptate, dumneata ai găsit o adevărată comoară.

Gondy îmbrăcă un costum de cavaler, îşi potrivi pe cap o pălărie mare, împodobită cu o pană roşie, se încinse cu o spada lungă, îşi legă pintenii la cizme, îşi aruncă pe umeri o mantie largă şi porni în urma preotului.

Vicarul şi însoţitorul său străbătură străzile de la arhiepiscopie şi pînă la biserica Saint-Eustache, observînd cu grijă starea de spirit a poporului. Poporul era pornit, dar, întocmai ca un roi furios de albine, părea ca nu ştie încotro să se năpustească şi era vădit că, lăsînd poporul fără căpetenii, totul avea să se irosească în lărmuire şi zarvă.

Ajungînd în strada Prouvaires, preotul arătă cu mîna spre tinda bisericii.

— Iată-l! zise el. E la postul lui!

Gondy se uită într-acolo şi văzu un om sărman, aşezat pe un scăunel şi rezemat cu spatele de una din coloane. Avea lîngă el o căldăruşă şi ţinea un sfeştoc în mînă.

— E un privilegiu faptul că stă aici? întrebă Gondy.

— Nu, monseniore, răspunse preotul. A cumpărat de la cel dinaintea lui locul de unde împarte apa sfinţită.

— Cumpărat?

— Întocmai. Locurile astea se cumpără. Cred că a plătit o sută de pistoli pentru el.

— Prin urmare, e bogat, ticălosul?

— Unii dintre ei mor, lăsînd cîte douăzeci, douăzeci şi cinci, treizeci de mii de livre, ba chiar mai mult.

— Hm! făcu Gondy, rîzînd. Nu credeam să plasez atît de bine milosteniile mele.

În acest timp se apropiau de tinda bisericii. În clipa cînd preotul şi vicarul puseră piciorul pe prima treaptă a scării, cerşetorul se ridică de pe scaun şi întinse sfeştocul.

Era un om între şaizeci şi şaizeci şi opt de ani, scund, destul de gras, cu părul cărunt şi cu ochii cruzi. Pe chipul lui stătea zugrăvită lupta dintre bine şi rău, o fire rea, stăpînită de voinţă ori poate de remuşcare.

Dînd cu ochii de cavalerul ce-l însoţea pe preot, cerşetorul avu o uşoară tresărire şi-l privi cu un aer mirat. Preotul şi vicarul atinseră sfeştocul cu vîrful degetelor şi îşi făcură semnul crucii. Vicarul aruncă un ban de argint în pălăria aşezată alături, la pămînt.

— Maillard, zise preotul, am venit aici cu domnul, să stăm un pic de vorbă.

— Cu mine?! murmură cerşetorul. Asta-i o mare cinste pentru un biet împărţitor de apă sfinţită.

În glasul cerşetorului se simţea o undă de batjocură, pe care nu şi-o putuse stăpîni şi care îl surprinse pe vicar.

— Da, continuă preotul, care părea obişnuit cu vorba lui. Am vrut să ştim ce gîndeşti despre lucrurile petrecute astăzi şi ce-ai auzit spunînd pe cei ce intra şi ies din biserică.

Cerşetorul clătină din cap:

— Astea-s întîmplări triste, cucernice părinte şi, ca de obicei, cad pe capul bietului popor. Cît despre ce se vorbeşte, apoi toată lumea e nemulţumită, toată lumea se plînge, numai că cine zice toată lumea zice nimeni.

— Fii mai lămurit, prietene, interveni vicarul.

— Păi toate strigătele astea, toate văicărelile şi blestemele astea au stîrnit doar o furtună, doar fulgere, atîta tot. Dar trăsnetul n-o să cadă decît atunci cînd se va găsi o căpetenie ca să-l îndrume unde trebuie.

— Prietene, vorbi de Gondy, îmi pari un om priceput. N-ai vrea să te amesteci într-un mic război civil în cazul cînd ar izbucni unul, şi să pui sub comanda acestei căpetenii, în cazul că vom găsi una, puterea ta personală şi înrîurirea pe care ai dobîndit-o asupra tovarăşilor tăi?

— Da, domnule, însă numai dacă războiul ăsta ar primi încuviinţarea bisericii, căci aşa mi-aş atinge ţelul, adică iertarea păcatelor ce-am săvârşit în viaţă.

— Războiul acesta nu numai că va primi încuviinţarea bisericii, dar va şi fi condus de biserică. Cît despre iertarea păcatelor, pentru asta îl avem pe arhiepiscopul Parisului, dăruit cu mari puteri de către biserica de la Roma, şi chiar pe vicar, care are indulgenţe ce iartă orice păcat. O să te recomandăm vicarului.

— Gîndeşte-te, Maillard, spuse preotul. Eu te-am recomandat acestui domn, care e un senior atotputernic, şi într-un fel mi-am luat răspunderea pentru tine.

— Ştiu, părinte, vorbi cerşetorul. Ştiu că întotdeauna aţi fost foarte bun cu mine, aşa că şi eu doresc din inimă să vă fiu de folos.

— Şi crezi că ai o putere atît de mare asupra alor tăi, aşa cum mi-a spus adineauri părintele?

— Cred că-mi poartă un oarecare respect, mărturisi cerşetorul, mîndru. Nu numai că vor face tot ce le voi porunci, dar mă vor urma oriunde.

— Şi poţi să mă încredinţezi că vei găsi cincizeci de oameni hotărîţi, suflete înflăcărate şi fără de vreun stăpîn, cu gîtlejul zdravăn, încît, strigînd „Jos cu Mazarin!", să facă să se prăbuşească zidurile Palatului Regal, aşa cum s-au prăbuşit odinioară zidurile Ierihonului?

— Cred că pot să iau în seama mea lucruri mai grele şi mai de seamă, replică cerşetorul.

— Ah! exclamă Gondy. Te-ai însărcina să ridici într-o noapte vreo zece baricade?

— M-aş însărcina să ridic cincizeci, şi-n ziua hotărîtă să le apăr.

— La naiba! mormăi Gondy. Vorbeşti cu o siguranţă care-mi face plăcere şi, de vreme ce părintele răspunde pentru tine...

— Răspund, întări preotul.

— Iată o pungă cu cinci sute de pistoli de aur. Ia toate măsurile pe care le găseşti de cuviinţă şi spune-mi unde te pot găsi astă-seară la zece.

— Ar trebui ales un loc înalt, de unde un semnal să poată fi văzut în toate cartierele Parisului.

— Vrei să-ţi dau o recomandare pentru parohul de la Saint-Jacques-la-Boucherie? Are să te ducă într-o încăpere a turnului, zise preotul.

— Minunat! spuse cerşetorul.

— Aşadar, pe diseară la zece, glăsui vicarul. Şi dacă sînt mulţumit de tine, vei mai primi o pungă cu cinci sute de pistoli.

Ochii cerşetorului scăpărară de lăcomie, dar îşi stăpîni tulburarea.

— Pe diseară, domnule, zise cerşetorul. Totul va fi gata.

Îşi duse scaunul în biserică, puse cu grijă alături căldăruşa şi sfeştocul, merse de-şi muie mîna în aghiazmatar, ca şi cum n-ar fi avut încredere în apa sfinţită din căldăruşa lui, apoi ieşi din biserică.

IV

TURNUL DE LA SAINT-JACQUES-LA-BOUCHERIE

La şase fără un sfert, domnul de Gondy îşi rezolvase toate treburile şi se înapoiase la arhiepiscopie. La ora şase se anunţă preotul de la Saint-Merri.

Vicarul aruncă o privire plină de interes şi văzu că era urmat de cineva.

— Poftim! zise el.

Preotul intră însoţit de Planchet.

— Monseniore, glăsui parohul de la Saint-Merri, iată persoana de care am avut cinstea sa vă vorbesc.

Planchet se înclină ca un om umblat prin case mari.

— Şi eşti gata să slujeşti cauza poporului? întrebă Gondy.

— Fireşte, răspunse Planchet. În adîncul sufletului meu sînt de-al Frondei. Aşa cum mă vedeţi, monseniore, am fost osîndit la spînzurătoare.

— În ce împrejurare?

— Am scăpat din mîinile sergenţilor lui Mazarin pe un nobil pe care-l duceau îndărăt la Bastilia, unde zăcea de cinci ani.

— Cum se numeşte?

— Oh, monseniorul îl cunoaşte bine: e contele de Rochefort.

— A, da, într-adevăr! făcu vicarul. Am auzit de povestea asta. Ai ridicat atunci întreg cartierul, aşa mi s-a spus, nu?

— Aproape, adeveri Planchet, mulţumit de sine.

— Ce meserie ai?

— Sînt cofetar în strada Lombards.

— Lămureşte-mă, cum se face că avînd o meserie atît de paşnică, vădeşti totuşi înclinaţii atît de războinice?

— Cum se face că monseniorul, om al bisericii, mă primeşte în costum de cavaler, cu spadă la şold şi cu pinteni la cizme?

— Răspunsul nu-i de lepădat, pe cinstea mea! rîse Gondy. Dar ştii, în ciuda sutanei, am avut întotdeauna înclinaţii războinice.

— Ei bine, monseniore, eu, înainte să fiu cofetar, am fost trei ani în regimentul din Piemont, şi, înainte de a sluji ăşti trei ani în regimentul din Piemont, am fost optsprezece luni valetul domnului d'Artagnan.

— Locotenentul de muşchetari? întrebă Gondy.

— Chiar el, monseniore.

— Se zice ca e un partizan înfocat de-al lui Mazarin.

— Hm... – mormăi Planchet.

— Ce vrei să spui?

— Nimic, monseniore. Domnul d'Artagnan e ostaş; domnul d'Artagnan îşi face datoria apărîndu-l pe Mazarin, care-i plăteşte solda, aşa cum noi, burghezii, ne facem datoria să-l atacăm pe Mazarin, care ne fură.

— Eşti un flăcău isteţ, prietene. Pot să mă bizui pe tine?

— Credeam că părintele v-a spus că răspunde de mine! se miră Planchent.

— Într-adevăr. Dar îmi place să primesc această asigurare chiar din gura ta.

— Puteţi să vă bizuiţi pe mine, monseniore, numai să fie vorba de-a stîrni o răzmeriţă în oraş.

— Tocmai despre asta e vorba. Cîţi oameni crezi că poţi strînge pînă-n zori?

— Două sute de muschete şi cinci sute de halebarde.

— De-ar fi doar cîte unul care să facă la fel în fiecare cartier, mîine am avea o armată destul de puternică.

— Fireşte!

— Ai vrea să te afli sub comanda contelui de Rochefort?

— L-aş urma şi în iad. Şi nu spun o vorbă goală, fiindcă-l cred în stare să coboare şi acolo.

— Bravo!

— După ce semn au să se deosebească mîine prietenii de duşmani?

— Tot omul Frondei să poarte o fundă galbenă la pălărie.

— Bun. Daţi consemnul:

— Ai nevoie de bani?

— Banii nu prind rău niciodată şi nicăieri, monseniore. Dacă nu-s, o să ne lipsim de ei: dacă sînt, treaba o să meargă mai repede şi mai bine.

Gondy se duse la un cufăr şi luă o pungă cu bani.

— Uite cinci sute de pistoli, zise el. Şi dacă totul merge bine, mîine te aşteaptă aceeaşi sumă.

— Voi da cinstit socoteală monseniorului de fiecare ban, făgădui Planchet, luînd punga subsuoară.

— Bun, ţi-l dau în seamă pe cardinal.

— Fiţi liniştit, se află pe mîini bune.

Planchet ieşi, în vreme ce preotul rămase puţin în urmă.

— Sînteţi mulţumit, monseniore? întrebă el.

— Da, îmi pare un om hotărît.

— Va face chiar mai mult decît a făgăduit.

— Atunci e straşnic.

Şi preotul îl ajunse din urmă pe Planchet, care îl aştepta pe scară. După zece minute veni preotul de la Saint-Sulpice.

De îndată ce uşa cabinetului se deschise, un om dădu buzna înăuntru: era contele de Rochefort.

— Chiar dumneata eşti, scumpul meu conte! exclamă Gondy, întinzîndu-i mîna.

— În sfîrşit, v-aţi hotărît, monseniore? zise Rochefort.

— Întotdeauna am fost hotărît, răspunse Gondy.

— Să nu mai vorbim de asta. Dumneavoastră o spuneţi şi eu vă cred. Aşadar, îl punem pe Mazarin să joace.

— Sper...

— Şi cînd va începe jocul?

— Pe oaspeţi i-am poftit în noaptea asta, spuse vicarul, dar viorile vor începe să cînte abia mîine dimineaţă.

— Puteţi sa vă bizuiţi pe mine şi pe cincizeci de soldaţi, pe care mi i-a făgăduit cavalerul d'Humières, în cazul că aş avea nevoie.

— Cincizeci de soldaţi?

— Da. El instruieşte recruţii şi mi-i împrumută. Distracţia odată terminată, dacă vor mai lipsi dintre ei, n-am decît să-i înlocuiesc.

— Bine, dragul meu Rochefort. Asta însă nu-i tot.

— Ce mai e? întrebă Rochefort, surîzînd.

— Ce-ai făcut cu domnul de Beaufort?

— Se află la Vendômois, unde aşteaptă să-i scriu ca să se întoarcă la Paris.

— Scrie-i, e timpul.

— Sînteţi deci sigur de reuşită?

— Da, numai că trebuie să se grăbească: căci abia se va ridica norodul Parisului şi vom avea zece prinţi în loc de unul, care se vor îndesa să fie în frunte. Dacă întîrzie, găseşte locul ocupat.

— Pot să-i trimit vorbă din partea dumneavoastră?

— Da, fireşte.

— Să-i spun că poate să se bizuie pe dumneavoastră?

— Fără doar şi poate!

— Şi că-i veţi lasă mînă liberă?

— Cît priveşte războiul, da; dar într-ale politicii...

— Ştiţi că nu se prea pricepe.

— Să mă lase să negociez aşa cum socotesc de cuviinţă pentru pălăria mea de cardinal.

— Ţineţi la asta?

— Fiindcă sînt silit să port o pălărie a cărei formă nu-mi place, doresc barem ca pălăria asta să fie roşie, spuse Gondy.

— Gusturile şi culorile nu se discută, rîse Rochefort. Vă asigur de consimţămîntul lui.

— Şi-i vei scrie chiar astă-seară?

— Mai mult decît atît, trimit pe cineva la el.

— În cîte zile poate să fie aici?

— În cinci zile.

— Să vină şi va găsi o schimbare.

— O doresc.

— Te asigur de asta.

— Prin urmare?

— Du-te, adună-ţi cei cincizeci de oameni şi fii gata!

— Pentru ce?

— Pentru orice.

— Există vreun semn de recunoaştere?

— O fundă galbenă la pălărie.

— Perfect. Cu bine, monseniore!

— Cu bine, dragul meu Rochefort!

— Ah, jupîne Mazarin, jupîne Mazarin! mormăi Rochefort, trăgîndu-l după el pe preotul care nu putuse să intervină cu un cuvînt în acestă convorbire. Ai să vezi dacă sînt prea bătrîn pentru a fi un om de acţiune!

Era nouă şi jumătate şi vicarul avea nevoie de o jumătate de ceas ca să ajungă de la arhiepiscopie la turnul Saint-Jacques-la-Boucherie. Băgă de seamă că o lumină veghea la una dintre ferestrele cele niai de sus ale turnului.

— Bun, zise vicarul. Omul nostru se află la post.

Bătu şi i se deschise. Preotul însuşi îl aştepta şi-l conduse pînă în vîrful turnului, luminîndu-i calea. Ajuns acolo, îi arătă o uşiţă, puse lumînarea într-o firidă, astfel ca vicarul să o găsească la plecare, şi coborî.

Deşi cheia era în broască, vicarul ciocăni la uşă.

— Intră, spuse o voce în care recunoscu vocea cerşetorului.

De Gondy trecu pragul. Într-adevăr, era împărţitorul de apă sfinţită de la biserica Saint-Eustache. Stătea în aşteptare, tolănit pe un pat ca vai de lume. Văzîndu-l pe vicar, se ridică.

Orologiul tocmai bătea de zece.

— Ei bine, spuse Gondy, te-ai ţinut de cuvînt?

— Nu chiar, răspunse cerşetorul.

— Cum adică?

— M-aţi cerut cinci sute de oameni, nu-i aşa?

— Da, şi?

— Ei bine, eu voi avea două mii.

— Nu cumva te lauzi?

— Doriţi o dovadă?

— Da.

În încăpere ardeau trei lumînări, una în faţa ferestrei ce dădea spre vechiul oraş, una în faţa ferestrei ce dădea spre Palatul Regal, una în faţa ferestrei ce dădea spre strada Saint-Denis.

Omul se apropie în tăcere de fiecare dintre cele trei lumînări şi le stinse pe rînd.

Vicarul se pomeni înconjurat de întuneric; odaia era luminată doar de razele palide ale lunii, ascunsă după nori negri şi groşi, cu marginile poleite de lumina-i argintie.

— Ce faci? întrebă vicarul.

— Am dat semnalul.

— Ce semnal?

— Semnalul pentru baricade.

— Ah!

— Cînd veţi pleca de aici o să-mi vedeţi oamenii la treabă. Numai fiţi cu băgare de seamă să nu vă rupeţi picioarele dînd peste vreun lanţ sau căzînd în vreo groapă.

— Bine. Iată banii, tot atîţia cîţi ai mai primit. Acum aminteşte-ţi că eşti o căpetenie şi nu te duce să bei.

— Sînt douăzeci de ani de cînd nu beau decît apă.

Omul luă punga din mîna vicarului, care auzi zornăitul monedelor cînd acesta îşi înfundă mîna în banii de aur.

— Eh! exclamă vicarul. Eşti zgîrcit, omule!

Cerşetorul scoase un oftat şi zvîrli punga.

— Va să zică o să rămîn acelaşi, se tîngui el. N-o să ajung niciodată să mă lepăd de omul vechi din mine? O, ticăloşie! O, deşertăciune!

— Totuşi iei banii!

— Da, dar mă leg înaintea dumneavoastră să folosesc tot ce-mi rămîne pentru fapte bune.

Avea faţa palidă şi încordată, ca a unui om răvăşit de o luptă lăuntrică.

— Ciudată fiinţă! murmură Gondy.

Şi îşi luă pălăria ca să plece, dar, întorcîndu-se, văzu că cerşetorul stătea între el şi uşa.

În prima clipă crezu ca omul are vreun gînd rău. Nici pomeneală de aşa ceva, căci în clipa următoare îl văzu împreunîndu-şi mîinile şi căzînd în genunchi.

— Monseniore, glăsui cerşetorul. Înainte să mă părăsiţi, rogu-vă, daţi-mi binecuvîntarea!

— Monseniore! exclamă Gondy. Mă iei drept altul, prietene!

— Nu, monseniore, vă iau drept cel care sînteţi, adică preacucernicul vicar. V-am recunoscut dintr-o ochire.

Gondy surîse:

— Şi vrei binecuvîntarea mea?

— Da, am nevoie de ea.

Cerşetorul rosti aceste cuvinte cu atîta umilinţă şi cu atîta adîncă pocăinţă, încît Gondy întinse mîna şi-i dădu binecuvîntarea cu cea mai mare blîndeţe de care era în stare.

— Acum, zise vicarul, ne-am legat unul de altul. Te-am binecuvîntat şi asta-i ceva sfînt pentru mine, aşa cum trebuie să fie şi pentru line. Ia să vedem, ai săvîrşit vreo nelegiuire osîndită de justiţia omenească şi de care te-aş putea ierta?

Cerşetorul clătină din cap:

— Nelegiuirea pe care am săvîrşit-o eu, monseniore, nu ţine de justiţia omenească şi dumneavoastră nu mă puteţi izbăvi de păcat decît binecuvîntîndu-mă cît mai des, aşa ca adineauri.

— Vorbeşte deschis! îl îndemnă vicarul. N-ai făcut toată viaţa ceea ce faci azi, nu?

— Nu, monseniore, fac asta numai de şase ani.

— Şi înainte se asta?

— Am stat închis la Bastilia.

— Şi înainte să fii la Bastilia?

— Am să vă spun, monseniore, în ziua cînd veţi avea bunătatea să-mi ascultaţi spovedania.

— Bine. Adu-ţi aminte că, la orice ceas din zi sau din noapte vei veni la mine, sînt gata să-ţi dau iertarea păcatelor.

— Vă mulţumesc, monseniore, şopti înăbuşit cerşetorul. Dar încă nu-s pregătit să o primesc.

— Fie cum spui. Cu bine!

— Cu bine, monseniore, zise cerşetorul, deschizînd uşa şi plecîndu-se adînc în faţa prelatului.

Vicarul luă lumînarea, coborî şi ieşi visător din biserică.

V

RĂZMERIŢA

Era aproape unsprezece noaptea. Gondy nu făcuse nici o sută de paşi pe străzile Parisului şi îşi dădu seama deodată de ciudata schimbare petrecută.

Întreg oraşul părea locuit de fiinţe fantastice; se vedeau umbre tăcute care desfundau străzile, altele care trăgeau şi răsturnau căruţe, altele care săpau gropi gata să înghită companii întregi de călăreţi. Toate aceste făpturi atît de active se duceau, veneau, alergau, aidoma unor demoni porniţi să făptuiască ceva necunoscut: erau cerşetorii de la Curtea Miracolelor, erau oamenii împărţitorului de apă sfinţită din faţa bisericii Saint-Eustache, care ridicau baricade pentru a doua zi.

Gondy se uita la aceşti oameni ai întunericului, la aceşti truditori de noapte cu oarecare spaimă, întrebîndu-se dacă, după ce i-a stîrnit din bîrlogul lor, are să aibă puterea să-i trimită îndărăt. Cînd vreunul dintre ei se apropia de el, era gata să-şi facă semnul crucii.

Ieşi în strada Saint-Honoré şi porni în lungul ei, îndreptîndu-se spre strada Ferronnerie. Aici, priveliştea se schimbă: negustorii alergau din prăvălie în prăvălie; uşile păreau zăvorîte ca şi obloanele, dar se deschideau în grabă, lăsînd să treacă nişte oameni care parcă se temeau să nu se vadă ce duc: erau negustorii care aveau arme şi care împrumutau şi celor care nu aveau.

Un ins mergea din uşă în uşa, încovoiat sub povara spadelor, archebuzelor, muschetelor şi armelor de tot soiul pe care le împărţea pe măsură ce înainta. La licărirea unei lanterne, vicarul îl recunoscu pe Planchet.

Gondy ieşi iarăşi pe chei, prin strada Monnaie. Pîlcuri de burghezi în mantii negre şi cenuşii, după cum ţineau de păturile de sus ori de jos ale burgheziei, stăteau locului, în vreme ce vreo cîţiva singuratici treceau de la un pîlc la altul. Toate aceste mantii, fie negre, fie cenuşii, se vedeau ridicate la spate de vîrful unei spade, iar în faţă de ţeava unei archebuze, sau flinte.

Ajungînd la Pont-Neuf, vicarul constată că trecerea era păzită. Un om se apropie de el.

— Cine eşti? întrebă omul. Nu te recunosc să fii dintr-ai noştri.

— Asta înseamnă că nu-ţi recunoşti prietenii, dragul meu domn Louvières, spuse vicarul, ridicîndu-şi pălăria.

Louvières îl recunoscu şi se înclină.

Gondy îşi urmă calea şi coborî pînă la turnul Nesle. Acolo desluşi un lung şir de oameni care se furişau pe lîngă ziduri. Ai fi zis că e un cortegiu de fantome, fiindcă toţi purtau mantii albe. Într-un anume loc se făceau nevăzuţi rînd pe rînd, de parcă ar fi intrat în pămînt. Gondy se rezemă de colţul unei case şi îi văzu dispărînd de la primul şi pînă la cel dinaintea ultimului.

Ultimul ridică ochii spre a se încredinţa, fără îndoială, că el şi tovarăşii săi nu erau spionaţi şi, în ciuda întunericului, îl zări îndată pe Gondy. Veni drept spre el şi îi puse pistolul în piept.

— Hei, domnule de Rochefort! îl întîmpină Gondy, rîzînd. Să nu ne jucăm cu focul!

Rochefort îi recunoscu glasul:

— A, dumneavoastră sînteţi, monseniore?

— Chiar eu. Ce oameni duci în măruntaiele pămîntului?

— Cei cincizeci de recruţi pe care mi i-a dat cavalerul d'Humières şi care, fiind repartizaţi la cavalerie, au primit numai mantii albe.

— Şi încotro?

— La unul dintre prietenii mei, un sculptor. Numai c-am găsit cu cale să coborîm prin trapa pe unde-şi aduce marmura.

— Foarte bine, zise Gondy.

Şi strînse mîna lui Rochefort, care coborî închizînd trapa după el.

Vicarul se întoarse acasă. Era unu după miezul nopţii. Deschise fereastra şi se aplecă peste pervaz ca să asculte.

Un zgomot ciudat, necunoscut, nemaiauzit cuprinsese oraşul; se simţea că pe toate aceste străzi întunecoase ca nişte abisuri se petreceau lucruri neobişnuite, cumplite. Din cînd în cînd se desluşea – un vuiet ca de furtună ce se apropie, ori ca de hulă ce se înteţeşte; dar nu era nimic lămurit, nimic limpede şi de înţeles, încît ai fi zis că sînt acele surde şi misterioase zgomote care vestesc cutremurele de pămînt.

Pregătirea răscoalei ţinu aşa toată noaptea. A doua zi dimineaţă, trezindu-se, Parisul păru că tresare la vederea propriei sale înfăţişări. Ai fi spus că e un oraş asediat. Oameni înarmaţi stăteau pe baricade, cu ochi ameninţători şi cu flinta pe umăr; parole, patrule, arestări, ba chiar execuţii, iată ce întîlneai la fiece pas. Cei care purtau pălării împodobite cu pene ori cu spade aurite erau opriţi şi puşi să strige: „Trăiască Broussel!", „Jos cu Mazarin!", şi cine nu voia să se supună era huiduit, copleşit de ocări şi chiar bătut. Nu se ajunsese încă la vărsări de sînge, dar se simţea lămurit că o asemenea pornire nu lipsea.

Baricadele fuseseră ridicate pînă în preajma Palatului Regal. Din strada Bons-Enfants şi pînă în strada Ferronnerie, din strada Saint-Thomas-du-Louvre şi pînă la Pont-Neuf, din strada Richelieu şi pînă la poarta Saint-Honoré se îmbulzeau peste zece mii de oameni înarmaţi; cei din primele rînduri strigau la santinelele nepăsătoare din regimentul de gardă, înşiruite în jurul Palatului Regal şi în spatele cărora porţile stăteau închise, prevedere ce-i punea într-o situaţie proastă. Prin mijlocul acestei mulţimi se mişcau cete de cîte o sută, o sută cincizeci şi două sute de oameni jigăriţi, livizi, zdrenţăroşi, purtînd un fel de steaguri pe care stătea, scris: Iată mizeria poporului! Peste tot pe unde treceau izbucneau strigăte turbate; şi erau atîtea asemenea cete, încît de pretutindeni răsunau strigăte.

Mare fu uimirea Annei de Austria şi a lui Mazarin cînd se treziră şi cînd li se dădu de ştire că oraşul vechi, pe care în ajun, seara, îl lăsaseră liniştit, se deşteptase înfierbîntat şi cuprins de o adîncă tulburare. Astfel încît nici unul, nici celălalt nu voia să dea crezare celor spuse, zicînd că se vor convinge abia cînd vor vedea şi vor auzi totul cu ochii şi cu urechile lor. Atunci li se deschise o fereastră: văzură, auziră şi se încredinţară că aşa stăteau lucrurile.

Mazarin ridică din umeri, cu aerul că dispreţuieşte grozav aceasta gloată, dar păli vizibil şi, tremurînd tot, alergă în cabinetul său, unde se apucă să-şi ferece aurul şi bijuteriile în casete, pu-nîndu-şi în degete cele mai frumoase diamante. Regina, furioasă, lăsată să se descurce singură, trimise după mareşalul de La Meilleraie, căruia îi porunci să ia oricîţi oameni pofteşte şi să se ducă să vadă ce e cu această glumă.

Mareşalul, neînfricat şi foarte aventuros din fire, nutrind acel suveran dispreţ faţă de gloată, obişnuit oamenilor de arme, luă cu el o sută cincizeci de ostaşi şi vru să iasă pe podul Louvre, dar acolo dădu peste Rochefort şi cei cincizeci de cavalerişti ai lui, în fruntea a peste o mie cinci sute de suflete. Nu era chip să nesocotească o asemenea oprelişte. Mareşalul nici nu încercă să treacă mai departe şi se întoarse pe chei.

La Pont-Neuf dădu însă peste Louvières şi burghezii lui. De astă dată încercă să atace, dar fu primit cu împuşcături, în vreme ce o grindină de pietre se abătu asupra lor de pe la toate ferestrele. Pierdu aici trei oameni.

Bătu în retragere către cartierul Halelor, dar acolo dădu peste Planchet şi halebardierii lui. Halebardele se aplecară ameninţător să-l întîmpine; vru să treacă înainte, doborînd toate aceste mantii cenuşii, dar mantiile cenuşii îi ţinură piept şi mareşalul se retrase către strada Saint-Honoré, lăsînd pe cîmpul de luptă patru din ostaşii săi, străpunşi, cît ai clipi, cu halebardele.

Atunci apucă pe strada Saint-Honoré, dar acolo dădu peste baricadele cerşetorului de la Saint-Eustache, păzite nu numai de oameni înarmaţi, ci şi de femei şi copii. Jupînaşul Friquet, fălindu-se cu un pistol şi o spadă primite de la Louvières, îşi încropise o ceată de ştrengari ca şi el şi făcea o larmă nemaipomenită.

Mareşalul crezu acest punct mai slab păzit decît celelalte şi vru să forţeze trecerea. Porunci la douăzeci dintre oamenii săi să descalece şi să atace baricada, în timp ce el, împreună cu restul călăreţilor, avea să-i proteguiască. Cei douăzeci se îndreptară spre baricadă, dar din spatele bîrnelor, dintre roţile de căruţă, de pe mormanele de pietre se porni o pîrîială cumplită de împuşcături, la care halebardierii lui Planchet se iviră de după colţul străzii Monnaie.

Mareşalul de La Meilleraie se vedea prins între două focuri.

Cum era viteaz, se hotărî să moară pe poziţie. El întoarse fiecare lovitură primită şi urletele de durere prinseră să răsune în mulţime. Ostaşii, mai încercaţi într-ale luptei, trăgeau cu mai multă îndemînare, dar burghezii, mai numeroşi, îi striveau sub o adevărată ploaie de gloanţe.

Oamenii cădeau în jurul mareşalului ca la Rocroy sau la Lérida. Fontrailles, adjutantul său, avea braţul rupt, calul lui primise un glonţ în gît şi abia-l stăpînea, căci durerea scotea animalul din minţi. În sfîrşit, se găsea în acel moment suprem în care şi cel mai neînfricat simte un fior în vine şi sudoarea năpădindu-i pe frunte, cînd, deodată, mulţimea se despică înspre partea străzii Arbre-Sec, strigînd: „Trăiască vicarul!", şi Gondy, cu pelerina peste anteriu păşi liniştit prin mijlocul împuşcăturilor, binecuvîntînd în dreapta şi în stînga, la fel de calm de parcă ar fi condus o procesiune religioasă.

Toată lumea căzu în genunchi.

Mareşalul îl recunoscu şi alergă la el.

— Scoate-mă de-aici, pentru numele cerului! spuse el. Dacă nu, las aici şi pielea mea, şi pielea oamenilor mei.

Era o hărmălaie în mijlocul căreia nu s-ar fi auzit nici bubuitul tunetului. Gondy ridică mîna, cerînd linişte. Toţi amuţiră.

— Copiii mei, glăsui el. Iată-l pe mareşalul de La Meilleraie, ale cărui gînduri voi le-aţi înţeles greşit şi care se angajează ca, întorcîndu-se la Luvru, să ceară reginei, în numele celor de aici, libertatea lui Broussel al nostru. Îţi iei acest angajament, mareşale? adăugă Gondy, întorcîndu-se către La Meilleraie.

— Pe toţi dracii, cred şi eu că da! Nu speram să scap atît de ieftin.

— Vă făgăduieşte asta pe cuvîntul său de gentilom, spuse Gondy.

Mareşalul ridică mîna în semn de încuviinţare.

— Trăiască vicarul! răcni mulţimea.

Vreo cîteva glasuri adăugară chiar: „Trăiască mareşalul!", dar toţi urmară în cor: „Jos cu Mazarin!".

Mulţimea se trase în lături: drumul pe strada Saint-Honoré era cel mai scurt. Baricadele se deschiseră şi mareşalul, dimpreună cu restul ostaşilor, se retraseră, în cap cu Friquet şi cu ştrengarii lui, care imitau de zor ba răpăitul tobelor, ba glasul trîmbiţelor.

Fu aproape un marş triumfal. Numai că baricadele se închiseră în urma ostaşilor. Mareşalul îşi muşcă mîinile de ciudă.

În acest timp, după cum am mai spus, Mazarin se afla în cabinetul lui, ocupat sa-şi rînduiască lucruşoarele. Trimisese după d'Artagnan, dar, în mijlocul acestui tumult, nu spera să-l vadă, căci d'Artagnan nu era de serviciu. Totuşi, după zece minute, locotenentul se ivi în prag, urmat de Porthos, nedespărţitu-i prieten.

— Ah, intra, intră, domnule d'Artagnan! exclamă cardinalul. Fii binevenit, ca şi prietenul dumitale. Oare ce se petrece în Parisul ăsta afurisit?

— Ce se petrece, monseniore? Nimic bun, zise d'Artagnan, clătinînd din cap. Oraşul e în plină revoltă şi adineauri, pe cînd străbăteam strada Montorgueil cu domnul du Vallon, aci de faţă şi care e slujitorul dumneavoastră, în ciuda uniformei ce port, ba poate chiar din pricina ei, au vrut să ne silească să strigam „Trăiască Broussel!", şi trebuie oare să spun, monseniore, ce-au vrut să ne mai silească să strigăm?

— Spune, spune!

— „Jos cu Mazarin!". Pe legea mea, uite că mi-a scăpat!

Mazarin surîse, dar păli teribil.

— Şi-aţi strigat? întrebă el.

— Nu, pe legea mea! răspunse d'Artagnan. Eu unul, nu eram în voce; domnul du Vallon e răcit şi n-a strigat nici el. Atunci, monseniore...

— Atunci? se interesă Mazarin.

— Priviţi la pălăria şi la pelerina mea.

Şi d'Artagnan arătă pelerina găurită de patru gloanţe şi pălăria străpunsă de asemenea de două gloanţe. Cît despre mantia lui Porthos, o lovitură de halebardă i-o despicase într-o parte şi un foc de pistol îi retezase pana de pălărie.

— Diavolo! exclamă cardinalul, gînditor, uitîndu-se cu o naivă admiraţie la cei doi prieteni. Eu aş fi strigat!

În clipa aceea vuietul din stradă răsună şi mai aproape. Mazarin îşi şterse fruntea şi îşi roti ochii în jur. Ar fi dorit grozav să se apropie de fereastră, dar nu avea curaj.

— Ia vezi ce se întîmplă, domnule d'Artagnan, spuse el.

D'Artagnan se duse la fereastră, cu nepăsarea-i obişnuită.

— Oho: mormăi el. Ce-i asta? Mareşalul La Meilleraie se întoarce fără pălărie. Fontrailles cu braţul în eşarfă, ostaşi din gardă răniţi, cai plini de sînge... Ei, dar ce fac santinelele? Duc arma la ochi, au sa tragă!

— Au consemn să tragă asupra mulţimii, dacă mulţimea se apropie de Palatul Regal, strigă Mazarin.

— Păi dacă trag, totul e pierdut! izbucni d'Artagnan.

— Avem grilajul.

— Grilajul?! Numai patru-cinci minute. Grilajul va fi smuls, îndoit, sfărîmat... Nu trageţi, la dracu! se răsti d'Artagnan, deschizînd fereastra.

În ciuda acestei poveţe, care în mijlocul zarvei din jur nici nu se auzi, răbufniră vreo trei-patru împuşcături, urmate de o cumplită pîrîială de gloanţe. Plumbii muşcară cu scrîşnet din faţada Palatului Regal; unul trecu pe sub braţul lui d'Artagnan şi prefăcu în ţăndări o oglindă în care Porthos se privea cu plăcere.

— Vai! se tîngui cardinalul. O oglindă de Veneţia!

— Eh, monseniore! rosti d'Artagnan, închizînd cu linişte fereastra. Nu plîngeţi încă, nu merită. Într-un ceas se prea poate să nu mai rămînă în Palatul Regal nici o oglindă, fie ea de Veneţia, fie de Paris.

— Care-i părerea dumitale? întrebă cardinalul, tremurînd din creştet pînă-n tălpi.

— Ei pe dracu! Să li-l daţi pe Broussel de vreme ce-l cer! Ce naiba vreţi să faceţi cu un consifier al Parlamentului? Nu-i bun de nimic!

— Asta-i şi părerea dumitale, domnule du Vallon? Dumneata ce-ai face?

— L-aş da pe Broussel, spuse Porthos.

— Veniţi, veniţi cu mine, domnilor, zise Mazarin. Mă duc să-i spun reginei!

În capătul coridorului se opri.

— Pot să mă bizui pe dumneavoastră, domnilor, nu-i aşa? zise el.

— Noi nu ne dăm cuvîntul de două ori, rosti d'Artagnan. Am spus că sîntem oamenii dumneavoastră. Porunciţi şi vă vom da ascultare.

— Ei bine! vorbi Mazarin. Intraţi în odaia asta şi aşteptaţi.

Şi, făcînd un ocol, pătrunse în salon printr-o altă uşă.

VI

RĂZMERIŢA SE PRESCHIMBĂ ÎN RĂSCOALĂ

Încăperea în care intraseră d'Artagnan şi Porthos nu era despărţită de salonul unde se afla regina decît de nişte draperii. Draperia subţire îngăduia să se audă, iar deschizătura dintre ele, oricît de strîmtă, îngăduia să se vadă tot ce se petrecea acolo.

Regina stătea în picioare, palidă de mînie, dar avea atîta stăpînire de sine, încît ai fi zis că nu o umbreşte nici cea mai mică tulburare. În spatele ei erau Comminges, Villequier şi Guitaut; în spatele bărbaţilor, femeile.

În faţa reginei, cancelarul Séguier, acelaşi care o persecutase atîta cu douăzeci de ani în urmă, povestea că trăsura lui a fost sfărîmată, că a fost urmărit, că a dat buzna în palatul marchizului d'O, că palatul a fost numaidecît invadat, jefuit, devastat; din fericire, a avut timp să se strecoare pe o uşă mascată într-o încăpere tăinuită, unde o bătrînă slujnică l-a încuiat, dimpreună cu fratele său, episcopul de Meaux. Acolo, primejdia s-a dovedit atît de reală, răsculaţii dezlănţuiţi s-au apropiat de încăperea cu pricina, proferînd ameninţări cumplite, încît cancelarul a socotit că i-a sunat ceasul şi s-a spovedit fratelui său spre a fi pregătit să moară în cazul ca ar fi fost descoperit. Din fericire, n-a fost aşa; mulţimea, socotind că a fugit pe vreo uşă dosnică, a plecat şi i-a lăsat retragerea liberă. Atunci s-a travestit, îmbrăcînd hainele marchizului d'O, şi a ieşit din palat trecînd peste corpul ofiţerului şi a doi ostaşi din garda lui personală, ucişi în vreme ce apărau poarta.

În timpul acestei povestiri, Mazarin se strecurase fără zgomot în apropierea reginei şi asculta.

— Ei bine, întrebă regina, de cum isprăvi cancelarul, ce părere ai?

— Gîndesc că e ceva foarte grav, doamnă.

— Şi ce mă sfătuieşti?

— Aş da un sfat maiestăţii-voastre, fără îndoială, dar nu îndrăznesc.

— Îndrăzneşte, îndrăzneşte, domnule, spuse regina cu un zîmbet amar, doar ai îndrăznit atîtea!

Cancelarul se împurpură şi îngăimă cîteva cuvinte.

— Nu-i vorba de trecut, ci de prezent, rosti regina. Spuneai că ai să-mi dai un sfat. Care anume?

— Doamnă, şovăi cancelarul, sfatul meu ar fi să-l eliberaţi pe Broussel.

Regina, deşi foarte palidă, păli şi mai mult şi chipul i se contractă.

— Să-l eliberez pe Broussel?! Niciodată!

În clipa aceea se auziră paşi în sala din faţă şi mareşalul de La Meilleraie se ivi neanunţat în uşă.

— Ah, iată-te, mareşale! exclamă bucuroasă Anna de Austria. Sper că i-ai învăţat minte pe ticăloşii aceştia, nu?

— Doamnă, vorbi mareşalul, am pierdut trei oameni la Pont-Neuf, patru la Hale, şase în colţul străzii Arbre-Sec şi doi la poarta palatului vostru; cu totul cincisprezece. Aduc cu mine zece sau doisprezece răniţi. Pălăria mi-a rămas nu ştiu pe unde, zburată de un glonţ şi, după toate probabilităţile, aş fi rămas şi eu cu pălăria, dacă n-ar fi fost preacucernicul vicar, care să mă scoată din încurcătură.

— Ah! exclamă regina. Într-adevăr, m-ar fi mirat să nu-l văd pe acest şoricar cu picioarele strîmbe amestecat în toată povestea asta.

— Doamnă, rîse La Meilleraie, nu-l ponegriţi prea mult, fiindcă serviciul ce mi l-a făcut e încă foarte proaspăt.

— Bun, spuse regina. Poartă-i oricîtă recunoştinţă pofteşti, dar asta nu mă obligă pe mine. Iată-te viu şi nevătămat şi asta-i tot ce doream. Îţi spun nu numai bun venit, ci bine ai revenit!

— Da, doamnă, dar m-am întors cu bine cu condiţia să vă înfăţişez voinţa poporului.

— Voinţa! murmură Anna de Austria, încruntînd din sprîncene. Oh, oh, domnule mareşal, trebuie că te-ai aflat într-o mare primejdie de vreme ce-ai primit să porţi o solie atît de ciudată!

Aceste cuvinte fură rostite cu o ironie care nu scăpă cîtuşi de puţin mareşalului.

— Iertare, doamnă! glăsui mareşalul. Eu nu sînt avocat, sînt ostaş, şi prin urmare poate că înţeleg greşit valoarea cuvintelor. Ar fi trebuit să spun dorinţa, şi nu voinţa poporului. Cît despre răspunsul cu care m-aţi onorat, cred că aţi vrut să spuneţi că mi-a fost frică.

Regina surîse.

— Ei bine, da, doamnă, mi-a fost frică. E pentru a treia oară în viaţă cînd mi se întîmplă, şi totuşi am luat parte la douăsprezece mari bătălii şi la nu ştiu cîte lupte şi hărţuieli. Da, mi-a fost frică. Şi mă simt mult mai în largul meu în faţa maiestăţii-voastre, oricît de ameninţător v-ar fi surîsul, decît în faţa acelor demoni din iad, care ne-au întovărăşit pînă aici şi care habar n-am de unde tot ies la iveală.

— Bravo! şopti d'Artagnan către Porthos. Straşnic răspuns!

— Ei bine, rosti regina, muşcîndu-şi buzele, în timp ce curtenii se priveau cu uimire. Care e dorinţa poporului meu?

— Să-i fie redat Broussel, doamnă, spuse mareşalul.

— Niciodată! exclamă regina. Niciodată!

— Maiestatea-voastră e stăpînă, zise La Meilleraie, făcînd un pas înapoi.

— Încotro, mareşale? întrebă regina.

— Mă duc să comunic răspunsul maiestăţii-voastre celor care-l aşteaptă.

— Rămîi aici, mareşale, nu vreau să se creadă că parlamentez cu nişte răzvrătiţi!

— Doamnă, mi-am dat cuvântul de cinste, adăugă mareşalul.

— Şi asta înseamnă?...

— Că dacă nu porunciţi să fiu arestat, sînt nevoit să plec.

Ochii Annei de Austria aruncară fulgere.

— Oh, n-ai teamă, domnule, spuse ea. Am poruncit să fie arestaţi alţii mai de vază decît dumneata. Guitaut!

Mazarin sări îndată.

— Doamnă, începu el. Dacă aş îndrăzni la rîndul meu să vă dau un sfat...

— M-ai sfătui, de asemenea, să-l eliberez pe Broussel? Dacă-i aşa, poţi să renunţi.

— Nu, urmă Mazarin. Deşi acest sfat ar fi poate mai bun ca altul.

— Atunci?

— Să-l chemaţi pe vicar.

— Vicarul?! exclamă regina. Un om îngrozitor! El a stîrnit toată revolta asta.

— Cu atît mai mult, spuse Mazarin. Dacă a stîrnit-o, înseamnă că poate să o şi potolească.

— Şi iată, doamnă, vorbi Comminges, care stătea lîngă o fereastră şi se uita afară, iată un prilej nimerit, căci îl văd dîndu-şi binecuvintarea în piaţa Palatului Regal.

Regina re repezi la fereastră.

— Într-adevar, murmură ea. Ipocritul! Priviţi!

— Văd că lumea îngenunchează în faţa lui, deşi nu-i decît vicar, mormăi Mazarin. Pe mine m-ar sfîşia dacă aş fi în locul lui, cu toate că sînt cardinal. De aceea stărui, doamnă, în dorinţa mea (Mazarin apăsă asupra acestui cuvînt) ca maiestatea-voastră să-l primească pe vicar.

— De ce nu spui voinţa dumitale, aşa ca alţii? şopti regina.

Mazarin se înclină. Regina rămase pe gînduri. După o clipă ridică fruntea şi zise:

— Domnule mareşal, du-te, caută-l pe vicar şi adu-l încoace!

— Şi ce spun poporului? întrebă mareşalul.

— Să aibă răbdare, rosti Anna de Austria. Eu am destulă.

În glasul mîndrei spanioloaice se desluşea atîta hotărîre, încît mareşalul nu mai zise nimic: se înclină şi plecă.

D'Artagnan se întoarse către Porthos.

— Oare cum se vor isprăvi toate astea? murmură el.

— O să vedem, rosti Porthos, cu aerul lui liniştit.

În acest timp, Anna de Austria se apropie de Comminges, căruia începu să-i vorbească în şoaptă. Mazarin, neliniştit, se uita în direcţia unde se aflau d'Artagnan şi Porthos.

Ceilalţi cîţi erau de faţă discutau cu jumătate de glas.

Uşa se deschise din nou: mareşalul apăru în prag, urmat de vicar.

— Iată, doamnă, vesti el, pe domnul de Gondy care se grăbeşte să se înfăţişeze la porunca maiestăţii-voastre.

Regina veni cîţiva paşi în întîmpinarea vicarului şi se opri în loc, rece, aspră, nemişcată, cu buza de jos răsfrîntă a dispreţ. Gondy se înclină cu respect.

— Ei bine, domnule, rosti ea, ce spui de răzmeriţa asta?

— Că nu mai e o răzmeriţă, doamna, răspunse vicarul, e o răscoală.

— Răscoală e în sufletul acelora care cred că poporul meu se poate răscula! exclamă Anna, incapabilă să se prefacă în faţa vicarului, pe care îl socotea, poate pe drept, inima acestei tulburări. Răscoală, iată cum numesc mişcarea stîrnită de ei înşişi toţi acei care o doresc. Dar răbdare, răbdare, autoritatea regelui va pune rînduială în toate.

— Oare pentru a-mi spune aceasta mi-aţi îngăduit cinstea de a mă afla în prezenţa maiestăţii-voastre? întrebă Gondy cu răceală.

— Nu, scumpe vicar, interveni Mazarin. Pentru a-ţi cere sfatul în împrejurarea neplăcută în care ne aflăm.

— Să fie oare adevărat?! vorbi Gondy, făcînd pe miratul. Maiestatea-sa m-a chemat să-mi ceară sfatul?

— Da, adeveri regina, aşa s-a hotărît.

Vicarul se înclină:

— Prin urmare, maiestatea-sa doreşte...

— Să-i spui ce-ai face în locul ei, se grăbi să răspundă Mazarin.

Vicarul se uită la regină, care încuviinţă printr-un semn.

— În locul maiestăţii-sale, rosti cu răceală Gondy, n-aş şovăi: l-aş da pe Broussel.

— Şi dacă nu-l dau, ce crezi că se va întîmpla? izbucni regina.

— Cred că mîine nu va mai rămîne piatra pe piatră în Paris, zise mareşalul.

— Nu pe dumneata te întreb, i-o reteză regina sec şi fără măcar să se întoarcă. Pe domnul de Gondy.

— Dacă eu sînt cel întrebat de maiestaţea-voastră, vorbi vicarul cu aceeaşi linişte, atunci voi spune că împărtăşesc întru totul părerea domnului mareşal.

O roşeaţă vie aprinse obrajii reginei, iar frumoşii ei ochi albaştri păreau gata să-i iasă din orbite. Buzele-i de carmin, asemuite de toţi poeţii vremii cu rodiile în floare, păliră şi tremurau de mînie; Mazarin însuşi, deşi deprins cu furiile acestei căsnicii zbuciumate, rămase înspăimîntat.

— Să-l dau pe Broussel! strigă ea în cele din urmă, cu un zîmbet care te înfiora. Minunat sfat, zău aşa! Se vede cît de colo că vine de la un preot.

Gondy se ţinu tare. Insultele din ziua aceea păreau că lunecă pe lîngă el ca şi batjocurile din ajun; dar ura şi dorinţa de răzbunare se adunau în tăcere, picătură cu picătură, în adîncul inimii sale. Se uită cu răceală la regină, care tocmai făcea semn lui Mazarin să spună şi el ceva.

Mazarin, după obiceiul său, gîndea mult şi vorbea puţin.

— He-he! făcu el. Bun sfat, sfat de prieten. L-aş da şi eu pe acest domn Broussel, mort sau viu, şi-atunci totul s-ar sfirşi.

— Dacă l-aţi da mort, monseniore, totul s-ar sfîrşi, întocmai aşa cum spuneţi, dar într-alt chip decît socotiţi.

— Am spus mort sau viu? reluă Mazarin. E un fel de a vorbi. Ştii doar că înţeleg destul de prost franţuzeasca pe care dumneata, domnule vicar, o vorbeşti şi o scrii fără cusur.

— Uite un consiliu de stat, zise d'Artagnan către Porthos. Numai că noi am ţinut altele mai acătării, în urbea La Rochelle, cu Athos şi Aramis.

— În fortăreaţa Saint-Gervais, aminti Porthos.

— Acolo şi în altă parte.

Vicarul lăsă furtuna să treacă, apoi continuă cu aceeaşi linişte:

— Doamnă, dacă părerea mea nu e pe placul maiestaţii-voastre, asta se datoreşte fără îndoială faptului ca aveţi altele mai bune de urmat. Cunosc prea bine înţelepciunea reginei şi a sfetnicilor ei, ca să mă gîndesc că ar lăsa multă vreme capitala pradă unei tulburări care poate să ducă la o revoluţie.

— Deci, după părerea dumitale, rosti regina cu un zîmbet răutăcios şi muşcîndu-şi buzele de furie, răzmeriţa de ieri, care azi s-a preschimbat într-o răscoală, poate deveni mîine o revoluţie?

— Întocmai, doamnă, încuviinţă grav vicarul.

— Ascultîndu-te, domnule, trebuie să cred oare că poporul a pierdut orice măsură?

— Anul acesta nu-i prielnic regilor, glăsui Gondy, clătinînd din cap. Priviţi în Anglia, doamnă.

— Da, numai că, din fericire, noi, în Franţa, nu avem un Oliver Cromwell, răspunse regina.

— Cine ştie? făcu Gondy, oamenii aceştia sînt asemenea trăsnetului: nu-i cunoaştem decît în clipa cînd lovesc.

Fiecare dintre cei de faţă tresări înfiorat şi urmă un moment de tăcere.

În acest timp, regina îşi apăsa pieptul cu amîndouă mîinile. Se vedea că se străduieşte să-şi stăpînească bătăile repezi ale inimii.

— Porthos, murmură d'Artagnan, uită-te bine la preotul ăsta.

— Bun, îl văd, zise Porthos. Ei şi?

— E un om şi jumătate!

Porthos întoarse ochii mirat spre d'Artagnan. Era limpede că nu prea înţelegea cuvintele prietenului său.

— Maiestatea-voastră, continuă neîndurător vicarul, va lua măsurile de cuviinţă. Dar prevăd că vor fi cumplite şi că vor avea darul să îndîrjească şi mai mult pe răzvrătiţi.

— Ei bine, atunci dumneata, cucernice vicar, care ai atîta putere asupra lor şi care eşti prietenul nostru, spuse ironic regina, dumneata o să-i potoleşti, dîndu-le binecuvîntarea dumitale.

— Poate că va fi prea tîrzîu, observă Gondy, cu aceeaşi răceală. Şi poate că eu însumi îmi voi fi pierdut atunci orice înrîunre asupra lor. Cîtă vreme, dacă-l daţi pe Broussel, maiestatea-voastră taie din rădăcină orice răzvrătire şi dobîndeşte dreptul de a pedepsi aspru orice nouă încercare de răscoală.

— Deci eu n-am acest drept? exclamă regina.

— Dacă îl aveţi, folosiţi-l, răspunse Gondy.

— La naiba! făcu d'Artagnan către Porthos. Uite un om aşa cum îmi place mie. De ce nu-i el ministru, iar eu, d'Artagnan, să-l slujesc pe el în locul secăturii ăsteia de Mazarin! Ah, drace, ce isprăvi am săvîrşi împreună!

— Da, zise Porthos.

Regina concedie curtea printr-un semn, în afară de Mazarin. Gondy făcu o plecăciune şi vru să se retragă dimpreună cu ceilalţi.

— Rămîi, domnule, spuse regina.

„Bun, cugetă Gondy în sinea lui. Are să cedeze."

— O să pună să-l omoare, îi şopti d'Artagnan lui Porthos. Dar, oricum, eu, unul, n-o să fiu acela. Dimpotrivă, jur pe Dumnezeu că, dacă sare careva asupra lui, eu îl apar.

— Şi eu la fel, i se alătură Porthos.

— Bun! murmură Mazarin, aşezîndu-se. Să vedem ce-o să iasă.

Regina urmărea din ochi pe cei care plecau. După ce ultimul dintre curteni închise uşa, se întoarse. Se vedea că face sforţări de necrezut ca să-şi stăpînească furia: se răcorea cu evantaiul, mirosea felurite parfumuri şi se plimba de colo-colo, fără să-şi găsească locul. Mazarin şedea pe scaunul lui şi părea să cugete. Gondy, care începuse să se neliniştească, cerceta cu privirea draperiile, îşi pipăia cămaşa de zale îmbrăcată pe dedesubt şi, în răstimpuri, căuta sub pelerină să vadă dacă mînerul pumnalului spaniol ascuns acolo îi e la îndemînă.

— Haide, zise regina, oprindu-se, în sfîrşit, locului. Haide, acum că sîntem singuri, repetă sfatul dumitale, cucernice vicar.

— Iată-l, doamnă: lăsaţi să se creadă că aţi chibzuit adînc lucrurile, recunoaşteţi public o greşeală, ceea ce constituie forţa cîrmuitorilor puternici, apoi eliberaţi-l pe Broussel şi redaţi-l poporului.

— Oh! strigă Anna de Austria. Să mă umilesc pînă într-atît?! Sînt regină sau nu? Toată această gloată care urlă e mulţimea supuşilor mei sau nu? Am prieteni, ostaşi? Ah, Sfintă Fecioară, cum spune regina Caterina, continuă ea, aprinzîndu-se de propriile-i cuvinte. Decît să li-l dau pe ticălosul de Broussel, mai degrabă l-aş strînge de gît cu mîinile mele!

Şi se repezi cu pumnii încleştaţi spre Gondy, pe care, fără îndoială, îl ura în clipa aceea cel puţin tot atît cît îl ura şi pe Broussel.

Gondy rămase nemişcat, fără să i se clintească un muşchi pe faţă. Doar privirea-i de gheaţă se încrucişă ca o spadă cu privirea furioasă a reginei.

— Iată un om mort, asta dacă ar mai exista vreun Vitry la curte şi dacă Vitry ar intra acum pe uşă, zise gasconul. Numai ca, înainte să ajungă la acest prelat de ispravă, eu l-aş ucide pe Vitry, şi gata! Iar cardinalul Mazarin mi-ar purta o recunoştinţa nemărginită.

— Sst! făcu Porthos. Ascultă!

— Doamnă! strigă cardinalul, apucînd-o pe Anna de Austria de braţ şi trăgînd-o înapoi. Doamna, ce faceţi?

Apoi adăugă în spaniolă:

— Anna, eşti nebună? Te cerţi aici ca o femeie de rînd, tu, o regină?! Nu-ţi dai seama că ai în faţa ta, în persoana acestui preot, întreg poporul Parisului, pe care e primejdios să-l înfrunţi acum, şi că, dacă acest preot vrea, într-un ceas pierzi coroana?! Deci lasă pe mai tîrziu, într-o altă împrejurare, să pui piciorul în prag. Astăzi nu-i momentul; astăzi linguşeşte şi dezmiardă, altfel nu eşti decît o femeie vulgară!

La primele cuvinte ale acestui discurs, d'Artagnan apucase braţul lui Porthos, strîngîndu-l din ce în ce mai tare. Apoi, cînd Mazarin tăcu, şopti:

— Porthos, să nu spui niciodată faţă de Mazarin că înţeleg spaniola, altfel sînt un om pierdut, şi tu la fel!

— Bine, consimţi Porthos.

Această aspră dojană, vădind o elocinţă ce-l caracteriza pe Mazarin atunci cînd vorbea italiana ori spaniola, dar din care nu rămînea nici urmă cînd vorbea franţuzeşte, fu rostită cu o expresie de nepătruns, încît Gondy, oricît de iscusit fizionomist ar fi fost, nu bănui decît un simplu avertisment la moderaţie.

Dinspre partea ei, regina, astfel mustrată, se îmblînzi pe loc. Ca să spunem aşa, lăsă focul din ochi să i se stingă, sîngele să-i fugă din obraji şi mînia vorbirii de pe buze. Se aşeză, lăsînd braţele vlăguite să-i atîrne de-a lungul corpului şi zise cu o voce în care se ghiceau lacrimile:

— Iartă-mă, cucernice vicar, şi pune ieşirea de adineauri pe seama suferinţei mele! Femeie şi, prin urmare, supusă slăbiciunilor femeii, mă îngrozesc de războiul civil; regină, şi obişnuită să fiu ascultată, îmi ies din fire la primele semne de nesupunere.

— Doamnă, rosti Gondy, înclinîndu-se, maiestatea-voastră greşeşte socotind drept nesupunere părerile mele sincere. Maiestatea-voastră nu are decît supuşi plecaţi şi plini de respect. Nu cu regina are poporul ce are, poporul îl cere pe Broussel, atîta tot, fiind prea fericit să trăiască sub cîrmuirea maiestăţii-voastre, dacă maiestatea-voastră i-l dă totuşi pe Broussel, adăugă Gondy, surîzînd.

Mazarin, care la cuvintele: Nu cu regina are poporul ce are, ciulise urechile, crezînd că vicarul va pomeni de strigătele: „Jos cu Mazarin!", îi fu recunoscător lui Gondy pentru această scăpare din vedere şi spuse cu glasul cel mai mieros şi cu cea mai prietenoasă expresie întipărită pe faţă:

— Doamnă, credeţi-l pe vicar, care e unul dintre cei mai iscusiţi politicieni ce avem. Cea dintîi pălărie de cardinal disponibilă pare anume făcută pentru acest cap nobil.

„Ah, ai mare nevoie de mine, ticălos viclean!" îşi zise Gondy în sinea lui.

— Nouă, oare ce-o să ne făgăduiască în ziua cînd au să vrea să-l omoare? întrebă d'Artagnan. La naiba, dacă împarte aşa pălăriile de cardinal, să ne pregătim, Porthos, şi să-i cerem chiar de mîine un regiment pentru fiecare. Drace, să ţină războiul civil numai un an şi fac să aurească pentru mine spada de comandant suprem!

— Dar eu? întrebă Porthos.

— Ţie aş face să ţi se dea bastonul de mareşal al domnului de La Meilleraie, care, în clipa de faţă, nu se bucură de prea multă trecere, după cît mi se pare.

— Aşadar, vorbi regina, te temi cu adevărat de tulburarea poporului?

— Da, doamnă, întări Gondy, mirat că bate pasul pe loc. Mă tem că o dată ce torentul rupe zăgazurile, să nu pricinuiască mari nenorociri.

— În acest caz, eu cred că trebuie să le pui noi zăgazuri dinainte, spuse regina. Du-te, am să mă gîndesc.

Gonay se uită nedumerit la Mazarin. Cardinalul se apropie de regină să-i vorbească. În acea clipă, un tumult înspăimîntător se auzi în Piaţa Palatului Regal.

Gondy zîmbi, privirea reginei se învăpăie, Mazarin se făcu alb ca varul.

— Ce mai e? zise el.

Deodată, Comminges dădu buzna în salon.

— Iertare, doamnă, îngăimă Comminges, din prag, spre regină. Poporul a strivit santinelele de grilaj şi acum forţează porţilel Ce porunciţi?

— Ascultaţi, doamnă! spuse Gondy.

Urletul valurilor, bubuitul trăsnetului, mugetele unui vulcan nu se pot asemui nici pe departe cu furtuna de strigăte ce tocmai se ridica spre cer.

— Ce poruncesc? repetă regina.

— Da, nu-i timp de pierdut.

— Cîţi oameni ai la palat?

— Şase sute.

— Postează o sută de oameni în jurul regelui, iar cu restul să-mi mături de aici toată calicimea asta.

— Doamnă, interveni Mazarin, ce faceţi?

— Du-te!

Comminges ieşi, cu acea supunere desăvîrşită a ostaşului.

În clipa aceea răsună un pîrîit îngrozitor: una din porţi începea să cedeze.

— Ei, doamnă, ne pierzi pe toţi; pe rege, pe dumneata, pe mine!

La acest strigăt izbucnit din inima cardinalului îngrozit, Anna de Austria fu cuprinsă şi ea de frică şi-l chemă înapoi pe Comminges.

— Prea tîrziu! se tîngui Mazarin, smulgîndu-şi părul din cap. Prea tîrziu!

Poarta cedă şi se auziră urletele de bucurie ale gloatei. D'Artagnan puse mîna pe spadă şi făcu semn lui Porthos să facă la fel.

— Salvaţi-o pe regină! strigă Mazarin vicarului.

Gondy se repezi la o fereastră, pe care o deschise. Îl recunoscu pe Louvières în fruntea unei mulţimi de trei-patru mii de oameni.

— Nici un pas mai mult! strigă el. Regina semnează.

— Ce spui? izbucni regina.

— Adevărul, doamnă, interveni Mazarin, punîndu-i înainte o pană de scris şi o hîrtie. Trebuie!

Apoi adăugă:

— Semnează, Anna, te rog, vreau eu acest lucru!

Regina se prăbuşi pe un scaun, luă pana în mînă şi semnă.

Ţinut în loc de Louvières, poporul nu înaintase nici măcar cu un pas. În schimb, murmurul năprasnic al mîniei răsuna fără încetare.

Regina scrise:

„Paznicul închisorii Saint-Germain va pune în libertate pe consilierul Broussel". Şi semnă.

Vicarul, care îi sorbea din ochi cele mai mici mişcări, înşfăcă hîrtia de îndată ce o văzu semnată, se întoarse la ferastră şi, fluturînd-o în mînă, strigă:

— Iată ordinul!

Întreg Parisul păru că sloboade un uriaş strigăt de bucurie. Apoi răsună cu putere: „Trăiască Broussel! Trăiască vicarul!"

— Trăiască regina! strigă vicarul.

Drept răspuns, se auziră doar cîteva glasuri slabe şi stinghere. Poate că vicarul nu scosese acest strigăt decît spre a o face pe Anna de Austria să-şi cunoască slăbiciunea.

— Şi acum, cînd ai dobîndit ceea ce ai vrut, spuse ea, poţi pleca, domnule de Gondy.

— Cînd regina va avea nevoie de mine, rosti vicarul, înclinîndu-se, maiestatea-sa ştie că sînt gata oricînd să o slujesc.

Regina înclină din cap şi Gondy se retrase.

— Ah, popă blestemat! izbucni Anna de Austria, întinzînd braţul către uşa care abia se închisese. Te voi sili să bei într-o zi din veninul ce mi l-ai turnat azi!

Mazarin vru să se apropie de ea.

— Lasă-mă! se smuci regina. Nu eşti bărbat!

Şi plecă.

— Tu nu eşti femeie! murmură Mazarin.

Apoi, după o clipă de visare, îşi aminti că d'Artagnan şi Porthos trebuie să fie acolo şi, prin urmare, auziseră totul. Încruntă din sprîncene şi păşi drept spre draperia pe care o ridică: încăperea era goală.

La cel din urmă cuvînt al reginei, d'Artagnan îl apucase de mînă pe Porthos şi-l trăsese pe coridor. Mazarin ieşi îndată şi el pe coridor, unde îi găsi pe cei doi prieteni plimbîndu-se încoace şi încolo.

— De ce aţi ieşit din cameră, domnule d'Artagnan? întrebă Mazarin.

— Fiindcă regina a poruncit tuturor să plece, răspunse d'Artagnan, şi am crezut că porunca era şi pentru noi.

— Aşadar, sînteţi aici de...

— De vreun sfert de ceas, spuse d'Artagnan, uitîndu-se la Porthos şi făcîndu-i semn să nu-l dea de gol.

Mazarin îi surprinse semnul şi rămase încredinţat că d'Artagnan a văzut şi a auzit totul, însă îi fu recunoscător pentru această minciună.

— Hotărît lucru, domnule d'Artagnan, eşti omul pe care-l căutam şi poţi să te bizui pe mine atît dumneata cît şi prietenul dumitale.

Apoi, salutîndu-i cu cel mai fermecător zîmbet, intră ceva mai liniştit la el în cabinet, întrucît la ieşirea lui Gondy din palat, tumultul contenise ca prin farmec.

VII

NENOROCIREA ÎMPROSPĂTEAZĂ MEMORIA

Anna se întoarse furioasă în camera ei de rugăciune.

— Cum?! strigă ea, frîngîndu-şi frumoasele-i mîini. Cum?! Poporul l-a văzut pe domnul de Condé, întîiul prinţ de sînge, arestat de către soacra-mea, Maria de Medicis; a văzut-o pe soacră-mea, fosta lui regentă, alungată de către cardinal; l-a văzut pe domnul de Vendôme, adică pe fiul lui Henric al IV-lea, întemniţat la Vincennes; nici n-a crîcnit cînd erau batjocoriţi, cînd aceşti oameni de seamă erau întemniţaţi şi ameninţaţi! Şi pentru Broussel?!... Iisuse, atunci ce-a ajuns regalitatea?

Anna atingea fără să se gîndească problema cea mai arzătoare. Poporul nici nu crîcnise cînd era vorba de prinţi, dar poporul se ridica pentru Broussel: asta fiindcă era vorba de un om de jos şi fiindcă, apărîndu-l pe Broussel, poporul simţea instinctiv că se apără pe sine.

În acest timp, Mazarin se plimba în lungul şi în latul cabinetului său, privind din cînd în cînd la frumoasa lui oglindă de Veneţia, crăpată de sus în jos.

— Eh! spuse el. Ştiu, e trist să fii silit a ceda astfel. Dar, lasă, o să ne luăm revanşa. Ce contează Broussel?! E un nume, nu o problemă.

Oricît de iscusit politician ar fi fost, Mazarin se înşela de astă dată: Broussel era o problemă, şi nu un nume.

Aşa că, a doua zi dimineaţă, cînd Broussel îşi făcu intrarea în Paris, într-o trăsură impunătoare, avînd alături pe Louvieres, fiul său, şi pe Friquet în spatele trăsurii, poporul înarmat se îngrămădi să-l vadă trecînd, iar strigătele de: „Trăiască Broussel! Trăiască părintele nostru!" răsunau din toate părţile, băgîndu-l în sperieţi pe Mazarin. Iscoadele cardinalului şi ale reginei culegeau de pretutindeni noutăţi supărătoare, care îl găseau pe ministru foarte tulburat, iar pe regină foarte liniştită. Regina părea să urzească în capul ei o mare hotărîre, ceea ce sporea şi mai mult neliniştea lui Mazarin. El o cunoştea pe orgolioasa prinţesă şi se temea grozav de hotărîrile Annei de Austria.

Vicarul îşi făcuse intrarea în Parlament mai rege decît regele, regina şi cardinalul la un loc. Luînd în seamă părerea lui, o hotărîre a Parlamentului ceruse burghezilor să depună armele şi să înlăture baricadele: ei ştiau acum ca le trebuie doar un ceas ca să ia din nou armele în mînă, şi doar o noapte ca să ridice baricadele la loc.

Planchet se întorsese la prăvălia lui. Izbînda şterge orice vină: Planchet nu se mai temea deci că va fi spînzurat, ba chiar era convins că, dacă ar încerca măcar să-l aresteze, poporul s-ar ridica pentru el, aşa cum se ridicase pentru Broussel.

Rochefort înapoiase cavaleriştii cavalerului d'Humières: e adevărat, lipseau doi, dar cavalerul, partizan al Frondei în sufletul lui, nici nu voise să audă de despăgubiri.

Cerşetorul îşi luase iarăşi locul său în tinda bisericii Saint-Eustache, împărţind apă sfinţită cu o mînă şi cerînd milostenie cu cealaltă: şi nimeni nu se gîndea că aceste două mîini au ajutat să se smulgă din edificiul social piatra de temelie a regalităţii.

Louvieres era mîndru şi mulţumit: se răzbunase pe Mazarin, pe care nu-l putea suferi, şi contribuise mult la eliberarea tatălui său din închisoare. Numele lui fusese rostit cu groază la Palatul Regal şi tînărul spunea rîzînd consilierului reîntors în mijlocul familiei:

— Crezi oare, tată, că dacă i-aş cere acum reginei o companie, mi-ar da-o?

D'Artagnan se folosise de acest răgaz pentru a-l trimite înapoi pe Raoul, pe care abia îl ţinuse închis în casă în timpul răscoalei, căci tînărul voia cu orice preţ să tragă spada pentru una sau alta din tabere. Raoul se împotrivise la început, dar d'Artagnan vorbise în numele contelui de La Fère. Raoul făcuse o vizită doamnei de Chevreuse şi apoi se înapoiase la oştire.

Singur Rochefort socotea că lucrurile s-au sfîrşit destul de rău: îi scrisese prinţului de Beaufort să vină, prinţul urma să sosească şi avea să găsească Parisul liniştit.

Se duse la vicar să-l întrebe dacă n-ar trebui să-i trimită veste prinţului să se oprească în drum.

Gondy se gîndi puţin şi spuse:

— Lasă-l să-şi urmeze calea.

— Aşadar, nu s-a isprăvit? întrebă Rochefort.

— Eh, dragul meu conte, nu sîntem decît la început!

— Ce vă face să credeţi asta?

— Cunosc inima reginei: nu se va da bătută.

— Oare pune la cale ceva?

— Sper.

— Spuneţi-mi, ce ştiţi?

— Ştiu ca i-a scris Prinţului să se întoarcă de la oştire în cea mai mare grabă.

— Ah! exclamă Rochefort. Aveţi dreptate, domnul de Beaufort trebuie lăsat să vină.

Dar în seara zilei cînd avea loc această convorbire, se răspîndi zvonul că Prinţul a sosit.

Era o ştire foarte simplă şi foarte firească, totuşi avu un uriaş răsunet. Se vorbea de unele indiscreţii ale doamnei de Longueville, căreia Prinţul, învinuit că nutreşte faţă de sora sa o dragoste care trece peste marginile afecţiunii frăţeşti, îi făcuse unele mărturisiri.

Aceste mărturisiri dezvăluiau sinistre planuri urzite de regină.

Chiar în seara sosirii Prinţului, burghezii mai răsăriţi, consilierii municipali, consilierii comunali colindau pe la prietenii lor şi spuneau:

— De ce nu l-am lua noi pe rege şi nu l-am aşeza la Palatul primăriei? E o greşeală să lăsăm să-l crească duşmanii noştri, care-i dau tot sfaturi rele. Dacă ar fi crescut sub privegherea vicarului, de pildă, s-ar hrăni cu principiile naţionale şi-ar îndrăgi poporul.

Peste noapte domni o surdă tulburare; a doua zi se văzură iarăşi pelerinele cenuşii şi negre, patrulele de negustori înarmaţi şi cetele de cerşetori.

Regina petrecuse noaptea sfătuindu-se între patru ochi cu Prinţul; la miezul nopţii, acesta intrase în camera ei de rugăciune şi plecase abia la cinci dimineaţa.

La ora cinci, regina se duse în cabinetul cardinalului. Dacă ea încă nu se culcase, cardinalul se şi deşteptase.

Cardinalul aşternea pe hîrtie un răspuns către Cromwell. Se scurseseră şase zile din cele zece cît îi ceruse lui Mordaunt să aştepte.

— Eh! spunea Mazarin. L-am cam făcut să aştepte, dar Cromwell ştie bine ce-s revoluţiile pentru ca să nu-mi treacă asta cu vederea.

Tocmai recita cu plăcere începutul răspunsului, cînd auzi un zgomot uşor la uşa ce comunica cu apartamentul reginei. Singură Anna de Austria putea să vină pe uşa asta. Cardinalul se ridică şi se duse să deschidă.

Regina era într-un halat de casă, care o prindea bine încă, întrucît, ca şi Diane de Poitiers şi Ninon, Anna de Austria păstra privilegiul de a rămîne mereu frumoasă: numai că în acea dimineaţă era mai frumoasă ca de obicei, căci avea în ochi strălucirea pe careţi-o dă o bucurie lăuntrică.

— Ce e, doamnă? întrebă Mazarin, neliniştit. Te văd tare mîndră.

— Da, Giulio, adeveri ea. Mîndră şi fericită, căci am găsit mijlocul să înăbuş hidra.

— Eşti un mare politician, regina mea! spuse Mazarin. Să vedem despre ce e vorba.

Şi ascunse ceea ce scria, strecurînd scrisoarea începută sub filele de hîrtie albă.

— Ştii că vor să mi-l ia pe rege? glăsui regina.

— Din nenorocire, da! Şi pe mine vor să mă spînzure.

— Nu-l vor avea pe rege!

— Şi nici pe mine nu mă vor spînzura!

— Ascultă: vreau să li-l smulg pe fiul meu şi pe mine însămi, precum şi pe dumneata cu mine. Vreau ca acest eveniment, care va schimba faţa lucrurilor de la o zi la alta, să devină un fapt împlinit, fără să ştie nimeni decît tu, eu şi o a treia persoană.

— Şi cine este a treia persoană?

— Prinţul.

— Aşadar, a sosit, după cum mi s-a spus?

— Aseară.

— Şi l-ai văzut?

— Abia m-am despărţit de el.

— Sprijină acest plan?

— E sfatul lui.

— Şi Parisul?

— Îl înfometează şi-l sileşte să se predea fără condiţii.

— Planul nu-i lipsit de măreţie, numai că eu văd o singură piedică în cale.

— Care?

— Neputinţa de a-l aduce la îndeplinire.

— Vorbe goale. Nimic nu e cu neputinţă.

— Teoretic.

— Nu, practic. Avem bani?

— Puţini, spuse Mazarin, tremurînd ca nu cumva Anna de Austria să-i ceara să scoată din punga lui.

— Avem armată?

— Cinci sau şase mii de oameni.

—Avem curaj?

— Berechet.

— Atunci e uşor. Oh, înţelegi, Giulio? Parisul, acest odios Paris, deşteptîndu-se într-o dimineaţă fără regină şi fără rege, încercuit, asediat, înfometat, nemaiavînd nici o altă resursă decît acest Parlament stupid şi pe slăbănogul de vicar cu picioarele lui strîmbe!

— Frumos, frumos! murmură Mazarin. Înţeleg efectul, dar nu văd mijlocul de a ajunge aici.

— Eu am să-l găsesc.

— Ştii că asta înseamnă război, război civil, distrugător, crîncen, neiertător!

— Oh, da, da, război! zise Anna de Austria. Da, vreau să prefac acest oraş în cenuşă. Vreau să sting focul în sînge. Vreau o pildă înspăimîntătoare care să păstreze pururi vie crima şi pedeapsa! Parisul! Îl urăsc, îl detest!

— Foarte frumos, Anna, iată-te şi însetată de sînge! Ia seama, nu sîntem pe vremea lui Malatesta şi a lui Castruccio Castracani. Vei fi decapitată, frumoasa mea regină, şi-ar fi păcat!

— Rîzi!

— Nu rîd deloc. E primejdios să porneşti război împotriva unui întreg popor: uită-te la fratele tău, Carol I, se află la ananghie, la mare anaghie!

— Noi sîntem în Franţa şi eu sînt spaniolă!

— Cu atît mai rău, per Baccho, cu atît mai rău! Aş fi preferat să fii franţuzoaică, şi eu la fel: ne-ar fi urît mai puţin pe amîndoi!

— Totuşi, eşti de acord cu mine?

— Da, cu condiţia ca lucrul să fie cu putinţă.

— E cu putinţă, ţi-o spun eu. Pregăteşte-te de plecare!

— Eu, unul, sînt întotdeauna gata de plecare. Atîta doar că nu plec niciodată... şi acum, probabil, mai puţin ca altă dată.

— În sfirşit, dacă eu plec, vei pleca şi tu?

— Am sa încerc.

— Mă ucizi cu frica asta a ta, Giulio! Oare de ce anume te temi?

— De multe lucruri.

— Care?

Chipul batjocoritor al lui Mazarin se posomorî.

— Anna, rosti el, tu nu eşti decît o femeie şi, ca femeie, poţi să insulţi bărbaţii după plac, sigură că n-ai să fii pedepsită. Ma învinuieşti că mi-e frică: nu mi-e atît de frică cum îţi este ţie, deoarece eu nu fug. Împotriva cui se strigă? împotriva ta, ori a mea? Pe cine vor să spînzure? Pe tine, ori pe mine? Ei bine, eu înfrunt furtuna, nu ca un lăudăros, nu-i obiceiul meu, dar o înfrunt, şi tu mă învinuieşti că mi-e frică! Să ai în mine o pildă: cu mai puţin zgomot izbuteşti mai mult. Strigi prea tare şi nu ajungi la nimic. Vorbeşti de fugă!

Mazarin ridică din umeri, îi luă mîna şi o conduse pe regină la fereastră:

— Priveşte!

— Ei bine? făcu regina, orbită de îndărătnicia ei.

— Ce vezi de la această fereastră? Ăştia, dacă nu mă înşel, sînt burghezi cu cămăşi de zale, cu căşti pe cap, cu muschete în mîini, ca pe vremea Ligii, şi care scrutează fereastra de unde tu te uiţi la ei, încît au să te zărească dacă ridici mai mult perdeaua. Acum, vino la cealaltă fereastră: ce vezi? Oameni din popor, înarmaţi cu halebarde, care păzesc porţile palatului. La orice fereastră te-aş duce, ai vedea acelaşi lucru: porţile sînt păzite, răsuflătorile pivniţelor sînt păzite, încît ţi-aş spune şi eu ceea ce acel cumsecade La Ramée îmi spunea despre domnul de Beaufort: dacă nu eşti pasăre sau şoarece, n-o să ieşi de aici.

— Şi totuşi el a izbutit.

— Socoţi s-o faci în acelaşi chip?

— Atunci sînt prizonieră?

— Drace! exclamă Mazarin. De un ceas caut să-ţi dovedesc asta.

Şi Mazarin îşi reluă liniştit scrisoarea începută şi neterminată. Anna, tremurînd de mînie şi roşie de umilinţă, ieşi din încăpere, trîntind uşa cu putere în urma ei.

Mazarin nici măcar nu întoarse capul.

Ajunsă în apartamentul ei, regina se lăsă într-un fotoliu şi izbucni în plîns. Deodată, fulgerată de un gînd, se ridică strigînd:

— Sînt salvată! Oh, da, da, cunosc un om care va şti să ne scoată din Paris, un om pe care multă vreme l-am dat uitării.

Şi, visătoare, deşi pătrunsă de bucurie, murmură:

— Nerecunoscătoare ce sînt, am uitat douăzeci de ani de acest om, din care ar fi trebuit să fac un mareşal al Franţei! Soacră-mea a risipit aurul, demnităţile şi atenţiile pentru Concini, care a dus-o la pierzanie; regele l-a făcut pe Vitry mareşal al Franţei pentru un asasinat, şi eu l-am lăsat în uitare, în mizerie, pe acest nobil d'Artagnan, care m-a salvat!

Şi, alergînd la o măsuţă pe care se aflau hîrtie şi cerneală, începu să scrie.

VIII

ÎNTREVEDEREA

În dimineaţa aceea, d'Artagnan dormea în camera lui Porthos. Era un obicei pe care cei doi prieteni îl luaseră de cînd cu tulburările. Ţineau spada sub căpatîi, iar pe o măsuţă, la îndemînă, pistoalele. D'Artagnan dormea încă şi visa că un nor mare, galben, acoperă cerul, că norul acesta revarsă o ploaie de aur şi că el stă cu pălăria întinsă sub un jgheab. Porthos visa că uşa trăsurii lui nu-i destul de mare pentru blazonul pe care poruncise să-l zugrăvească acolo.

Fură deşteptaţi la ora şapte de către un valet fără livrea, care aducea o scrisoare pentru d'Artagnan.

— Din partea cui? întrebă d'Artagnan.

— Din partea reginei, răspunse valetul.

— Hait! exclamă Porthos, ridicîndu-se în capul oaselor. Ce-ndrugă ăsta?

D'Artagnan îl rugă pe valet să treacă într-o încăpere alăturată şi, de îndată ce închise uşa, sări din pat şi citi scrisoarea pe nerăsuflate, în timp ce Porthos se zgîia la el, fără să îndrăznească să întrebe ceva.

— Prietene Porthos, îl anunţă d'Artagnan, întinzîndu-i scrisoarea, citeşte şi judecă.

Porthos întinse mîna, luă scrisoarea şi citi cu tremur în glas:

„Regina vrea să vorbească domnului d'Artagnan, care să-l urmeze pe aducătorul acestor rînduri".

— Ei bine! zise Porthos. Nu mi se pare nimic neobişnuit.

— Ba mie mi se pare ceva cu totul neobişnuit, răspunse d'Artagnan. Dacă sînt chemat, înseamnă că lucrurile s-au încurcat rău. Gîndeşte-te puţin ce tulburare a trebuit să cuprindă sufletul reginei, pentru ca, după douăzeci de ani, amintirea mea să se ridice iarăşi la suprafaţă.

— Ai dreptate, încuviinţă Porthos.

— Ascute-ţi spada, baroane, încarcă-ţi pistoalele, dă ovăz la cai şi te asigur că pînă mîine se vor petrece lucruri noi. Şi mucles!

— Ah! Nu-i oare vreo cursă ca să scape de noi? vorbi Porthos, veşnic preocupat de supărarea pe care mărirea lui viitoare ar putea-o pricinui altora.

— Dacă e vreo cursă la mijloc, continuă d'Artagnan, o miros eu, n-ai teamă. Dacă Mazarin este italian, eu sînt gascon.

Şi d'Artagnan se îmbrăcă într-o clipită. În vreme ce Porthos, care nu se dăduse jos din aşternut, îi încheia mantaua, cineva ciocăni pentru a doua oară la uşă.

— Intră! spuse d'Artagnan.

Un alt valet trecu pragul încăperii.

— Din partea Eminenţei-Sale Cardinalul Mazarin, zise el.

D'Artagnan întoarse ochii spre Porthos.

— Uite că se-ncurcă treaba! mormăi Porthos. De unde să-ncepi?

— Asta pică de minune! exclamă d'Artagnan. Eminenţa-Sa îmi dă întîlnire peste jumătate de ceas.

— Bine!

— Prietene, rosti d'Artagnan, întorcîndu-se spre valet. Spune Eminenţei-Sale că într-o jumătate de ceas voi fi la ordinele sale.

Valetul se înclină şi ieşi.

— Noroc că nu l-a văzut pe celălalt! continuă d'Artagnan.

— Nu crezi că te caută amîndoi pentru acelaşi lucru?

— Mai mult decît atît, sînt convins.

— Haide-haide, d'Artagnan, a sunat goarna! Gîndeşte-te că regina te aşteaptă; după regină, cardinalul; şi după cardinal, eu.

D'Artagnan îl chemă pe valetul Annei de Austria.

— Iată-mă, prietene, spuse el. Condu-mă!

Valetul îl duse prin strada Petit-Champs şi, apucînd spre stînga, deschise o portiţă a grădinii ce dădea în strada Richelieu, apoi ajunse la o scară dosnica şi d'Artagnan fu introdus în camera de rugăciune a reginei.

O anumită tulburare, de care nici el singur nu putea să-şi dea seama, făcea să zvîcnească inima locotenentului; nu mai avea acea încredere în sine a tinereţii, iar încercările vieţii îl învăţaseră să cîntărească toată gravitatea întîmplărilor din trecut. El ştia acum ce înseamnă nobleţea prinţilor şi măreţia regilor şi se obişnuise să aşeze viaţa sa neînsemnată în urma acelora încununate de gloria soartei şi a naşterii. Odinioară ar fi întîmpinat-o pe Anna de Austria ca un tînăr care salută o femeie. Astăzi era altceva: venea la ea ca un soldat umil la un ilustru comandant.

Un zgomot uşor tulbură liniştea încăperii. D'Artagnan tresări şi văzu draperia dată în lături de o mînă albă, după a cărei formă, albeaţă şi frumuseţe recunoscu acea regească mîna pe care i se îngăduise într-o zi să o sărute.

Regina intră.

— Dumneata eşti, domnule d'Artagnan, spuse ea, oprindu-şi privirea plină de o afectuoasă melancolie asupra ofiţerului. Dumneata eşti, te recunosc! Priveşte-mă, la rîndul dumitale, eu sînt regina: mă recunoşti?

— Nu, doamnă, răspunse d'Artagnan.

— Dar nu ştii, continuă Anna de Austria, cu acel accent cuceritor, cu care se pricepea să vorbească atunci cînd voia – nu ştii că regina a avut odinioară nevoie de un tînăr cavaler curajos şi devotat, că a găsit acest cavaler şi, cu toate că el ar fi putut să creadă că l-a dat uitării, ea i-a păstrat un loc în adîncul inimii sale?

— Nu, doamnă, nu ştiu, zise muşchetarul.

— Cu atît mai rău, domnule, rosti Anna de Austria. Cu atît mai rău, cel puţin pentru regină, căci regina are nevoie astăzi de acelaşi curaj şi aceiaşi devotament.

— Cum?! exclamă d'Artagnan. Regina, înconjurată de slujitori atît de devotaţi, de sfetnici atît de înţelepţi, de oameni atît de mari, mulţumită meritelor sau poziţiei lor, regina găseşte de cuviinţă să-şi arunce ochii asupra unui umil soldat?

Anna pricepu această mustrare ascunsă şi fu mai degrabă tulburată decît enervată. Atîta abnegaţie şi atîta uitare de sine din partea gentilomului gascon o uimiseră de multe ori şi ea se lăsă copleşită de generozitate.

— Tot ce-mi spui despre cei ce mă înconjoară, domnule d'Artagnan, este poate adevărat. Dar eu nu mai am încredere decît în dumneata. Ştiu că eşti în slujba cardinalului, dar slujeşte-mă şi pe mine şi ma voi îngriji de soarta dumitale. Haide, ai face astăzi pentru mine ceea ce a făcut odinioară pentru regină acel gentilom pe care nu-l cunoşti?

— Voi face tot ce va porunci maiestatea-voastră, spuse d'Artagnan.

Regina cugetă o clipă şi, văzînd atitudinea prevăzătoare a muşchetarului, zise:

— Poate îţi place tihna?

— Nu ştiu, fiindcă nu m-am odihnit niciodată, doamnă.

— Ai prieteni?

— Aveam trei: doi au plecat din Paris şi nu ştiu unde s-au dus. Mi-a rămas doar unul, dar e unul dintre cei care cunosc, cred, pe cavalerul despre care maiestatea-voastră mi-a făcut cinstea să-mi vorbească.

— Bine, spuse regina. Dumneata şi prietenul dumitale preţuiţi cît o armată.

— Ce trebuie să fac, doamnă?

— Înapoiază-te aici după-amiază la cinci şi am să-ţi spun, dar nu pomeni nimănui despre această întîlnire.

— Nu, doamnă.

— Jură-mi pe Crist!

— Doamnă, eu nu mi-am călcat niciodată cuvîntul. Cînd spun nu, e nu!

Regina, deşi mirată de acest fel de a vorbi cu care curtenii nu o obişnuiseră, socoti că e un semn bun pentru zelul lui d'Artagnan în îndeplinirea planului ei. Era unul din vicleşugurile gasconului de a-şi ascunde cîteodată adînca-i subtilitate sub aparenţa unei brutalităţi loiale.

— Regina nu mai are nimic să-mi poruncească? întrebă el.

— Nu, domnule, răspunse. Poţi să te retragi pînă-n momentul de care am vorbit.

D'Artagnan salută şi plecă.

— Drace! mormăi el cînd ajunse la uşă. Se pare că e mare nevoie de mine aici.

Apoi, cum se scursese o jumătate de ceas, străbătu coridorul şi bătu la uşa cardinalului.

Bernouin îl introduse în cabinet.

— Sînt la ordinele dumneavoastră, monseniore, spuse d'Artagnan.

Şi, după obiceiul său, aruncă o privire în jur. Băgă de seamă că Mazarin avea înainte, pe masă, o scrisoare cu sigiliul pus. Numai că stătea cu faţa scrisă în jos, încît nu se putea vedea cui era adresată.

— Vii de la regină? întrebă Mazarin, privindu-l ţintă.

— Eu, monseniore?! Cine v-a spus?

— Nimeni, dar ştiu.

— Îmi pare foarte rău, dar trebuie să spun monseniorului că se înşală, răspunse cu neruşinare gasconul, ţinîndu-şi cu tărie făgăduiala pe care tocmai o făcuse Annei de Austria.

— Eu însumi am deschis uşa de la anticameră şi te-am văzut venind din capătul coridorului.

— Asta fiindcă am intrat pe scara cea dosnică.

— Cum aşa?

— Habar n-am, o fi vreo neînţelegere la mijloc.

Mazarin ştia că nu era uşor să-l faci pe d'Artagnan să spună ceea ce voia să ascundă; aşa că, pentru o clipă, renunţă să-l mai iscodească pe gascon.

— Să vorbim de treburile mele, rosti cardinalul, de vreme ce nu vrei să-mi spui nimic despre ale dumitale.

D'Artagnan se înclină.

— Îţi plac călătoriile? întrebă cardinalul.

— Mi-am petrecut viaţa tot pe drumuri.

— Te reţine ceva la Paris?

— Nimic nu mă poate reţine la Paris decît o poruncă de sus.

— Bine. Uite o scrisoare pe care e vorba să o duci la destinaţie.

— La destinaţie, monseniore? Dar nu are nici o adresă!

Într-adevăr, pe parte opusă a peceţii nu scria nimic.

— Adică, urmă Mazarin, e un plic dublu.

— Înţeleg, şi va trebui să-l desfac pe primul numai după ce ajung într-un anumit loc.

— Straşnic! Ţine scrisoarea şi pleacă! ai un prieten, pe domnul du Vallon, care îmi place mult. Să-l iei cu dumneata!

„Drace! îşi zise d'Artagnan. Ştie c-am auzit convorbirea de ieri şi vrea să ne îndepărteze din Paris."

— Stai pe gînduri? întrebă Mazarin.

— Nu, monseniore, şi plec îndată. Numai că aş dori un lucru...

— Care? Spune!

— Ca Eminenţa-Voastră să se ducă la regină.

— Cînd anume?

— Chiar acum.

— De ce?

— Să-i spuneţi numai atît: „L-am trimis pe d'Artagnan undeva şi i-am cerut să plece numaidecît."

— Vezi bine, ai fost la regină! zise Mazarin.

— Am avut cinstea să spun Eminenţei-Voastre că poate să fie o neînţelegere la mijloc.

— Ce înseamnă asta? întrebă Mazarin.

— Să cutez a repeta Eminenţei-Voastre rugămintea mea?

— Bine, mă duc. Aşteaptă-mă aici!

Mazarin se uită atent dacă nu a uitat vreo cheie în încuietorile de la scrin şi plecă.

Trecură zece minute în care toată strădania lui d'Artagnan de a citi prin primul plic ceea ce era scris pe cel de-al doilea se dovedi zadarnică.

Mazarin se întoarse palid şi vădit preocupat. Se duse şi se aşeză la masa de lucru. D'Artagnan îl scruta cu privirea, aşa cum făcuse şi cu scrisoarea, dar chipul cardinalului era aproape la fel de nepăsătoare ca şi plicul.

„Eh! îşi zise gasconul. Pare supărat, oare-i supărat pe mine? Cugetă. S-o fi gîndind să mă trimită la Bastilia? Încetişor, monseniore! La cel dintîi cuvînt pe care-l spui, te strîng de gît şi trec de partea Frondei. M-ar purta în triumf ca pe Broussel, iar Athos m-ar proclama un Brutus francez. Grozav ar mai fi!"

Gasconul, cu închipuirea-i veşnic înfierbîntată, văzuse pe dată toate foloasele pe care putea să le tragă de pe urma unei atari situaţii.

Mazarin nici gînd să dea o asemenea poruncă. Dimpotrivă, începu să-l ia cu binişorul.

— Ai dreptate, dragă domnule d'Artagnan, zise el. Încă nu poţi pleca.

— Ah! făcu d'Artagnan.

— Dă-mi înapoi scrisoarea, te rog!

D'Artagnan se supuse şi Mazarin se încredinţă că pecetea era neatinsă.

— Aş avea nevoie de dumneata astă-seară, urmă el. Înapoiază-te peste vreo două ceasuri.

— Peste două ceasuri, monseniore, am o întîlnire de la care nu pot să lipsesc.

— Nu-ţi face griji în privinţa asta, îl linişti Mazarin. E vorba de acelaşi lucru.

„Bun! cugetă d'Artagnan. Bănuiam eu."

— Înapoiază-te deci la ora cinci şi adu-mi-l şi pe scumpul du Vallon, dar el să aştepte în anticameră. Vreau să vorbesc cu dumneata între patru ochi.

D'Artagnan se înclină. Şi pe cînd se înclina, îşi zise: „Amîndoi au să-mi dea aceeaşi poruncă, amîndoi mă cheamă la aceeaşi oră, amîndoi la Palatul Regal: ghicesc ce e la mijloc. Ah, iată o taină pentru care domnul de Gondy ar plăti o suta de mii de livre!"

— Te gîndeşti! făcu Mazarin, neliniştit.

— Păi, mă întreb dacă trebuie să fim înarmaţi sau nu.

— Înarmaţi pînă-n dinţi, spuse Mazarin.

— Bine, monseniore, vom fi.

D'Artagnan salută, plecă şi alergă să repete prietenului său făgăduielile măgulitoare ale lui Mazarin, ceea ce dădu lui Porthos o veselie de necrezut.

IX

FUGA

În ciuda semnelor de tulburare pe care le dădea oraşul, către ora cinci după-amiază, la sosirea lui d'Artagnan, Palatul Regal înfăţişa o privelişte dintre cele mai îmbucurătoare. De altfel, nici nu era de mirare: regina dăduse poporului pe Broussel şi pe Blancmesnil, prin urmare, regina nu trebuia să se teamă de nimic, de vreme ce poporul nu mai avea nimic de cerut. Emoţia ei era o rămăşiţă a agitaţiei prin care trecuse şi căreia trebuia să-i lase răgazul să se liniştească, la fel cum după furtună e nevoie uneori de cîteva zile pînă se potoleşte marea.

Avusese loc un mare ospăţ, sub pretextul întoarcerii învingătorului de la Lens. Fuseseră poftiţi prinţi, prinţese şi trăsurile umpleau curţile încă de la amiază. După masa de seară urma să se joace cărţi la regină.

Anna de Austria era în acea zi fermecătoare prin graţie şi spirit; niciodată nu fusese văzută atît de voioasă. Bucuria răzbunării îi strălucea în ochi şi-i flutura pe buze.

În clipa cînd lumea se ridica de la masă, Mazarin se făcu nevăzut. D'Artagnan se afla la post şi-l aştepta în anticameră. Cardinalul apăru surîzător, îl apucă de mîna şi-l duse în cabinetul său.

— Dragă domnu' d'Artagnan, începu ministrul, aşezîndu-se. Am să-ţi dau cea mai mare dovadă de încredere pe care un ministru poate s-o acorde unui ofiţer.

D'Artagnan se înclină.

— Nădăjduiesc, spuse el, că monseniorul o face fără vreun gînd ascuns şi mă socoteşte vrednic de asta.

— Cel mai vrednic dintre toţi, dragă prietene, de vreme ce tocmai dumitale mă adresez.

— Ei bine, continuă d'Artagnan, vă mărturisesc, monseniore, că aştept de multă vreme un asemenea prilej. Aşa că spuneţi-mi iute despre ce e vorba.

— Scumpe domnu' d'Artagnan, reluă Mazarin, astă-seară vei avea în mîinile dumitale salvarea statului.

Şi se opri.

— Fiţi mai lămurit, monseniore, aştept.

— Regina a hotărît să facă împreună cu regele o mică plimbare pînă la Saint-Germain.

— Ah! murmură d'Artagnan. Asta înseamnă că regina vrea să părăsească Parisul.

— Pricepi, o toană femeiască.

— Da, pricep foarte bine, rosti d'Artagnan.

— Pentru asta te-a chemat de dimineaţă şi ţi-a spus să te înapoiezi la ora cinci.

— La ce m-o fi pus să jur că nu spun la nimeni de întîinire! murmură d'Artagnan. Oh, femeile! Chiar regine, tot femei rămîn.

— Ai ceva de zis despre această mică plimbare, dragă domnu' d'Artagnan? întrebă Mazarin cu nelinişte.

— Eu, monseniore? făcu d'Artagnan. Şi pentru ce-aş avea?

— Văd că ridici din umeri.

— E un fel al meu de a vorbi cu mine însumi, monseniore.

— Prin urmare, nu eşti împotrivă?

— Nu sînt nici pentru, nici împotrivă, monseniore, aştept poruncile dumneavoastră.

— Bun. Deci la dumneata m-am gîndit ca să-i însoţeşti pe rege şi pe regină pînă la Saint-Germain.

„Mare vulpoi!" îşi zise d'Artagnan în sinea lui.

— Vezi prea bine, continuă Mazarin, băgînd de seamă nepăsarea ofiţerului. Salvarea statului, aşa cum îţi spuneam, stă în mîinile dumitale.

— Da, monseniore, şi simt întreaga răspundere a unei asemenea însărcinări.

— Şi totuşi primeşti?

— Fără îndoială.

— Crezi că e cu putinţă?

— Orice e cu putinţă.

— Veţi fi atacaţi pe drum?

— Tot ce se poate.

— Şi ce-ai să faci în acest caz?

— Am să trec printre cei care mă vor ataca.

— Şi dacă nu treci?

— Atunci, cu atît mai rău pentru ei, voi trece peste ei!

— Şi-i vei duce pe rege şi pe regină nevătămaţi la Saint-Germain?

— Da.

— Pe viaţa dumitale?

— Pe viaţa mea!

— Eşti un erou, dragul meu! zise Mazarin, uitîndu-se plin de admiraţie la muşchetar.

D'Artagnan zîmbi.

— Dar eu? glăsui Mazarin după un moment de tăcere, privindu-l ţintă.

— Cum adică dumneavoastră, monseniore?

— Dacă vreau şi eu să plec?

— Asta o să fie mai greu.

— Cum aşa?

— Eminenţa-Voastră poate să fie recunoscută.

— Chiar dacă mă travestesc? întrebă Mazarin.

Şi ridică o mantie aruncată peste un fotoliu, pe care se găsea un costum de cavaler, cenuşiu şi roşu ca granatul, împodobit cu ceaprazuri de argint.

— Dacă Eminenţa-Voastră se travesteşte, e mai uşor.

— Ah! răsuflă Mazarin, uşurat.

— Dar va trebui să faceţi ceea ce Eminenţa-Voastră zicea deunăzi că ar fi făcut în locul nostru.

— Ce anume?

— Să strigaţi: „Jos cu Mazarin"!

— Voi striga.

— În franţuzeşte, într-o franţuzească fără de cusur, monseniore, luaţi seama, dar, la accent. Am pierdut şase mii de angevini în Sicilia fiindcă vorbeau stricat italieneşte. Luaţi seama că francezii să nu se răzbune pe dumneavoastră pentru Vecerniile siciliene.

— Am să-mi dau toată silinţa.

— Sînt destui oameni înarmaţi pe străzi, continuă d'Artagnan. Sînteţi sigur că nimeni nu cunoaşte planul reginei?

Mazarin rămase pe gînduri.

— Ar fi o treabă straşnică pentru un trădător, monseniore, ceea ce mi-aţi propus adineauri. Totul ar putea fi pus pe seama unui atac.

Mazarin simţi că-l trec fiorii, dar cugetă că un om care ar avea de gînd să trădeze nu te-ar preveni dinainte.

— Din pricina asta nici nu mă încred în oricine, rosti el cu vioiciune. Dovadă că pe dumneata te-am ales ca să mă însoţeşti.

— Nu plecaţi odată cu regina?

— Nu, zise Mazarin.

— Atunci, în urma reginei?

— Nu, repetă Mazarin.

— Aha! zise d'Artagnan, care începea să înţeleagă.

— Da, am planurile mele, continua cardinalul. Plecînd cu regina, sporesc primejdia ce o pîndeşte; plecînd după regină, creşte primejdia ce mă pîndeşte pe mine; apoi, curtea odată salvată, se poate să mă dea uitării: cei mari nu ştiu ce e recunoştinţa.

— Asta aşa e, încuviinţă d'Artagnan, aruncînd fără să vrea o privire asupra diamantului reginei, pe care Mazarin îl avea pe deget.

Mazarin îi urmări privirea şi suci încetişor înăuntru piatra inelului.

— Vreau deci să-i împiedic să fie nerecunoscători faţă de mine, spuse Mazarin cu surîsul fin.

— Asta-i dragoste creştinească, zise d'Artagnan, să nu-l duci în ispită pe aproapele tău.

— Tocmai de aceea vreau să plec înaintea lor.

D'Artagnan zîmbi: el înţelegea foarte bine această şiretenie italienească.

Mazarin îl văzu zîmbind şi se folosi de acest moment.

— Ai să începi prin a mă scoate întîi pe mine din Paris, nu-i aşa, scumpe domnu' d'Artagnan?

— Grea însărcinare, monseniore! spuse d'Artagnan, reluîndu-şi aerul grav.

— Dar n-ai spus nimic din toate astea cînd a fost vorba de rege şi de regină! rosti Mazarin, privindu-l cu atenţie, astfel ca să nu-i scape nici cea mai mică tresărire de pe chipul ofiţerului.

— Regele şi regina sînt regele meu şi regina mea, monseniore, răspunse muşchetarul. Viaţa mea le aparţine, le-o datorez. Ei mi-o cer şi eu n-am nimic împotrivă.

— Aşa e, murmură Mazarin. Cum însă mie nu-mi aparţine viaţa dumitale, trebuie să ţi-o cumpăr, nu?

Şi, cu un suspin adînc, întoarse încetişor piatra inelului afară. D'Artagnan zîmbi.

Aceşti doi oameni se asemănau într-o privinţă, prin şiretenie. Dacă s-ar fi asemănat şi prin curaj, unui l-ar fi făcut pe celălalt să săvîrşească lucruri mari.

— Înţeleg, zise Mazarin. Dacă îţi cer acest serviciu, o fac cu gîndul de a fi recunoscător.

— Monseniorul se gîndeşte numai? întrebă d'Artagnan.

— Poftim, scumpe domnu' d'Artagnan, spuse Mazarin, scoţînd inelul din deget. Uite un diamant care a fost al dumitale cîndva, e drept deci să se întoarcă iarăşi la dumneata. Ia-l, te rog din suflet!

D'Artagnan nu-i dădu prilejul să se ostenească stăruind; luă inelul, cercetă piatra să se încredinţeze dacă era într-adevăr aceeaşi şi, după ce se convinse de limpezimea strălucirii diamantului, îşi puse inelul în deget cu o plăcere de nedescris.

— Ţineam mult la el, mărturisi Mazarin, aruncînd o ultimă privire asupra inelului. Dar n-are a face, ţi-l dăruiesc din toată inima.

— Şi eu, monseniore, îl primesc aşa cum mi se dă, zise d'Artagnan. Să vorbim acum despre micile dumneavoastră treburi. Vreţi să plecaţi înaintea tuturor?

— Da, ţin la asta.

— La ce oră?

— La zece.

— Şi regina cînd pleacă?

— La miezul nopţii.

— Atunci se poate: vă scot din oraş întîi pe dumneavoastră, vă las undeva, dincolo de barieră, şi mă întorc s-o iau pe regină.

— Minunat! Dar cum mă scoţi din Paris?

— Oh, cît despre asta, lăsaţi pe mine!

— Îţi dau puteri depline, ia cîţi oameni vrei pentru escortă.

D'Artagnan clătină din cap.

— Mi se pare totuşi mijlocul cel mai sigur, adăugă Mazarin.

— Da, pentru dumneavoastră, monseniore, dar nu pentru regină.

Mazarin îşi muşcă buzele.

— Atunci, cum vom face? întrebă el.

— Trebuie să-mi daţi mînă liberă, monseniore.

— Hm! mormăi Mazarin.

— Şi trebuie să lăsaţi în seama mea întreaga acţiune.

— Totuşi.

— Sau căutaţi pe altcineva, spuse d'Artagnan, întorcînd spatele.

— Eh! şopti Mazarin. Mi se pare că pleacă cu diamantul!

Şi-l chema înapoi.

— Domnu' d'Artagnan, dragă domnu' d'Artagnan! murmură el, dulceag.

— Monseniore?

— Îţi iei toată răspunderea?

— Nu-mi iau nici o răspundere; voi face totul cît se poate mai bine.

— Cît se poate mai bine?

— Da.

— Ei bine, fie, mă încred în dumneata.

„În sfirşit!" îşi zise d'Artagnan în sinea lui.

— Deci, vei fi aici la nouă şi jumătate.

— Şi voi găsi pe Eminenţa-Voastră gata de plecare.

— Gata, fără îndoială.

— Atunci rămînem înţeleşi. Acum, monseniorul vrea să mă ajute s-o văd pe regină?

— La ce bun?

— Aş dori să primesc poruncile ce are să-mi dea chiar din gura maiestăţii-sale.

— M-a însărcinat să ţi le dau eu.

— Poate că a uitat ceva.

— Ţii să o vezi?

— È absolut necesar, monseniore.

Mazarin şovăi o clipă. D'Artagnan rămase neclintit în dorinţa lui.

— Să mergem, spuse Mazarin. Te voi conduce, dar nici un cuvînt despre convorbirea noastră!

— Ceea ce am vorbit împreună ne priveşte numai pe noi, monseniore, îl încredinţă d'Artagnan.

— Juri să fii mut?

— Eu nu jur niciodată, monseniore. Spun da sau nu şi, cum sînt gentilom, îmi respect cuvîntul.

— Haide, văd că trebuie să am deplină încredere în dumneata.

— E cel mai bun lucru, credeţi-mă, monseniore.

— Vino! îl pofti Mazarin.

Îl introduse pe d'Artagnan în camera de rugăciune a reginei şi îi spuse să aştepte. D'Artagnan nu aşteptă mult. La vreo cinci minute, regina se arătă în ţinută de mare gală. Gătită astfel, părea abia de treizeci şi cinci de ani şi era frumoasă.

— Dumneata eşti, domnule d'Artagnan, spuse ea cu un surîs plin de graţie. Îţi mulţumesc că ai stăruit să mă vezi.

— Vă cer iertare, rosti d'Artagnan, dar ţineam să primesc poruncile chiar din gura maiestăţii-voastre.

— Ştii despre ce e vorba?

— Da, doamnă.

— Primeşti misiunea pe care ţi-o încredinţez?

— Cu recunoştinţă.

— Bine. Să fii aici la miezul nopţii.

— Voi fi aici.

— Domnule d'Artagnan, adăugă regina, cunosc prea bine dezinteresul dumitale ca să-ţi vorbesc de recunoştinţa mea în această clipă, dar îţi jur că nu voi uita acest al doilea serviciu ce-mi faci, aşa cum l-am uitat pe primul!

— Maiestatea-voastră e liberă să-şi amintească sau să uite. Nu înţeleg ce vrea să spună.

Şi d'Artagnan se înclină.

— Poţi să pleci, zise regina, cu cel mai fermecător surîs. Du-te şi înapoiază-te la miezul nopţii.

Îi făcu un semn de bun rămas cu mîna şi d'Artagnan se retrase. În acelaşi timp aruncă o privire spre draperia de după care se ivise regina şi zări sub marginea de jos vîrful unui pantof de catifea.

— Bun, murmură el. Mazarin ascultă să vadă dacă nu-l trădez. Într-adevăr, paiaţa asta nu merită să fie slujită de un om cinstit.

Dar asta nu-l împiedică pe d'Artagnan să fie punctual la întîlnire: la ora nouă şi jumătate intră în anticameră. Bernouin aştepta şi-l introduse îndată în cabinet. Îl găsi pe cardinal îmbrăcat în costum de cavaler, veşmînt ce-l prindea de minune şi pe care, după cum am mai spus, Mazarin îl purta cu eleganţă. Numai că era foarte palid şi tremura niţeluş.

— Singur? întrebă el.

— Da, monseniore.

— Şi vrednicul domn du Vallon nu ne dă prilejul să ne bucurăm de tovărăşia sa?

— Ba da, monseniore, aşteaptă în trăsura lui.

— Unde?

— La poarta grădinii Palatului Regal.

— Deci cu trăsura lui plecăm?

— Da, monseniore.

— Fără altă escortă decît dumneavoastră amîndoi?

— Oare nu-i destul? Unul dintre noi doi ar fi de ajuns.

— Scumpe domnule d'Artagnan, mă înspăimînţi cu sîngele dumitale rece, zău aşa! spuse Mazarin.

— Eu credeam, dimpotrivă, c-ar fi trebuit să vă inspir încredere.

— Şi pe Bernouin nu-l iau cu mine?

— N-avem loc pentru el, va veni mai tîrziu, după Eminenţa-Voastră.

— Fie, încuviinţă Mazarin. De vreme ce totul trebuie făcut după voinţa dumitale.

— Monseniore, mai e timp să vă răzgîndiţi, zise d'Artagnan. Eminenţa-Voastră e liberă să facă aşa cum doreşte.

— Nu, nu, se împotrivi Mazarin. Să plecăm!

Coborîră amîndoi pe scara cea tainică. Mazarin îşi sprijinea braţul de braţul lui d'Artagnan şi muşchetarul i-l simţea cum tremură.

Străbătură curţile Palatului Regal, unde se mai aflau încă vreo câteva trăsuri ale mesenilor întîrziaţi, ajunseră în grădină şi apoi în faţa portiţei. Mazarin încercă să o deschidă cu o cheie scoasă din buzunar, dar mîna îi tremura îngrozitor, încît nu era în stare nici să nimerească broasca.

— Lăsaţi-mă pe mine, zise d'Artagnan.

Mazarin îi dădu cheia şi muşchetarul, după ce deschise poarta, puse cheia în buzunar: socotea să se întoarcă tot pe acolo.

Scara trăsurii era lăsată şi portiera era deschisă. Mousqueton stătea lîngă portieră, iar Porthos în fundul trăsurii.

— Urcaţi-vă, monseniore! zise d'Artagnan.

Mazarin nu aşteptă să i se spună de două ori şi se aruncă în trăsură.

D'Artagnan îl urmă, Mousqueton închise portiera şi se cocoţă la spate, oftînd din adîncul rărunchilor. Căutase în fel şi chip să nu plece, spunînd că tot îl mai doare rana, însă d'Artagnan i-o retezase numaidecît:

— Rămîi, dacă vrei, dragul meu domn Mouston, dar te previn că Parisul va fi în flăcări în noaptea asta.

La care Mousqueton nu mai pretinse nimic, susţinînd sus şi tare că e gata să-şi urmeze stăpînul şi pe domnul d'Artagnan pînă la capătul pămîntului.

Trăsura porni în trapul măsurat al cailor, ceea ce nu dădea cîtuşi de puţin de bănuit că într-însa s-ar găsi oameni grăbiţi. Cardinalul îşi şterse fruntea cu batista şi se uită în jur.

În stînga îl avea pe Porthos şi în dreapta pe d'Artagnan – fiecare veghea la cîte o portieră şi-i slujea drept de pavăză.

Pe bancheta din faţă erau două perechi de pistoale, una dinaintea lui Porthos, cealaltă în faţa lui d'Artagnan. Cei doi prieteni ţineau fiecare sabia alături.

La o sută de paşi de Palatul Regal, o patrulă opri trăsura.

— Cine-i? întrebă comandantul patrulei.

— Mazarin! strigă d'Artagnan, izbucnind în hohote de rîs.

Cardinalul simţi că i se face părul măciucă în cap. Gluma li se păru grozavă burghezilor, care, văzînd o trăsură fără blazon şă fără escortă, nu şi-ar fi închipuit niciodată că e cu putinţă o asemenea lipsă de prevedere.

— Drum bun! strigară ei.

Şi lăsară trăsura să treacă.

— Ei! făcu d'Artagnan. Ce părere are monseniorul de acest răspuns?

— Plin de duh! excalmă Mazarin.

— Într-adevăr, zise Porthos, pricep...

Către mijlocul străzii Petits-Champs, o a doua patrulă opri trăsura.

— Cine-i? strigă comandantul patrulei.

— Ascundeţi-vă, monseniore! zise d'Artagnan.

Şi Mazarin se vîrî între cei doi prieteni, de nici nu se mai văzu.

— Cine-i? repetă acelaşi glas cu nerăbdare.

D'Artagnan simţi cum cineva se repede să apuce caii de căpăstru. Ieşi pe jumătate din trăsură.

— Ei, Planchet! strigă el.

Comandantul patrulei se apropie: era, într-adevăr, Planchet. D'Artagnan recunoscuse vocea fostului său valet.

— Cum, domnule, dumneavoastră sînteţi? făcu Planchet.

— Eh, Doamne, da, dragă prietene! Porthos, dragul de el, a primit o lovitură de spadă şi-l duc la ţară, acasă, la Saint-Cloud.

— Oh, zău? zise Planchet.

— Porthos, urmă d'Artagnan. Dacă mai poţi vorbi, scumpul meu Porthos, spune măcar un cuvînt bunului Planchet.

— Planchet, prietene, suspină Porthos cu o voce slabă şi jalnică. Mă simt tare rău, şi, dacă întîlneşti vreun medic, m-ar bucura să mi-l trimiţi.

— Ah, Dumnezeule mare, ce nenorocire! se tîngui Planchet. Cum s-a întîmplat?

— Am să-ţi povestesc eu, spuse Mousqueton.

Porthos scoase un geamăt adînc.

— Lasă-ne să trecem, Planchet, şuşoti d'Artagnan, ori nu mai ajunge viu acasă: e atins la plămîni, prietene.

Planchet clătină din cap, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Dacă-i aşa, e rău!"

Apoi, întorcîndu-se către oamenii lui, le strigă:

— Lăsaţi-i să treacă, sînt prieteni!

Trăsura porni mai departe şi Mazarin, care-şi ţinuse răsuflarea, cuteză şi el să tragă aer în piept.

— Bricconi! murmură cardinalul.

Cu puţin înainte de poarta Saint-Honoré întîlniră o a treia ceată: erau oamenii cerşetorului de la Saint-Eustache.

— Atenţie, Porthos! spuse d'Artagnan.

Porthos întinse îndată mîna spre pistoale.

— Ce e? întrebă Mazarin.

— Monseniore, cred că ne aflăm într-o proastă tovărăşie.

Un om se apropie de uşa trăsurii, cu un fel de coasă în mînă.

— Cine-i? întrebă el.

— Ei, neisprăvitule, nu recunoşti trăsura Prinţului?

— Prinţ sau nu, bodogăni omul, deschide uşa! Noi păzim poarta şi nu trece nimeni fără să ştim noi cine trece.

— Ce-i de făcut? mormăi Porthos.

— La dracu, să trecem! zise d'Artagnan.

— Să trecem, dar cum? întrebă Mazarin.

— Printre ei sau peste ei! Vizitiu, porneşte în goană!

Vizitiul îşi ridică piciul.

— Nici un pas mai mult! se răsti omul care părea comandantul cetei. Dacă nu, rup picioarele cailor!

— La naiba! se întunecă Porthos. Ar fi păcat, caii ăştia mă costă cîte o sută de pistoli fiecare.

— Am să-ţi dau eu cîte două sute pentru ei, făgădui Mazarin.

— Da, numai că, dacă le rup picioarele, ne rup şi nouă gîtul.

— Vine unul în partea mea, vesti Porthos. Să-l omor?

— Dintr-un pumn, dacă poţi. Tragem numai dacă n-avem încotro.

— Pot, zise Porthos.

— Vino şi deschide, spuse d'Artagnan omului cu coasa, apucînd un pistol de ţeavă şi pregătindu-se să lovească cu mînerul.

Omul se apropie.

Pe măsură ce se apropia, d'Artagnan ieşi pe jumătate din trăsură, vrînd să fie mai liber în mişcări. Ochii lui se întîlniră cu ochii cerşetorului, luminaţi de licărirea unui felinar.

Fără îndoială că acesta îl recunoscu pe muşchetar, fiindcă se făcu alb ca varul. Fără îndoială că şi d'Artagnan îl recunoscu, fiindcă părul i se ridică măciucă în cap.

— Domnul d'Artagnan! strigă cerşetorul, trăgîndu-se un pas înapoi. Domnul d'Artagnan! Lăsaţi-l să treacă!

Muşchetarul ar fi răspuns poate şi el, cînd răsună o lovitură ca de măciucă repezită între coarnele unui bou: era Porthos care îi venise de hac omului său.

D'Artagnan se întoarse şi-l văzu pe nefericitul acela zăcînd la vreo patru paşi mai încolo.

— Acum goneşte cît poţi! strigă el vizitiului.

Vizitiul puse biciul pe cai şi nobilele animale o luară la goană. Se auziră nişte strigăte ca de oameni trîntiţi la pămînt. Apoi se simţi o hurducătură, urmată îndată de alta. Două din roţi trecuseră peste ceva rotund şi lesne de îndoit.

Se făcu tăcere pentru cîteva clipe. Trăsura ieşi pe poarta oraşului.

— Spre Cours-la-Reine! strigă d'Artagnan vizitiului.

După aceea se întoarse către Mazarin:

— Acum, monseniore, zise el, puteţi spune de cinci ori în şir Tatăl nostru şi Ave, mulţumind lui Dumezeu c-aţi scăpat cu bine. Sînteti salvat, liber!

Mazarin răspunse printr-un soi de geamăt înfundat, căci nu-i venea să creadă într-o asemenea minune.

După cinci minute, trăsura se opri: ajunseseră la Cours-la-Reine.

— Monseniorul e mulţumit de escortă? întrebă muşchetarul.

— Încîntat, domnu'! spuse Mazarin, îndrăznind să scoată capul pe geamul portierei. Rămîne să faceţi la fel şi pentru regină.

— Asta o să fie mai uşor, zise d Artagnan, sărind jos din trăsură. Domnule du Vallon, vă dau în grijă pe Eminenţa-Sa.

— Fii liniştit, spuse Porthos, întinzîndu-i mîna.

D'Artagnan se uită mirat la prietenul său.

— Ce ai? întrebă el.

— Mi se pare că mi-am scrîntit mîna, murmură Porthos.

— Ce naiba, loveşti şi tu ca un apucat!

— Păi n-aveam încotro: omul meu era cît pe ce să mă pricopsească cu un glonţ. Dar tu cum te-ai descotorosit de-al tău?

— Oh! zise d'Artagnan. Al meu nici măcar nu era om.

— Păi ce era?

— O nălucă.

— Şi...

— L-am descîntat.

Fără vreo altă lămurire, luă pistoalele de pe banchetă şi le vîrî la cingătoare, se înfăşură în mantie şi, cum nu ţinea să se întoarcă în oraş prin poarta pe unde ieşise, se îndreptă spre poarta Richelieu.

X

TRĂSURA VICARULUI

În loc să se înapoieze prin poarta Saint-Honoré, d'Artagnan, care avea destul timp înainte, făcu un ocol şi intră în oraş pe poarta Richelieu. Cîţiva oameni se apropiară de el să cerceteze cine este şi, dîndu-şi seama după pălăria cu pene şi după mantia-i împodobită cu galoane că au în faţă un ofiţer de muşchetari, îl înconjurară îndată, cu gîndul să-l facă să strige: „Jos Mazarin!". Întîmplarea avu darul să-l neliniştească la început, dar cînd se dumiri despre ce era vorba, strigă cu atîta tragere de inimă, încît şi cei mai cusurgii se arătară mulţumiţi.

Mergea pe strada Richelieu, cugetînd cum să o scoată din oraş pe regina, căci de o trăsură cu armele Franţei nici vorbă nu putea să fie, cînd zări în poarta palatului doamnei de Guéménée un echipaj.

Un gînd neaşteptat îi trecu prin minte.

— Ah, la dracu! îngînă el. Ar fi un joc cinstit!

Şi, apropiindu-se de trăsură, cercetă cu privirea blazoanele zugrăvite pe uşi şi livreaua vizitiului.

Treabă cu atît mai uşoară, cu cît vizitiul dormea, dus pe capră.

— Păi asta-i chiar trăsura vicarului! zise el. Pe legea mea, încep să cred că providenţa e de partea noastră.

Se urcă binişor în trăsură şi, trăgînd de firul de mătase legat de degetul cel mic al vizitiului, porunci:

— La Palatul Regal!

Vizitiul, trezit pe neaşteptate, porni îndată spre locul numit, fără bănuială că porunca vine din partea altcuiva decît a stăpînului său. Elveţianul de la palat tocmai se pregătea să închidă porţile, dar, la vederea acestui măreţ echipaj, rămase încredinţat ca sosea un oaspete de seamă şi lăsă trăsura să treacă. Trăsura opri sub portalul de la intrare.

Vizitiul îşi dădu seama abia acolo că valeţii nu se aflau pe locul lor din spate.

Crezind că vicarul a hotărît aşa, sări de pe capră fără să lase hăţurile din mînă şi veni să deschidă.

D'Artagnan sări şi el din trăsură şi, în clipa cînd vizitiul, speriat că nu-şi recunoaşte stăpînul, se trase înapoi, îl înşfăcă cu mîna stîngă de guler în vreme ce cu dreapta îi puse pistolul în piept, spunînd:

— Dacă scoţi o vorbă, eşti mort!

După expresia zugrăvită pe chipul celui care îl ameninţa astfel, vizitiul înţelese că a picat într-o cursă şi rămase cu gura căscată şi cu ochii holbaţi.

Doi muşchetari se plimbau prin curte şi d'Artagnan îi strigă pe nume.

— Domnule de Bellière, se adresă el unuia, fă-mi plăcerea şi ia hăţurile din mîinile omului ăstuia, suie pe capră, du trăsura la uşa scării din dos şi aşteaptă-mă acolo. E vorba de o chestiune de mare însemnătate, în slujba regelui.

Muşchetarul, care ştia că locotenentul său nu e în stare de o glumă proastă în timpul serviciului, se supuse fără murmur, deşi ordinul i se păru cam ciudat.

D'Artagnan se întoarse către celălalt muşchetar.

— Domnule du Verger, zise el, ajută-mă să-l duc pe omul acesta într-un loc sigur.

Socotind că locotenentul a arestat vreun prinţ travestit, muşchetarul se înclină şi, trăgînd spada, făcu semn că e gata să-i îndeplinească porunca.

D'Artagnan urcă scara urmat de prizonierul său, urmat la rîndu-i de către muşchetar, străbătu coridorul şi pătrunse în anticamera lui Mazarin.

Bernouin aştepta cu nerăbdare veşti de la stăpînul său.

— Ei bine, domnule? întrebă el.

— Totul merge de minune, dragul meu Bernouin. Dar iată un om pe care te rog să-l duci undeva, într-un loc sigur...

— Unde, domnule?

— Unde vrei tu, numai locul ales să aibă obloane care se închid cu lacăte şi o broască bună la uşă.

— Avem aşa ceva.

Şi bietul vizitiu fu dus într-o încăpere cu gratii la ferestre, care semăna grozav a închisoare.

— Acum, dragă prietene, îi spuse d'Artagnan, te poftesc să-mi dai mantaua şi pălăria, de care am mare nevoie.

Vizitiul, bineînţeles, nu se împotrivi cîtuşi de puţin. De altfel, era atît de buimăcit de cele întîmplate, încît se clătina pe picioare şi se bîlbîia ca beat. D'Artagnan puse totul în braţele lui Bernouin.

— Acum, domnule du Verger, rămîi închis aici, cu omul ăsta, pînă va veni domnul Bernouin să deschidă. Veghea va fi destul de lungă şi de plicticoasă, ştiu, dar dumneata înţelegi, adăugă cu gravitate, în slujba regelui.

— La ordinele dumneavoastră, domnule locotenent, răspunse muşchetarul, încredinţat că era vorba de lucruri importante.

— A, să nu uit, îl preveni d'Artagnan. Dacă omul nostru încearcă să fugă ori să strige, străpunge-l cu spada.

Muşchetarul dădu din cap, în semn că va respecta întru totul consemnul.

D'Artagnan ieşi, luîndu-l şi pe Bernouin cu el. Bătea de miezul nopţii.

— Du-mă în camera de rugăciune a reginei, zise el. Dă-i de veste că mă aflu aici şi apoi pune pachetul ăsta, dimpreună cu o muschetă încărcată, pe capra trăsurii ce aşteaptă în capul scării tainice.

Bernouin îl introduse în camera de rugăciune a reginei, unde ofiţerul se aşeză pe un scaun, tare îngîndurat.

La Palatul Regal totul se petrecea ca de obicei. La ceasurile zece, după cum am spus, aproape toţi oaspeţii plecaseră. Cei care urmau să fugă o data cu curtea primiseră toate instrucţiunile şi fuseseă poftiţi să se afle după miezul nopţii la Cours-la-Reine.

La zece, Anna de Austria intră la rege. Prinţul tocmai se culcase şi micul Ludovic, rămas ultimul, îşi trecea vremea rînduind în linie de bătaie nişte soldaţi de plumb, îndeletnicire care îi plăcea nespus de mult. Doi copii din suită se jucau împreună cu el.

— Laporte, spuse regina, ar fi timpul ca maiestatea-sa să se culce.

Regele ceru să mai stea, căci nu-i era somn, zicea el, dar regina stărui.

— Oare nu trebuie să te duci mîine dimineaţă la şase să te scalzi la Conflans, Ludovic? Mi se pare că tu singur ai cerut asta.

— Aveţi dreptate, doamnă, spuse regele, şi sînt gata să mă retrag în odaia mea de îndată ce veţi binevoi să mă sărutaţi. Laporte, dă sfeşnicul cavalerului de Coislin.

Regina îşi apropie buzele de fruntea albă şi netedă pe care augustul vlăstar i-o întindea cu o gravitate ce vadea de pe acum eticheta de la curte.

— Caută să adormi repede, Ludovic, îl povăţui regina. Mîine te scoli de dimineaţă.

—Mă voi strădui să vă ascult, doamnă, făgădui micuţul Ludovic. Însă nu mi-e deloc somn.

— Laporte, rosti în şoaptă Anna de Austria. Adu o carte cît mai plicticoasă pentru maiestatea-sa, dar tu rămîi îmbrăcat.

Regele ieşi, însoţit de cavalerul Coislin, care purta sfeşnicul. Celălalt copil fu dus şi el la culcare.

Regina trecu în apartamentul ei. Doamnele de onoare, adică doamna de Brégy, domnişoara de Beaumont, doamna de Motteville şi Socratine, sora acesteia, numită astfel din pricina înţelepciunii ei, tocmai îi puseseră într-un dulap ceea ce rămăsese de la masă, să aibă ce mînca, aşa cum obişnuia.

Regina dădu poruncile ce avea de dat, vorbi despre un ospăţ pe care marchizul de Villequier îl oferea peste două zile în cinstea ei, numind pe cei cărora le îngăduia onoarea să ia parte, anunţă pentru a doua zi o vizită la Val-de-Grâce, unde avea de gînd să se spovedească şi să se împărtăşească, şi porunci lui Béringhen, primul ei valet, să fie gata să o însoţească.

Masa doamnelor de onoare o dată sfîrşită, regina se prefăcu tare obosită şi trecu în odaia de culcare. Doamna de Motteville, de serviciu pe lîngă maiestatea-sa în seara aceea, o urmă şi o ajută să se dezbrace. Regina se urcă în pat, îi vorbi prietenos cîteva minute şi apoi îi spuse că poate să plece.

Tocmai în clipa aceea, d'Artagnan intra în curtea Palatului Regal cu trăsura vicarului.

La puţin timp, trăsurile doamnelor de onoare ieşeau din curte şi poarta se închidea în urma lor.

Bătea miezul nopţii.

După cinci minute, Bernouin ciocăni la uşa camerei de culcare a reginei, venind prin trecerea tainică de care se folosea cardinalul. Anna de Austria se grăbi ea însăşi să deschidă. Era îmbrăcată, adică îşi pusese un halat lung de casă.

— Tu eşti, Bernouin? întrebă ea. Domnul d'Artagnan e aici?

— Da, doamnă, se află în camera de rugăciune şi aşteaptă ca maiestatea-voastră să fie gata.

— Sînt gata. Du-te şi spune lui Laporte să-l trezească şi să-l îmbrace pe rege, apoi treci pe la mareşalul de Villeroy să-l previi din partea mea.

Bernouin se înclină şi ieşi.

Regina trecu în camera de rugăciune, luminată de o singură lampă din cristal de Veneţia. Îl văzu pe d'Artagnan în picioare, aşteptînd.

— Dumneata eşti? zise ea.

— Eu, doamnă.

— Eşti gata?

— Gata.

— Şi cardinalul?

— A sosit cu bine la Cours-la-Reine, unde aşteaptă pe maiestatea-voastră.

— Dar cu ce trăsură plecăm?

— Am prevăzut totul, maiestate. O trăsură aşteaptă jos.

— Să mergem la rege.

D'Artagnan se înclină şi o urmă pe regină.

Micuţul Ludovic era gata îmbrăcat, afară doar de pantofi şi de haină. Se arăta uimit că e îmbrăcat în toiul nopţii şi-l copleşea cu întrebările pe Laporte, care răspundea numai atît:

— Porunca reginei, sire.

Pe patul neacoperit se vedea aşternutul cu cearşafuri atît de purtate, încît pe alocuri se destrămaseră de-a binelea. Era încă una din urmările caliciei lui Mazarin.

Regina păşi în odaie, în vreme ce d'Artagnan rămase în prag. Zărind-o, copilul se smulse din mîinile lui Laporte şi alergă spre ea.

Regina îi făcu semn lui d'Artagnan să se apropie. Ofiţerul se supuse.

— Fiul meu, glăsui regina, arătînd spre muşchetarul plin de linişte şi cu capul descoperit. Acesta e domnul d'Artagnan, un viteaz ca acei voinici din vechime, despre care îţi place atît de mult să-ţi povestească doamnele mele de onoare. Întipăreşte-ţi bine în minte numele lui şi priveşte-l cu luare-aminte ca să nu-i uiţi chipul, fiindcă astă-seară ne va aduce un mare serviciu.

Tînărul rege se uită la ofiţer cu ochii lui mari şi plini de mîndrie şi repetă:

— Domnul d'Artagnan?

— Întocmai, fiul meu.

Tînărul rege ridică încet mîna-i micuţă şi i-o întinse muşchetarului. Acesta puse un genunchi la pămînt şi i-o sărută.

— Domnul d'Artagnan, repetă Ludovic. Bine, doamnă!

În acea clipă se auzi un vuiet care se apropia neîncetat.

— Ce-i asta? murmură regina.

— Oh! exclamă d'Artagnan, încordîndu-şi auzul ascuţit şi privirea inteligentă. E glasul poporului care se răscoală.

— Trebuie să fugim! spuse regina.

— Maiestatea-voastră mi-a încredinţat conducerea acestei întreprinderi. Trebuie să rămînem pe loc şi să vedem ce vrea.

— Domnule d'Artagnan!

— Răspund de tot!

Nimic nu se transmite mai iute ca încrederea. Regina, plină de tărie şi de curaj, simţea în cel mai înalt grad aceste doua calităţi la cei din jur.

— Fie, zise ea. Mă încred în dumneata!

— Maiestatea-voastră îngăduie ca în această împrejurare să dau porunci în numele ei?

— Porunceşte, domnule!

— Ce mai vrea poporul? întrebă regele.

— O să aflăm îndată, sire, zise d'Artagnan.

Şi ieşi zorit pe uşă.

Vuietul creştea din ce în ce şi părea că învăluie întreg Palatul Regal. Strigăte nedesluşite se auzeau în cuprinsul palatului. Înţelegeai lămurit că era larmă şi răscoală. Regele, pe jumătate îmbrăcat, regina şi Laporte rămaseră nemişcaţi, aşa cum se găseau şi aproape pe locul unde se găseau, ascultînd şi aşteptînd.

Comminges, aflat în noaptea aceea de gardă la palat, alergă fără zăbavă. Avea aproape două sute de ostaşi în curţile interioare şi în grajduri, pe care îi punea la dispoziţia reginei.

— Ei, ce este? întrebă Anna de Austria, văzîndu-l pe d'Artagnan întorcîndu-se.

— Doamnă, s-a zvonit că regina a părăsit Palatul Regal, luîndu-l cu ea pe rege, şi poporul cere dovada că nu-i adevarat ori ameninţă să dărîme Palatul.

— Ah, de astă dată e prea de tot! murmură regina. Am să le dovedesc că n-am plecat!

D'Artagnan citi pe chipul reginei că va da o poruncă nesăbuită. Se apropie de ea şi spuse în şoaptă:

— Maiestatea-voastră mai are încredere în mine?

Glasul acesta o făcu să tresară.

— Da, domnule, toată încrederea, zise ea. Vorbeşte...

— Regina are bunătatea să-mi urmeze sfaturile?

— Vorbeşte.

— Maiestatea-voastră să binevoiască a-l trimite de aici pe domnul de Comminges, poruncindu-i să se închidă, el şi oamenii lui, în corpul de gardă şi în grajduri.

Comminges se uită la d'Artagnan cu acea invidie cu care orice curtean vede ivindu-se o nouă stea la curte.

— Ai auzit, Comminges? rosti regina.

Pătrunderea-i obişnuită îl ajută să bage de seamă această privire neliniştită şi d'Artagnan se apropie de el.

— Iartă-mă, domnule de Comminges, îi spuse muşchetarul. Sîntem amîndoi slujitori ai reginei, nu? Acum e rîndul meu să-i fiu de folos, aşa că nu mă pizmui pentru fericirea asta.

Comminges se înclină şi ieşi.

„Haide! cugetă d'Artagnan în sinea lui. Mi-am mai făcut un duşman!"

— Şi acum, ce e de făcut? se adresă regina lui d'Artagnan. Auzi doar, în loc să se potolească, vuietul creşte.

— Doamnă, glăsui d'Artagnan, poporul vrea să-l vadă pe rege şi trebuie să-l vadă.

— Cum adică, să-l vadă? Şi unde? În balcon?

— Nu, doamnă, aici, dormind în pat.

— Ah, maiestate, domnul d'Artagnan are deplină dreptate! strigă Laporte.

Regina cugetă o clipă şi zîmbi, ca o femeie care nu e străină de prefăcătorie.

— Într-adevăr, murmură ea.

— Domnule Laporte, spuse d'Artagnan. Du-te şi dă de ştire poporului prin grilajul palatului că i se va îndeplini dorinţa şi că, în cinci minute, nu numai că-l va vedea pe rege, dar îl va vedea chiar în patul lui. Adaugă că regele doarme şi că regina roagă să se facă linişte, ca nu cumva să se trezească.

— Dar să nu vină toată lumea, ci doar o delegaţie de doi sau patru oameni.

— Ba toată lumea, doamnă!

— Aşa au să ne ţină în loc pînă dimineaţa, gîndeşte-te!

— Numai un sfert de ceas. Răspund de tot, doamnă. Credeţi-mă, eu cunosc poporul, e un copil mare pe care trebuie să ştii să-l mîngîi. În faţa regelui adormit va fi mut, blînd şi sfios ca un mieluşel.

— Du-te, Laporte! spuse regina.

Tînărul rege se apropie de mamă-sa.

— De ce facem pe voia acestor oameni? întrebă el.

— Trebuie, fiul meu! zise Anna de Austria.

— Atunci, dacă mi se spune trebuie, înseamnă că nu mai sînt rege?

Regina amuţi.

— Sire, interveni d'Artagnan, maiestatea-voastră îmi îngăduie o întrebare?

Ludovic al XlV-lea se întoarse mirat că cineva îndrăzneşte să-i vorbească. Regina strînse mîna copilului.

— Da, domnule, spuse el.

— Maiestatea-voastră, pe cînd se juca în parcul de la Fontainebleau, ori prin curţile palatului de la Versailles, îşi aminteşte să fi văzut cerul înnorîndu-se pe neaşteptate şi să fi auzit bubuitul tunetului?

— Da, fără îndoială.

— Ei bine, bubuitul tunetului, oricît ar fi dorit maiestatea-voastră să se mai joace, spunea: „Intraţi înăuntru, sire, trebuie!"

— Fără îndoială, domnule. Dar mi s-a spus, de asemenea, că tunetul este glasul lui Dumnezeu.

— Ei bine, sire, răspunse d'Artagnan. Ascultaţi larma poporului şi vă veţi încredinţat că seamănă foarte mult cu bubuitul tunetului.

Într-adevăr, în clipa aceea, purtat de boarea nopţii, un vuiet cumplit umplu văzduhul.

Şi pe dată conteni.

— Iată, sire, rosti d'Artagnan. Acum i s-a spus poporului că dormiţi. Vedeţi, dar, sînteţi rege.

Regina se uita cu uimire la omul acesta ciudat, al cărui curaj fără seamăn era pe potriva celor mai viteji şi al cărui spirit pătrunzător şi viclean îl făcea pe potriva oricui.

Laporte se arătă în prag.

— Ei, Laporte? întrebă regina.

— Doamnă, răspunse valetul, prevederile domnului d'Artagnan s-au împlinit întocmai. Poporul s-a liniştit ca prin farmec. I se va deschide porţile şi în cinci minute va fi aici.

— Laporte, zise regina. Dacă ai pune pe unul dintre băieţii tăi în locul regelui, noi am pleca în acest timp.

— Dacă maiestatea-voastră porunceşte, răspunse Laporte. Fiii mei, ca şi mine, o slujesc pe regină.

— Nu, se împotrivi d'Artagnan. Dacă vreunul îl cunoaşte pe rege şi vede că au fost păcăliţi, totul ar fi pierdut.

— Ai dreptate, domnule, ai întotdeauna dreptate, încuviinţă Anna de Austria. Laporte, culcă-l pe rege!

Laporte îl aşeză pe rege în pat, aşa îmbrăcat cum era, şi îi acoperi pînă la bărbie cu învelitoarea.

Regina se aplecă şi-l sărută pe frunte.

— Să te prefaci ca dormi, Ludovic, murmură ea.

— Bine, se învoi regele. Dar nu vreau să mă atingă vreunul din oamenii aceştia.

— Sire, cuvîntă d'Artagnan. Eu sînt aici şi vă încredinţez că dacă are cineva această îndrăzneală, o va plăti cu viaţa.

— Acum, ce trebuie să facem? întreba regina. I-aud venind.

— Domnule Laporte, du-te înaintea lor şi sfătuieşte-i din nou să păstreze liniştea. Doamnă, dumneavoastră aşteptaţi acolo, lîngă uşa. Eu voi sta la căpătîiul regelui, gata să-mi jertfesc viaţa pentru maiestatea-sa.

Laporte ieşi din odaie, regina rămase în picioare, în vreme ce d'Artagnan se strecură după draperii.

Se auzi o mare mulţime de oameni care umblau încet şi cu grijă. Regina ridică ea însăşi draperia de la uşă ducînd un deget la buze. Văzînd-o pe regină, oamenii se opriră locului, într-o atitudine plină de respect.

— Intraţi domnilor, intraţi, spuse regina.

Mulţimea şovăi, ca şi cum s-ar fi ruşinat: se aştepta la împotrivire, se aştepta să fie înfruntată, să fie nevoită să darîme porţile şi să doboare ostaşii de gardă şi, cînd colo, porţile li se deschiseră singure, iar regele, cel puţin de ochii lor, nu avea la căpătîi decît pe mama lui.

Cei aflaţi în frunte se bîlbîiră şi încercară să dea înapoi.

— Intraţi, domnilor, spuse Laporte, de vreme ce regina îngăduie.

Atunci, unul mai îndrăzneţ se încumetă să treacă pragul şi înaintă în vîrful picioarelor. Ceilalţi îi urmară pilda şi odaia se umplu în tăcere, de parcă toţi oamenii aceia ar fi fost cei mai umili şi mai devotaţi curteni. Dincolo de uşă se zăreau capetele celor care, neputînd să intre, se înălţau pe vîrfuri. D'Artagnan vedea totul printr-un ochi al draperiei. În cel care păşise primul în odaie îl recunoscu pe Planchet.

— Domnule, i se adresă regina, înţelegînd că el era căpetenia. Aţi venit să-l vedeţi pe rege şi, la rîndul meu, am vrut să vi-l arăt eu însămi. Apropiaţi-vă, priviţi-l şi spuneţi dacă avem aerul unor oameni care se gîndesc sa fugă.

— Nu, nici vorbă, îngăimă Planchet, puţin mirat de o asemenea cinste neaşteptată.

— Veţi spune deci bunilor şi credincioşilor mei parizieni, continuă Anna de Austria, cu un surîs asupra căruia d'Artagnan nu se înşelă cîtuşi de puţin – veţi spune că l-aţi văzut pe rege în pat, dormind, precum şi pe regina, care tocmai se pregătea şi ea sa se culce.

— Am să spun, doamnă, şi cei care mă însoţesc au să spună la fel ca mine, dar...

— Ce este? întrebă Anna de Austria.

— Maiestatea-voastră să mă ierte, spuse Planchet. Oare într-adevăr regele doarme aici în pat?

Anna de Austria tresări.

— Dacă se află cineva printre voi care să-l cunoască pe rege, să se apropie şi să spună dacă aici doarme într-adevăr maiestatea-sa.

Un om înfăşurat într-o mantie, cu care îşi ascundea chipul, se apropie, se aplecă deasupra patului şi privi cu luare-aminte.

O clipă, d'Artagnan crezu că are gînduri rele şi apucă îndată mînerul spadei. Dar omul înfăşurat în mantie, aplecîndu-se, îşi descoperi în parte chipul şi atunci muşchetarul îl recunoscu pe vicar.

— E într-adevăr regele, rosti el, îndreptîndu-se de mijloc. Dumnezeu să binecuvînteze pe maiestatea-sa!

— Da, zise şoptit căpetenia cetei. Da, Dumnezeu să binecuvînteze pe maiestatea-sa!

Şi toţi oamenii aceia, care intraseră furioşi, deveniră blajini, uitînd de orice mînie, şi-l binecuvîntară la rîndul lor pe vlăstarul regesc.

— Acum, spuse Planchet, să mulţumim reginei, prieteni, şi să plecăm.

Toţi se înclinară şi ieşiră pe rînd şi fără zgomot, aşa cum intraseră. Planchet, care trecuse cel dintîi pragul, era ultimul.

Regina îl opri.

— Cum te cheamă, prietene? i se adresă ea.

Planchet se răsuci pe călcîie, buimăcit de întrebare.

— Da, continuă regina. Mă socotesc la fel de onorată că te-am primit astă-seară, ca şi cum ai fi un prinţ, de aceea doresc să-ţi aflu numele.

„Mda! cugetă Planchet în sinea lui. Să am şi eu soarta vreunui prinţ. Mulţumesc!"

D'Artagnan se înfioră că Planchet, păcălit ca şi corbul din fabulă, să nu-şi spună numele, iar regina, ştiindu-l, să nu afle că Planchet a fost cîndva în slujba lui.

— Mă numesc Dulaurier, doamnă, răspunse cu bună-cuviinţă Planchet.

— Mulţumesc, domnule Dulaurier, spuse regina, şi cu ce te ocupi?

— Sînt negustor de postavuri, doamnă, în strada Bourdonnais.

— E tot ce voiam să ştiu, zise regina. Îţi rămîn îndatorată, scumpul meu domn Dulaurier, şi-o să mai auzi vorbindu-se de mine.

— Haide-haide! murmură d'Artagnan, ieşind de după draperie. Hotărît lucru, jupîn Planchet nu-i prost deloc, se vede cît colo că are şcoală bună!

Diferiţii actori ai acestei ciudate scene rămaseră o clipă unul în faţa altuia, fără să scoată o vorbă: regina stătea în picioare lîngă uşă, d'Artagnan ieşit pe jumătate din ascunzătoarea lui, regele sprijinit într-un cot şi gata să se lungească iarăşi în aşternut, la cel mai mic zgomot ce-ar fi anunţat întoarcerea mulţimii. Numai că, în loc să se apropie, vuietul se depărta din ce în ce şi, pînă la urmă, se stinse cu totul.

Regina răsuflă uşurată. D'Artagnan îşi şterse fruntea năduşită, regele se lăsă să alunece din pat, zicînd:

— Să plecăm!

În acea clipă se întoarse Laporte.

— Ei bine? întrebă regina.

— Doamnă, răspunse valetul, i-am dus pînă la poartă. I-am auzit spunînd către tovarăşii lor că l-au văzut pe rege şi că regina le-a vorbit, aşa că acum toţi se depărtează, mîndri şi victorioşi.

— Oh, mizerabilii! murmură regina. Vă spun eu c-au să plătească scump îndrăzneala lor!

Apoi, întorcîndu-se către d'Artagnan, spuse:

— Domnule, dumneata mi-ai dat astă-seară cele mai înţelepte sfaturi pe care le-am primit vreodată în viaţă. Continuă: ce trebuie să facem acum?

— Domnule Laporte, glăsui d'Artagnan, sfîrşeşte să îmbraci pe maiestatea-sa.

— Deci putem pleca? întrebă regina.

— Cînd va voi maiestatea-voastra. Nu trebuie decît să coborîţi scara cea tăinuită; mă veţi găsi la uşă.

— Haidem, domnule! spuse regina. Te urmez!

D'Artagnan coborî. Trăsura aştepta în locul hotărît şi muşchetarul se afla pe capră.

Ofiţerul luă pachetul pe care i-l dăduse lui Bernouin să-l pună la picioarele muşchetarului. Acolo, după cum ne amintim, erau pălăria şi mantaua purtate de vizitiul domnului de Gondy.

D'Artagnan îşi aruncă mantia pe umeri şi îşi potrivi pălăria pe cap.

Muşchetarul sări jos de pe capră.

— Domnule, îi apuse d'Artagnan. Îl iei pe tovarăşul dumitale, care stă şi-l păzeşte pe vizitiu, apoi încălecaţi şi vă duceţi la hanul "La Căpriţa" pe strada Tiquetonne, luaţi de acolo calul meu şi al domnului du Vallon, după ce le puneţi şaua şi-i pregătiţi de luptă, apoi ieşiţi cu ei din Paris, purtîndu-i de căpăstru, şi vă opriţi la Cours-la-Reine. Dacă la Cours-la-Reine nu găsiţi pe nimeni, zoriţi pînă la Saint-Germain. În slujba regelui.

Muşchetarul salută cu mîna la pălărie şi plecă să îndeplinească porunca.D'Artagnan se urcă pe capră. Avea o pereche de pistoale la cingătoare, o muschetă la picioare şi spada scoasă din teacă în spatele lui.

Regina apăru. Era urmată de rege şi de ducele d'Anjou, fratele acestuia.

— Trăsura vicarului! exclamă ea, dîndu-se un pas înapoi.

— Chiar aşa, doamnă, adeveri d'Artagnan. Urcaţi fără teamă: eu o conduc!

Regina scoase un strigăt de uimire şi se urcă în trăsură. Regele şi prinţul se urcară şi ei, aşezîndu-se de o parte şi de alta a reginei.

— Vino, Laporte, îl chemă regina.

— Cum, doamnă?! îngînă valetul. În trăsură cu maiestăţile-voastre?!

— Acum nu-i vorbă de etichetă, ci de salvarea regelui. Urcă, Laporte!

Laporte se supuse.

— Lăsaţi obloanele! zise d'Artagnan.

— Dar asta n-o să dea naştere la bănuieli, domnule? întrebă regina.

— Maiestatea-voastră să fie liniştită, zise d'Artagnan. Am răspunsul gata pregătit.

Obloanele fură lăsate şi trăsura porni în goană pe strada Richelieu. Cînd ajunseră la poarta oraşului, comandantul pazei înainta spre ei, în fruntea a vreo doisprezece oameni, cu un felinar în mină. D'Artagnan îi făcu semn să se apropie.

— Recunoşti trăsura? îl întrebă el pe sergent.

— Nu, răspunse acesta.

— Uită-te la blazon.

Sergentul aduse felinarul mai lîngă uşă.

— Sst! Acum are o aventură cu doamna de Guéménée.

Sergentul pufni în rîs.

— Deschideţi poarta! porunci el. M-am lămurit cum stă treaba!

— Apoi, apropiindu-se de obloanele lăsate, murmură:

— Petrecere bună, monseniore!

— Gură spartă ce eşti! se oţărî la el d'Artagnan. O să mă alunge din pricina ta!

Bariera scîrţîi din ţîţîni şi d'Artagnan, văzînd drumul liber, puse biciul cu nădejde pe cai, care goneau de mîncau pămîntul.

După vreo cinci minute, ajungeau din urmă trăsura cardinalului.

— Mousqueton! strigă d'Artagnan. Ridică obloanele de la trăsura maiestăţii-sale!

— El e! zise Porthos.

— În chip de vizitiu! exclamă Mazarin.

— Şi cu trăsura vicarului! spuse regina.

— Corpo di Dio! Domnu' d'Artagnan, dumneata trebuie să fii preţuit în aur! exclamă Mazarin.

XI

CUM AU CÎŞTIGAT D'ARTAGNAN ŞI PORTHOS, UNUL DOUĂ SUTE NOUĂSPREZECE ŞI CELĂLALT DOUĂ SUTE CINCISPREZECE LUDOVICI, VÎNZÎND PAIE

Mazarin voia să pornească fără întîrziere la Saint-Germain, dar regina spuse că va rămîne să aştepte pe cei cărora le dăduse întîlnire. Ea se mărgini să ofere cardinalului locul lui Laporte. Cardinalul primi şi trecu dintr-o trăsură în alta.

Zvonul că regele trebuia să părăsească Parisul peste noapte nu se răspîndise fără temei: zece sau douăsprezece persoane ştiau încă de pe la şase seara de această fugă tainică şi, oricîtă discreţie ar fi avut, nu puteau să dea poruncile de plecare, fără ca lucrurile să răsufle cît de puţin. De altfel, fiecare se interesa de cîte cineva şi, cum nimeni nu se îndoia că regina părăseşte Parisul plănuind o cumplită răzbunare, fiecare îşi prevenise prietenii sau rudele; astfel că zvonul plecării se răspîndi cu iuţeala fulgerului în oraş.

Prima trăsură care sosi după trăsura reginei fu aceea a Prinţului. În ea se aflau domnul de Condé, Prinţesa şi bătrîna Prinţesă. Amîndouă fuseseră trezite în toiul nopţii şi nici nu ştiau despre ce e vorba.

În cea de-a doua se aflau ducele şi ducesa d'Orléans, cu fiica lor şi abatele La Rivière, favorit nedespărţit şi sfetnic intim al Prinţului.

În cea de-a treia se aflau domnul de Longueville şi prinţul de Conti, fratele şi cumnatul Prinţului. Coborîră amîndoi şi se apropiară de trăsura regelui şi reginei, salutînd pe maiestăţile lor.

Regina îşi aruncă o privire în fundul trăsurii a cărei portieră rămăsese deschisă şi văzu că era goală.

— Dar unde-i doamna de Longueville? întrebă ea.

— Aşa e, unde-i sora mea? întrebă Prinţul.

— Doamna de Longueville e suferindă, doamnă, răspunse ducele, şi m-a însărcinat să o scuz faţă de maiestatea-voastră.

Anna aruncă o privire spre Mazarin, care încuviinţă imperceptibil din cap.

— Ce spui? întrebă regina.

— Cred că e un ostatic pentru parizieni, adăugă cardinalul.

— De ce n-a venit? şopti Prinţul către fratele său.

— Tăcere! murmură acesta. Fără îndoială că are motivele ei.

— Ne duce la pierzanie, îngînă Prinţul.

— Ne salvează, spuse Conti.

Trăsurile soseau puhoi. Mareşalul de La Meilleraie, mareşalul de Villeroy, Guitaut, Villequier, Comminges apărură rînd pe rînd. Cei doi muşchetari sosiră şi ei, purtînd de frîu caii lui d'Artagnan şi Porthos. Aceştia încălecară numaidecît. Vizitiul lui Porthos luă îndată locul lui d'Artagnan pe capra trăsurii regale, iar Mousqueton lua locul acestuia, mînînd caii din picioare, dintr-o pricina ştiută numai de el, aidoma lui Automedon din antichitate.

Deşi preocupată de nenumărate detalii, regina căută din ochi pe d'Artagnan, dar gasconul, cu obişnuita-i înţelepciune, se şi pierduse în mulţime.

— Noi să fim avangarda, îi spuse lui Porthos. Să ne îngrijim de nişte culcuşuri bune la Saint-Germain, fiindcă nimeni n-o să se gîndească la noi. Sînt frînt de oboseală.

— Eu, unul, cad din picioare de somn, zău aşa, mormăi Porthos. Şi cînd te gîndeşti ca n-am avut parte barem de-o luptă cît de mică! Hotărît lucru, parizienii ăştia sînt nişte nătărăi.

— Nu crezi mai degrabă că sîntem noi îndemînatici? întrebă d'Artagnan.

— Poate.

— Cu pumnul tău ce se mai aude?

— E mai bine. Dar ia spune, de astă dată le-am dobîndit?

— Ce anume?

— Tu gradul şi eu titlul meu!

— Da, pe legea mea! Aproape c-aş pune rămăşag. De altfel, dacă ei au uitat, le aduc eu aminte.

— Aud glasul reginei, spuse Porthos. Mi se pare că vrea să meargă călare.

— Eh, o fi vrînd ea, dar...

— Ce?

— Cardinalul nu vrea. Domnilor, se adresă d'Artagnan celor doi muşchetari, însoţiţi trăsura reginei şi nu vă dezlipiţi de lîngă ea. Noi ne ducem să ne îngrijim de găzduire.

Şi d'Artagnan se îndrepta spre Saint-Germain, întovărăşit de Porthos.

— Să plecăm, domnilor! spuse regina.

Trăsura regală porni, urmată de şirul celorlalte trăsuri şi de peste cincizeci de călăreţi.

Ajunseră cu bine la Saint-Germain. Coborînd din trăsură, regina îl văzu pe Prinţ, care aştepta în picioare, descoperit, gata să-i dea braţul.

— Ce-or să zică parizienii cînd au să se trezească?! exclamă Anna de Austria, bucuroasă.

— Asta înseamnă război, spuse Prinţul.

— Ei bine, război, fie! Nu avem oare cu noi pe învingătorul de la Rocroy, Nordlingen şi Lens?

Prinţul se înclină în semn de mulţumire.

Era trei dimineaţa. Regina păşi cea dintîi în castel. Toată lumea o urmă: aproape două sute de persoane o însoţiseră în fuga ei.

— Domnilor, glumi regina, găsiţi-vă un culcuş, în castel: e încăpător şi avem loc destul. Dar, cum nu se ştia că vom veni, aflu că există doar trei paturi. Unul pentru rege, unul pentru mine...

— Şi unul pentru Mazarin, adăugă în şoaptă Prinţul.

— Şi eu mă culc pe jos? surîse neliniştit Gaston d'Orléans.

— Nicidecum, monseniore, vorbi Mazarin. Cel de-al treilea pat e pentru alteţa-voastră.

— Şi dumneata? întrebă Prinţul.

— Eu nu mă culc deloc, spuse Mazarin. Am de lucru.

Gaston ceru să i se arate odaia unde se afla patul, fără să se îngrijească unde vor dormi soţia şi fiica sa.

— Eh, eu, unul, mă culc, mormăi d'Artagnan. Porthos, hai cu mine!

Porthos îl urmă cu acea neţărmurită încredere pe care o avea în isteţimea prietenului său.

Mergeau unul lîngă altul prin curtea castelului şi în vremea asta Porthos se uita înmărmurit la d'Artagnan, care socotea ceva pe degete.

— Patru sute a cîte un pistol fac patru sute de pistoli.

— Da, încuviinţă Porthos, patru sute de pistoli. Dar ce preţuieşte patru sute de pistoli?

— Un pistol e cam puţin, urmă d'Artagnan. Merită un ludovic.

— Şi ce merită un ludovic?

— Patru sute a cîte un ludovic fac patru sute de ludovici.

— Patru sute? zise Porthos.

— Da. Ei sînt două sute şi trebuie cam cîte două de om. Cîte două de om fac tocmai patru sute.

— Patru sute de ce?

— Ascultă, spuse d'Artagnan.

Şi cum acolo se strînseră o mulţime de gură-cască holbîndu-se la curtea abia sosită, îşi isprăvi gîndul în şoaptă, la urechea lui Porthos.

— Pricep, făcu Porthos. Pricep de minune totul, pe legea mea! Două sute de ludovici de căciulă, nu-i de lepădat, dar ce-are să se spună despre noi?

— N-au decît să spună ce vor. Ce, parcă au să ştie că noi sîntem la mijloc?

— Şi cine o să le împartă?

— Păi Mousqueton nu-i aici?

— Şi livreaua? se sperie Porthos. Au să recunoască după livrea că e în slujba mea!

— N-are decît s-o întoarcă pe dos.

— Tu ai întotdeauna dreptate, dragul meu! exclamă Porthos. Cum naiba de-ţi trec atîtea prin cap?

D'Artagnan zîmbi.

Cei doi prieteni apucară pe prima uliţă care le ieşi în cale. Porthos bătu la poarta casei din dreapta, în timp ce d'Artagnan bătea în poarta celei din stînga.

— Paie! spuseră ei.

— Domnule, n-avem paie, răspunseră oamenii care veniră să deschidă. Duceţi-vă la negustorul de furaje.

— Unde-l găsim?

— Ultima poartă de pe uliţă.

— Pe dreapta sau pe stînga?

— Pe stînga.

— Mai sînt aici la Saint-Germain şi alţii la care am putea găsi paie?

— Vorbiţi cu hangiul de la „Berbecul încoronat" şi cu moş Ludovic, fermierul.

— Unde stau?

— Pe uliţa Ursulinelor.

— Amîndoi?

— Da.

— Foarte bine.

Cei doi prieteni cerură să li se spună a doua şi a treia adresă tot atît de precis ca şi cea dintîi. D'Artagnan se duse la negustorul de furaje şi cumpără de la el cele o sută cincizeci de legături de paie, cît avea, pentru suma de trei pistoli. După aceea se duse la hangiu, unde îl găsi pe Porthos, care tocmai cumpărase două sute de legături de paie cam la acelaşi preţ. În sfîrşit, moş Ludovic le dădu alte o sută optzeci de legături. În totul, patru sute treizeci de legături.

Alte paie nu se găseau în Saint-Germain.

Toata raita asta nu le luă mai mult de o jumătate de ceas. Mousqueton, dăscălit cum se cuvine, fu pus în fruntea acestei negustorii improvizate. Primi povaţă să nu dea paie la nimeni fără un ludovic legătura. Şi primi în seamă paie de patru sute treizeci de ludovici.

Mousqueton tot dădea din cap, însă nu pricepea nimic din cele puse la cale de cei doi prieteni.

D'Artagnan, cu trei maldăre de paie în braţe, se reîntoarse la castel, unde toată lumea tremura de frig şi pica de somn, uitîndu-se cu pizmă la rege, la regină şi la Prinţ, tolăniţi pe paturile lor de campanie.

Intrarea ofiţerului în sala cea mare stîrni un hohot general de ris, dar el păru că nu bagă de seamă şi se apucă să-şi aşeze culcuşul cu atîta îndemînare şi voioşie, încît acelor bieţi oameni care picau de somn şi nu aveau unde să-şi pună capul, le lăsa gura apa.

— Paie! strigară ei. Paie! Unde găsim paie?

— V-arăt eu, se oferi Porthos.

Şi-i duse pe cei dornici de un culcuş la Mousqueton, care împărţea darnic paie, cu un ludovic legătura. Găseau preţul cam sărat, dar cînd ţii morţiş să dormi, cine n-ar plăti doi sau trei ludovici pentru cîteva ceasuri de somn bun?

D'Artagnan tot dădea altora culcuşul lui, pe care şi-l întocmi de zeci de ori la rînd. Şi cum se credea că şi el a plătit paiele cu un ludovic legătura, la fel cu ceilalţi, cîştigă vreo treizeci de ludovici în mai puţin de jumătate de ceas. Pe la cinci dimineaţa, paiele ajunseră optzeci de livre legătura şi nici aşa nu se mai găseau.

D Artagnan însă avu grijă să pună deoparte patru legături pentru el. Vîrî în buzunar cheia de la camera unde dosise paiele şi, întovărăşit de Porthos, se întoarse să facă socoteala cu Mousqueton, care, naiv şi ca un intendent cinstit ce era, le numără patru sute treizeci de ludovici, păstrînd şi pentru el o sută.

Mousqueton nu ştia ce se petrecuse la castel şi nu se dumirea cum de nu i-a dat lui prin cap să vîndă paie.

D'Artagnan puse aurul în pălărie şi, în timp ce se înapoiau, făcu împărţeala cu Porthos. Le venea fiecăruia cîte două sute cincisprezece ludovici.

Abia atunci îşi dădu seama Porthos că nu are paie pentru el şi se întoarse la Mousqueton. Acesta însă vînduse totul pînă la ultimul fir, uitînd chiar şi de sufleţelul lui.

Văzînd asta, îl căută pe d'Artagnan care, mulţumită celor patru legături de paie puse deoparte şi desfătîndu-se dinainte la gîndul odihnei, tocmai îşi încropea culcuşul – un culcuş atît de moale, potrivit cu atîta măiestrie la căpătîi, umplut atît de straşnic la picioare, încît pînă şi regele l-ar pizmui, dacă n-ar fi dormit dus în patul lui.

D'Artagnan nu voia în ruptul capului să-şi strice rostul pentru Porthos. Dar cînd se trezi că prietenul său îi numără patru ludovici în palmă, se învoi să împartă culcuşul cu el.

Îşi aşeză spada la cap şi pistoalele la îndemînă, puse mantia la picioare şi pălăria deasupra, apoi se întinse cu voluptate pe paiele care trosneau surd. Tocmai se lăsa legănat de visurile îmbietoare ale celor două sute nouăsprezece ludovici rîştigaţi într-un sfert de ceas, cînd un glas răsună în uşa sălii, făcîndu-l să tresară.

— Domnul d'Artagnan! strigă glasul. Domnul d'Artagnan!

— Aici! zise Porthos. Aici!

Porthos îşi dădea seama că, dacă d'Artagnan pleacă, culcuşul rămînea numai pentru el.

Un ofiţer se apropie. D'Artagnan se ridică într-un cot.

— Dumneata eşti domnul d'Artagnan?

— Da. Ce este?

— Am venit după dumneata.

— Din partea cui?

— Din partea Eminenţei-Sale.

— Spune-i monseniorului că m-am culcat şi că-l sfătuiesc prieteneşte să facă la fel.

— Eminenţa-Sa nu s-a culcat şi nici nu are de gînd să se culce. Doreşte să vii numaidecît.

— Să-l ia dracu pe Mazarin ăsta, nu ştie nici să doarmă cînd trebuie! mormăi d'Artagnan. Ce vrea de la mine? Oare s-a gîndit să-mi dea gradul de căpitan? Dacă-i aşa, l-am iertat.

Muşchetarul se ridică bombănind, îşi luă spada, pălăria, pistoalele, mantia, apoi o porni în urma ofiţerului, în timp ce Porthos, rămas stăpîn pe culcuş, se întinse cu desfătare pe locul prietenului său.

— Domnu' d'Artagnan, zise cardinalul, văzîndu-l pe cel după care trimisese într-un moment atît de nepotrivit. N-am uitat cu cîtă rîvnă m-ai slujit şi ţin să-ţi dau o dovadă în privinţa asta.

„Bun! cugetă d'Artagnan. Începutul nu-i rău.

Mazarin ii văzu pe muşchetar luminîndu-se la faţă.

— Ah, monseniore...

— Domnu' d'Artagnan, spuse el, dumneata doreşti să devii căpitan?

— Da, monseniore.

— Şi prietenul dumitale tot mai doreşte, să devină baron?

— În clipa asta, monseniore, visează că a şi devenit!

— Atunci, zise Mazarin, scoţînd dintr-un portofel scrisoarea pe care i-o mai arătase o dată, ia scrisoarea asta şi du-o în Anglia .

D'Artagnan se uită la plic: nu avea scrisă nici o adresă.

— N-aş putea şti cui trebuie înmînată?

— La sosirea la Londra vei şti. Numai acolo vei desface plicul.

— Şi ce instrucţiuni îmi daţi?

— Să te supui în totul celui căruia îi e adresată scrisoarea.

D'Artagnan tocmai voia să mai întrebe ceva, cînd Mazarin adăugă:

— Pleci la Boulogne. Vei găsi la „Pajura Angliei", un tînăr gentilom, numit Mordaunt.

— Bine, monseniore, şi ce să fac cu acest gentilom?

— Să-l urmezi acolo unde te va duce.

D'Artagnan se uită buimăcit la cardinal.

— Acum eşti lămurit, spuse Mazarin. Poţi pleca.

— Uşor de zis, murmura d'Artagnan. Dar ca să pleci la drum, îţi trebuie bani şi eu n-am o lăscaie!

— Aha! făcu Mazarin, scărpinîndu-se după ureche. Spui că n-ai bani?

— Întocmai, monseniore.

— Dar diamantul pe care ţi l-am dat aseară?

— Vreau să-l păstrez ca amintire de la Eminenţa-Voastră. Mazarin suspină.

— În Anglia viaţa e scumpă, monseniore, mai ales pentru un trimis extraordinar.

— Aud! făcu Mazarin. E o ţară tare cumpătată, unde se duce o viaţă simplă de cînd cu revoluţia. Dar asta nu are importanţă.

Trase un sertar şi scoase la iveală o pungă:

— Ce zici de aceşti o mie de scuzi?

D'Artagnan îşi răsfrînse dezamăgit buza de jos:

— Zic, monseniore, că e puţin, fiindcă n-am să plec singur.

— Nici nu mă gîndeam altfel, răspunse Mazarin. Domnul du Vallon, acest vrednic gentilom, te va întovărăşi. Căci, după dumneata, scumpe domnu d'Artagnan, el este cu siguranţă omul pe care-l iubesc şi-l preţuiesc cel mai mult în Franţa.

— Atunci, monseniore, rosti d'Artagnan, arătînd la punga pe care Mazarin nu o lăsase din mînă, dacă-l iubiţi şi-l preţuiţi atîta, înţelegeţi...

— Fie! Din stimă pentru el, mai adaug două sute de scuzi.

— Zgîrie-brînză ce eşti! mormăi d'Artagnan. Cel puţin cînd ne vom întoarce, spuse el cu glas tare, putem fi siguri, Porthos de titlul de baron, iar eu de gradul de căpitan?

— Aveţi cuvântul lui Mazarin!

— Mi-ar fi plăcut un alt jurămînt, şopti pentru sine d'Artagnan, şi adăugă desluşit: N-aş putea să salut pe maiestatea-sa regina?

— Maiestatea-sa doarme, răspunse repezit Mazarin. Şi dumneata trebuie să pleci numaidecît. Aşadar, nu zăbovi.

— Încă un cuvînt, monseniore. Dacă se bat acolo unde mă duc, trebuie să mă bat şi eu?

— Ai să faci ceea ce îţi porunceşte persoana la care te trimit.

— Bine, monseniore, spuse d'Artagnan, întinzînd mîna după punga cu bani. Vă asigur de respectul meu.

Vîrî cu încetineala punga în buzunarul lui cît toate zilele, apoi se întoarse spre ofiţerul care îl însoţise pînă aici:

— Domnule, zise el, vrei să ai bunătatea să mergi din partea Eminenţei-Sale şi să-l trezeşti pe domnul du Vallon, vestindu-l totodată că-l aştept la grajd?

Ofiţerul plecă îndată, cu o grabă care îi dădu de bănuit lui d'Artagnan.

Porthos se cuibărise în culcuş şi tocmai începuse să sforăie melodios, aşa cum avea obiceiul, cînd se simţi scuturat de umăr.

Crezind că e d'Artagnan, nici nu se clinti.

— Din partea cardinalului, zise ofiţerul.

— Hm! bîigui Porthos, holbînd ochii. Ce-ai spus?

— Am spus că Eminenţa-Sa vă trimite în Anglia şi că domnul d'Artagnan vă aşteaptă la grajd.

Porthos ofta din adîncul rărunchilor, se ridică de jos, îşi luă pălăria, pistoalele, spada şi mantia, apoi ieşi pe uşă, uitîndu-se cu părere de rău la culcuşul în care îşi făgăduise să tragă un somn pe cinste.

Abia se întoarse cu spatele, că ofiţerul se şi cuibărise în aşternutul de paie. Muşchetarul nici nu apucă să treacă pragul, ca urmaşul său sforăia de zor. Nimic mai firesc, căci din toată adunarea de aici numai el, regele, regina şi monseniorul Gaston d'Orléans dormeau pe gratis.

XII

VEŞTI DE LA ARAMIS

D'Artagnan se duse direct la grajduri. Afară mijea de ziuă. Calul lui şi al lui Porthos stăteau legaţi la iesle, dar văzu ieslea goală, înduioşat de soarta bietelor animale, se îndreptă către un ungher unde se desluşea o lucire de paie, care scăpaseră fără îndoială raitei lor de peste noapte; numai că, adunînd paiele cu piciorul, dădu cu botul cizmei peste o mogîldeaţă rotofeie care, izbită nici vorbă într-un loc dureros, scose un strigăt şi se ridică în genunchi, frecîndu-se la ochi. Era Mousqueton: nemaiavînd paie pentru sine, îşi ]ncropise un culcuş cu nutreţul cailor.

— Hai, Mousqueton! zise d Artagnan. La drum, la drum!

Recunoscînd glasul bunului prieten al stăpînului său, Mousqueton se sculă în grabă, scăpînd pe jos vreo cîţiva din ludovicii cîştigaţi într-ascuns peste noapte.

— Oho! făcu d'Artagnan, ridicînd un ludovic şi ducîndu-l la nas. Aurul ăsta are un miros ciudat: miroase a paie.

Mousqueton roşi atît de puternic şi păru atît de încurcat, încît gasconul pufni în rîs.

— Porthos s-ar înfuria, scumpul meu domn Mouston, zise el. Dar eu te iert. Numai să ţinem minte că aurul ăsta trebuie să slujească drept leac pentru rănile noastre. Şi să fim voioşi, haide!

Mousqueton tăcu o mutră grozav de caraghioasă, puse îndată şaua pe calul stăpînului său şi încalecă şi el, fără multe mofturi.

Tocmai atunci se ivi şi Porthos, tare posomorît, şi rămase mirat din cale-afară văzîndu-l pe d'Artagnan resemnat şi pe Mousqueton aproape vesel.

— Ei, zise el, am dobîndit cumva gradul pentru tine şi baronia pentru mine?

— Mergem să ne căutăm brevetele, mormăi d'Artagnan, şi la întoarcere, jupîn Mazarin o să le semneze.

— Şi unde mergem? întrebă Porthos.

— Mai întîi la Paris, răspunse d'Artagnan. Am nişte treburi acolo.

— Atunci, haidem la Paris, încuviinţă Porthos.

Şi porniră amîndoi spre Paris.

Ajungînd la porţile oraşului, băgară de seamă cu uimire atitudinea ameninţătoare a capitalei. În jurul unei trăsuri sfărîmate, mulţimea blestema în gura mare, iar fugarii prinşi, adică un bătrîn şi două femei, fuseseră făcuţi prizonieri.

Cînd, dimpotrivă, d'Artagnan şi Porthos cerură învoirea să intre în oraş, aproape că nu mai ştiau cum să le facă pe plac: erau luaţi drept dezertori din tabăra regalistă şi mulţimea ţinea să-i atragă de partea ei.

— Ce face regele? întrebau.

— Doarme.

— Şi spanioloaica?

— Visează.

— Şi afurisitul ăla de italian?

— Veghează. Aşa că ţineţi-vă bine, fiindcă, dacă au plecat, au făcut-o cu un anume sop, se-nţelege. Dar cum, la urma urmei, voi sînteţi cei mai tari, continuă d'Artagnan, nu vă luaţi de femei şi bătrîni, căutaţi adevăratele rele.

Poporul ascultă bucuros aceste cuvinte şi dădu drumul doamnelor, care mulţumiră muşchetarului cu o privire adînc grăitoare.

— Acum, înainte! zise d'Artagnan.

Îşi urmară calea trecînd peste baricade, sărind peste lanţuri, împinşi la tot pasul, iscodind şi fiind iscodiţi la rîndul lor.

În piaţa Palatului Regal, d Artagnan văzu un sergent făcînd instrucţie cu vreo cinci-şase sute de burghezi: era Planchet, care punea în slujba miliţiei orăşeneşti ceea ce îşi mai aducea aminte de pe vremea cînd se afla în regimentul din Piemont.

Trecînd prin faţa ofiţerului, Planchet îşi recunoscu fostul stăpîn.

— Bună ziua, domnule d'Artagnan! zise el, mîndru.

— Bună ziua, domnule Dulaurier, răspunse d'Artagnan.

Planchet încremeni locului, holbîndu-se uimit la ofiţer: oamenii din primul rînd, urmînd pilda comandantului, se opriră şi ei, şi aşa pîna la rîndul din urmă.

— Burghezii ăştia sînt teribili, ce să zic! exclamă d'Artagnan.

Şi îşi văzu de drum. După cinci minute descăleca în faţa hanului „La Căpriţa".

Frumoasa Magdalena se grăbi să-i întîmpine.

— Scumpă doamnă Turquaine, glăsui d'Artagnan, dacă ai bani, îngroapă-i repede undeva, dacă ai bijuterii, ascunde-le numaidecît, dacă ai datornici, cere-le banii degrabă înapoi, iar dacă ai creditori, nu le plăti o lăscaie.

— De ce? întrebă Magdalena.

— Pentru că Parisul va fi transformat în cenuşă, aici mai mult, nici mai puţin, întocmai ca şi Babilonul, de care ai auzit negreşit şi dumneata.

— Şi mă părăseşti în asemenea clipe?

— Chiar acum, o înştiinţă d'Artagnan.

— Încotro?

— Ei, dacă mi-ai spune unde mă duc, mi-ai face un mare serviciu!

— Oh, Doamne, Dumnezeule!

— Am ceva scrisori? întrebă d'Artagnan, arătînd printr-un semn femeii că poate să-şi curme văicărelile, fiind de prisos.

— Tocmai a sosit una.

Şi-i întinse o scrisoare.

— De la Athos! exclamă, recunoscînd slova mare şi hotărîtă a prietenului lor.

— Ah! făcu Porthos. Să vedem ce spune.

D'Artagnan deschise scrisoarea şi citi:

„Dragă d'Artagnan, dragă du Vallon, bunii mei prieteni, poate că e ultima oară cînd primiţi veşti de la mine. Aramis şi cu mine sîntem tare nefericiţi; dar Dumnezeu, bărbăţia voastră şi amintirile prieteniei noastre ne susţin. Gîndiţi-vă la Raoul .Aveţi grijă de hîrtiile ce se află la Blois şi, dacă în două luni şi jumătate nu primiţi veşti de la mine, cercetaţi-le cu luare-aminte. Îmbrăţişaţi-l pe viconte din toată inima, în numele credinciosului vostru prieten.

ATHOS"

— La naiba, cred şi eu că o să-l îmbrăţişez, zise d'Artagnan. Cu atît mai mult cu cît băiatul e în drumul nostru. Dacă va avea nenorocirea să-l piardă pe bietul Athos, din ziua aceea va deveni fiul meu.

— Iar eu, i se alătură Porthos, îi voi lăsa moştenire tot ce am.

— Să vedem, ce mai spune Athos?

„Dacă veţi întîlni în cale un oarecare Mordaunt, păziţi-vă de el. Nu pot să vă spun aici mai mult ."

— Mordaunt! excalmă d'Artagnan cu mirare.

— Mordaunt! repetă Porthos. Bine, o să ţinem minte. Uite şi cîteva rînduri de la Aramis.

— Într-adevăr! zise d'Artagnan.

Şi citi:

„Trecem sub tăcere locul unde ne aflăm, dragi prieteni, căci cunoaştem devotamentul vostru frăţesc şi ştim că aţi veni să muriţi alături de noi "

— Pe toţi dracii! izbucni Porthos cu mînie, făcîndu-l pe Mousqueton să sară în celălalt capăt al odăii. Nu cumva se găsesc într-o primejdie de moarte?

D Artagnan citi mai departe:

"Athos vi-l lasă în grijă pe Raoul şi eu vă las în grijă o răzbunare. Dacă aveţi norocul să vă pice în mînă un oarecare Mordaunt, spune-i lui Porthos să-l ia într-un loc mai ferit şi să-i sucească gîtul. N-am curajul să vă spun mai mult într-o scrisoare.

ARAMIS"

— Dacă nu-i vorba decît de-atît, zise Porthos, e treabă uşoară.

— Ba dimpotrivă, rosti întunecat d'Artagnan. E ceva cu neputinţă.

— De ce?

— Tocmai pe acest Mordaunt mergem să-l întîlnim la Boulogne şi cu el trecem în Anglia.

— Şi dacă în loc să mergem să-l întîlnim pe acest Mordaunt, am merge să-i găsim pe prietenii noştri? mormăi Porthos, făcînd un gest în stare să înspăimînte o armată.

— M-am gîndit şi eu la asta, zise d'Artagnan. Numai, vezi, scrisoarea nu are nici dată, nici marcă.

— Aşa-i încuviinţă Porthos.

Şi începu să se plimbe de colo pînă colo prin odaie, dînd din mîini şi smucind mereu sabia din teacă de parcă şi-ar fi ieşit din minţi.

D'Artagnan stătea în picioare, copleşit. Cea mai adîncă mîhnire se întipărise pe chipul lui.

— Hm, stăm rău! spuse el. Athos ne batjocoreşte. Vrea să moară singur. Asta-i rău!

Mousqueton, văzînd atîta deznădejde, plîngea într-un colţ.

— Haide! se scutură d'Artagnan. Toate astea nu duc nicăieri. Să plecăm, să mergem să-l îmbrăţişăm pe Raoul, aşa cum am plănuit, poate că a primit şi el veşti de la Athos.

— E o idee, zău că da, zise Porthos. Dragul meu d'Artagnan, nu ştiu cum faci, dar eşti plin de idei! Haide să-l îmbrăţişăm pe Raoul.

— Vai de cel care cată acum chiorîş la stăpînul meu! se îndîrji Mousqueton. Nu dau un ban pe pielea lui!

Încălecară şi plecară. În strada Saint-Denis aflară o mare mulţime de oameni. Domnul de Beaufort tocmai sosea de la Vendômois şi vicarul îl arăta parizienilor miraţi şi bucuroşi totodată.

Avîndu-l pe domnul de Beaufort, ei se socoteau de acum încolo de neînvins.

Ca să nu dea ochii cu prinţul, cei doi prieteni apucară pe o străduţă lăturalnică şi ajunseră la bariera Saint-Denis.

— E adevărat că domnul de Beaufort a sosit la Paris? întrebară străjile pe cei doi călăreţi.

— Nimic mai adevărat, răspunse d'Artagnan. Dovadă că ne trimite pe noi în calea domnului de Vendôme, tatăl său, care trebuie să sosească şi el.

— Trăiască domnul de Beaufort! strigară străjile.

Ostaşii se dădură la o parte, pătrunşi de respect, lăsînd cale liberă trimişilor marelui prinţ.

Cum se văzură dincolo de barieră, oamenii aceştia care nu cunoşteau nici oboseala, nici descurajarea, porniră într-o goană turbată. Caii zburau nu altceva şi călăreţii nu conteneau să vorbească despre Athos şi Aramis.

Mousqueton trecea prin toate chinurile iadului, dar credinciosul servitor se mîngîia la gîndul că amîndoi stăpînii lui au destule necazuri: fiindcă ajunsese să-l socotească pe d'Artagnan drept un al doilea stăpîn, ba chiar îi îndeplinise poruncile mai iute şi mai cu luare-aminte decît poruncile lui Porthos.

Tabăra oştirii se afla între Saint-Omer şi Lambe; cei doi prieteni făcură un ocol pînă acolo, povestind amănunţit despre fuga regelui şi a reginei, noutate cunoscută aici din zvonuri vagi. Îl gă-siră pe Raoul lîngă cortul lui, tolănit pe un maldăr de fîn, din care calul mai fura pe ascuns cîte o gura. Tînărul avea ochii roşii şi părea mîhnit. Mareşalul de Grammont şi contele de Guiche se îna-poiaseră la Paris şi bietul băiat se simţea singur.

După o clipă, Raoul ridică ochii şi îi văzu pe cei doi călăreţi care-l priveau. Îi recunoscu îndată şi le alergă înainte cu braţele deschise.

— O! Dumneavoastră sînteţi, scumpi prieteni! strigă el. Aţi venit să mă căutaţi? Mă luaţi cu dumneavoastră? Mi-aduceţi veşti de la tutorele meu?

— N-ai primit nici o veste de la el? întrebă d'Artagnan.

— Vai, nu, domnule, şi nu ştiu ce i s-a putut întîmpla. Sînt atît de neliniştit, încît, oh, încît îmi vine să plîng.

Şi într-adevăr, două lacrimi mari i se rostogoliră pe obrajii arşi de soare.

Porthos întoarse capul, vrînd ca faţa-i mare şi bună să nu trădeze ceea ce se petrecea în sufletul său.

— Ce dracu?! rosti d'Artagnan, mişcat cum nu mai fusese de mult. Nu-ţi pierde curajul, prietene! Dacă n-ai primit scrisori de la conte, noi am primit... noi doi... o scrisoare...

— Ah! Adevărat? strigă Raoul.

— Şi chiar foarte liniştitoare, adăugă d'Artagnan, băgînd de seamă bucuria pe care această veste o pricinuia tînărului.

— O aveţi? întrebă Raoul.

— Da. Adică o aveam, zise d'Artagnan, prefăcîndu-se că se scotoceşte prin buzunare. Stai niţel, trebuie să fie aici, în buzunar. Îmi scrie despre întoarcerea lui, nu-i aşa, Porthos?

Oricît era el de gascon, d'Artagnan nu se încumeta să ia numai asupra lui povara acestei misiuni.

— Da, întări Porthos, tuşind.

— Ah, daţi-mi-o şi mie! se rugă tînărul.

— Ei! Doar adineauri am citit-o. S-o fi pierdut? Ei, drăcie, mi-e spart buzunarul!

— Aşa e, zău, domnule Raoul, interveni Mousqueton. Era o scrisoare chiar foarte liniştitoare. Stăpînii mi-au citit-o şi mie şi-am plîns de bucurie.

— Cel puţin ştiţi unde se află acum, domnule d'Artagnan? întrebă Raoul, pe jumătate înseninat.

— O, da, sigur că ştiu, zise d'Artagnan. Numai că e o taină, la naiba!

— Nădăjduiesc că nu şi pentru mine.

— Nu, nu, de aceea o să-ţi spun.

Porthos se uita la prietenul său cu ochii mari şi plini de mirare.

— Unde dracu sa spun că e? Nu cumva să-ncerce să-l întîlnească! şopti d'Artagnan.

— Unde se află, domnule? întrebă Raoul, cu vocea-i blînda şi dulce.

— La Constantinopol!

— La turci! excalmă Raoul, foarte înspăimîntat. Doamne! Ce tot vorbiţi?

— Ei, şi ce? Ţi-e frică? pufni d'Artagnan. Ce înseamnă turcii pentru oameni ca abatele d'Herblay şi contele de La Fère?

— Ah, e întovărăşit de prietenul său? murmură Raoul. Asta mă mai linişteşte puţin.

— Deştept diavolul ăsta de d'Artagnan! se minuna Porthos, uluit de şiretenia gasconului.

— Acum, se grăbi d'Artagnan să schimbe vorba, ţine ăşti cincizeci de pistoli, pe care domnul conte ţi i-a trimis prin acelaşi curier. Bănuiesc ca nu mai aveai bani şi că-s bineveniţi.

— Mai am încă douăzeci de pistoli, domnule.

— Bine, ia-i şi pe ăştia, să ai şaptezeci.

— Şi dacă vrei mai mult... – se oferi Porthos, ducînd mîna la buzunar.

— Mulţumesc, zise Raoul, împurpurîndu-se. Vă mulţumesc de o mie de ori, domnule.

În clipa aceea se ivi Olivain.

— A, să nu uit, zise d'Artagnan, în aşa fel încît valetul să-l audă. Eşti mulţumit de Olivain?

— Da, destul de mulţumit.

Olivain intră în cort cu aerul că n-a auzit nimic.

— Ce te nemulţumeşte la omul ăsta?

— E mîncăcios, spuse Raoul.

— Vai, domnule! se tîngui Olivain, ieşind la iveală la această învinuire.

— E puţin cam hoţ.

— Vai de mine, domnule!

— Şi mai cu seamă foarte fricos.

— Vai de mine şi de mine, domnule, mă faceţi de rîsul lumii! scînci valetul.

— Drace! bombăni d'Artagnan. Află, jupîn Olivain, că oamenilor ca noi nu le plac slujitorii fricoşi. Fură-ţi slăpînul, mănîncă-i dulceţurile şi bea-i vinul, dar să nu fi fricos, găgăuţă, că-ţi tai urechile. Uită-te la domnul Mouston, spuneai să-ţi arate rănile pe care le-a primit şi care-i fac cinste, şi vezi cită demnitate i-a întipărit pe chip bărbăţia de care dă întotdeauna dovadă.

Mousqueton era în al nouălea cer, ba chiar l-ar fi îmbrăţişat pe muşchetar dacă ar fi îndrăznit. Deocamdată, se jura de unul singur să moară pentru d'Artagnan dacă s-ar fi ivit vreun prilej.

— Alungă-l pe tontul ăsta, Raoul, îl povăţui d'Artagnan. Dacă-i fricos, o să te facă de ruşine într-o bună zi.

— Domnul spune că sînt fricos, strigă Olivain, fiindcă deunăzi a vrut să se bată-n duel cu un stegar din regimentul Grammont şi eu n-am vrut să-l întovărăşesc.

— Jupîn Olivain, un valet trebuie să dea întotdeauna ascultare, rosti d'Artagnan cu asprime.

Şi apoi, luîndu-l deoparte, îi spuse:

— Ai fost înţelept, dacă stăpînul tău n-avea dreptate. Ţine un scud pentru tine. Dar cînd i se va aduce vreo jignire şi n-ai să te laşi făcut bucăţi alături de el, îţi tai limba şi-ţi pocesc mutra. Să ţii bine minte!

Olivain se înclină şi băgă banul în buzunar.

— Şi-acum, prietene Raoul, domnul du Vallon şi cu mine plecăm ca ambasadori, zise d'Artagnan. Nu pot să-ţi spun în ce scop, nici eu singur nu ştiu. Dacă însă ai nevoie de ceva, scrie doamnei Madelon Turquaine, la hanul „La Căpriţa", în strada Tiquetonne, şi cere-i să-şi deschidă punga ca şi unui bancher: cu măsură totuşi, căci punga ei nu-i chiar aşa doldora ca a domnului d'Emery.

Şi îmbrăţişă copilul lăsat în grija lui, trecîndu-l apoi în braţele vînjoase ale lui Porthos. Temutul uriaş îl luă în braţe şi-l ţinu o clipă lipit de nobila-i inimă.

— Haide, la drum! hotărî d'Artagnan.

Porniră spre Boulogne, unde ajunseră spre seară, cu caii lac de sudoare şi albi de spumă.

La vreo zece paşi de locul unde se opriră înainte să intre în oraş, se afla un tînăr înveşmîntat în negru, care părea că aşteaptă pe cineva şi care, de cum îi văzuse, îi privea ţintă. D'Artagnan se apropie de el şi, fiindcă acesta nu întoarse ochii, mormăi:

— Asculta, mie nu-mi prea place să fiu măsurat.

— Domnule, zise tînărul fără să ia în seamă aceste cuvinte. Nu cumva veniţi de la Paris?

D'Artagnan gîndi că era vreun curios care doreşte să aibă veşti din capitală.

— Chiar aşa, încuviinţă el, ceva mai îmblînzit.

— Nu trebuie să trageţi la hanul „Pajura Angliei"?

— Întocmai, domnule.

— Şi nu veniţi aici cu o misiune din partea Eminenţei-Sale cardinalul Mazarin?

— Da, domnule.

— Atunci, rosti tînărul, cu mine aveţi treabă. Eu sînt Mordaunt.

— Aha! murmură d'Artagnan. Omul de care Athos mă previne să mă păzesc.

— Aha! şopti Porthos. Omul pe care Aramis vrea să-l strîng de gît.

Şi amîndoi îl măsurară cu luare-aminte. Tînărul tălmăci altfel privirea lor.

— Oare puneţi la îndoială cuvîntul meu? întrebă el. În acest caz sînt gata să vă dau toate dovezile.

— Nu, domnule, zise d'Artagnan. Socotiţi-ne pe amîndoi la dispoziţia dumneavoastră.

— Ei bine! glăsui Mordaunt. Atunci vom pleca fără întîrziere, căci asta-i ultima zi din răgazul pe care mi l-a cerut cardinalul. Corabia mea stă gata să iasă în larg şi, dacă n-aţi fi venit, plecam singur. Generalul Oliver Cromwell trebuie să aştepte cu nerăbdare întoarcerea mea.

— Aha! spuse d'Artagnan. Prin urmare, sîntem trimişi la generalul Oliver Cromwell?

— Nu aveţi o scrisoare pentru el? întrebă tînărul.

— Am o scrisoare într-un plic dublu, pe care trebuie să-l deschid doar la Londra. Dar pentru că mi-aţi spus cui anume îi este adresată, nu are rost să aştept pînă acolo.

Şi d'Artagnan rupse plicul.

Într-adevar, scrisoarea purta următoarea adresă:

„Domnului Oliver Cromwell, general al oştirii poporului englez".

— Oh! îngînă d'Artagnan! Ciudată însărcinare!

— Ce hram poartă Oliver Cromwell ăsta? mormăi Porthos. Mazarin vrea să facă vreo afacere cu el, cum am făcut noi cu paiele?

— Haideţi, haideţi, domnilor! îi zori Mordaunt, nerăbdător. Să plecăm!

— Oh! se căina Porthos. Fără să mîncăm? Oare domnul Cromwell nu poate să aştepte un pic?

— Da, dar eu? zise Mordaunt.

— Ei bine, dumneavoastră? îşi arătă Porthos nedumerirea.

— Eu sînt grăbit.

— A, dacă-i vorba doar de dumneata, puţin îmi pasă, îl încunoştinţă Porthos. Şi o să stau la masă, cu sau fără îngăduinţa dumitale.

Privirea ştearsă a tînărului se aprinse, gata parcă să azvîrle fulgere, dar el se stăpîni.

— Domnule, interveni d'Artagnan, trebuie să aveţi înţelegere faţă de nişte drumeţi înfometaţi. De altfel, masa n-are să ne întîrzie prea mult, o să ne zorim caii pînă la han. Mergeţi pe jos pînă în port, noi îmbucăm ceva şi ajungem acolo o dată cu dumneavoastră.

— Fie, domnilor, numai sa nu zăbovim, încuviinţă Mordaunt.

— În sfîrşit! şopti Porthos.

— Cum se numeşte corabia? întrebă d'Artagnan?

— „Standard."

— Bine. Într-o jumătate de ceas vom fi pe punte.

Şi dînd pinteni cailor, se îndreptară amîndoi către hanul „Pajura Angliei."

— Ce zici de tînărul ăsta? întrebă d'Artagnan din goana calului.

— Zic că nu-mi place nici cît negru sub unghie, bombăni Porthos. M-am simţit îmboldit să urmez sfatul lui Aramis.

— Stăpîneşte-te, dragul meu Porthos, e trimisul generalului Cromwell şi cred c-am fi rău primiţi, vestindu-l că am sucit gîtul omului său de încredere.

— Mi-e totuna, tngînă Porthos. Am băgat de seamă întotdeauna că Aramis dă sfaturi bune.

— Ascultă, zise d'Artagnan. După ce ne îndeplinim misiunea...

— Ei?

— Dacă ne aduce înapoi în Franţa...

— Ei bine?

— Ei bine, atunci vedem noi.

Între timp, cei doi prieteni ajunseră la han, unde mîncară cu mare poftă, apoi porniră de îndată spre port. O corabie stătea gata de plecare. Pe punte îl văzură pe Mordaunt, care se plimba de colo-colo, plin de nerăbdare.

— De necrezut, zicea d'Artagnan, în vreme ce se apropiau cu barca de „Standard". E uimitor cum seamănă tînărul ăsta cu cineva pe care l-am cunoscut cîndva, dar nu-mi dau seama cu cine anume.

Ajunseră la scară şi, după o clipă, erau sus pe punte.

Îmbarcarea cailor se dovedi mai anevoioasă decît a oamenilor şi bricul ridică ancora abia pe la opt seara.

Mordaunt tremura de nerăbdare. Porunci să se ridice pînzele.

Porthos, frînt de oboseală după trei nopţi de nesomn şi după şaptezeci de leghe făcute călare, se dusese în cabina lui şi dormea.

D'Artagnan, înfrîngîndu-şi scîrba faţă de Mordaunt, se plimba cu el pe punte şi-i îndruga verzi şi uscate, încercînd să-l tragă de limbă.

Mousqueton avea rău de mare.

XIII

SCOŢIANUL SPERJUR ŞI FĂRĂ LEGE PENTRU-UN BĂNUŢ ŞI L-A VÎNDUT PE REGE

Şi-acum e nevoie ca cititorul să lase „Standard"-ul să navigheze liniştit – dar nu către Londra, încotro socoteau d'Artagnan şi Porthos că se îndreaptă, ci către Durham, unde scrisori primite din Anglia în timpul şederii la Boulogne îi porunciseră lui Mordaunt să se înfăţişeze – şi să ne urmeze în tabăra regalistă, aşezată dincolo de Tyne, lîngă oraşul Newcastle.

Acolo, între două rîuri, la graniţa Scoţiei, dar pe pămîntul Angliei, se întind corturile unei mici armate. E miezul nopţii. Bărbaţi care pot fi recunoscuţi drept highlanderi, după pulpele goale, fustele scurte, păturile lor vărgate şi pana de la pălărie, fac de strajă nepăsători. Luna, lunecînd printre doi nori mătăhăloşi, se strecoară prin orice locşor şi luminează în calea ei muschetele străjilor, desprinde din noapte zidurile, acoperişurile şi clopotniţele oraşului pe care Carol I tocmai le-a părăsit în mîinile oştirii Parlamentului, ca şi Oxford-ul şi Newart-ul, care rezistau încă, în nădejdea unei împăcări.

Într-un cap al taberei, lîngă un cort uriaş, plin de ofiţeri scoţieni, adunaţi la un fel de sfat sub conducerea bătrînului conte de Loeven, comandantul lor, un bărbat în veşmînt de cavaler doarme întins pe iarbă, cu mîna dreaptă pe spadă.

La vreo cincizeci de paşi mai încolo, un alt bărbat, îmbrăcat la fel, stă de vorbă cu o strajă scoţiană. Deşi străin, mulţumită obişnuinţei cu care pare să vorbească limba engleză, reuşeşte să înţeleagă răspunsurile străjii, rostite în graiul din comitatul Perth.

Orologiul oraşului Newcastle bătea unu după miezul nopţii, cînd bărbatul care dormea se trezi şi, după ce se întinse ca tot omul după un somn adînc, se uită cu luare-aminte în jur: văzînd că e singur, se ridică şi, făcînd un ocol, trecu pe lînga cavalerul care vorbea cu scoţianul de strajă. Acesta isprăvise, fără îndoială, cu întrebările, urmînd cu aerul cel mai firesc aceeaşi cale ca şi primul cavaler care îl aştepta în umbra unui cort.

— Ei bine, dragul meu prieten? îl întrebă el în cea mai curată franţuzească vorbită vreodată între Rouen şi Tours.

— Ei bine, prietene, nu-i timp de pierdut, trebuie să-l prevenim pe rege.

— Dar ce se întîmplă?

— Ar fi prea lung de povestit. De altfel, ai să te lămureşti numaidecît. Şi-apoi, cel mai mic cuvînt spus aici ar putea pierde totul. Să mergem să-l găsim pe milord de Winter.

Şi amîndoi se îndreptară spre celălalt capăt al taberei; iar cum tabăra acoperea un loc pătrat, cu latura de numai cinci sute de paşi, ajunseră curînd la cortul celui pe care îl căutau.

— Stăpînul tău doarme, Tony? întrebă în engleză unul dintre cei doi cavaleri, adresîndu-se valetului culcat în prima despărţituri a cortului, ce slujea drept anticameră.

— Nu, domnule conte, spuse valetul. Nu cred, sau abia a aţipit, fiindcă s-a plimbat mai bine de două ceasuri prin cort după ce s-a întors de la rege, şi nu-s nici zece minute de cînd nu-i mai aud paşii. De altfel, adaugă valetul ridicînd perdeaua, puteţi vedea singuri.

Într-adevăr, de Winter stătea în faţa unei deschizături în chip de fereastră, prin care pătrundea răcoarea nopţii, şi urmărea melancolic luna, pierdută, precum am spus printre nori negri şi groşi.

Cei doi prieteni se apropiară de lord, care, cu capul sprijinit în palmă, privea cerul. El nu-i auzi şi rămase nemişcat pînă în clipa cînd simţi o mînă pe umăr. Atunci se întoarse, dădu cu ochii de Athos şi de Aramis şi le întinse mîna.

— Aţi băgat de seamă ce însîngerată e luna în noaptea asta? întrebă el.

— Nu, zise Athos. Mi se pare ca de obicei.

— Priveşte, cavalere, stărui de Winter.

— Mărturisesc că sînt de părerea contelui de La Fère, zise Aramis. Nu văd nimic deosebit.

— Conte, vorbi Athos. Într-o situaţie atît de grea ca a noastră trebuie să avem privirile aţintite asupra pămîntului şi nu asupra cerului. V-aţi uitat la scoţienii noştri, sînteţi sigur de ei?

— Scoţienii? făcu de Winter. Care scoţieni?

— Eh, ai noştri, la naiba! bombăni Athos. Oamenii pe care se bizuie regele, scoţienii contelui Loeven.

— Nu, zise de Winter şi adăugă: Spuneţi-mi, chiar nu vedeţi că o nuanţă sîngerie acoperă cerul?

— Cîtuşi de puţin, rosti Athos şi Aramis într-un glas.

— Spuneţi-mi, continuă de Winter, frămîntat de acelaşi gînd, n-a rămas oare de pomină în Franţa faptul că în ajunul zilei cînd a fost ucis Henric al IV-lea, care juca şah cu domnul de Bassompierre, a văzut pete de sînge pe tabla de şah?

— Într-adevăr, mareşalul mi-a spus de multe ori povestea asta, recunoscu Athos.

— Chiar aşa e, murmură de Winter. Şi a doua zi, Henric al IV-lea a fost ucis.

— Dar ce legătură are această năzărire a lui Henric al IV-lea cu dumneata, conte? întrebă Aramis.

— Nici una, domnilor, şi zău, sînt nebun că vă răpesc vremea cu asemenea lucruri, cînd venirea voastră la mine în cort, în toiul nopţii, arată lămurit că-mi aduceţi o veste însemnată.

— Întocmai, milord, mărturisi Athos. Aş vrea să vorbesc regelui.

— Regelui? Dar regele doarme.

— Am să-i aduc la cunoştinţă lucruri de cea mai mare însemnătate.

— Nu se pot amîna pe mîine?

— Trebuie să le afle chiar acum, ba poate că şi acum e prea tîrziu.

— Să mergem, domnilor, zise de Winter.

Cortul lui de Winter era aşezat alături de cortul regal şi un fel de coridor le lega între ele. Această trecere era păzită nu de o santinelă, ci de un valet de încredere al lui Carol I, astfel încît, într-o împrejurare urgentă, regele să poată comunica pe dată cu credinciosu-i slujitor.

— Domnii sînt cu mine, zise de Winter.

Valetul se înclină şi îi lăsă să treacă.

Într-adevăr, regele Carol, frînt de oboseală, adormise pe un pat de campanie, într-o tunică neagră, cu cizme înalte în picioare, cu cingătoarea desfăcută şi cu pălăria lîngă el. Bărbaţii înaintară şi Athos, care mergea în frunte, se uită o clipă în tăcere la nobila faţă atît de palidă, încadrată de plete negre, năduşite de un somn chinuit şi lipite de tîmplele cu vine albăstrii, care păreau umflate de lacrimi sub ochii încercănaţi.

Athos suspină adînc şi suspinul acesta îl trezi pe rege, atît de uşor dormea.

— Ah! zise el, deschizînd ochii şi ridicîndu-se într-un cot. Dumneata eşti, conte le La Fère?

— Da, sire, răspunse Athos.

— Veghezi în timp ce eu dorm, mi-aduci vreo veste?

— Vai, sire, maiestatea-voastră a ghicit, mărturisi Athos.

— Atunci, e o veste rea? murmură regele cu un zîmbet melancolic.

— Da, sire.

— N-are a face, aducătorul e binevenit, căci mă bucur ori de cîte ori vii la mine. Dumneata, al cărui devotament nu cunoaşte nici patrie, nici nenorocire, dumneata mi-eşti trimis de Henriette. Oricare ar fi vestea ce-mi aduci, vorbeşte fără înconjur.

— Sire, Oliver Cromwell a sosit în noaptea asta la Newcastle.

— Ah! făcu regele. Ca să lupte împotriva mea?

— Nu, sire, ca să vă cumpere.

— Ce spui?

— Spun, sire, că armata scoţiană are de primit patru sute de mii de livre sterline.

— Drept soldă întîrziată: da, ştiu. De aproape un an vitejii şi credincioşii mei scoţieni se bat pentru onoare.

Athos surîse.

— Ei bine, sire, cu toate că onoarea e un lucru tare frumos, ei s-au cam plictisit să se bată pentru ea şi în noaptea asta v-au vîndut pentru două sute de mii de livre, adică pentru jumătate din ce li se cuvenea.

— Cu neputinţă! strigă regele. Scoţienii să-şi vîndă regele pentru două sute de mii de livre?!

— Evreii l-au vîndut pe Dumnezeul lor pentru treizeci de arginţi.

— Şi cine-i Iuda care a făcut acest tîrg infam?

— Contele de Loeven.

— Eşti sigur, domnule?

— Am auzii totul cu urechile mele.

Regele oftă adînc, ca şi cum i s-ar fi sfărîmat inima în piept şi îşi lăsă capul în palme.

— Oh, scoţienii! murmură el. Scoţienii, pe care îi numeam credincioşii mei! Scoţienii, pe care m-am bizuit, cînd puteam să fug la Oxford! Scoţienii, compatrioţii mei! Scoţienii, fraţii mei! Eşti, într-adevăr, sigur, domnule?

— Culcat la pămînt în spatele cortului lui Loeven, a cărui pînză o ridicasem, am văzut şi auzit totul.

— Şi cînd trebuie să se încheie tîrgul?

— Astăzi, în cursul dimineţii. După cum vede şi maiestatea-voastră, nu-i timp de pierdut.

— Ce se mai poate face, de vreme ce spui ca am fost vîndut?!

— Să trecem peste rîul Tyne, să ajungem în Scoţia şi să-l întîlnim pe lordul Montrose, căci el nu vă va vinde.

— Şi ce-am să fac în Scoţia? Un război de hărţuială? Un asemenea război e nedemn de un rege.

— Pilda lui Robert Bruce vă absolvă, sire.

— Nu, nu! Lupt de prea multă vreme. Dacă m-au vîndut, atunci să mă dea în mîinile vrăjmaşului, şi ruşinea veşnică a trădării lor să cadă asupră-le.

— Sire, rosti Athos. Un rege poate că aşa trebuie să acţioneze, dar nu un soţ şi un părinte. Am venit aici în numele soţiei şi fiicei voastre şi, în numele soţiei şi al fiicei voastre, precum şi al celorlalţi doi copii pe care îi mai aveţi la Londra, vă spun: „Păstraţi-vă viaţa, sire, e voinţa Domnului!"

Regele se ridică, îşi strînse cingătoarea, îşi încinse spada şi, ştergîndu-şi cu batista sudoarea de pe frunte, cuvîntă:

— Ei bine, ce e de făcut?

— Sire, aveţi în întreaga oştire un regiment pe care să vă puteţi bizui pe deplin?

— De Winter, zise regele, crezi în devotamentul regimentului dumitale?

— Sire, nu-s decît oameni, şi oamenii au devenit destul de slabi, ori destul de răi. Cred în cinstea lor, dar nu răspund de ea. Le-aş încredinţa viaţa mea, dar mă tem să le-o încredinţez pe a maiestăţii-voastre.

— Ei bine, rosti Athos, în lipsa unui regiment, sîntem noi, trei oameni devotaţi, noi vom fi de ajuns. Maiestatea-voastră să încalece şi să pornească la drum în mijlocul nostru. Trecem apa rîului Tyne, ajungem în Scoţia şi sîntem salvaţi.

— E şi părerea dumitale, de Winter? întrebă regele.

— Da, sire.

— Şi a dumitale, d'Herblay?

— Da, sire.

— Fie aşa cum vreţi. De Winter, dă poruncile de cuviinţă.

De Winter ieşi îndată şi în acest timp regele isprăvi să se îmbrace. Zorile începeau să se strecoare prin deschizătura cortului cînd lordul se înapoie.

— Totul e gata, sire, zise el.

— Şi noi? întrebă Athos.

— Grimaud şi Blaisois v-au pregătit caii de drum.

— Atunci să nu pierdem o clipă şi să plecăm, hotărî Athos.

— Sire, glăsui Aramis, maiestatea-voastră nu dă de ştire prietenilor?

— Prietenii mei!... murmură Carol, clătinînd trist din cap. Nu mai am alţii în afară de voi trei. Un prieten de douăzeci de ani, care nu m-a uitat niciodată, doi prieteni de opt zile, pe care n-am să-i uit niciodată. Să mergem, domnilor, să mergem.

Regele ieşi din cort şi îşi găsi calul gata înşeuat. Era un cal sarg, pe care îl avea de trei ani şi pe care îl îndrăgea mult. Văzîndu-l, calul necheză de bucurie.

— Ah! zise regele. Am fost nedrept: iată, dacă nu încă un prieten, cel puţin încă o fiinţă care mă iubeşte. Tu ai să-mi fii credincios, nu-i aşa, Arthus?

Ca şi cum ar fi înţeles aceste cuvinte, calul îşi apropie botul aburind de faţa regelui, dezgolindu-şi voios dinţii albi.

— Da, da, urmă regele, mîngîindu-l. Da, e bine, Arthus, şi sînt mulţumit de tine.

Şi, cu acea sprinteneală ce-l făcea unul dintre cei mai de frunte călăreţi ai Europei, Carol se aruncă în şa.

— Ei bine, domnilor, vă aştept, spuse el, întorcîndu-se către Athos, Aramis şi de Winter.

Athos stătea în picioare, nemişcat, cu ochii aţintiţi şi cu mîna întinsă către o dunga neagră, care urma malul rîului Tyne şi care se întindea de două ori în lungime cît tabăra.

— Ce să fie dunga asta? mormăi Athos, pe care ultimele umbre ale nopţii în luptă cu zorile îl împiedicau să desluşească lămurit ceea ce vedea. Ce să fie dunga asta? Ieri n-am văzut-o.

— E ceaţa care se ridică de pe rîu, fără îndoială, zise regele.

— Sire, e ceva mult mai compact decît ceaţa.

— Într-adevăr, se vede ca o barieră roşietică, interveni de Winter.

— E duşmanul care iese din Newcastle şi ne înconjoară! strigă Athos.

— Duşmanul! exclamă regele.

— Da, duşmanul. Prea tîrziu! Uite, uite colo, înspre oraş, vedeţi strălucind sub soare „coastele de fier"?

Era porecla ostaşilor în cămăşi de zale, din care Cromweli îşi făcuse garda sa.

— Ah! spuse regele. Acum mă voi convinge dacă scoţienii mei mă trădează.

— Ce vreţi să faceţi? strigă Athos.

— Să le ordon să pornească la luptă şi să-i strivească în picioare pe aceşti mizerabili răzvrătiţi.

Şi regele, îmboldindu-şi calul, se avîntă spre cortul contelui de Loeven.

— Să-l urmăm, zise Athos.

— Haidem, zise Aramis.

— Oare regele e rănit? întrebă de Winter. Văd pete de sînge pe pămînt.

Şi se repezi după cei doi prieteni. Athos îl opri.

— Dumneata du-te şi strînge-ţi regimentul, îl povăţui muşchetarul. Curînd prevăd că vom avea nevoie de el.

De Winter îşi întoarse calul, cei doi prieteni porniră înainte. Cît ai clipi, regele ajunsese la cortul căpeteniei oştirii scoţiene. Sări din şa şi intră în cort. Generalul se afla în mijlocul principalilor comandanţi.

— Regele! strigară ei, ridicîndu-se şi privindu-se încremeniţi.

 Într-adevăr, Carol stătea în faţa lor, încruntat, cu pălăria pe cap, biciuindu-şi carîmbii cu cravaşa.

— Da, domnilor, rosti el. Regele însuşi. Regele, care vrea să vă ceară socoteală de ceea ce se petrece.

— Dar ce se petrece, sire? întrebă contele de Loeven.

— Domnule, vorbi regele, lăsîndu-se pradă mîniei. Generalul Cromwell a sosit astă-noapte la Newcastle. Dumneavoastră ştiţi acest lucru, dar eu n-am fost prevenit. Duşmanul iese din oraş şi ne taie trecerea peste rîul Tyne – străjile dumneavoastră au văzut negreşit această mişcare – şi eu nu-s prevenit. Printr-un tîrg mîrşav m-aţi vîndut Parlamentului cu doua sute de mii de lire sterline, dar cel puţin despre acest tîrg sînt prevenit. Iată ce se petrece, domnilor! Răspundeţi sau apăraţi-vă, fiindcă eu vă învinuiesc!

— Sire, bîlbîi contele de Loeven. Sire, maiestatea-voastră a fost înşelată de mărturii mincinoase.

— Am văzut cu ochii mei armata duşmană desfăcîndu-şi rîndurile între mine şi Scoţia, i-o reteză Carol. Aproape că pot spune: am auzit cu urechile mele dezbaterea prilejuită de acest tîrg.

Căpeteniile scoţiene schimbară o privire între ele, încruntîndu-se la rîndul lor.

— Sire, murmură contele de Loeven, copleşit sub povara ruşinii. Sire, sîntem gata să vă dăm orice dovadă.

— Nu cer decît una singură, rosti regele. Puneţi armata în linie de bătaie şi să pornim împotriva duşmanului.

— Asta nu se poate, sire, zise contele.

— Cum adică nu se poate?! Şi ce vă împiedică? strigă Carol I.

— Maiestatea-voastră ştie bine că am încheiat armistiţiu cu armata engleză, răspunse contele.

— Dacă există un armistiţiu, atunci armata engleză l-a călcat ieşind din oraş împotriva înţelegerii. Şi vă spun: trebuie să treceţi cu mine prin rîndurile ei şi să ajungem în Scoţia, iar dacă n-o faceţi, ei bine, alegeţi între cele două nume care aduc oamenilor dispreţul şi stîrnesc scîrba celor din jur faţă de ei: sau sînteţi laşi, sau sînteţi trădători!

Ochii scoţienilor azvîrliră flăcări, şi aşa cum se întîmplă adesea în asemenea împrejurări, trecură de la culmea ruşinii la culmea neruşinii. Doi dintre comandanţi înaintară de o parte şi de alta a regelui.

— Ei bine, da, spuseră ei. Am făgăduit să eliberăm Scoţia şi Anglia de cel care de douăzeci şi cinci de ani suge sîngele şi aurul Angliei şi Scoţiei. Am făgăduit să ne ţinem cuvîntul. Rege Carol Stuart, eşti prizonierul nostru.

Şi amîndoi întinseră mîna în aceeaşi clipă asupra regelui. Dar mai înainte să-l fi atins, amîndoi se prăvăliră la pămînt, unul fără cunoştinţă, celălalt mort.

Athos lovise pe unul cu mînerul pistolului, iar Aramis îl străpunse pe celălalt cu spada.

Apoi, cum contele de Loeven şi celălalte căpetenii se dădeau înapoi în faţa acestui ajutor neaşteptat, venit parcă din cer în sprijinul celui pe care ei îl şi socoteau prizonierul lor, Athos şi Aramis îl tîrîră pe rege afară din cortul trădării, unde intrase cu atîta lipsă de prevedere şi, sărind pe caii ţinuţi la îndemînă de către valeţi, porţiră tustrei în goană spre cortul regal.

În trecere îl zăriră pe de Winter, care galopa în fruntea regimentului său. Regele îi făcu semn să-i întovărăşească.

XIV

RĂZBUNĂTORUL

Pătrunseră toţi patru în cort. Nu aveau nici un plan şi trebuiau să ia o hotărîre.

Regele se lăsă să cadă într-un jilţ.

— Sînt piredut, spuse el.

— Nu, sire, rosti Athos. Sînteţi doar trădat.

Regele suspină din adîncul pieptului.

— Trădat, trădat de scoţieni, în mijlocul cărora m-am născut şi pe care i-am iubit întotdeauna mai mult decît pe englezi! Oh, ticăloşii!

— Sire, vorbi Athos. Nu-i ceasul învinuirilor. E momentul să arătaţi că sînteţi rege şi gentilom. Sus, sire, sus! Aveţi aici cel puţin trei oameni care nu va vor trăda, nu vă temeţi! Ah, barem de-am fi fost cinci! şopti Athos, cu gîndul la d'Artagnan şi Porthos.

— Ce spui? întrebă Carol, ridicîndu-se.

— Spun, sire, că nu mai există decît o singură cale. Lordul de Winter răspunde de regimentul său, ori aşa se pare cel puţin, ca să folosim cuvîntul potrivit: el se pune în fruntea oamenilor săi, noi, de o parte şi de alta a maiestăţii-voastre, facem o spărtură în armata lui Cromwell şi ajungem în Scoţia.

— Mai există o cale, interveni Aramis. Unul dintre noi să ia hainele şi calul regelui, şi în timp ce duşmanul se va arunca să-l prindă, regele poate că va trece.

— Sfatul e bun, zise Athos, şi dacă maiestatea-sa vrea să facă unuia dintre noi această cinste, noi îi vom fi adînc recunoscători.

— Dumneata ce părere ai, de Winter? întrebă regele, uitîndu-se cu admiraţie la aceşti doi oameni, a căror singură grijă era să atragă asupra lor toate primejdiile ce-l ameninţau.

— Cred, sire, că dacă există vreo cale de a salva pe maiestatea-voastră, domnul d'Herblay tocmai ne-a arătat-o. Vă implor deci să alegeţi imediat, căci n-avem timp de pierdut.

— Dacă primesc, asta înseamnă moartea, ori cel puţin temniţa pentru cel care se va afla în locul meu.

— Înseamnă cinstea de a-şi fi salvat regele! exclamă de Winter. Regele îşi privi vechiul prieten cu lacrimi în ochi, apoi desfăcu încet cordonul Sfîntului-Spirit, pe care îl purta spre a cinsti pe cei doi francezi aflaţi în prejma sa, şi-l anină la gîndul lui de Winter, care primi în genunchi această zguduitoare dovadă de prietenie şi încredere din partea suveranului său.

— I se cuvine, zise Athos. Îl slujeşte de mai mult timp decît noi.

Regele auzi aceste cuvinte şi se întoarse cu ochii în lacrimi.

— Domnilor, zise el, aşteptaţi o clipă. Am cîte un cordon pentru fiecare dintre dumneavoastră.

Şi, ducîndu-se la un scrin, unde ţinea propiile sale ordine, luă cordoane ale ordinului Jartierei.

— Aceste distincţii nu pot fi pentru noi, zise Athos.

— Şi de ce nu, domnule? întrebă Carol.

— Sînt ordine aproape regale şi noi nu sîntem decît simpli gentilomi.

— Priviţi la toate tronurile de pe lume, rosti regele, şi găsiţi-mi undeva inimi mai mari ca ale voastre. Nu, nu sînteţi drepţi cu dumneavoastră, domnilor, dar eu mă aflu aici să vă fac dreptate. În genunchi, conte!

Athos îngenunche, regele îi petrecu cordonul pe după gît, de la stînga spre dreapta, aşa cum cerea obiceiul şi, ridicînd spada, în locul formulei dintotdeauna: „Te fac cavaler, fii vitez, cinstit şi credincios", spuse:

— Eşti viteaz, cinstit şi credincios, te fac cavaler, conte.

Apoi, întorcîndu-se spre Aramis, zise:

— E rîndul dumitale, cavalere.

Ceremonia fu luată de la capăt, însoţită de aceleaşi cuvinte. În acest timp, de Winter, ajutat de aghiotanţi, îşi scotea armura de aramă, spre a fi asemuit şi mai mult cu regele.

Cînd Carol isprăvi cu Aramis, întocmai ca şi cu Athos, îi îmbrăţişă pe amîndoi.

— Sire, glăsui de Winter, care în faţa unui atît de mare devotament îşi recăpătase toată stăpînirea de sine şi tot curajul. Sîntem gata!

Regele se uită la cei trei gentilomi:

— Aşadar, trebuie să fugim?

— A fugi prin mijlocul unei oştiri, sire, zise Athos, se cheamă în toate ţările de pe lume a ataca.

— Prin urmare, voi muri cu spada în mînă, zise Carol. Domnule conte, domnule cavaler, dacă vreodată voi mai fi rege...

— Sire, ne-aţi cinstit şi aşa mai mult decît se cuvenea unor simpli gentilomi, încît recunoştinţa e de partea noastră. Dar să nu mai pierdem vremea, am zăbovit destul.

Regele le întinse mîna pentru ultima oară, schimbă pălăria cu cea a lui de Winter şi ieşi din cort.

Regimentul lui de Winter se afla pe un platou care domina tabăra: regele, urmat de cei trei prieteni, se îndreptă într-acolo.

Tabăra scoţiană părea că, în sfîrşit, se trezise: ostaşii ieşiseră din corturile lor şi se aşezară în rînduri ca pentru lupta.

— Uitaţi-vă, zise regele. Poate că se căiesc şi sînt gata de atac.

— Daca se căiesc, sire, atunci ne vor urma, spuse Athos.

— Bun! încuviinţă regele. Şi noi ce facem?

— Să observăm armata duşmană, fu de părere Athos.

Ochii micului grup se aţintiră îndată asupra dungii pe care în zori o luaseră drept ceaţă şi care, sub primele raze de soare, trădase o armată aşezată în linie de bătaie. Văzduhul era limpede şi străveziu, ca de obicei în pragul dimineţii. Desluşeau cum nu se poate mai lămurit regimentele, steagurile, ba pînă şi culoarea uniformelor şi a cailor.

Deodată, pe culmea unui deluşor, un pic în faţa frontului duşman, se ivi un bărbat mic de stat şi îndesat, înconjurat de cîţiva ofiţeri. El îndreptă un ochean către grupul regelui.

— Omul acesta cunoaşte personal pe maiestatea-voastră? întrebă Aramis.

Carol surîse.

— Omul acesta e Cromwell, zise el.

— Trăgeţi-vă pălăria pe ochi, sire, să nu-şi dea seama de cele petrecute.

— Ah, am pierdut mult timp, făcu Athos.

— Atunci, să se dea ordinul şi plecăm, hotărî regele.

— Maiestatea-voastră dă ordinul? întrebă Athos.

— Nu, te numesc locotenentul meu, zise regele.

— Ascultă, milord de Winter, rosti Athos. Vă rog să vă depărtaţi, sire: ceea ce vom discuta nu priveşte pe maiestatea-voastră.

Regele, zîmbind, se trase înapoi trei paşi.

— Iată ce propun, urmă Athos. Împărţim regimentul în două escadroane. Dumneata te aşezi în fruntea primului, maiestatea-sa şi cu noi în fruntea celui de-al doilea; dacă nimic nu ne împiedică, atacăm toţi o dată pentru a forţa liniile duşmanului şi a trece rîul Tyne, fie prin vad, fie înot; dacă, dimpotrivă, întîlnim vreo oprelişte în cale, dumneata şi oamenii dumitale muriţi pînă la unul, iar noi şi regele ne urmăm drumul: odată ajunşi pe malul rîului, fie el vrăjmaşul aşezat şi pe trei rînduri, dacă escadronul dumitale îşi face datoria, restul rămîne în seama noastră.

— Pe cai! zise de Winter.

— Pe cai! repetă Athos. Am prevăzut şi hotărît totul.

— Atunci, înainte, domnilor! rosti regele. Şi să ne amintim de vechiul strigăt de luptă al Franţei: „Montjoie şi Sant-Denis!" Strigătul Angliei stă azi în gura prea multor trădători.

Încălecară îndată, regele pe calul lui de Winter, de Winter pe calul regelui. De Winter se aşeză în fruntea primului escadron, iar regele, cu Athos în dreapta şi cu Aramis în stînga, în fruntea celui de-al doilea.

Întrega oştire scoţiană urmărea aceste pregătiri fără să se clintească, în tăcerea ruşinii.

Cîteva căpetenii ieşiră din rînduri şi îşi frînseră spadele.

— Haidem! zise regele. Asta mi-aduce mîngîiere în suflet. Nu-s toţi trădători.

În clipa, aceea răsună glasul lui de Winter:

— Înainte! strigă el.

Primul escadron se puse în mişcare, al doilea îl urmă şi coborî de pe platou. Un regiment de cavalerişti în cuirase, numărînd aproape tot atîţia oameni, se desfăşura în spatele dealului şi-i venea în mare grabă în întîmpinare.

Regele arătă lui Athos şi Aramis ce se petrecea.

— Sire, zise Athos. Am prevăzut împrejurarea şi, dacă ostaşii lui de Winter îşi fac datoria, manevra inamicului ne salvează, în loc şi ne piardă.

În acea clipă, peste tropotul şi nechezatul asurzitor al cailor, tună vocea lui de Winter:

— Mîna pe spadă!

Spadele smulse din teacă zvîcniră ca nişte fulgere.

— Domnilor, strigă regele la rîndul său, îmbătat de tumultul şi priveliştea din jur. Haide, domnilor, mîna pe spadă!

Dar acestei porunci, însoţită de pilda regelui, numai Athos şi Aramis îi dădură ascultare.

— Sîntem trădaţi, şopti el.

— Să mai aşteptăm, interveni Athos. Poate că n-au recunoscut vocea maiestăţii-voastre şi aşteaptă ordinul comandantului de escadron.

— Nu l-au auzit ei nici pe-al colonelului! Ia priveşte! exclamă regele, oprindu-şi dintr-o smucitură calul, care aproape îngenunche şi apucînd frîul lui Athos.

— Ah, laşii! Ah, ticăloşii! Ah, trădătorii! striga de Winter, a cărui voce se auzea desluşit, în timp ce oamenii săi, rupînd rîndurile, se risipeau în cîmpie.

Abia vreo cincisprezece se adunaseră roată în jurul lui şi aşteptau şarja ostaşilor în zale ai lui Cromwell.

— Să mergem să murim alături de ei! zise regele.

— Să mergem! spuseră Athos şi Aramis.

— Toţi cei ce-mi sînt credincioşi, la mine! strigă de Winter.

Cuvîntul lordului ajunse pînă la cei doi prieteni, care îşi struniră caii într-acolo.

— Nici o milă! tună cineva în franţuzeşte, drept răspuns la spusa lui de Winter, şi glasul acesta îi făcu să tresară.

Cît despre de Winter, el se făcu alb ca varul la faţă şi rămase înmărmurit.

Era glasul unui cavaler aflat pe un murg falnic, care ataca în fruntea regimentului englez şi care, într-o pornire nestăvilită, o luase cu vreo zece paşi înaintea oamenilor sai.

— El e! murmura de Winter, privindu-l ţintă şi lăsînd spada să-i atîrne în mînă.

— Regele! Regele! răcniră vreo cîţiva, înşelaţi de cordonul albastru şi de calul şarg al lordului. Prindeţi-l viu!

— Nu, nu-i regele! strigă cavalerul. Nu vă lăsaţi amăgiţi. Nu-i aşa, milord de Winter, că nu eşti regele? Nu-i aşa că eşti unchiul meu?

Şi în aceeaşi clipă, Mordaunt, căci el era, îndreptă ţeava pistolul către de Winter. Glonţul porni şi străpunse pieptul bătrînului gentilom, care zvîcni în şa şi se prăvăli în braţele lui Athos, şoptind:

— Răzbunătorul!

— Aminteşte-ţi de mama! urlă Mordaunt, trecînd înainte, în goana nebunească a calului.

— Ticălosule! strigă Aramis, apăsînd aproape numaidecît pe trăgaciul pistolului, chiar cînd Mordaunt trecea pe lîngă el. Dar numai capsa luă foc şi glonţul nu porni.

În clipa aceea, întreg regimentul se năpusti asupra celor cîţiva rămaşi să lupte şi cei doi francezi fură înconjuraţi, încolţiţi, copleşiţi. Athos, după ce se încredinţa că de Winter era mort, lăsă leşul din braţe şi, tragînd spada, strigă:

— Înainte, Aramis, pentru onoarea Franţei!

Doi englezi aflaţi în prejma lor căzură la pămînt loviţi de moarte.

În acelaşi rnoment izbucniră nişte urale asurzitoare şi treizeci de spade scînteiară deasupra capetelor celor doi prieteni.

Deodată, un bărbat se avînta în mijlocul englezilor, croindu-şi drum printre ei, sări asupra lui Athos, îl înlănţui cu braţele sale vînjoase şi-i smulse spada din mînă, şoptindu-i la ureche:

— Taci! Predă-te. Mi te predai mie şi asta nu înseamnă să te predai.

Un uriaş încleştase de asemenea mîinile lui Aramis, care încerca zadarnic să se smulgă din acea nemaipomenită strînsoare.

— Predă-te! îi spuse el, privindu-l în ochi.

Aramis ridică iute capul, Athos se întoarse.

— D'Artag...! strigă Athos, dar gasconul îi şi astupă gura cu palma.

— Mă predau! zise Aramis, întinzînd spada lui Porthos.

— Foc! Foc! ţipa Mordaunt, întorcîndu-se la grupul în care se aflau cei doi prieteni.

— De ce să tracă? rosti colonelul. Toţi s-au predat.

— E fiul lui milady, zise Athos către d'Artagnan.

— L-am recunoscut.

— E călugărul, zise Porthos către Aramis.

— Ştiu.

În acest timp, rîndurilc începură să se tragă în lături. D'Artagnan ţinea de frîu calul lui Athos, Porthos pe al lui Aramis. Fiecare dintre ei încerca să-şi ducă prizonierul departe de cîmpul de lupta.

Această mişcare descoperi locul unde zăcea de Winter. Călăuzit de ură, Mordaunt îl regăsise şi acum îl privea din şa, cu un zîmbet hidos.

Athos, oricît de liniştit era din fire, duse mîna la coburi, unde mai avea încă pistoalele.

— Ce ai de gînd? întrebă d'Artagnan.

— Lasă-mă să-l omor.

— Nu face nimic care să-i dea de bănuit că-l cunoşti, altfel sîntem pierduţi toţi patru.

Apoi se întoarse către tînăr:

— Straşnică pradă! îi strigă el. Straşnică pradă, prietene Mordaunt! Domnul du Vallon şi cu mine avem fiecare partea noastră: cavaleri ai ordinului Jartierei, nici mai mult, nici mai puţin!

— Păi ăştia mi se pare că-s francezi, nu? exclamă Mordaunt, uitîndu-se cu ochi sîngeroşi la Athos şi la Aramis.

— Habar n-am, pe legea mea! Dumneata eşti francez, domnule? îl întrebă el pe Athos.

— Da, rosti grav acesta.

— Ei bine, scumpul meu domn, iată-vă prizonierul unui compatriot.

— Dar regele? murmură Athos cu mare nelinişte. Regele?

D'Artagnan îi strînse mîna cu putere şi zise:

— Ei, l-am prins şi pe rege!

— Da, replică Aramis. Printr-o trădare mîrşavă.

Porthos aproape că sfărîmă pumnul prietenului său în strînsoare şi zise zîmbind:

— Ehei, domnule, războiul cere deopotrivă vicleşug şi forţă: ia te uită!

Într-adevăr, în acea clipă, escadronul care trebuia să acopere retragerea lui Carol înainta în întîmpinarea regimentului englez, ducîndu-l în mijloc pe rege, care păşea singur, pe jos, înconjurat de departe. Prinţul părea liniştit, dar se vedea cît suferă spre a-şi păstra calmul. Sudoarea îi curgea de pe frunte şi el îşi ştergea tîmplele şi buzele cu o batistă pe care o lua de fiece dată însîngerată de la gura.

— Uite-l pe Nabucodonosor! strigă unul dintre călăreţii în zale ai lui Cromwell, un bătrîn puritan, şi ochii i se aprinseră la vederea celui care era numit tiranul.

— De ce-i spui Nabucodonosor? zise Mordaunt, cu un surîs cumplit. Nu, e regele Carol I, bunul rege Carol, care îşi jefuieşte supuşii ca să-i moştenească.

Carol ridică ochii către neruşinatul ce vorbea astfel, dar nu-l recunoscu. Măreţia calmă şi cucernică de pe chipul său îl făcu pe Mordaunt să lase privirile în pămînt.

— Bună ziua, domnilor, rosti regele, adresîndu-se celor doi gentilomi, pe care îi văzu prizonieri, pe unul în mîinile lui d'Artagnan, pe celălalt în mîiniie lui Porthos. Ziua de astăzi ne-a adus destule nenorociri, dar asta nu-i vina dumneavoastră, mulţumesc lui Dumnezeu! Unde-i bătrînul meu de Winter?

Cei doi gentilomi întoarseră capul, fără să scoată o vorbă.

— Caută-l unde-i şi Strafford ţipă glasul piţigăiat al lui Mordaunt.

Carol tresări: demonul acesta lovise în plin. Strafford era veşnica remuşcare a lui Carol, umbra ce-i întuneca zilele, năluca ce-i cutreiera nopţile.

Se uită în jur şi văzu un trup neînsufleţit la picioarele sale. Era de Winter.

Nu scoase nici un strigăt, nu vărsă nici o lacrimă, dar păli şi mai mult: puse un genunchi la pămînt, ridică încet capul lui de Winter, îl sărută pe frunte şi, deschizîndu-i cordonul Sfîntului-Spirit, pe care i-l petrecuse pe după gît, i-l aşeză cu evlavie pe piept.

— Aşadar, de Winter a fost ucis? întrebă d'Artagnan, aţintindu-şi ochii asupra cadavrului.

— Da, adeveri Athos. Ucis de către nepotul său.

— Eh! E cel dintîi dintre noi care se duce, şopti d'Artagnan. Odihnească-se în pace, era un vitez.

— Carol Stuart, glăsui în clipa aceea colonelul englez, înaintînd spre rege, care tocmai luase înapoi însemnele puterii regale. Te predai?

— Colonele Thomlisom, rosti Carol. Regele nu se predă. Omul se pleacă în faţa forţei, asta-i tot.

— Spada dumitale.

Regele trase sabia din teacă şi şi-o frînse pe genunchi.

Pe neaşteptate, un cal fără călăreţ, acoperit de spumă, cu ochii învăpăiaţi şi cu nările fremătînde, se apropie în goană, şi, recunoscîndu-şi stapînul, se opri lîngă el, nechezînd de bucurie: era Arthus.

Regele zîmbi, îl mîngîie şi-l încălecă sprinten.

— Haidem, domnilor, spuse el. Duceţi-mă unde vreţi.

Şi, întorcîndu-se cu o mişcare bruscă, adăugă:

— Staţi puţin. Mi s-a părut că de Winter a mişcat. Dacă mai trăieşte, va cer pe ce aveţi mai sfînt să nu-l părăsiţi aici pe acest nobil gentilom.

— Oh, n-ai grijă, rege Carol, spuse Mordaunt. Glonţul i-a străpuns inima.

— Să nu scoateţi o vorbă, să nu faceţi o mişcare, să nu aruncaţi nici o privire spre mine sau spre Porthos, şopti d'Artagnan lui Athos şi lui Aramis. Milady n-a murit. Sufletul ei trăieşte în corpul acestui demon!

Detaşamentul se îndreptă spre oraş, ducînd cu el regeasca-i pradă. Dar, pe la jumătatea drumului, un aghiotant al generalului Cromwell transmise colonelului Thomlison ordinul să-l ducă pe regeja Holdenby-Castle.

În acelaşi timp, curierii plecau în toate părţile pentru a vesti Angliei şi întregii Europe ca regele Carol Stuart era prizonierul generalului Cromwell.

XV

OLIVER CROMWELL

— Nu vă duceţi la general? zise Mordaunt către d'Artagnan şi Porthos. Ştiţi că v-a chemat la el după luptă.

— Mai întîi vrem să ne ducem prizonierii într-un loc sigur, răspunse d'Artagnan. Ştiţi dumneavoastră, domnule, că aceşti gentilomi valorează cîte o mie cinci sute de pistoli fiecare?

— Oh, nici o teamă! îl linişti Mordaunt, privind prizonierii cu o cruzime pe care o căuta zadarnic să şi-o stăpînească. Au să-i păzească oamenii mei şi-au să-i păzească bine. Răspund de ei.

— Eu am să-i păzesc şi mai bine, i-o întoarse d Artagnan. De altfel, ce mare lucru ne trebuie? O odaie cu străji, ori numai cuvîntul lor că nu vor încerca să fugă. Mă îngrijesc de toate astea şi-apoi vom avea cinstea să ne prezentăm generalului, să aflăm ce ordine are pentru Eminenţa-Sa.

— Credeţi deci că veţi pleca curînd? se interesă Mordaunt.

— Misiunea noastră s-a sfîrşit şi nimic nu ne mai opreşte în Anglia decît bunul plac al marelui om pe lîngă care am fost trimişi.

Tînărul îşi muşcă buzele şi, aplecîndu-se la urechea sergentului, îi şopti:

— Urmăreşte-i pe aceşti oameni, fără să-i scapi din ochi şi, după ce vezi unde se duc, întoarce-te şi aşteaptă-mă la porţile oraşului.

Sergentul îl încredinţă printr-un semn că va face întocmai.

În loc să urmeze grosul prinşilor, care erau duşi spre oraş, Mordaunt se îndreptă spre dealul de unde Cromwell urmărise lupta şi unde hotărîse să i se ridice cortul.

Cromwell poruncise să nu se îngăduie nimănui să-l tulbure: dar santinela, care îl cunoştea pe Mordaunt ca pe unul dintre cei mai apropiaţi oameni de încredere ai generalului, se gîndi că un asemenea consemn nu-l privea cîtuşi de puţin.

Mordaunt ridică pînza cortului şi-l văzu pe Cromwell aşezat la o masă cu faţa ascunsă în palme. Stătea cu spatele la el. Fie că-l auzise intrînd, fie că nu, Cromwell nu se întoarse.

Mordaunt rămase în picioare, în prag. În sfîrşit, după un răstimp, Cromwell îşi ridică fruntea împovărată de gînduri şi, simţind instinctiv prezenţa cuiva, întoarse încet capul.

— Am spus că vreau să fiu singur! se răsti el, dînd cu ochii de Mordaunt.

— N-am crezut că e un consemn şi pentru mine, domnule, zise Mordaunt. Dacă porunciţi, sînt gata să plec.

— Ah, dumneata eşti, Mordaunt! murmură Cromwell, înlăturînd parcă printr-o sforţare vălul ce-i acoperea ochii. Fiindcă eşti aici, fie, rămîi.

— Am venit să vă felicit.

— Să mă feliciţi?! Pentru ce?

— Pentru prinderea lui Carol Stuart. Acum sînteţi stăpînul Angliei.

— Cu două ceasuri în urmă o stăpîneam şi mai vîrtos, zise Cromwell.

— Cum aşa, generale?

— Anglia avea nevoie de mine ca să-l prindă pe tiran, iar acum tiranul e prins. L-ai văzut?

— Da, spuse Mordaunt.

— Cum se poartă?

Mordaunt şovăi, dar adevărul parcă i se smulse cu de-a sila de pe buze.

— E liniştit şi demn, zise el.

— Ce-a spus?

— Cîţeva cuvinte de rămas bun prietenilor săi.

— Prietenilor? şopti Cromwell ca pentru sine. Deci mai are încă prieteni?

Apoi întrebă cu glas tare:

— S-a apărat?

— Nu, domnule, toţi l-au părăsit, afară doar de trei sau patru oameni, aşa că n-avea cum să se apere.

— Cui i-a predat spada?

— N-a predat-o, a frînt-o.

— Bine a făcut. Dar în loc de asta, mai bine s-ar fi slujit de ea cu mai mult folos.

Urmă un răstimp de tăcere.

— Colonelul regimentului care-l escorta pe regele Carol parcă a fost ucis, nu? vorbi Cromwell, privindu-l ţintă pe Mordaunt.

— Da, domnule.

— Şi cine l-a ucis? Cum se numea?

— Lord de Winter.

— Unchiul dumitale?! exclamă Cromwell.

— Unchiul meu! rosti Mordaunt. Trădătorii Angliei nu fac parte din familia mea.

Cromwell rămase o clipă pe gînduri, uitîndu-se la tînărul din faţa lui, apoi spuse cu acea adîncă melancolie măiestru zugrăvită de Shakespeare:

— Mordaunt, eşti un slujitor teribil!

— Cînd Dumnezeu porunceşte, zise Mordaunt, nu te tîrguieşti cu poruncile sale. Abraham a ridicat cuţitul asupra lui Isaac, şi Isaac era fiul lui.

— Da, încuviinţă Cromwell, numai că Dumnezeu n-a vrut să-l jertfească.

— M-am uitat în jurul meu şi n-am văzut nici un berbec, nici o căprioară în tufişurile cîmpiei, replică Mordaunt.

Cromwell îşi plecă fruntea.

— Eşti puternic printre cei puternici, Mordaunt, zise el. Francezii cum s-au purtat?

— Ca nişte oameni curajoşi, domnule, recunoscu Mordaunt.

— Da, da, şopti Cromwell. Francezii sînt luptători de nădejde. Dacă ocheanul meu e bun, mi se pare că i-am văzut în prima linie, într-adevăr.

— Chiar acolo erau, adeveri Mordaunt.

— Totuşi se aflau în urma dumitale, observă Cromwell.

— Asta e vina cailor, nu a lor.

Se făcu din nou tăcere.

— Dar scoţienii? întrebă Cromwell.

— S-au ţinut de cuvînt, zise Mordaunt. Nu s-au urnit din loc.

— Ticăloşii! murmură Cromwell.

— Ofiţerii lor cer să vă vadă, domnule.

— N-am timp. Au fost plătiţi?

— Astă-noapte.

— Atunci să plece, să se întoarcă la ei în munţi şi să-şi ascundă acolo ruşinea, dacă munţii lor sînt destul de înalţi pentru asta. Nu mai am nimic cu ei, nici ei cu mine. Şi acum, du-te, Mordaunt.

— Înainte să plec? spuse Mordaunt, am cîteva întrebări să vă pun, domnule, şi o cerere de făcut, stăpîne.

— Mie?

Mordaunt se înclină.

— Vin la dumneavoastră, eroul, apărătorul, părintele meu, şi vă întreb: Stăpîne, sînteţi mulţumit de mine?

Cromwell îl privi cu mirare. Tînărul nici nu clinti.

— Da, zise Cromwell. De cînd te cunosc, ţi-ai făcut nu numai datoria, ci mai mult decît atît, ai fost un prieten credincios, un dibaci negociator, un vrednic soldat.

— Vă aduceţi aminte, domnule, că eu m-am gîndit cel dintîi să tratăm cu scoţienii prinderea regelui?

— Da, tu te-ai gîndit la asta, e adevărat. Eu, unul, nu credeam să ajung a dispreţui nişte oameni pînă într-atît.

— În Franţa, am fost un bun ambasador?

— Da, şi ai obţinut de la Mazarin tot ce i-am cerut.

— Am luptat întotdeauna cu însufleţire pentru cauza şi gloria dumneavoastră?

— Poate cu prea multă însufleţire, lucru pe care tocmai ţi-l reproşam adineauri. Dar unde vrei să ajungi cu toate întrebările astea?

— Vreau să vă spun, milord, că a sosit clipa în care puteţi cu un singur cuvînt să mă răsplătiţi pentru toate serviciile ce v-am adus.

— Ah! făcu Oliver, cu o uşoară mişcare de dispreţ. Adevărat, uitam că orice serviciu merită o răsplată, că m-ai slujit şi că n-ai fost încă răsplătit.

— Domnule, pot să fiu răsplătit pe loc şi mai presus de dorinţa mea.

— Cum aşa?

— Am răsplata în mînă şi aproape că-mi şi aparţine.

— Şi care e această răsplata? întrebă Cromwell. Ţi s-a oferit aur? Ceri vreun grad? Vrei să dobîndeşti cîrmuirea vreunei provincii?

— Domnule, îmi veţi îndeplini cererea?

— Să vedem mai întîi despre ce e vorba.

— Domnule, cînd mi-aţi spus: „Te vei duce să îndeplineşti o poruncă", v-am răspuns vreodată: „Să vedem mai întîi ce poruncă îmi daţi?"

— Dar dacă totuşi dorinţa dumitale e cu neputinţă de îndeplinit?

— Cînd aţi avut vreo dorinţă şi m-aţi însărcinat să o duc la îndeplinire, v-am răspuns vreodată: „E cu neputinţă"?

— Dar cînd ceri ceva după atîta pregătire...

— Ah, fiţi pe pace, domnule, zise Mordaunt, cu toată convingerea. Asta n-are să vă ruineze.

— Ei bine, zise Cromwell, făgăduiesc să-ţi îndeplinesc dorinţa, atît cît îmi stă în putere. Vorbeşte!

— Domnule, spuse Mordaunt. Azi-dimineaţă au fost făcuţi doi prizonieri. Vi-i cer pe amîndoi.

— Vor oare să se răscumpere cu un preţ neobişnuit? întrebă Cromwell.

— Dimpotrivă, cred că sînt săraci, domnule.

— Atunci, sînt prieteni de-ai dumitale?

— Da, domnule, strigă Mordaunt. Sînt nişte prieteni de-ai mei, nişte scumpi prieteni, şi mi-aş da viaţa pentru ei.

— Fie, Mordaunt, încuviinţă Cromwell, cu o tresărire de bucurie, schimbîndu-şi în bine părerea despre el. Fie, ţi-i dau, nu vreau să ştiu nici măcar cine sînt, fă ce vrei cu ei.

— Vă mulţumesc, domnule! exclamă Mordaunt. Vă mulţumesc! De acum înainte viaţa mea vă aparţine şi, dacă va fi să mi-o dau pentru dumneavoastră, încă rămîn îndatorat. Vă mulţumesc! M-aţi răsplătit cu o măreaţă dărnicie pentru serviciile mele.

Se aruncă la picioarele lui Cromwell şi, cu toată împotrivirea generalului puritan, care nu vroia sau se prefăcea că nu vrea să îngăduie pentru sine o asemenea cinstire aproape regească, îi luă mina şi i-o sărută.

— Cum? zise Cromwell, oprindu-l la rîndu-i atunci cînd se ridică. Nu vrei nici o altă răsplată? Nici aur? Nici mărire?

— Mi-aţi dat tot ce-mi puteaţi da, milord, şi din această clipă socot că nu-mi mai datoraţi nimic.

Şi Mordaunt ieşi valvîrtej din cortul generalului, cu inima şi cu ochii plini de o năvalnică bucurie. Cromwell îl urmărea cu privirea.

— Şi-a ucis unchiul! şopti el. Vai, ce oameni mă slujesc pe mine! Poate că tînărul acesta, care nu-mi cere nimic sau pare că nu-mi cere nimic, a cerut mai mult în faţa lui Dumnezeu decît ofiţerii care vor veni să-mi ceară aurul provinciilor şi pîinea săracilor. Nimeni nu mă slujeşte degeaba. Carol, care e prizonierul meu, poate că mai are încă prieteni, în timp ce eu nu am.

Şi, suspinînd, se cufundă iarăşi în visarea întreruptă de venirea lui Mordaunt.

XVI

GENTILOMII

În timp ce Mordaunt se îndrepta spre cortul lui Cromwell, d'Artagnan şi Porthos îşi duceau prinşii în casa unde erau încartiruiţi la Newcastle.

Porunca dată de Mordaunt sergentului nu scăpase gasconului, care îi povăţui din ochi pe Athos şi pe Aramis la cea mai straşnică prevedere. Drept urmare, Athos şi Aramis făcură drumul în tăcere alături de învingători. Şi nu le veni greu, întrucît fiecare avea destule de vorbit cu sine. Dacă uimirea a copleşit vreodată un om, apoi omul acesta a fost Mousqueton, în clipa cînd îi văzu din uşă pe cei patru prieteni, cu sergentul şi încă vreo zece ostaşi după ei. Se freca la ochi, neputîndu-se hotărî să-i recunoască pe Athos şi pe Aramis, dar pîna la urmă nu avu încotro. Şi era gata să-şi arate bucuria, cînd Porthos îl făcu să amuţească, aruncîndu-i o privire care nu îngăduia împotrivire.

Mousqueton rămase lipit de uşă, aşteptînd să se lămurească o asemenea ciudăţenie. Ceea ce îl tulbura cel mai mult era faptul că cei patru prieteni păreau că nici nu se cunosc.

Casa unde d'Artagnan şi Porthos îi aduseră pe Athos şi pe Aramis era cvartirul primit din ajun, la porunca generalului Cromwell: se afla în colţul unei străzi şi avea un fel de grădină şi un grajd, aşezate spre strada vecină.

Ferestrele de la catul de jos, cum se întîmplă adesea în orăşelele de provincie, erau zăbrelite, încît casa aducea grozav a închisoare.

Cei doi prieteni cerură prizonierilor să intre înaintea lor şi ei rămaseră în prag, după ce porunciseră lui Mousqueton să ducă tuspatru cai la grajd.

— De ce nu intrăm şi noi cu ei? zise Porthos.

— Mai întîi să vedem ce vrea de la noi sergentul ăsta şi cei opt ostaşi care-l întovărăşesc.

Sergentul cu cei opt sau zece oameni ai lui se opriseră în grădină. D'Artagnan îi întrebă ce doresc şi de ce stau acolo.

— Avem ordin să vă ajutăm la paza prizonierilor, zise sergentul.

Nu puteai spune nimic, dimpotrivă, asta mărturisea o aleasă grijă, faţă de care trebuia să pari recunoscător. D'Artagnan mulţumi sergentului şi îi dădu o coroană se bea în sănătatea generalului Cromwell.

Sergentul răspunse că puritanii nu pun băutură în gură şi vîrî banul în buzunar.

— Ah! mormăi Porthos. Îngrozitoare zi, dragul meu d'Artagnan!

— Ce tot spui, Porthos? Poate fi îngrozitoare ziua în care ne-am regăsit prietenii?

— Da, dar în ce împrejurări!

— E drept, lucrurile-s tare încurcate, încuviinţă d'Artagnan. Dar n-are a face, haidem la ei, să încercăm să lămurim cum stăm.

— Stăm rău de tot, zise Porthos. Acum înţeleg de ce Aramis mă sfătuia cu atîta stăruinţă să-l sugrum pe blestematul de Mordaunt.

— Tăcere! i-o reteză d'Artagnan. Nu-i rosti numele.

— Păi dacă vorbesc franţuzeşte! spuse Porthos. Doar ăştia-s englezi!

D'Artagnan se uită la el cu acea admiraţie pe care un om cu judecată o arătă faţă de o gugumănie.

Şi cum Porthos îl privea fără să înţeleagă nimic din uimirea prietenului său, d'Artagnan îl împinse pe uşă, zicînd:

— Hai înăuntru.

Porthos trecu cel dintîi pragul. D'Artagnan îl urmă şi, după ce închise uşa cu grijă, îşi îmbrăţişa pe rînd amîndoi prietenii.

Athos era stăpînit de o tristeţe de moarte. Aramis, fără să scoată o vorbă, se uita cînd la Porthos, cînd la d'Artagnan, dar privirea lui era atît de grăitoare, încît d'Artagnan îl pricepu numaidecît.

— Vreţi sa ştiţi cum de sîntem aici? Ei, Doamne, destul de uşor de ghicit! Mazarin ne-a însărcinat să aducem o scrisoare generalului Cromwell.

— Dar cum de vă aflaţi în prejma lui Mordaunt? întrebă Athos. În preajma lui Mordaunt, de care ţi-am spus să te păzeşti, d'Artagnan?!

— Şi pe care te-am sfătuit să-l sugrumi, Porthos! adăugă Aramis.

— Tot Mazarin e la mijloc. Cromwell l-a trimis la Mazarin şi Mazarin ne-a trimis pe noi la Cromwell. E un dram de fatalitate în toată povestea asta.

— Da, ai dreptate, d'Artagnan, o fatalitate care ne desparte şi care ne pierde. Aşadar, dragul meu Aramis, să nu mai vorbim, să ne pregătim să ne primim soarta.

— Mii de draci! Dimpotrivă, să stăm de vorbă, doar ne-am înţeles o dată pentru totdeauna că noi sîntem veşnic laolaltă, deşi ne aflăm în tabere potrivnice.

— Oh, da, cu totul potrivnice, surîse Athos. Te întreb, aici ce cauză slujeşti? Eh, d'Artagnan, uite la ce treburi te foloseşte ticălosul de Mazarin. Ştii oare de ce crimă te-ai făcut vinovat astăzi? De prinderea regelui, de ocara şi de moartea lui.

— Zău? murmură Porthos.

— Exagerezi, Athos, zise d'Artagnan. N-am ajuns încă aici.

— Ei, Doamne, dimpotrivă, aici am ajuns! De ce arestezi un rege? Cînd vrei să-l respecţi ca pe un stăpîn, nu-l cumperi ca pe un sclav. Crezi cumva că pentru a-l pune din nou pe tron l-a plătit Cromwell cu două sute de mii de lire sterline? Prieteni, ei îl vor ucide, fiţi siguri, şi asta încă e cea mai mică nelegiuire ce pot săvîrşi. Mai bine decapitezi un rege, decît să-l batjocoreşti.

— Nu zic ba, mormăi d'Artagnan. La urma urmei, e cu putinţă. Dar ce are asta de-a face cu noi? Eu mă aflu aici pentru că sînt soldat şi pentru că îmi slujesc stăpînii, adică pe cei care-mi plătesc solda. Am jurat supunere şi mă supun. Dar tu, care nu eşti legat de vreun jurămînt, tu ce cauţi aici şi ce cauză slujeşti aici?!

— Cauza cea mai sfîntă de pe lume, rosti Athos. Aceea a nenorocirii, a regalităţii şi a religiei. Un prieten, o soţie, o fiică ne-au făcut cinsteasă ne cheme într-ajutor. I-am slujit după slabele noastre puteri şi Dumnezeu va ţine seamă că am vrut să-i slujim, chiar dacă ne-a lipsit puterea. Poţi să gîndeşti altfel, d'Artagnan, poţi să priveşti lucrurile într-alt chip, prietene. Nu vreau să te împiedic, dar te condamn.

— Oho! făcu d'Artagnan. Ce-mi pasă mie, la urma urmei, că domnul Cromwell, care-i englez, se revoltă împotriva regelui său, care-i scoţian? Eu sînt francez şi toate astea nu mă privesc. De ce, dar, ai vrea să port răspunderea lor?

— Chiar aşa, zise Porthos.

— Pentru că toţi gentilomii sînt fraţi, pentru că tu eşti gentilom, pentru că regii din toate ţările sînt cei dintîi între gentilomi, pentru că plebea oarbă, ingrata şi neroadă, se bucură întotdeauna să înjosească ceea ce-i este superior. Şi tocmai tu, tu, d'Artagnan, omul de veche obîrşie nobilă, omul cu nume vrednic de cinstire, omul cu spada vitează, tocmai tu ai ajutat să dai un rege pe mîna unor negustori de bere, unor croitori, unor căruţaşi! Oh, d'Artagnan, ca soldat poate că ţi-ai făcut datoria, dar ca gentilom eşti vinovat, crede-mă.

D'Artagnan mesteca o tulpină de floare între dinţi şi tăcea tare stingherit. Căci atunci cînd întorcea ochii de la Athos, întîlnea privirea lui Aramis.

— Şi tu, Porthos, continuă contele, ca şi cînd i-ar fi fost milă de încurcătura lui d'Artagnan. Tu, o inimă fără de pereche, un prieten fără de pereche, un soldat fără de pereche, din toţi cîţi am cunoscut; tu, vrednic prin sufletul tău să te naşti pe treptele unui tron şi care, mai devreme sau mai tîrziu, vei fi răsplătit de către un rege inteligent; tu, dragul meu Porthos, tu, un gentilom prin purtări, prin gusturi fi prin curaj, tu eşti la fel de vinovat ca d Artagnan.

Porthos se înroşi la faţă, mai degrabă de plăcere, decît din pricina stingherelii; totuşi lăsă fruntea în pămînt, cu un aer umilit şi îngăimă:

— Da, da, cred că ai dreptate, iubite conte.

Athos se ridică.

— Haide, zise el, ducîndu-se la d'Artagnan şi întinzîndu-i mîna. Haide, nu te îmbufna, fiul meu scump, fiindcă tot ce ţi-am spus, ţi-am spus dacă nu cu glasul unui tată, cel puţin cu inima lui. Cre-deţi-mă, mi-ar fi fost mai uşor să vă mulţumesc că mi-aţi salvat viaţa şi să nu mărturisesc nimic din ceea ce simt.

— Fără îndoială, fără îndoială, Athos, încuviinţă d'Artagnan, strîngîndu-i mîna. Dar asta din pricină că găzduieşti în inima ta nişte simţăminte date dracului, care nu-s la îndemîna oricui. Cine şi-ar închipui că un om cu capul pe umeri îşi va părăsi casa, Franţa, copilul, un tînăr fermecător, căci am fost şi l-am văzut în tabără la el, pentru a alerga, unde? În ajutorul unei regalităţi putrede şi viermănoase, care o să se prăbuşească într-una din dimineţile astea, ca o cocioabă învechită. Simţămîntul de care vorbeai e frumos, negreşit, atît de frumos încît e mai presus de oameni.

— Oricum ar fi, d'Artagnan, răspunse Athos, fără să cadă în capcana pe care dibăcia gasconă a prietenului său o întindea dragostei sale părinteşti pentru Raoul, oricum ar fi, în străfundul sufletului tău ştii că aşa e drept. Dar greşesc stînd la taifas cu stăpînul meu. Sînt prizonierul tău, d'Artagnan, deci poartă-te cu mine ca atare.

— Ei, la dracu! ocărî d'Artagnan. Ştii prea bine că n-o să rămîi multă vreme prizonierul meu.

— Aşa e, zise Aramis. Vom avea soarta prizonierilor de la Philiphaugh, fără îndoială.

— Ce soartă? întrebă d'Artagnan.

— Păi, jumătate au fost spînzuraţi, jumătate împuşcaţi, zise Aramis.

— Ei bine, eu vă încredinţez că atîta timp cît mai am un strop de sînge în vine, se aprinse d'Artagnan, n-o să fiţi nici spîzuraţi, nici împuşcaţi. La naiba, n-au decît să vină încoace! Şi-apoi, vezi uşa asta, Athos?

— Ei, şi?

— O sa ieşiţi pe ea cînd poftiţi: din clipa asta, tu şi Aramis sînteţi liberi ca şi aerul.

— Te recunosc cu adevărat în aceste cuvinte, viteazul meu d'Artagnan! răspunse Athos. Numai că voi nu mai sînteţi stăpînii noştri: uşa asta e păzită, d'Artagnan, o ştii prea bine.

— Atunci, să vă croiţi singuri drum, zise Porthos. Cîţi sînt acolo? Zece oameni cel mult.

— Pentru noi patru ar fi floare la ureche, dar pentru noi doi e prea mult. Nu vezi, dezbinaţi cum sîntem acum, trebuie să pierim. E o pildă fatală pentru noi: pe drumul spre Vendômois, tu, d'Artagnan, cel atît de curajos, şi tu, Porthos, cel atît de viteaz şi puternic, aţi fost înfrînţi. Astăzi, Aramis şi cu mine sîntem înfrunţi la rîndul nostru. Or, atunci cînd tuspatru eram uniţi, nu ni s-a în-tîmplat niciodată aşa ceva. Nu ne rămîne decît sa murim cum a murit de Winter. Eu, unul, vă spun răspicat că nu mă învoiesc să fug decît dacă fugim toţi patru împreună.

— Cu neputinţă! zise d'Artagnan. Noi sîntem la ordinele lui Mazarin.

— Ştiu şi nu stărui mai mult. Judecata mea n-a dus nicăieri; am judecat greşit, fără îndoială, de vreme ce cuvintele mele n-au avut nici un fel de înrîurire asupra unor inimi atît de cinstite ca ale voastre.

— De altfel, chiar dacă ar fi avut, interveni Aramis, cel mai bine e să nu compromitem doi prieteni ca d'Artagnan şi Porthos. Fiţi liniştiţi, domnilor, noi vă vom face cinste murind. Mărturisesc, că sînt tare mîndru să păşesc în întîmpinarea gloanţelor şi chiar să merg la ştreang alături de tine, Athos, căci nicicînd nu mi-ai părut atît de măreţ ca astăzi.

D'Artagnan tăcea, dar acum, isprăvind cu tulpina aceea de floare, îşi mînca unghiile.

— Vă închipuiţi cumva c-au să vă omoare? rosti el în cele din urmă. Şi pentru ce? Cine să vă dorească moartea? Afară de asta, sînteţi prizonierii noştri.

— Eşti nebun, nebun de legat! izbucni Aramis. Va să zică nu-l cunoşti pe Mordaunt? Ei bine, eu n-am schimbat decît o privire cu el şi i-am citit în ochi osînda ce ne aşteaptă.

— Zău, îmi pare rău că nu l-am strîns de gît, aşa cum m-ai povăţuit tu, Aramis, spuse Porthos.

— Eh, nu mai pot eu de Mordaunt! exclamă d'Artagnan. La dracu, dacă mă mai sîcîie gîngania asta, o strivesc! Deci lăsaţi gîndul fugii, n-are rost, căci, vă jur, aici vă aflaţi în aceeaşi siguranţă ca acum douăzeci de ani, tu, Athos, în strada Ferou, şi tu, Aramis, în strada Vaugirard.

— Uite, zise Athos, întinzînd mîna către una dintre cele două ferestre zăbrelite care luminau încăperea. Ai să te lămureşti îndată cum stau lucrurile, căci, iată-l, vine în goană.

— Cine?

— Mordaunt.

Într-adevăr, privind încotro arăta Athos, d'Artagnan văzu un călăreţ care se apropia ca o vijelie.

Era chiar Mordaunt. D'Artagnan ieşi iute afară. Porthos vru să-l urmeze.

— Rămîi aici, zise d'Artagnan. Nu apari decît atunci cînd mă auzi bătînd darabana cu degetele în tăblia uşii.

XVII

IISUSE CRISTOASE!

Cînd Mordaunt ajunse în faţa casei, îl văzu pe d'Artagnan în prag şi ostaşii tolăniţi ici-colo prin iarba grădinii, cu armele lîngă ei.

— Hei! strigă el, abia suflînd de atîta goană. Prizonierii sînt tot aici?

— Da, domnule, răspuse sergentul, ridicîndu-se la iuţeală, ca şi ostaşii, care se grăbiră să salute cu mîna la borul pălăriei, urmîndu-i pilda.

— Bine. Ia patru oameni şi du îndată prizonierii la mine acasă. Patru soldaţi se pregăteau să îndeplinească porunca.

— Îmi daţi voie? rosti d'Artagnan cu aerul lui puţin glumeţ, puţin batjocoritor, pe care cititorii i-l cunosc de atîta vreme. Ce s-a întîmplat, dacă nu vă e cu supărare?

—Nimic, domnule, răspunse Mordaunt. Le-am poruncit acestor patru oameni să ia prizonierii pe care i-am făcut azi-dimineaţă şi să-i ducă la mine acasă.

— Şi de ce, mă rog? întrebă d'Artagnan. Iertaţi-mă că mă arăt atît de curios: dar înţelegeţi, cred, că ţin să fiu lămurit.

— Fiindcă prizonierii îmi aparţin, domnule, şi pot să fac cu ei ce vreau, răspunse cu trufie Mordaunt.

— O, stimatul meu domn, daţi-mi voie; cred că e o greşeală la mijloc. De obicei, prizonierii sînt ai celor care i-au prins, nicidecum ai celor care au privit doar la prinderea lor. Dumneavoastră aţi fi putut să-l luaţi prizonier pe contele de Winter, unchiul dumneavoastră, după cît se spune. Aţi preferat să-l omorîţi; foarte bine! Eu şi cu domnul du Vallon am fi putut să-i omorîm pe aceşti doi gentilomi, dar ne-am gîndit că e mai bine să-i facem prizonieri. Mă rog, fiecare cu gustul lui.

Buzele lui Mordaunt se înălbiră.

D'Artagnan pricepu că lucrurile aveau să ia curînd o întorsătură proastă şi începu să bată cu degetele în uşă, cadenţat, marşul ostaşilor din gardă.

La prima măsură, Porthos răsări ca din pămînt şi se aşeză de cealaltă parte a uşii, cu picioarele proptite m pragul de jos şi cu fruntea atingînd pragul de sus.

Mordaunt prinse mişcarea.

— Domnule, zise el, clocotind de mînie. Zadarnic vă împotriviţi. Prizonierii mi-au fost încredinţaţi adineauri de către generalul comandant şi ilustrul meu stăpîn, domnul Oliver Cromwell.

Vorbele acestea căzură ca un trăsnet asupra lui d'Artagnan. Sîngele i se urcă la cap, o ceaţă i se lăsă dinaintea ochilor. Înţelese dorinţa mîrşavă a lui Mordaunt şi, fără să vrea, duse mîna la garda spadei.

Cît despre Porthos, acesta nu-şi mai lua ochii de la d'Artagnan, să ştie ce are de făcut şi să-şi potrivească mişcările după ale sale.

Privirile lui Porthos mai degrabă îl îngrijorară, decît îl liniştiră pe d'Artagnan, care începu să se mustre ca a chemat într-ajutor forţa brutală a prietenului său, într-o poveste ce trebuia, pare-se, dusă la bun sfîrşit mai ales prin vicleşug.

„Violenţa, îşi spunea muşchetarul în sinea lui, ne-ar duce pe toţi la pieire. D'Artagnan, prietene, dovedeşte-i puiului ăsta de şarpe ca nu eşti numai mai tare decît el, ci şi mai ager la minte."

— A! făcu muşchetarul, cu o plecăciune adîncă. De ce nu mi-aţi spus de la început, domnule Mordaunt? Cum, veniţi din partea domnului Oliver Cromwell, cel mai strălucit căpitan de oşti al acestor vremuri?

— Adineauri m-am despărţit de domnia-sa, domnule, spuse Mordaunt, descălecînd şi încredinţînd calul unuia dintre soldaţi. Chiar adineauri.

— De ce nu mi-aţi spus din capul locului, dragă domnule? urmă d'Artagnan. Toata Anglia e a domnului Cromwell, şi fiindcă veniţi să-mi cereţi prizonierii în numele dumisale, mă înclin, domnule, sînt ai dumneavoastră. Poftiţi, luaţi-i!

Mordaunt înaintă plin de bucurie, iar Porthos, înmărmurit şi privindu-şi prietenul cu un aer din ce în ce mai năuc, deschise gura să vorbească.

D'Artagnan îl călcă pe picior. Uriaşul pricepu, în sfîrşit, că prietenul său voia să joace un anumit joc.

Mordaunt puse piciorul pe prima treaptă a scării şi, cu pălăria în mînă, dădu să treacă printre cei doi prieteni, făcîndu-le semn celor patru oameni să-l urmeze.

— O clipă, vă rog, mă iertaţi, spuse d'Artagnan cu cel mai încîntător surîs din lume, punînd mîna pe umărul tînărului. Dacă ilustrul general Oliver Cromwell v-a încredinţat prizonierii noştri, fără îndoială că v-a dat la mînă şi o hîrtie prin care întăreşte darul făcut.

Mordaunt se opri locului.

— V-o fi dat o scrisorică, vreo hîrtiuţă, în sfîrşit, ceva care să arate că veniţi din parte domniei-sale. Aveţi bunătatea şi încredinţaţi-mi această dovadă, ca să am şi eu într-un fel o scuză că mi-am părăsit compatrioţii. Altminteri, înţelegeţi, deşi sînt sigur că generalul Oliver Cromwell nu le vrea răul, fapta mea ar face o proastă impresie.

Mordaunt se dădu un pas înapoi şi, descumpănit, aruncă o privire înfricoşătoare spre d'Artagnan; dar muşchetarul îi răspunse cu privirea cea mai binevoitoare şi mai prietenească care a izvorît cîndva din ochii unui om.

— Cînd vă spun eu un lucru, domnule, mi-aduceţi jignirea să vă îndoiţi de spusele mele?

— Vai de mine! exclamă d'Artagnan. Să mă îndoiesc de cuvîntul dumneavoastră? Ferească-mă Dumnezeu, domnule Mordaunt! Dimpotrivă, eu vă socot un gentilom desăvîrşit, vrednic de toată cinstea, după cît se pare. Şi-apoi, domnule, vreţi să vorbesc deschis? urmă d'Artagnan cu aerul lui sincer.

— Vă rog, domnule.

— Domnul du Vallon, aci de faţă, e bogat, are o rentă de patruzeci de mii de livre şi, prin urmare, nu ţine la bani. Mie nu mi-e de domnia-sa, ci de mine.

— Şi-atunci, domnule?

— Èi, bine, eu nu sînt bogat. Sărăcia în Gasconia nu-i o ruşine, nimeni nu se simte dezonorat din pricina asta, şi Henric al IV-lea, slăvită fie-i amintirea, care era regele gasconilor, după cum maiestatea-sa Filip al IV-lea e regele tuturor spaniolilor, n-avea niciodată o para în buzunar.

— Să isprăvim, domnule, i-o reteză Mordaunt. Văd unde bateţi şi, dacă tocmai ce gîndesc eu vă opreşte să-mi încredinţaţi prizonierii, am putea înlătura această piedică.

— A, ştiam eu că sînteţi o minte ageră! Da, domnule, ăsta-i clenciul, ori mai bine zis, asta-i buba, cum spunem noi, francezii. Eu nu-s altceva decît un biet ofiţeraş. N-am decît ce-mi aduce spada, adică mai mult lovituri decît parale. Or, făcînd azi-dimineaţă prizonieri pe aceşti doi francezi, care-mi par de viţă nobilă, că mă rog, amîndoi sînt cavaleri ai ordinului Jartierei, ce mi-am zis? De ce să nu mă îmbogăţesc de pe urma lor? Spun doi, fiindcă în asemenea împrejurări, domnul du Vallon, care e bogat, îmi cedează totdeauna prizonierii săi.

Mordaunt, înşelat cu totul de sporovăială gasconului, surîse ca unul care înţelege de minune ce i se spune şi răspunse îndulcindu-şi şi el glasul.

— Vei avea îndată în mînă ordinul semnat, domnule, şi o dată cu el, două mii de pistoli. Dar pînă atunci, îngăduiţi-mi să-i iau cu mine pe aceşti oameni.

— Nu, se împotrivi d'Artagnan. Ce poate să se întîmple dacă întîrziaţi o jumătate de ceas? Eu sînt omul ordinii, domnule, să facem treaba ca la carte.

— Totuşi, aş putea să vă silesc, domnule, i-o întoarse Mordaunt. Eu poruncesc aici.

— O, stimatul meu domn, vorbi d'Artagnan cu un zîmbet fermecător. Se vede că, deşi eu şi cu domnul du Vallon am avut cinstea să călătorim alături de dumneavoastră, nu ne cunoaşteţi deloc. Noi sîntem gentilomi, domnule, şi numai noi doi am fi în stare să vă omorîm pe dumneavoastră cu toţi cei opt oameni pe care-i aveţi, cu tot. Pe legea mea, domnule Mordaunt, nu te încăpăţîna, fiindcă acolo unde-i încăpăţînare mă încăpăţînez şi eu, şi cînd mă încăpăţînez eu, nimeni n-o mai scoate la capăt cu mine. Iar domnul, continuă d'Artagnan, e şi mai îndărătnic în asemenea împre-

jurări, de-o îndărătnicie sălbatică. Asta fără să mai punem la socoteală că amîndoi sîntem trimişii cardinalului Mazarin, care e reprezentantul regelui Franţei. De unde urmează că în această clipă noi îl reprezentam şi pe rege, şi pe cardinal, ceea ce înseamnă că în calitatea noastră de ambasadori sîntem inviolabili, lucru pe care domnul Oliver Cromwell, cu siguranţă tot atît de mare om politic, pe cît de mare general e, îl va înţelege cu prisosinţă. Cereţi-i un ordin scris. Ce vă costă, dragă domnule Mordaunt?

— Da, veniţi cu un ordin scris, adăugă Porthos, care începuse să priceapă planul lui d'Artagnan. Doar atît vă cerem.

Oricită poftă ar fi avut Mordaunt să pună mîna pe spadă ,în sinea lui nu putea să nu-i dea dreptate lui d'Artagnan. De altminteri, faima muşchetarului îi impunea respect, şi pentru că la faima asta se adăuga şi ceea ce văzuse cu ochii lui că săvîrşise în acea dimineaţă, căzu pe gînduri. În plus, nebănuind ce adîncă prietenie îi lega pe cei patru francezi, toate neliniştile sale se spulberară înaintea motivului – foarte îndreptăţit de altfel – al răscumpărării.

Se hotărî, aşadar, să plece să aducă nu numai ordinul scris, dar şi două mii de pistoli, cît socotise el că preţuiau cei doi prizonieri.

Mordaunt încalecă, îi porunci sergentului să fie cu ochii în patru şi, smucind frîul, se făcu nevăzut.

— Bun! murmură d'Artagnan. Un sfert de ceas ca să ajungă la cort, un sfert de ceas ca să se întoarcă, nici nu-i nevoie de mai mult.

Pe urmă, întorcîndu-se spre Porthos, fără că chipul să-i trădeze nici cea mai mică schimbare, astfel încît cei care l-ar fi pîndit să creadă că stau de vorbă ca mai înainte, zise privindu-l drept în faţă:

— Prietene Porthos, ia aminte la cuvintele mele... Întîi şi întîi, nu sufli o vorbă prietenilor noştri din tot ce-ţi spun. N-are nici un rost să ştie că le venim în ajutor.

— Bine, încuviinţă Porthos. Înţeleg.

— Du-te la grajd, acolo dai de Mousqueton, puneţi şaua pe cai, pistoalele în coburi, scoateţi caii afară şi duceţi-i în stradă, jos, gata pregătiţi de drum. Restul mă priveşte.

Porthos nu făcu nici cea mai mică observaţie, ascultînd cu acea sublimă încredere pe care o avea în prietenul său.

— Mă duc, zise el. Dar pot să intru în odaia în care se află aceşti domni?

— Nu, n-are rost.

— Fii te rog bun şi ia-mi punga pe care am lăsat-o pe cămin.

— N-ai nici o grijă.

Porthos se îndreptă spre grajd cu pasul lui agale şi liniştit, trecînd prin mijlocul soldaţilor care, oricît ar fi fost el de francez, nu putură să nu-i admire boiul înalt şi vînjos.

În drum dădu de Mousqueton şi-l luă cu el.

Atunci, d'Artagnan se răsuci pe călcîie: fluiera un cîntecel, pe care-l începuse la plecarea lui Porthos.

— Dragul meu Athos, m-am gîndit la ce-mi spuneai. Ai dreptate, îmi pare rău, foarte rău că m-am amestecat în povestea asta. Ai spus bine, Mazarin e un bădăran. Sînt gata să fug cu voi. Nu mai staţi pe gînduri, fiţi gata. Spadele sînt în colţ, nu le uitaţi, sînt nişte unelte care, în împrejurările în care ne aflăm acum, ar putea să ne fie de mare folos. A, fiindcă veni vorba, să nu uit de punga lui Porthos. Bun, uite-o!

Şi d'Artagnan vîrî punga în buzunar. Cei doi prieteni îl priveau uluiţi.

— Ei, ce-i de mirare? exclamă d'Artagnan. Eram orb şi Athos mi-a deschis ochii, asta-i tot. Veniţi încoace.

Cei doi prieteni se apropiară.

— Vedeţi colo în strada? Acolo sînt caii. Ieşiţi pe uşă, cotiţi la stînga, săriţi în şa şi gata. N-aveţi altă grijă decît să ciuliţi urechea la semnal. Acesta va fi strigătul: „Iisuse Cristoase!"

— D'Artagnan, jură că vii după noi! spuse Athos.

— Vă jur pe Dumnezeu!

— S-a făcut! se însufleţi Aramis. Cum auzim: „Iisuse Cristoase!", ieşim, trîntim la pămînt tot ce ne stă în cale, alergăm la cai, sărim în şa, şi înainte!

— Grozav!

— Vezi, Aramis? glăsui Athos. Ţi-am spus întotdeauna că d'Artagnan e cel mai destoinic dintre noi?

— Aşa! făcu d'Artagnan. Acum vin tămîierile. O şterg. Cu bine!

— Vii cu noi, nu-i aşa?

— Mai încape vorbă? Nu uitaţi semnalul: „Iisuse Cristoase!" Şi ieşi cu acelaşi pas, apucîndu-se să fluiere iarăşi cîntecelul de adineauri, chiar de unde-l lăsase intrînd pe uşă.

Soldaţii jucau zaruri, sau dormeau. Într-un colţ, doi cîntau ca vai de lume psalmul: Super flumina Babylonis.

D'Artagnan îl chema pe sergent.

— Dragă domnule, îi spuse el. Generalul m-a chemat la el, după cum m-a înştiinţat adineauri domnul Mordaunt. Ai grijă, te rog, de prizonieri.

Sergentul îi dădu a înţelege că nu pricepea franţuzeşte.

D'Artagnan încercă să-l dumirească prin semne ce nu pricepea prin viu grai.

Sergentul dădu din cap, cum că să nu aibă nici o grijă.

D'Artagnan se îndrepta spre grajd; toţi cei cinci cai, punîndu-l la socoteala şi pe al său, erau gata înşeuaţi.

— Luaţi fiecare cîte un cal de frîu, îi spuse el lui Porthos şi Mousqueton, şi apucaţi la stînga, în aşa fel ca Athos şi Aramis sa vă vadă de la fereastra lor.

— Vin şi ei? întrebă Porthos.

— Numaidecît.

— N-ai uitat de punga mea?

— Nu, fii pe pace.

— Bine.

Porthos şi Mousqueton, ţinînd fiecare cîte un cal de frîu, se duseră la postul lor.

Rămas singur, d'Artagnan îşi scapără amnarul, aprinse o fărîmă de iască de două ori cît bobul de linte, încalecă şi, lăsînd calul să meargă în voie, se opri în mijlocul soldaţilor, în faţa uşii.

Aici, tot bătîndu-şi calul cu palma pe grumaz, îi strecură în urechi bucăţica de iască aprinsă.

Trebuia să fii un călăreţ straşnic, pe măsura lui d'Artagnan, ca să cutezi aşa ceva. Animalul abia simţi în ureche arsura şi, scoţînd un nechezat de durere, se ridică în două picioare şi o zbughi înainte de parcă l-ar fi apucat pandaliile.

Gata să fie striviţi sub copite, soldaţii fugiră care încotro.

— Ajutor! Nu mă lăsaţi! zbiera d'Artagnan. Opriţi-l! Opriţi-l! A dat strechea în el.

Şi, într-adevăr, calul era acoperit de spume şi parcă-i năvălise tot sîngele în ochi.

— Opriţi-l! striga întruna d'Artagnan, dar nici unul dintre soldaţi nu se încumeta să-i sară în ajutor. Opriţi-l! Nu-l lăsaţi să mă omoare! Iisuse Cristoase!

Abia scosese acest strigăt şi uşa se dădu în lături. Cu spada în mînă, Athos şi Aramis se avîntară înainte. Mulţumită vicleniei lui d'Artagnan, drumul era liber.

— Fug prizonierii! răcni sergentul. Fug prizonierii!

— Stai, stai! strigă d'Artagnan, slobozind şi mai mult frîul calului furios, care, smucindu-se din loc, răsturna la pămînt doi-trei oameni.

Dar prizonierii săriseră pe cai şi, odată urcaţi pe cai, nu mai pierdută vremea, se năpustiră valvîrtej spre poarta cea mai apropiată. În mijlocul străzii îi zăriră pe Grimaud şi pe Blaisois, care îşi căutau stapînii.

Dintr-un semn, Athos îl ajută pe Grimaud să priceapă totul. Valetul se alătură îndată pîlcului de călăreţi, care înainta ca o vijelie şi pe care d'Artagnan o îmboldea, o biciuia din spate cu răcnetele sale. Trecură pe sub poarta oraşului ca nişte năluci, fără ca gărzile să se gîndească măcar să-i oprească, şi se pomeniră în largul cîmpiei.

În vremea aceasta, soldaţii tot strigau de zor: „Stai! Stai!", iar sergentul, care începuse să priceapă că a fost tras pe sfoară, îşi smulgea părul din cap.

În acel moment sosi în goană un călăreţ, fluturînd o hîrtie în mînă.

Era Mordaunt, care se înapoia cu ordinul generalului.

— Unde-s prizonierii? strigă el, sărind de pe cal.

Sergentul nu mai avu puterea să-i răspundă. Arătă spre uşa căscată şi odaia pustie. Mordaunt se repezi spre scări, pricepu totul, scoase un urlet, ca şi cum o gheară i-ar fi sfîşiat măruntaiele şi căzu în nesimţire pe lespezi.

XVIII

UNDE SE DOVEDEŞTE CĂ, ÎN CLIPELE DE GREA CUMPĂNĂ, CEI CU INIMA VITEAZĂ NU-ŞI PIERD NICIODATĂ CUTEZANŢA, NICI CEI ZDRAVENI POFTA DE MÎNCARE

Fără a schimba o vorbă, fără a privi îndărăt, fugarii merseră astfel în goana mare, trecînd o gîrlă căreia nimeni nu-i ştia numele şi lăsînd în stînga un oraş, despre care Athos susţinea că ar fi Durham.

În cele din urmă zăriră o pădurice şi, cu o ultimă îmboldire de pinteni, îndrumară caii într-acolo.

De îndată ce pieriră după perdeaua de arbori, destul de deasă ca să-i ferească de ochii eventualilor urmăritori, călăreţii se opriră să se sfătuiască. Lăsară caii în paza celor doi valeţi, ca să-şi tragă răsuflarea, dar fără să le scoată şaua sau frîul, şi-l puseră pe Grimaud de strajă.

— Mai întîi, vino să te îmbrăţişez, prietene, salvatorul nostru, tu cel mai vrednic dintre noi! îi spuse Athos lui d'Artagnan.

— Athos are dreptate, te admir! spuse la rîndu-i Aramis, strîngîndu-l în braţe. Cîte nu ţi s-ar cuveni, ochi de vultur, braţ de oţel, spirit biruitor, dacă ai sluji un stăpîn înţelept!

— Acum, nu zic, merge, răspunse gasconul. Eu şi Porthos primim orice, îmbrăţişări şi mulţumiri: avem timp de pierdut, hai daţi-i drumul!

Amintindu-şi, la cuvîntul lui d'Artagnan, cît datorau şi lui Porthos, cei doi prieteni strînseră mîna uriaşului.

— Acum, zise Athos, e vorba să nu fugim la întîmplare, ca nişte bezmetici, ci să întocmim un plan. Ce-avem de făcut?

— Ce-avem de făcut? Drace, nu-i greu de spus.

— Atunci, spune, d'Artagnan.

— Mergem pînă la cel mai apropiat port, punem la bătaie banii, nu prea mulţi, fiecare-i mai avem, închidem o corabie şi trecem în Franţa. În ce mă priveşte, dau şi ultima para. Averea cea mai de preţ e viaţa, şi viaţa noastră, vă rog să mă credeţi, nu atîrnă decît de un fir de păr.

— Ce zici, du Vallon? întrebă Athos.

— Eu, răspunse Porthos, sînt în totul de părerea lui d'Artagnan. Anglia este o ţară păcătoasă.

— Aşadar, eşti gata s-o părăseşti, adăugă Athos, întorcîndu-se spre d'Artagnan.

— Pe legea mea că da, mărturisi d'Artagnan. Nu văd ce m-ar opri.

Athos şi Aramis schimbară o privire între ei.

— Ei, dragii mei, suspină Athos. Atunci, drum bun!

— Cum „drum bun"? şi voi?

— Nu, prietene, trebuie să ne despărţim, murmură Athos.

— Să ne despărţim? exclamă d'Artagnan, buimăcit de această veste neaşteptată.

— Fugiţi de-acolo! interveni Porthos. De ce ne-am despărţi, cînd sîntem împreună?

— Fiindcă voi v-aţi făcut datoria şi puteţi, ba chiar trebuie să vă întoarceţi în Franţa, spuse Athos, pe cînd noi încă nu ne-am îndeplinit misiunea.

— Cum, adică, nu v-aţi îndeplinit misiunea? întrebă d'Artagnan, privindu-l cu nedumerire.

— Chiar aşa, prietene, răspunse Athos cu glasul lui blajin şi hotărît totodată. Noi am venit aici ca să-l apărăm pe regele Carol; am dat greş şi acum trebuie să-l salvăm.

— Să-l salvezi pe rege! tresări d'Artagnan, uitîndu-se la Aramis, la fel cum se uitase la Athos.

Aramis se mulţumi să dea uşor din cap, în semn de încuviinţare.

Pe chipul lui d'Artagnan se zugrăvise o profundă compătimire. Ajunsese să creadă că cei doi prieteni ai săi nu erau în toate minţile.

— Glumeşti, Athos... Regele se află în mijlocul unei oştiri care-l duce la Londra. Căpetenia oştirii e un măcelar, ori feciorul unui măcelar, prea puţin contează, colonelul Harrison. Procesul maiestăţii-sale va fi judecat de îndată ce va ajunge în capitală, vă spun sigur. Am auzit destule din gura lui Cromwell în privinţa asta, ca să ştiu la ce să m-aştept.

Athos şi Aramis se uitară din nou unul la celălalt.

— Iar după judecarea procesului, sentinţa va fi adusă la îndeplinire fără întîrziere, urma d'Artagnan. O, domnii ăştia, puritanii, nu se-ncurcă...

— Şi ce pedeapsă crezi că-l aşteaptă? întrebă Athos.

— Mă tem să nu fie osîndit la moarte. Ei au făcut prea multe împotriva lui pentru ca el să-i ierte şi n-au decît o singură ieşire: să-l ucidă. Nu ştiţi ce-a spus Oliver Cromwell cînd a venit la Paris şi cînd i s-a arătat turnul de la Vincennes, unde era închis domnul Vendôme?

— Ce-a spus? întrebă Porthos.

— Că regilor trebuie să li se dea la cap.

— Da, am auzit, zise Athos.

— Şi crezi că nu-şi va pune spusa în aplicare, acum, cînd îl are pe rege în mînă?

— Ba da, sînt chiar sigur, dar ăsta e încă un temei ca să nu părăsim acest cap încoronat aflat în primejdie.

— Athos, ai înnebunit?

— Nu, prietene, răspunse cu blîndeţe gentilomul. Dar de Winter a venit după noi în Franţa, ne-a dus la regina Henriette, maiestatea sa ne-a făcut cinstea, domnului d'Herblay şi mie, de a ne cere să-i ajutăm soţul. I-am dat cuvîntul nostru de onoare că-l vom ajuta şi cuvîntul acesta cuprindea totul. Îi închinăm toată puterea, toată iscusinţa, toată viaţa noastră. Acum nu ne mai rămîne decît să ne ţinem de cuvînt. Tu ce zici, d'Herblay?

— Da, aşa e, întări Aramis. Am făgăduit.

— Şi apoi, urmă Athos, mai avem un temei. Iată, luaţi seama: totul e meschin şi sărman azi în Franţa. Avem un rege în vîrstă de zece ani, care nu ştie încă ce vrea; avem o regină pe care o patimă tîrzie a orbit-o; avem un ministru care ne cîrmuieşte ţara ca şi cînd ar fi moşia lui, preocupat doar să stoarcă bani, semănînd numai urzeli şi viclenii italieneşti; avem nişte prinţi care i se opun din motive personale şi egoiste şi care nu vor ajunge decît să-i smulgă lui Mazarin cîteva bucăţi de aur, ori o fărîmă de putere. I-am slujit, dar fără tragere de inimă. Dumnezeu mi-e martor că ştiu cît preţuiesc şi nu-i stimez; i-am slujit, slujind un principiu. Acum, însă, e altceva: acum am întîlnit în cale o înaltă nefericire, o nefericire regală, o nefericire europeană, şi mă simt legat de ea. Dacă-l salvăm pe rege, ar fi frumos; dacă murim pentru el, ar fi măreţ.

— Aşadar, ştiţi dinainte că veţi pieri, spuse d'Artagnan.

— Ne temem că da, şi singura noastră mîhnire e ca vom muri departe de voi.

— Ce-o să vă faceţi în ţara asta străină, duşmană?

— În tinereţe am călătorit prin Anglia, vorbesc englezeşte ca un englez, Aramis se descurcă şi el... O, dacă am fi împreună, prieteni! Cu tine, d'Artagnan, cu tine, Porthos, tuspatru laolaltă, întîia oară după douăzeci de ani, am ţine piept nu numai Angliei, am înfrunta trei regate!

— Şi i-aţi făgăduit acestei regine, îl întrerupse d'Artagnan muşcător, să dărîmaţi Turnul Londrei, să ucideţi o sută de mii de soldaţi, să înfruntaţi victorios voinţa unui popor şi ambiţia unui om, cînd omul acesta se numeşte Cromwell? Voi nu l-aţi văzut: nici tu, Athos, nici tu, Aramis. Ei, aflaţi că e un geniu, un om care mi-a amintit de cardinalul nostru, de celălalt, cel mare! Îl ştiţi prea bine. Nu duceţi prea departe simţul datoriei! În numele cerului, dragul meu Athos, nu vă jertfiţi zadarnic! Cînd mă uit la tine, nu zic, pari un om cu scaun la cap; dar cînd te aud vorbind, parcă aş asculta un nebun. Porthos, te rog, spune şi tu, n-am dreptate? Spune deschis, ce crezi de treaba asta?

— Ce să cred? Nimic bun, bodogăni uriaşul.

— Uite ce, Athos, continuă d'Artagnan, întărîtat că prietenul său, în loc să-l asculte, părea că pleacă urechea la şoapta unui glas lăuntric. V-a mers vreodată vouă rău urmîndu-mi sfatul? Nu, credeţi-mă, misiunea voastră s-a încheiat, aţi dus-o la capăt cu nobleţe. Înapoiaţi-vă în Franţa cu noi.

— Prietene, murmură Athos, hotărîrea noastră e de nezdruncinat.

— Aveţi cumva un alt motiv pe care noi nu-l cunoaştem?

Athos surîse.

D'Artagnan se bătu mintos cu palma peste coapsă şi înşiră cele mai convingătoare argumente pe care le putu găsi, dar la toate acestea Athos se mulţumi să răspundă cu un zîmbet liniştit şi blînd, în vreme ce Aramis dădea aprobator din cap.

— Ei, dacă-i aşa, izbucni furios d'Artagnan, dacă ţineţi morţiş, atunci o să ne lăsăm oasele în ţara asta afurisită, unde e veşnic frig, unde vremea frumoasă înseamnă ceaţă, ceaţa – ploaie, iar ploaia – potop; unde soarele-i ca luna şi luna seamănă cu un boţ de brînză cu smîntînă. La urma urmelor, de vreme ce tot trebuie să mori, fie că mori aici sau aiurea, totuna-i.

— Numai nu uita, dragă prietene, remarcă Athos. Asta înseamnă să mori mai devreme.

— Ei, şi? Mai devreme sau mai tîrziu, la ce să mai stăm la tocmeală?

— Pe mine, dacă mă miră un lucru, rosti răspicat uriaşul, e cum de n-am murit încă.

— O, în privinţa asta, Porthos, să n-ai nici o grijă, spuse d'Artagnan. Va să zică ne-am înţeles, şi dacă Porthos se învoieşte şi el...

— Eu, zise Porthos, fac cum vreţi voi. De altminteri, mie mi-a plăcut foarte mult ce-a spus adineauri contele de La Fère.

— Dar viitorul tău, d'Artagnan? Ambiţiile tale, Porthos?

— Viitorul nostru, ambiţiile noastre! rosti cu înfrigurare gasconul. La ce să ne mai gîndim la toate astea, acum cînd trebuie să-l scăpăm pe rege? Regele odată salvat, îi strîngem laolaltă pe toţi prietenii lui, ne batem cu puritanii, recucerim Anglia, ne întoarcem la Londra cu el şi-l proptim bine pe tron...

— Şi el ne face duci şi pairi, zise Porthos, cu ochii strălucitori de bucurie, măcar că întrevedea viitorul ca într-o poveste.

— Sau o să uite de noi, adăugă d'Artagnan.

— Oh! făcu Porthos.

— Pe legea mea, am mai văzut de-alde astea, amice Porthos. Dacă ţin bine minte, mi se pare că i-am adus reginei Anna de Austria un serviciu nu cu mult mai prejos decît cel pe care vrem să i-l facem azi regelui Carol I, dar asta n-a împiedicat-o pe regină să ne dea uitării vreme de aproape douăzeci de ani.

— Ei, şi-ţi pare rău că ai slujit-o, d'Artagnan? întrebă Athos.

— Nu, pe cinstea mea că nu! răspunse gasconul. Ba chiar aş spune că în clipele mele de supărare am găsit o mîngîiere în amintirea asta.

— Vezi, d'Artagnan, prinţii sînt adesea nerecunoscători, dar Dumnezeu, niciodată.

— Uite, Athos, i-o întoarse gasconul. Tu, dacă te-ai întîlni cu dracul pe pămînt, ai face în aşa fel încît să-l aduci cu tine în ceruri.

— Aşadar, ne-am înţeles? vorbi Athos, întinzîndu-i mîna.

— S-a făcut! spuse d'Artagnan. Acum Anglia mi se pare o ţară încântătoare şi rămîn aici, dar cu o condiţie.

— Care?

— Să nu mă siliţi să învăţ englezeşte.

— Ei, şi-acum, prietene, îţi jur, spuse Athos, triumfător, îţi jur pe Dumnezeu, care ne vede şi ne aude, pe numele meu pe care îl cred fără pată, că există o putere care veghează asupra noastră şi am nădejdea că vom revedea toţi patru pămîntul Franţei.

— Fie! zise d'Artagnan. Dar eu, mărturisesc, cred taman pe dos.

— Scumpul de d'Artagnan! exclamă Aramis. El reprezintă în mijlocul nostru opoziţia parlamentelor, care în vorbe spun totdeauna nu şi în fapte totdeauna da.

— Fie, dar pînă una alta, scapă ţara de pieire, adăugă Athos.

— Ei, acum că am pus la cale totul, îl întrerupse Porthos, frecîndu-şi mîinile, ce-ar fi dacă ne-am gîndi să şi mîncăm?! Dacă nu mă înşel, noi şi în clipele cele mai grele ale vieţii noastre n-aveam obiceiul să flămînzim.

— Ce să mănînci în ţara asta unde oamenii înghit doar carne fiartă de oaie şi nu beau decît bere?! Cum naiba ai venit într-o ţară ca asta, Athos? O, iartă-mă, zîmbi d'Artagnan. Am uitat că nu te mai cheamă Athos. Oricum, ia să vedem, Porthos, ce-ai plănuit, ce bucate ne dai?

— Ce-am plănuit?

— Da, ai vreun plan?

— Nu, mi-e foame, atîta tot.

— Pe legea mea, dacă-i aşa, şi mie mi-e foame. Numai că nu-i de ajuns să-ţi fie foame, trebuie să ai şi ce să mănînci. Doar n-om fi cai să paştem iarbă...

— Ehei! făcu Aramis, care nu era chiar atît de desprins de cele lumeşti ca Athos. Vă aduceţi aminte ce stridii am mîncat atunci, la Parpaillot?

— Şi friptura aia de berbec cu legume! zise Porthos, lingîndu-şi buzele.

— Ia stai, Porthos, nu-l avem cu noi pe bunul nostru Mousqueton, care-ţi făcea viaţa atît de plăcută acolo, la Chantilly?

— Într-adevăr, recunoscu Porthos. L-avem pe Mousqueton, numai că, de cînd a ajuns intendent, s-a îngrăşat peste măsură. Oricum, să-l chemăm.

Şi, ca să fie sigur că va răspunde cu voioşie, îl strigă:

— Hei, Mouston!...

Mouston apăru îndată. Arăta jalnic.

— Ce ai, dragă domnule Mouston? întrebă d'Artagnan. Nu cumva eşti bolnav?

— Domnule, mor de foame, scînci valetul.

— Păi tocmai de asta te-am chemat, dragă domnule Mouston. N-ai putea să-mi iei de guler vreo cîţiva iepuraşi frumuşei sau vreo cîteva drăgălaşe potîrnichi şi să ne faci un ostropel cum ne-ai făcut atunci la hanul... la hanul... na! că am uitat cum îi zice...

— La hanul... murmură la rîndul său Porthos. Drace! Nici eu nu mai ştiu.

— N-are a face. Ei, şi să prinzi cu laţul şi cîteva butelci bătrîne cu vin de Bourgogne, care l-au tămăduit cu atîta repeziciune pe stăpînul tău de scrîntitură.

— Vai, domnule! se tîngui Mousqueton. Tare mă tem că în blestemata asta de ţară n-o să găsesc mai nimic din ce doriţi. Părerea mea e că mai bine am cere găzduire la căsuţa de colo, din marginea pădurii.

— Cum, e o casă pe-aici? tresări d'Artagnan.

— Da, domnule, încuviinţă valetul.

— Bine, atunci să te-ascultăm, prietene, să mergem la stăpînul casei să-i cerem ceva de mîncare. Ce ziceţi, domnilor, de sfatul bunului nostru Mouston? E plin de înţelepciune, nu?

— Bun. Şi dacă stăpînul casei e puritan? obiectă Aramis.

— Cu atît mai bine, pe legea mea! exclamă d'Artagnan. Dacă e puritan, îi vom aduce la cunoştinţă prinderea regelui şi, în cinstea acestei ştiri grozave, va jertfi pentru noi găinuşele lui albe.

— Şi dacă e vreun cavaler?

— În cazul ăsta vom lua nişte mutre de îngropăciune şi-i vom jumuli găinuşele negre.

— Ce fericit eşti tu..., spuse Athos, zîmbind fără să vrea de voioşia neînfrîntă a gasconului. Iei totul în glumă.

— Ce vreţi? răspunse d'Artagnan. Eu m-am născut într-o ţară unde cerul e veşnic senin.

— Oricum, nu-i ca ăsta de aici, zise Porthos, întinzînd mîna să se încredinţeze dacă plouă într-adevăr, căci parcă simţise cum l-a picat pe obraz.

— Haide-haide! îşi îndemnă prietenii d'Artagnan. Cu atît mai mult trebuie s-o luăm din loc. Ei, Grimaud!

Grimaud îşi făcu apariţia.

— Grimaud, prietene, ai dibuit ceva? întrebă d'Artagnan.

— Nimic, răspunse valetul.

— Nerozii ăştia, bombăni Porthos, nici măcar nu ne-au urmărit. Ehei, să fi fost noi în locul lor!

— Păcat, zise d'Artagnan. I-aş spune bucuros două vorbuliţe domnului Mordaunt, în această mica Tebaidă. Iată un loc numai bun să culci la pămînt un om.

— Hotărît lucru, spuse Aramis. Fiul nu-i la înălţimea mamei.

— Aşteaptă, dragă prietene, răspunse Athos. Nu sînt nici două ceasuri de cînd am fugit. Încă nu ştie încotro am luat-o, nu bănuieşte unde ne aflăm. Vom putea spune că nu-i la înălţimea mai-că-şi numai în clipă în care vom pune piciorul pe pămîntul Franţei, dacă între timp nu sîntem ucişi sau otrăviţi.

— Pînă una-alta, să mîncam! spuse Porthos.

— Pe cinstea mea, nu zic nu, mi-e o foame de lup, răspunse Athos.

— Păzea găinuşelor negre! exclamă Aramis.

Şi cei patru prieteni, conduşi de Mousqueton, se îndreptară spre casa din marginea pădurii, aproape cu aceeaşi nepăsare de odinioară, fiind iarăşi laolaltă şi uniţi, aşa cum spusese Athos.

XIX

O CUPĂ ÎNCHINATĂ ÎN CINSTEA REGELUI DETRONAT

Pe măsură ce se apropiau de casă, fugarii vedeau pămîntul răscolit ca după trecerea unei cete de călăreţi. În faţa casei, urmele se arătau şi mai lămurit: ceata cu pricina, din orice tabără ar fi fost ea, pesemne că făcuse acolo un popas.

— Pe legea mea! spuse d'Artagnan. E limpede ca lumina zilei: pe aici a trecut regele cu escorta lui.

— Drace! exclamă Porthos. Atunci au înghiţit totul.

— Nu, îl linişti d'Artagnan. Măcar o găină tot au lăsat ei.

Sări de pe cal şi bătu la uşă, dar nu primi nici un răspuns. Împinse uşă – nu era zăvorîtă. În prima odaie nu văzu pe nimeni.

— Ei? făcu Porthos.

— Nu-i nimeni, mormăi d'Artagnan. Ah!

— Ce e?

— Sînge.

La auzul acestui cuvînt, cei trei prieteni săriră de pe cai şi intrară în prima odaie. D'Artagnan împinsese uşa celei de a doua odăi şi, după expresia feţei, era limpede că a dat peste ceva neobişnuit. Apropiindu-se, cei trei prieteni zăriră un bărbat încă tînăr zăcînd pe podea, într-un lac de sînge. Se vedea că a încercat să se urce în pat, dar n-a mai avut putere şi s-a prăbuşit pe duşumea. Athos se apropie cel dintîi de bietul om: i se păruse că a mişcat.

— Ei? întreba d'Artagnan.

— Dacă a murit, nu cred să fi murit de mult timp, spuse Athos. E cald încă. Stai, parcă-i bate inima. Hei, prietene!

Rănitul scoase un geamăt. D'Artagnan luă apă în căuşul palmei şi-i stropi faţa.

Omul deschise ochii, făcu o mişcare, vrînd să ridice capul şi căzu iarăşi.

Athos încercă să-i rezeme capul de genunchi, dar văzu că avea ţeasta crăpată. Sîngele şiroia din rană.

Aramis muie un ştergar în apă şi-i obloji rana. Apa rece îl făcu pe necunoscut să-şi vină în fire şi să deschidă iar ochii. Se uită uimit la oamenii aceia care păreau că-l plîng şi care, pe cît le stătea în puteri, căutau să-l ajute.

— Îţi sîntem prieteni, spuse Athos în englezeşte. Fii liniştit şi, dacă poţi, povesteşte-ne ce ţi s-a întimplat.

— Regele, murmură rănitul. Regele a fost prins...

— L-ai văzut? întrebă Aramis tot în engelzeşte.

Omul nu răspunse.

— N-ai teamă, zise Athos. Noi sîntem slujitori credincioşi ai maiestăţii-sale.

— Adevărat? îngăimă rănitul.

— Pe cinstea noastră de gentilomi

— Aşadar, pot să vă vorbesc...

— Vorbeşte!

— Sînt fratele lui Parry, cameristul maiestăţii-sale.

Athos şi Aramis îşi aduseră aminte de valetul căruia i se adresase de Winter şi pe care îl găsiseră la intrarea cortului regal.

— Îl cunoaştem, spuse Athos. Nu-l părăsea niciodată pe rege.

— Da, aşa e, adeveri rănitul. Văzînd că regele a fost prins, s-a gîndit îndată la mine şi, trecînd prin faţa casei, l-a rugat pe comandantul escortei, în numele regelui, să se oprească puţin. Comandantul s-a învoit. Spunea că regelui i s-a făcut foame. L-au adus aici în odaia unde mă aflu, ca să mănînce, şi au pus paznici la uşi şi la ferestre. Parry cunoştea încăperea; de multe ori, cînd maiestatea-sa se afla la Newcastle, venea să mă vadă. Ştia că în podea e o trapă, care dă în livadă. Mi-a făcut un semn. Am priceput. Dar, fără îndoială, paznicii regelui l-au văzut cînd mi-a făcut semn şi stăteau cu-ochii-n patru. Nebănuind nimic, nu mai aveam decît o singură dorinţă: să-l scap pe rege. M-am prefăcut că mă duc afară după lemne, gîndindu-mă că nu-i timp de pierdut. Am intrat în hruba ce ducea în pivniţă, sub trapă. Am împins trapa cu capul şi în timp ce Parry punea încet la uşă zăvorul, i-am făcut semn regelui sa mă urmeze. Vai, regele s-a împotrivit: ai fi zis că-i e silă să fugă. Parry se ruga de el, împreunîndu-şi mîinile, îl imploram şi eu să nu scape un asemenea prilej. În cele din urmă, s-a hotărît să mă urmeze. Din fericire, eu mergeam înainte; regele venea la cîţiva paşi în urmă, cînd, deodată, pe la mijlocul hrubei, mă pomenesc cu o umbră mătăhăloasă în cale.

Am vrut să strig şi să-l previn pe rege, dar n-am mai avut răgaz. Am simţit o lovitură puternică, de parcă toată casa s-ar fi prăbuşit peste mine, şi-am picat fără simţire la pămînt.

— Vrednic şi loial englez! Credincios slujitor! exclamă Athos.

— Cînd mi-am venit în fire, zăceam întins în acelaşi loc. M-am tîrît pînă în curte; regele şi escorta plecaseră. Un ceas întreg m-am chinuit ca să ajung din curte pînă aici. Dar puterile m-au lăsat şi-am căzut iar în nesimţire.

— Şi acum cum te simţi?

— Destul de prost, murmură rănitul.

— Ce putem face pentru dumneata? întrebă Athos.

— Ajutaţi-mă să mă sui în pat. Aşa poate c-o să-mi fie mai bine.

— N-ai pe nimeni să te îngrijească?

— Soţia mea e plecată la Durham, dar trebuie să se întoarcă dintr-o clipă în alta. Dar dumneavoastră n-aveţi nevoie de nimic, nu doriţi nimic?

— Noi venisem încoace cu gîndul să cerem ceva de mîncare.

— Vai! Au luat totul, nu ne-a mai rămas nici măcar o bucăţică de pîine.

— Auzi d'Artagnan? spuse Athos. Trebuie să căutăm de-ale gurii în altă parte.

— Acum mi-e totuna, răspunse gasconul. Nu mai mi-e foame.

— Pe cinstea mea, nici mie, adăugă Porthos.

Urcară rănitul în pat. Apoi, chemîndu-l pe Grimaud, îl puseră să-i panseze rana. Grimaud, care avusese de atîtea ori prilejul să-i oblojească şi să-i doftoricească pe cei patru prieteni, dobîndise oarecare pricepere în asemenea treburi.

Între timp, fugarii se întorseseră în prima odaie şi se sfătuiau acolo între ei.

— Acum ştim cum stăm, spuse Aramis. Deci pe-aici a trecut regele cu escorta. Trebuie să apucăm pe un alt drum. Tu ce zici, Athos?

Athos nu răspunse. Chibzuia.

— Da, încuviinţă Porthos, să apucăm pe un alt drum. Dacă mergem pe urmele escortei, n-o să găsim nimic şi-o să murim de foame. Blestemată ţară mai e şi Anglia asta! E întîia oară cînd nu pun nimic în gură la prînz, şi eu la prînz mănînc pe săturate, asta-i masa mea.

— Tu cum zici, d'Artagnan? întrebă Athos. Te alături părerii lui Aramis?

— Nu, nicidecum! răspunse d'Artagnan. Eu cred c-ar trebui să facem tocmai pe dos.

— Cum adică, vrei să mergem în urma escortei? exclamă Porthos, speriat.

— Nu, să mergem pe acelaşi drum cu ea.

Ochii lui Athos scînteiară de bucurie.

— Să mergem pe acelaşi drum cu ea! exclamă Aramis la rîndul lui.

— Lăsaţi-l pe d'Artagnan să vorbească. Ştiţi doar că e omul poveţelor înţelepte, interveni Athos.

— Fără îndoială, spuse d'Artagnan. Trebuie să mergem în partea unde nimeni n-o să ne caute. Or, nimănui n-o să-i treacă prin cap să ne caute printre puritani. Să ne-amestecăm, dar, printre puritani!

— Bine, prietene, bine! Minunat sfat, spuse Athos. La asta mă gîndeam şi eu, dar mi-ai luat-o înainte.

— Aşadar, şi tu eşti de aceeaşi părere? întrebă Aramis.

— Da. Vor crede că vrem să plecăm din Anglia şi ne vor căuta prin porturi. În acest timp, noi ajungem la Londra o dată cu regele şi, ajunşi acolo, nu mai dă nimeni de noi. Nu-i greu să te ascunz într-un oraş cu un milion de locuitori. Fără să mai punem la socoteală sorţii de izbîndă pe care ni-i dă o asemenea călătorie, continuă Athos, aruncînd o privire, spre Aramis.

— Da, încuviinţă Aramis. Înţeleg.

— Eu nu înţeleg nimic, mărturisi Porthos. Dar n-are a face. Dacă şi d'Artagnan cu Athos zic la fel, înseamnă că părerea asta e cea mai bună.

— N-o să părem suspecţi colonelului Harrison? întrebă Aramis.

— Pe toţi dracii! sări d'Artagnan. Eu tocmai pe el mă bizui. Colonelul Harrison e prieten cu noi. L-am văzut de două ori la generalul Cromwell; ştie că sîntem trimişii monseniorului Mazarin şi ne va socoti ca pe nişte fraţi. De altminteri, nu-i feciorul unui măcelar? Ce, nu-i aşa? Ei bine, Porthos o să-i arate cum se doboară un bou cu o lovitură de pumn, iar eu cum trînteşti la pămînt un taur, apucîndu-l de coarne. Aşa o să-i cîştigăm încrederea.

Athos zîmbi.

— Tu eşti cel mai bun tovarăş din cîţi cunosc, d'Artagnan, rosti el, întinzîndu-i mîna gasconului. Sînt fericit că te-am regăsit, fiul meu drag.

După cum ştim, aşa-i spunea Athos lui d'Artagnan în clipele lui de mare duioşie.

Tocmai atunci, Grimaud ieşi din odaie. Rănitul, pansat, se simţea mai bine.

Cei patru prieteni îşi luară rămas bun de la el, întrebîndu-l dacă nu avea de trimis vreun cuvînt fratelui său.

— Spuneţi-i să-i dea de ştire regelui că nu m-au ucis, le răspunse bravul om. Oricît de neînsemnat aş fi, sînt sigur că maiestăţii-sale îi pare rău de mine şi că se simte vinovat de moartea mea.

— Fii liniştit, pînă diseară va afla, îl încredinţă d'Artagnan.

Pîlcul călăreţilor se puse în mişcare. Acum nu aveau cum să greşească drumul, căci calea lor se desluşea lesne în cîmpie.

După două ceasuri de mers în tăcere, d'Artagnan, care călărea în frunte, se opri la o răspîntie.

— Oho! zise el. Uite-i.

Într-adevăr, la vreo jumătate de leghe înainte se vedea o ceată numeroasă de călăreţi.

— Prieteni, spuse gasconul. Încredinţaţi spadele lui Mousqueton, care vi le va înapoia la momentul şi locul potrivit. Şi nu uitaţi că sînteţi prizonierii noştri.

Apoi porniră în trap domol, deoarece caii începeau să dea semne de oboseală şi, curînd, se alăturară escortei.

Regele, înconjurat de o parte din regimentul lui Harrison, mergea în frunte, nepăsător, demn şi cu un fel de bunăvoinţă întipărită pe faţă.

Zărindu-i pe Athos şi pe Aramis, de la care nu i se lăsase răgaz nici măcar să-şi ia rămas bun, şi citind în ochii celor doi gentilomi că mai avea încă prieteni şi încă la cîţiva paşi de el, o undă de bucurie îi împurpură obrajii palizi, deşi îi ştia pe amîndoi prizonieri.

D'Artagnan ieşi în capul coloanei şi, lăsîndu-şi prietenii în paza lui Porthos, se duse drept la Harrison. Colonelul, aducîndu-şi aminte că l-a văzut într-adevăr la Cromwell, îl întîmpină cu politeţea pe care un om de soiul şi cu firea lui o poate arăta cuiva. Prevederea lui d'Artagnan se împlini întocmai: Harrison nu avea şi nici nu putea să aibă nici o bănuială.

Făcură un popas: regele trebuia să mănînce: Numai că de astă dată luară toate măsurile de prevedere, ca nu cumva să încerce iarăşi să fugă. La han se puse o mescioară anume pentru el şi alta mai mare pentru ofiţeri.

— Iei masa cu mine? îl întrebă Harrison pe d'Artagnan.

— Pe toţi dracii! exclamă gasconul. Mi-ar face mare plăcere, dar vedeţi, sînt cu prietenul meu, domnul du Vallon, şi cu cei doi prizonieri, pe care trebuie să-i am sub ochi şi care v-ar stingheri. Am o idee: puneţi o masă într-un colţ şi ţrimiteţi-ne de la masa dumneavoastră ce veţi crede de cuviinţă, căci altfel, zău, o să murim de foame. Mîncînd în aceeaşi încăpere se cheamă că mîncăm împreună.

— Fie! se învoi Harrison.

Toate se rînduiră după placul lui d'Artagnan şi cînd se înapoie la colonel, îl găsi pe rege aşezat la o mescioară; Parry tocmai îl servea. Harrison cu ofiţerii şedeau la o masă comună, iar într-un colţ era pregătită masa pentru el şi tovarăşii lui.

Masa ofiţerilor puritani era rotundă şi, fie din întîmplare, fie dinadins, Harrison şedea cu spatele la rege.

Regele îi văzu intrînd pe cei patru gentilomi, dar nu păru să-i ia în seamă.

Se aşezară la masa lor în aşa fel, încît să nu stea cu spatele la nimeni. Aveau în faţă masa ofiţerilor şi cea a regelui.

Harrison, vrînd să-şi cinstească oaspeţii, le trimitea cele mai alese bucate de la masa lui; din nenorocire pentru cei patru prieteni, nu aveau un strop de vin. Lui Athos nici că-i păsa de asta, dar Aramis, d'Artagnan şi Porthos se strîmbau ori de cîte ori trăgeau cîte un gît de bere, această băutură puritană.

— Pe legea mea, colonele, îţi sîntem foarte recunoscători de binevoitoarea invitaţie, căci fără dumneata, ajunam şi de prînz, cum am ajunat şi de dimineaţă. Domnul du Vallon, aici de faţă, vă mulţumeşte şi el, fiindcă era mort de foame.

— Şi încă nu mi-am potolit foamea, spuse Porthos, salutîndu-l pe colonelul Harrison.

— Păi ce-aţi păţit, domnilor, de-aţi rămas flămînzi? întrebă colonelul rîzînd.

— Ce să păţim, colonele, nimic. În graba de-a vă ajunge din urmă, am apucat pe acelaşi drum cu dumneavoastră, lucru neîngăduit pentru o deşcă bătrînă ca mine, care ştie că, pe unde-a trecut un falnic şi viteaz regiment ca al dumneavoastră, nu mai găseşti nimic de-ale gurii. Vă închipuiţi dezamăgirea noastră cînd, ajungînd la o căsuţă frumuşică din marginea unei păduri şi care de departe îţi desfăta ochii cu înfăţişarea-i sărbătorească, cu acoperişul roşu şi cu obloanele verzi, în loc să găsim niscaiva găini, să rumenim o fripţurică, sau ceva şuncă, s-o punem în frigare, am dat de-un amarît scăldat într-un lac de... O, la naiba, colonele, te rog să transmiţi felicitările mele ofiţerului care a făcut isprava asta! O lovitură ca la carte, o lovitură straşnică, încît pînă şi domnul du Vallon, prietenul meu, şi-a arătat admiraţia, şi dînsul e meşter în de-alde astea...

— Da, rîse Harrison, aţintindu-şi ochii asupra unui ofiţer de la masă. Cînd Groslow ia asupra lui o treabă, nu şe-ncurcă...

— A! făcu d'Artagnan, salutîndu-l pe ofiţer. Îmi pare rău că domnul nu ştie franţuzeşte, că să-i arăt preţuirea mea.

— Sînt gata să vă ascult şi să vă răspund la fel, domnule, întrucît am stat trei ani la Paris, răspunse ofiţerul într-o franţuzească bunicică.

— Ei bine, domnule, continuă d'Artagnan, mă grăbesc să vă spun că lovitura a fost dată cu atîta iscusinţă, încît aproape că v-aţi ucis omul.

— Eu credeam că l-am trimis pe lumea ailaltă! se miră Groslow.

— Nu. Era cît pe ce, nu zic, dar de murit, n-a murit.

La aceste cuvinte, d'Artagnan aruncă o privire spre Parry, care, palid ca moartea, şedea în picioare în faţa regelui, vrînd să-i dea de înţeles că pentru el era această veste.

Regele ascultase convorbirea cu inima strînsă de groază, căci nu ştia unde vrea să ajungă ofiţerul francez, şi amănuntele acestea pline de cruzime şi aruncate cu un aer nepăsător îl revoltau. Abia cînd auzi ultimele cuvinte răsuflă uşurat.

— Fir-ar al naibii să fie! izbucni Groslow. Şi eu care credeam că i-am venit de hac! De n-ar fi la dracu-n praznic cocioaba ticălosului, zău dacă nu m-aş întoarce să-l dau gata.

— Şi-aţi face foarte bine, domnul meu, adăugă gasconul, dacă vă temeţi să nu scape, fiindcă, ştiţi, rănile astea la cap, dacă nu te dau gata pe loc, se vindecă-n opt zile.

Şi d'Artagnan aruncă din nou o privire spre Parry, pe faţa căruia se citea atîta bucurie, încît regele îi întinse mîna surîzînd. Parry se aplecă şi sărută cu respect mîna stăpînului său.

— Zău, d'Artagnan, eşti un om de cuvînt şi de duh în acelaşi timp, spuse Athos. Ce zici de rege?

— Mi-a cîştigat inima, răspunse d'Artagnan. Are trăsături nobile şi blajine.

— Da, numai că se dă prea uşor prins, şi asta nu-i bine, sublinie Porthos.

— Grozav aş dori să beau în sănătatea regelui, spuse Athos.

— Lasă-mă pe mine, şopti d'Artagnan.

— Bine, murmură Aramis.

Porthos se uita la d'Artagnan, buimăcit de cîte mai născocea cu isteţimea-i gasconă.

D'Artagnan puse mîna pe cupa de cositor, o umplu şi se ridică în picioare.

— Domnilor, începu el, întorcîndu-se spre comeseni. Să bem, dacă îmi îngăduiţi, în cinstea gazdei. În cinstea colonelului nostru pe care-l încredinţăm că-l vom sluji pînă la Londra şi mai departe.

Şi cum, rostind aceste cuvinte, d'Artagnan se uita la Harrison, englezul crezu că închinarea era pentru el şi, ridicîndu-se, se înclină spre cei patru prieteni, care, cu ochii la rege, goliră cupele toţi deodată, în vreme ce colonelul dădea băutura pe gît fără să bănuiască nimic.

La rîndul lui, Carol îi întinse cupa lui Parry, care îi turnă un pic de bere, căci regele era tratat ca un om de rînd. Apoi, ducînd cupa la buze şi privind şi el la cei patru gentilomi, bău cu un zîmbet plin de nobleţe şi de recunoştinţă.

— Şi-acum, domnilor, să mergem! strigă Harrison, punînd cupa pe masă, fără să se sinchisească de ilustrul prizonier pe care îl avea în pază. La drum!

— Unde înnoptăm, colonele?

— La Tirsk, răspunse Harrison.

— Parry, zise regele, ridicîndu-se la rîndul său şi întorcîndu-se spre valet. Calul meu! Vreau să plec la Tirsk.

— Pe legea mea, îi spuse d'Artagnan lui Athos. Regele vostru m-a cucerit şi sînt gata să-l slujesc.

— Dacă e adevărat ce-mi spui, adăugă Athos, atunci regele nu va ajunge la Londra.

— Cum adică?

— Aşa! Între timp îl vom răpi.

— Ei, Athos, acum chiar c-ai înnebunit! exclamă d'Artagnan.

— Ai vreun plan? întrebă Aramis.

— Eh! făcu Porthos. N-ar fi cu neputinţă, dacă am avea un plan ca lumea.

— N-am nici un plan, recunoscu Athos. Dar se-ngrijeşte el d'Artagnan şi de asta.

Gasconul ridică din umeri şi porniră la drum.

XX

D'ARTAGNAN GĂSEŞTE UN PLAN

Athos îl cunoştea pe d'Artagnan mai bine poate decît se cunoştea el singur. Ştia că pentru un spirit aventuros ca al gasconului era destul să strecori un gînd, aşa cum ai arunca o sămînţă pe un

ogor bogat şi mănos. Îşi lăsă deci prietenul să ridice din umeri, şi, pe drum, începu să-i vorbească despre Raoul, discuţie pe care o curmase într-o împrejurare de care cititorul îşi aduce aminte.

La căderea nopţii ajunseră la Trisk. Cei patru prieteni se prefăcură că nici nu iau în seamă măsurile de prevedere pentru paza regelui. Aflară găzduire într-o casă şi, cum se temeau în orice clipă şi pentru ei, se strînseră cu toţii într-o odaie, îngrijindu-se de o ieşire în caz de atac. Valeţii fură puşi să vegheze în locuri diferite. Grimaud se culcă pe un braţ de paie în prag.

D'Artagnan era gînditor şi părea că-şi pierduse limbuţia obişnuită. Nu scotea o vorbă şi tot fluiera, într-un du-te-vino de la pat la fereastră. Porthos, care nu vedea niciodată decît faţa lucrurilor, pălăvrăgea ca de obicei. D'Artagnan îi răspundea monosilabic. Athos şi Aramis se uitau unul la altul, zîmbind.

Ziua fusese obositoare şi totuşi, în afară de Porthos, care nu-şi pierdea somnul, cum nu-şi pierdea nici pofta de mîncare, ceilalţi se perpeliră toată noaptea.

A doua zi dimineaţa, d'Artagnan se sculă cel dintîi. Athos şi Aramis nici nu făcuseră ochi, Porthos mai sforăia încă, iar el trecuse pe la grajd, văzuse caii şi dăduse toate poruncile de îndeplinit peste zi.

La ceasurile opt dimineaţa porniră la drum, în aceeaşi ordine. Numai că de astă dată d'Artagnan îşi lăsă prietenii şi se duse să reînnoade firul convorbirii din ajun cu domnul Groslow.

Ofiţerul, pe care laudele gasconului îl unseseră la inimă, îl întîmpină cu un zîmbet plin de bunăvoinţă.

— Ce să vă spun, domnule – începu d'Artagnan. Sînt fericit că am cu cine vorbi în limba bietei mele ţări. Domnul du Vallon, prietenul meu, e o fire tare melancolică: îi scoţi vorba cu cleştele din gură. Cît despre cei doi prizonieri ai noştri, înţelegeţi că n-au nici un chef de taifas.

— Nişte regalişti turbaţi! pufni Groslow.

— Sînt foc pe noi că l-am prins pe rege. De altfel, nădăjduiesc că-l veţi judeca aşa cum se cuvine.

— Oho! exclamă ofiţerul. De aia îl şi ducem la Londra.

— Şi staţi cu ochii pe el, bănuiesc, nu?

— Păi vă cred! Are un alai cu adevărat regesc, nu vedeţi? chicoti ofiţerul.

— Mda, ziua n-are cum scăpa. Dar noaptea...

— Noaptea întărim paza.

— Şi cum îl păziţi?

— Opt oameni stau tot timpul în odaia lui.

— Drace! exclamă d'Artagnan. Ştiu că-i bine păzit. Şi peste cei opt oameni, sigur, mai puneţi şi afară o strajă. Cu un asemenea prizonier, nu-i de joacă, trebuie să fii mereu cu ochii-n patru.

— O, nu! Gîndiţi-vă: ce pot face doi oameni fără arme împotriva a opt soldaţi înarmaţi pînă-n dinţi?

— Cu doi oameni?

— Da, regele cu valetul lui.

— I s-a îngăduit valetului să stea lîngă el?

— Da, Stuart a cerut să i se facă hatîrul ăsta şi colonelul Harrison a încuviinţat. Sub cuvînt că-i rege, se pare că nu poate să se îmbrace singur.

— Drept să spun, căpitane, glăsui d'Artagnan, hotărît să o ţină înainte cu laudele, care dădeau roade din plin, stau, v-ascult şi mă mir: ce franţuzească aleasă şi curgătoare vorbiţi! Bine, aţi stat trei ani la Paris, dar eu să stau toată viaţa la Londra şi tot n-aş ajunge să deprind limba ca dumneata, sînt sigur. Ce-aţi făcut la Paris?

— Tatăl meu, care-i negustor, m-a trimis la un tovarăş al lui de afaceri, care, la rîndu-i, şi-a trimis feciorul la noi. E un obicei, între negustori, să facă semenea schimburi.

— Şi v-a plăcut Parisul?

— Da, numai că aţi avea mare nevoie de o revoluţie, aşa, cam ca a noastră. Nu împotriva regelui, care e un copil, ci împotriva zgîrcitului ăluia de italian, amantul reginei.

— O, şi eu sînt de aceeaşi părere, domnule. Şi cred c-am face pe loc revoluţia dacă am avea o mînă de ofiţeri ca dumneata, iscusiţi, hotărîţi, neînduplecaţi! Ah, i-am veni repede de hac lui Mazarin şi i-am trînti un proces de toată frumuseţea, aşa cum faceţi voi cu regele.

— Bine, dar eu credeam că sînteţi în slujba cardinalului şi că el v-a trimis la generalul Cromwell?

— La drept vorbind, eu mă aflu în slujba regelui. Auzind însă că Mazarin vrea să trimită pe cineva în Anglia, am cerut să mă trimită pe mine, atît de mult doream să-l cunosc pe bărbatul de geniu care stăpîneşte azi trei regate. Aşa că, în clipa cînd ne-a propus, domnului du Vallon şi mie, să tragem spada pentru onoarea bătrînei Anglii, aţi văzut rîvna noastră.

— Da, am auzit că aţi luptat alături de domnul Mordaunt.

— De-a dreapta şi de-a stînga lui, domnule. Drace, e un tînăr viteaz şi fără de pereche. Cum l-a dat gata pe unchiul-său! Aţi văzut?

— Îl cunoaşteţi? întrebă ofiţerul.

— Foarte bine. Pot spune chiar că sîntem buni prieteni: domnul du Vallon şi cu mine am venit împreună cu dînsul din Franţa.

— Se pare că l-aţi făcut să v-aştepte cam multişor la Boulogne, nu?

— Ce vreţi, răspunse d'Artagnan. Eram în situaţia dumneavoastră: păzeam un rege...

— Zău? făcu Groslow. Ce rege?

— Regele nostru, domnule, micuţul King Ludovix al XIV-lea.

Şi d'Artagnan se descoperi. Englezul, politicos, îi urmă pilda.

— Şi cît timp l-aţi păzit?

— Trei nopţi şi, pe legea mea, îmi voi aminti totdeauna cu plăcere de ele.

— Atît de prietenos e micul vostru rege?

— Regele? Dormea buştean.

— Păi atunci, ce vreţi să spuneţi?

— Vreau să spun că prietenii mei, ofiţerii din gardă şi din corpul muşchetarilor, veneau să-mi ţină de urît şi petreceam toată noaptea, bînd şi jucînd cărţi.

— A, da! suspină englezul. E adevărat, voi, francezii, sînteţi oameni de viaţă...

— Cum, dumneavoastră nu jucaţi cărţi cînd faceţi de gardă?

— Niciodată, răspunse englezul.

— Bine, păi atunci vă plictisiţi de moarte şi vă plîng, îl căină d'Artagnan.

— Fapt e, că de cîte ori îmi vine rîndul, mă cam ia cu frig, mărturisi ofiţerul. Să stai de veghe o noapte întreagă mi se pare o veşnicie!

— Da, asta cînd eşti singur sau cu nişte soldaţi neghiobi; dar cînd ai un tovarăş voios de joc, cînd zuruie galbenii şi zarurile pe masă, noaptea trece ca o părere. Nu vă place jocul de cărţi?

— Cum să nu!

— Lansquenet, să zicem.

— Îmi place la nebunie. Cînd eram în Franţa, jucam seară de seară.

— Şi aici, în Anglia?...

— De cînd m-am întors, n-am mai pus mîna pe zaruri, nici pe cărţi.

— Vă plîng! rosti d'Artagnan, cu o milă adîncă.

— Uite ce, spuse deodată englezul. V-aş propune ceva.

— Ce?

— Mîine sînt de strajă.

— La zece?

— Da. Veniţi să petrecem noaptea împreună.

— Cu neputinţă.

— De ce?

— Nici să nu vă gîndiţi.

— Cum aşa?

— Eu joc noapte de noapte cu domnul du Vallon. Uneori nici nu ne mai culcăm. Bunăoară, azi-dimineaţă, se luminase de ziuă şi noi tot mai jucam...

— Şi?

— De, i s-ar urî dacă l-aş lăsa singur.

— E priceput la joc?

— L-am văzut pierzînd două mii de pistoli şi rîdea cu lacrimi.

— Atunci, aduceţi-l şi pe dînsul.

— Cum? Şi prizonierii?

— Drace! Aveţi dreptate... Păi să-i păzească valeţii.

— Da, ca s-o şteargă... N-am nici o încredere.

— Ţineţi atîta la ei? Sînt oameni de vază?

— Vai de mine! Unul e un senior putred de bogat, de prin Tourennne, iar celălalt, un cavaler de Malta, de rang mare. Am intrat în vorbă cu cei care vor să-i răscumpere: doua mii de lire sterline de cap, cînd ajungem în Franţa. Şi nu vrem să-i pierdem o clipă din ochi, mai ales că valeţii ştiu ce bogaţi sînt. Le-am întors buzunarele pe dos cînd am pus mîna pe ei, şi, zău, pe banii şi pe punga lor ne hărţuim în fiecare noapte, domnul du Vallon şi cu mine. Şi, cine ştie, or mai fi avînd ascunse nicaiva pietre preţioase, vreun diamant, încît am ajuns ca zgîrciţii care nu se mai despart de comoara lor: îi păzim clipă de clipă şi, cînd eu mă culc, domnul du Vallon stă treaz şi-i veghează.

— Aşa, care va să zică! murmură Groslow.

— Pricepeţi, dar, ce mă sileşte să nu primesc binevoitoarea dumneavoastră propunere, cu atît mai ispititoare pentru mine cu cît nimic nu te plictiseşte mai mult decît să ai mereu acelaşi partener. Norocul aleargă de la unul la altul şi, după ce joci o lună de zile, îţi dai seama că nu-i nici o pricopseală.

— Oh! suspină englezul. E ceva şi mai plictisitor: să nu joci deloc.

— Înţeleg, zise d'Artagnan.

— Cum sa spun, oamenii dumneavoastră sînt chiar atît de primejdioşi?

— În ce privinţă?

— Ar fi în stare să încerce vreo ispravă?

D'Artagnan izbucni în rîs.

— Dumnezeule! exclamă el. Pe unul îl scutură frigurile, fiindcă nu-i prieşte în fermecătoarea dumneavoastră ţară; celălalt e un cavaler de Malta, sfios ca o fetişcană, şi, ca să fim şi mai siguri, le-am luat tot ce aveau asupra lor, pînă şi bricegele şi foarfecele de buzunar.

— În cazul ăsta, aduceţi-i, se hotărî englezul.

— Cum, să-i aduc cu mine?! exclamă d Artagnan.

— Da, am opt oameni.

— Patru au să-i păzească pe ei, patru pe rege.

— La urma urmei, cred ca aşa... mai merge, se învoi d'Artagnan. Dar vă dăm mare bătaie de cap.

— A, nu, veniţi, veniţi. Mă descurc eu.

— O, nu mă îndoiesc, zise d'Artagnan. Cu un om ca dumneata, merg oriunde cu ochii închişi.

Această ultimă linguşire îl făcu pe ofiţer să chicotească plin de încîntare – un rîs care face din oameni prietenii celor care-i tămîiază, fiind aburul vanităţii satisfăcute.

— Ce ne împiedică să începem chiar astă-seară? întrebă d'Artagnan.

— Ce anume?

— Jocul.

— Nimic, într-adevăr, zise Groslow.

— Atunci veniţi astă-seară la noi, şi mîine vă întoarcem vizita. Dacă vă nelinişteşte ceva la oamenii noştri, care, după cum ştiţi, sînt nişte regalişti turbaţi, nu-i nimic, noi o s-avem o noapte plăcută.

— Minunat! astă-seară la dumneavoastră, mîine la Stuart, poimîine la mine.

— Şi-n zilele următoare, la Londra. Pe legea mea! exclamă d'Artagnan. Vedeţi, pretutindeni poţi să-ţi trăieşti viaţa.

— Da, cînd ai de-a face cu francezi şi, mai ales, cu francezi ca dumneata, zise Groslow.

— Şi ca domnul du Vallon. Tii, ce băiat de viaţă! Şi un înverşunat partizan de-al Frondei: într-o zi, prinzîndu-l pe Mazarin la strîmtoare, era cît pe ce să-i vină de hac. Numai de frică-l ţine.

— Da, are o mutră simpatică, încuviinţă englezul. Fără să-l cunosc, îmi place foarte mult.

— Staţi să-l cunoaşteţi! Aha, uite că mă cheamă, iertaţi-mă, sîntem foarte legaţi, nu se poate lipsi de mine. Mă iertaţi?

— Vai de mine, domnule!

— Pe diseară.

— La dumneavoastră.

— La mine.

Cei doi schimbară un salut şi d'Artagnan se întoarse la tovarăşii săi.

— Ce dracu tot trăncăneai cu dulăul ăla? întrebă Porthos.

— Dragă prietene, te rog să nu vorbeşti aşa despre domnul Groslow, care-i unul dintre prietenii mei cei mai apropiaţi.

— Tu, prieten cu bruta asta care-i masacrează pe ţărani?

— Sst! dragul meu Porthos. Ei, da, nu zic, domnul Groslow o fi el cam iute din fire, dar i-am descoperit două însuşiri de căpetenie: e prost şi îngîmfat.

Porthos căscă ochii, uimit. Athos şi Aramis se priviră zîmbind; ei îl cunoşteau pe d'Artagnan, ştiau că nu face nimic fără o ţintă.

— Şi ţie o să-ţi placă, ai să vezi, adăugă d'Artagnan.

— Cum asta?

— O să ţi-l prezint diseară, vine să joace cărţi cu noi.

— Oho! se bucură Porthos, ai cărui ochi se aprinseră. Are bani?

— E fiul unuia dintre cei mai bogaţi negustori din Londra.

— Ştie să joace lansquenet?

— Moare după cărţi.

— Dar basetă?

— E slăbiciunea lui.

— Dar zaruri?

— Se dă-n vînt după ele.

— Bun! încuviinţă uriaşul. O s-avem o noapte pe cinste.

— Cu atît mai plăcută, cu cît mi-a făgăduit alta şi mai şi.

— Cum aşa?

— Da, astă-seară îl poftim noi. Mîine ne pofteşte el.

— Unde?

— Îţi spun îndată. Acum n-avem decît o singură grijă: să ne arătăm la înălţimea cinstei pe care ne-o face domnul Groslow. Diseară ne oprim la Derby: Mousqueton s-o ia înainte şi, dacă există o sticlă de vin în tot oraşul, s-o cumpere. N-ar fi rău nici dacă ar pregăti o masă bună, la care tu, Athos, nu vei lua parte, fiindcă suferi de friguri, şi nici tu, Aramis, fiindcă eşti cavaler de Malta şi vorbele unor soldăţoi de teapa noastră îţi displac şi te fac să roşeşti .Aţi auzit?

— Am auzit, zise Porthos. Dar să mă ia dracu dacă pricep ceva.

— Porthos, prietene, tu ştii că eu, după tată, mă trag din profeţi, iar după mamă, din sibile, şi că nu vorbesc decît în parabole şi în bobote. Cine are urechi să audă, cine are ochi să vadă, deocamdată atîta pot să vă spun.

— Fă ce vrei, prietene, spuse Athos. Sînt sigur că orice faci e un lucru bun.

— Şi tu eşti de aceeaşi părere, Aramis?

— Întru totul, dragul meu d'Artagnan.

— Într-un ceas bun! spuse gasconul. Iată ce-nseamnă să ai de-a face cu nişte adevăraţi credincioşi: e o plăcere să săvîrşeşti minuni pentru ei. Voi nu sînteţi ca necredinciosul de Porthos, care vrea să vadă şi să pipăie ca să creadă.

— Adevărul e că sînt tare neîncrezător, zise Porthos cu un aer isteţ.

D'Artagnan îl bătu cu palma pe umăr şi, cum ajunseseră în locul unde urmau să prînzească, discuţia se opri aici.

Pe la ceasurile cinci seara, după cum se înţeleseseră, îl trimiseră pe Mousqueton înainte. Mousqueton nu ştia englezeşte, dar, de cînd se afla în Anglia, băgase de seamă un lucru: anume că Grimaud izbutea să se facă înţeles de minune numai prin semne. Se apucă să înveţe împreună cu el meşteşugul acesta şi, după cîteva lecţii, datorită înaltei priceperi a dascălului, dobîndi o oarecare îndemînare. Blaisois îl însoţi.

Trecînd pe strada principală din Derby, cei patru prieteni îl zăriră pe Blaisois în pragul unei case arătoase. Acolo urmau să doarmă peste noapte.

Toata ziua nu se apropiaseră de rege, de teamă să nu dea naştere la bănuieli şi, în loc să mănînce la masa colonelului Harrison, cum făcuseră în ajun, prînziseră singuri, împreună.

La ora hotărîtă, Groslow apăru. D'Artagnan îl primi ca pe un prieten vechi de cînd lumea. Porthos îl măsură din creştet pînă în tălpi şi zîmbi, dîndu-şi seama că, în ciuda loviturii grozave cu care îl doborîse pe fratele lui Parry, tot el, Porthos, era mai puternic. Athos şi Aramis se căzniră în fel şi chip să-şi ascundă sila pe care le-o stîrnea bruta aceea necioplită.

Pînă la urmă, Groslow păru mulţumit pe primirea făcută. Athos şi Aramis îşi jucară rolul. La miezul nopţii se retraseră în odaia lor, lăsînd uşa deschisă, chipurile din bunăvoinţă. Mai mult, d'Artagnan se duse şi el după ei, lăsîndu-l pe Porthos să joace singur cu Groslow.

Porthos cîştigă cincizeci de pistoli şi, după ce isprăviră jocul, îi mărturisi englezului că era un om mult mai plăcut decît crezuse la început.

Cît despre Groslow, el îşi făgădui să-şi scoată a doua zi pîrleala de la d'Artagnan şi se despărţi de gascon aducîndu-i aminte de întîlnirea plănuită pentru aceeaşi seară.

Spunem seară, deoarece jucătorii se despărţiră pe la patru dimineaţa.

Ziua trecu ca de obicei. D'Artagnan se vîntura de colo-colo, de la căpitanul Groslow la colonelul Harrison şi de la colonelul Harrison la prietenii săi. Cine nu-l cunoştea ar fi crezut că asta-i stă în fire, însă prietenii, adică Athos şi Aramis, ştiau că voioşia lui nu era decît înfrigurare.

— Ce-o fi punînd la cale? zicea Aramis.

— Să avem răbdare, zicea Athos.

Porthos tăcea. Îşi număra doar pe pipăite în pungă cei cincizeci de pistoli de care-i uşurase pe englez, cu o mare mulţumire întipărită pe faţă.

Seara, sosind la Ryston, d'Artagnan îşi adună prietenii. Aerul acela de veselie nepăsatoare, pe care îl purtase toată ziua ca pe o mască, pierise de pe chipul lui. Athos strînse braţul lui Aramis.

— Oare se apropie clipa? întrebă el.

— Întocmai, răspunse d'Artagnan, auzindu-l. Da, se apropie clipa: în noaptea asta, domnilor, îl vom salva pe rege.

Athos tresări. Ochii i se învăpăiară.

— D'Artagnan, spuse el cu îndoială după atîta speranţă. Nu glumeşti, nu-i aşa? M-ar durea prea mult.

— Ciudat din partea ta, Athos, să te îndoieşti astfel de mine. Unde şi cînd m-ai văzut tu glumind cu inima unui prieten şi cu viaţa unui rege? Ţi-am spus şi-ţi repet că în noaptea asta îl salvăm pe Carol I. M-aţi pus sa găsesc o cale, poftim, am găsit-o!

Porthos se uita la d'Artagnan cu un simţămînt de adîncă admiraţie. Aramis surîdea ca un om plin de speranţă. Athos era galben ca un mort şi tremura din toate încheieturile.

— Vorbeşte? spuse Athos.

Porthos deschise ochii mari, Aramis nu-şi mai lua privirea de la buzele lui d'Artagnan.

— Domnul Groslow ne-a poftit să petrecem noaptea cu el, ştiţi asta, nu?

— Da, zise Porthos. Ne-a făcut să-i promitem revanşa.

— Bun. Dar ştiţi unde vom juca?

— Nu.

— La rege.

— La rege?! exclamă Athos.

— Da, domnilor, la rege. În noaptea asta domnul Groslow e de gardă pe lîngă maiestatea-sa şi, ca să-i mai treacă de urît, ne-a poftit la el.

— Pe toţi patru? întrebă Athos.

— Pe toţi patru, desigur, ce dracu! Ce, noi ne părăsim prizonierii?

— O, o! făcu Aramis.

— Nu mai spune! îngînă Athos, tremurînd.

— Mergem, aşadar, la Groslow, noi cu spadele, voi înarmaţi cu pumnale. Pentru noi e floare la ureche să-i dăm gata pe cei opt neghiobi, cu tontul lor de căpitan cu tot. Domnul Porthos ce zice?

— Nu zic că e treabă uşoară, răspunse uriaşul.

— Îl îmbrăcăm pe rege cu hainele lui Groslow; Mousqueton, Grimaud şi Blaisois ne ţin caii gata pregătiţi la colţul primei străzi, încălecăm şi, înainte să se crape de ziuă, sîntem la douăzeci de leghe de aici. Ei, am ticluit-o bine, Athos?

Athos puse amîndouă mîinile pe umerii lui d'Artagnan şi-l privi cu zîmbetul lui blajin şi liniştit.

— Dragă prietene, spuse el, nu există sub cer fiinţă mai curajoasă şi mai nobilă ca tine. În timp ce noi te credeam indiferent la durerile noastre, pe care, fără vreo vină, ai fi putut să nu le împărtăşeşti, tu singur ai găsit ceea ce noi ne străduiam zadarnic să găsim. Îţi repet, d'Artagnan, eşti cel mai bun dintre noi, şi te binecuvîntez, şi te iubesc din suflet, fiul meu scump.

— Şi mie să nu-mi dea prin minte aşa ceva! zise Porthos, lovindu-se cu palma peste frunte. Doar e-atît de simplu!

— Dacă am înţeles bine, o să-i ucidem pe toţi, nu-i aşa? întrebă Aramis.

Athos se cutremură şi se făcu alb ca varul la faţă.

— Pe toţi dracii, n-avem încotro! exclamă d'Artagnan. M-am gîndit mult dacă nu-i chip să ne scutim de treaba asta, dar n-am găsit nimic, credeţi-mă.

— Haide, lăsaţi, acum n-are rost să ne tocmim, vorbi Aramis. Cum facem?

— Am două planuri, răspunse d'Artagnan.

— Să-l auzim pe primul, spuse Aramis.

— Dacă sîntem tuspatru laolaltă, la un semnal al meu, anume cuvîntul „în sfîrşit" , împlîntaţi fiecare pumnalul în inima celui mai apropiat soldat, şi noi vom face la fel. Iată, de la bun început, patru morţi. Lupta va fi acum egală, vom fi patru contra cinci. Ăştia cinci ori se predau şi le punem căluşul în gură, ori se apără, şi atunci îi răpunem. Dacă din întîmplare gazda se răzgîndeşte şi nu ne primeşte decît pe Porthos şi pe mine, drace, va trebui să facem faţa situaţiei şi să lovim îndoit. Asta o să ţină ceva mai mult şi-o să iasă cu tărăboi, dar voi aşteptaţi afară cu spadele în mînă şi, cum auziţi zgomot, daţi fuga.

— Şi dacă te ucid? spuse Athos.

— Cu neputinţă! răspunse d'Artagnan. Băutorii ăştia de bere sînt prea greoi şi stîngaci. De altminteri, tu, Porthos, înfige-te în beregata lor, aşa isprăvim mai repede şi nici nu mai cîrîie.

— Foarte bine! exclamă Porthos. O să fie o trebşoară de toată frumuseţea.

— Groaznic, groaznic! spuse Athos.

— Oh, domnul e gingaş, zise d'Artagnan. Dar cînd te afli în focul bătăliei, nu-ţi mai pasă de nimic. De altfel, prietene, urmă el, dacă socoţi că viaţa regelui nu preţuieşte nici atît, eu n-am spus nimic şi mă duc la Groslow să-l anunţ că sînt bolnav.

— Nu, te rog, sări Athos. Iartă-mă, prietene, am greşit, tu ai dreptate...

În clipa aceea uşa se deschise şi în prag apăru un soldat.

— Domnul căpitan Groslow, spuse el într-o franţuzească stricată, m-a trimis să dau de ştire domnilor d'Artagnan şi du Vallon că-i aşteaptă.

— Unde? întrebă gasconul.

— În odaie la Nabucodonosorul englez, răspunse soldatul, puritan înverşunat.

— Bine, rosti într-o englezească fără de cusur Athos, căruia i se urcase sîngele la cap, auzind ocara adusă maiestăţii-sale. Bine, du-te şi spune căpitanului Groslow că venim îndată.

Puritanul ieşi. Valeţii primiră poruncă să pună şaua pe cei opt cai şi să se ducă să aştepte – fără sa se despartă unii de alţii şi fără să descalece – în colţul unei străzi aflată cam la douăzeci de paşi de casa în care regele era sub pază.

XXI

O PARTIDĂ DE CĂRŢI

Într-adevăr, era nouă seara; străjile fuseseră schimbate şi de un ceas începuse schimbul căpitanului Groslow.

D'Artagnan şi Porthos, înarmaţi cu spadele, Athos şi Aramis, cu cîte un pumnal ascuns la piept, se îndreptară către casa care în acea seară slujea drept închisoare lui Carol Stuart. Ultimii doi îşi urmau învigătorii cu umilinţă, ca nişte prizonieri dezarmaţi.

— Pe legea mea, aproape să cred că nu mai veniţi, spuse Groslow, zărindu-i.

D'Artagnan se apropie de englez şi-i şopti:

— Ca sa spun drept, eu şi cu domnul du Vallon am cam şovăit.

— De ce? întrebă Groslow.

D'Artagnan arătă din ochi spre Athos şi Aramis.

— Ah! făcu Groslow. Nu cumva din pricina convingerilor pe care le au? N-are a face. Dimpotrivă, adaugă el, rîzînd, dacă vor să-l vadă pe rege, au prilejul.

— Petrecem noaptea în odaia regelui? întrebă d'Artagnan.

— Nu, în odaia vecină. Dar, de vreme ce uşa rămîne deschisă, e ca şi cum am fi în aceeaşi încăpere. Ei, v-aţi burduşit de bani? Sper că facem o partidă grozavă astă-seară.

— Ian auzi! spuse d'Artagnan, sunîndu-şi buzunarul doldora.

— Very good, se bucură Groslow, şi deschise uşa odăii. Să vă arăt drumul, domnilor.

Şi intră el cel dintîi.

D'Artagnan se întoarse către prietenii săi. Porthos era nepăsător, ca şi cum ar fi fost vorba de o partidă obişnuită; Athos era palid, dar hotărît; Aramis îşi ştergea cu batista fruntea umezită de sudoare.

Cei opt ostaşi de strajă se aflau la posturi: patru în odaia regelui, doi la uşa de trecere, doi la uşa pe care tocmai intrau cei patru prieteni, văzîndu-i cu spadele în mînă, Athos surîse. Nu era vorba deci de un măcel, ci de o luptă.

Din acea clipă păru din nou tare voios.

Carol, aşa cum se vedea prin uşa deschisă, se întinsese pe pat, îmbrăcat, acoperit doar cu o pătura de lînă.

Parry, aşezat la căpătîi, citea încet dintr-o Biblie, destul de desluşit însă ca să-l audă regele, care asculta cu ochii închişi.

O lumînare grosolană de seu, pusă pe o masă negricioasă, lumina chipul resemnat al regelui şi pe acela plin de nelinişte al credinciosului său servitor.

Din vreme în vreme, Parry se oprea, crezînd că regele poate a aţipit, dar acesta deschidea ochii şi îi spunea zîmbind:

— Citeşte mai departe, bunul meu Parry, ascult.

Groslow înaintă pînă în pragul odăii lui Carol, îşi puse cu înfumurare pe cap pălăria pe care o ţinuse pînă atunci în mînă, privindu-şi oaspeţii, se uită cu dispreţ la această scenă simplă şi duioasă, în care un bătrîn servitor citea Biblia pentru regele său, căzut prizonier, se încredinţă dacă fiecare om era la post şi, întorcîndu-se către d'Artagnan, îl privi mîndru, aşteptînd laude pentru iscusinţa lui.

— De minune! exclamă gasconul. Pe toţi sfinţii! N-ai fi un general oarecare!

— Păi ce credeţi! vorbi Groslow. Poate Stuart să fugă cîtă vreme îl păzesc eu?

— Nici pomeneală! recunoscu d'Artagnan. Decît doar dacă-i pică din cer niscaiva prieteni.

Groslow se lumină la faţă.

Carol Stuart stătuse toată vremea cu ochii închişi, aşa încît nu puteai şti dacă şi-a dat seama de obrăznicia căpitanului puritan, dar, de îndată ce auzi glasul apăsat al lui d'Artagnan, deschise ochii fără să vrea.

La rîndul său, Parry tresări şi se opri din citit.

— La ce te gîndeşti de te-ai oprit? murmură regele. Citeşte mai departe, bunul meu Parry, numai dacă n-ai obosit cumva.

— Nu, sire, spuse valetul.

Şi începu iar să citească.

În prima odaie fusese pregătită o masă, acoperită cu un covor, pe care stăteau nişte sfeşnice aprinse, cărţi de joc, două cornete şi nişte zaruri.

— Domnilor, zise Groslow. Luaţi loc, vă rog. Eu stau în faţa lui Stuart, căci tare îmi place să-l privesc, mai ales unde-i acum. Dumneavoastră, domnule d'Artagnan, şedeţi în faţa mea.

Athos se înroşi de mînie. D'Artagnan îl privi încruntînd sprînceana.

— Aşa, vorbi gasconul. Dumneata, domnule conte de La Fère, în dreapta domnului Groslow; dumneata, domnule cavaler d'Herblay, în stînga; dumneata, du Vallon, lîngă mine. Dumneavoastră jucaţi pe mîna mea şi domnii pe mîna domnului Groslow.

D'Artagnan avea deci pe Porthos în stînga şi-i putea face semne cu genunchiul, pe Athos şi Aramis în faţa, aşa ca le putea vorbi din ochi.

Auzind numele contelui de La Fère şi al cavalerului d'Herblay, Carol deschise din nou ochii şi, ridicînd capul fără să vrea, cuprinse cu privirea actorii acestei scene.

În clipa aceea, Parry întoarse cîteva file şi citi apăsat acest verset din Ieremia:

„Dumnezeu a spus: «Ascultaţi cuvîntul profeţilor, slujitorii mei, pe care eu i-am ales şi i-am trimis vouă»".

Cei patru prieteni se uitară unul la altul. Cuvintele lui Parry arătau că regele a înţeles adevăratul motiv al prezenţei lor acolo. Ochii lui d'Artagnan sclipiră vesel.

— Parcă m-aţi întrebat adineauri dacă am bani! zise el, scoţînd pe masă vreo douăzeci de pistoli.

— Chiar aşa, răspunse Groslow.

— Ei, atunci am şi eu ceva de spus: păziţi-vă bine comoara, dragă domnule Groslow, căci pun prinsoare că nu ieşim de aici fără ea.

— Nici să nu credeţi că n-am s-o păzesc, mormăi Groslow.

— Cu atît mai bine! continuă d'Artagnan. Bătălie, căpitane, bătălie! Tocmai asta şi vrem, ştiţi ori nu ştiţi?

— Ei, ba bine că nu! pufni Groslow în rîs. Voi, franţuzii, căutaţi cearta cu lumînarea.

Carol auzise şi înţelesese într-adevăr totul. O uşoară roşeaţă îi năvăli în obraji. Ostaşii care îl păzeau văzură cum se întinde puţin, ca să-şi dezmorţească oasele, şi cum, chipurile, din pricina că soba dogorea prea tare, dă încet la o parte pătura în carouri sub care, aşa cum am spus, se culcase îmbrăcat.

Athos şi Aramis tresăriră de bucurie văzînd că regele era gata îmbrăcat.

Partida începu. În seara aceea norocul era de partea lui Groslow, care cîştiga mereu. O sută de pistoli trecură astfel dintr-o parte în cealaltă a mesei. Groslow era de o veselie nebună.

Porthos, care pierduse cei cincizeci de pistoli cîştigaţi în ajun şi încă vreo treizeci pe deasupra, era tare morocănos şi-l tot împungea pe d'Artagnan cu genunchiul să o schimbe pe alt joc. La rîndul lor, Athos şi Aramis îl priveau întrebător. D'Artagnan însă rămînea nepăsător.

Orologiul bătu de zece. Se auzi trecînd rondul de noapte.

— Cîte ronduri aveţi? întrebă d'Artagnan, scoţînd alţi bani din buzunar.

— Cinci, răspunse Groslow. La fiecare două ceasuri.

— Asta-i bine, dovedeşte prevedere, rosti gasconul.

Şi aruncă o privire către Athos şi Aramis.

Pasul patrulei se îndepărtă. D'Artagnan răspunse pentru prima oară semnelor făcute de Porthos, împungîndu-l şi el cu genunchiul.

Între timp, atraşi de joc şi de strălucirea aurului, atît de ispititoare pentru oricine, străjile din odaia regelui se apropiară pe nesimţite de uşă şi, ridicîndu-se în vîrful picioarelor, se uitau peste umerii lui d'Artagnan şi ai lui Porthos; ostaşii postaţi la uşă se apropiaseră şi ei, împlinind astfel dorinţa tainică a celor patru prieteni, care preferau să-i aibă la îndemînă, decît să alerge după ei prin cele patru colţuri ale încăperii. Cele două străji de la uşă stăteau şi acum cu spadele trase, numai că se sprijineau în ele şi urmăreau jocul.

Pe măsură ce se apropia clipa hotărîtoare, Athos părea tot mai liniştit; mîinile-i albe şi fine se jucau cu ludovicii de aur, pe care îi îndoia şi îi dezdoia între degete, de parcă ar fi fost de cositor; Aramis, mai puţin stăpîn pe sine, ducea mereu mîna la piept; Porthos, furios ca tot pierde şi pierde, făcea semne disperate cu genunchiul.

D'Artagnan se întoarse, se uită maşinal în spatele lui şi, printre doi ostaşi, îl văzu pe Parry în picioare şi pe Carol stînd sprijinit într-un cot, cu mîinile împreunate ca într-o rugă fierbinte. Îşi dădu seama că a sosit clipă hotărîtoare, că fiecare era la post şi că nu aşteptau decît cuvintele „În sfîrşit", care, după cum ne amintim, trebuiau să fie semnalul.

Aruncă o privire spre Athos şi Aramis, vrînd să-i prevină, şi amîndoi îşi traseră scaunele puţin înapoi ca să aibă deplină libertate de mişcare.

Îl lovi din nou cu genunchiul pe Porthos şi acesta se ridică alene, ca pentru a-şi mai dezmorţi picioarele; numai că, ridicîndu-se, încercă spada să vadă dacă iese din teacă.

— Fir-ar să fie! se oţărî d'Artagnan. Încă douăzeci de pistoli pierduţi! Zău, căpitane Groslow, prea eşti norocos, dar n-o să ţină aşa cît lumea.

Şi mai scoase douăzeci de pistoli pe masă.

— Încă un joc, căpitane. Douăzeci de pistoli miză pentru un singur joc, ultimul.

— Fie şi douăzeci de pistoli! încuviinţă Groslow.

Şi întoarse două cărţi, aşa cum cerea jocul: un rege pentru d'Artagnan şi un as pentru el!

— Rege! exclama d'Artagnan. Semn bun! Jupîne Groslow, adăugă el, ia seama la rege!

Şi, cu toată stăpînirea de sine, ceva neobişnuit răsună în glasul lui, făcîndu-l pe englez să tresară.

Groslow începu a întoarce cărţile una după alta. Dacă întorcea el cel dintîi un as, cîştiga, dacă întorcea un rege, pierdea.

Şi întoarse un rege.

— În sfîrşit! izbucni d'Artagnan.

La acest cuvînt, Athos şi Àramis se ridicară în picioare, iar Porthos se trase un pas înapoi.

Pumnalele şi spadele erau gata să-şi arate scînteierea, dar, deodată, uşa se dădu de perete şi Harrison apăru în prag, însoţit de un om înfăşurat într-o mantie.

În spatele acestuia luceau flintele a cinci sau şase ostaşi.

Groslow se ridică iute, ruşinat că a fost găsit la băutură, joc de cărţi şi de zaruri. Harrison însă nici nu-l luă în seamă şi intră în odaia regelui, urmat de tovarăşul său.

— Carol Stuart, rosti el, am primit poruncă să te duc la Londra fără popas de zi ori de noapte. Pregăteşte-te, plecăm numaidecît.

— Şi cine a dat această poruncă? întrebă regele. Generalul Oliver Cromwell?

— Întocmai, adeveri Harrison. Iată-l aici pe domnul Mordaunt, care tocmai a sosit cu ordinul şi care e însărcinat să-l aducă la îndeplinire.

— Mordaunt! murmurară cei patru prieteni, schimbînd în fugă o privire.

D'Artagnan înşfacă de pe masă banii pierduţi de el şi de Porthos şi-i vîrî la iuţeală în buzunaru-i încăpător; Athos şi Aramis trecură în spatele lui. Mordaunt, simţind mişcarea, se întoarse şi, recunoscîndu-i, scoase un strigăt de bucurie sălbatică.

— Cred că ne-au prins! şopti d'Artagnan.

— Nu încă, spuse Porthos.

— Colonele! Colonele! ţipă Mordaunt. Înconjură casa, sînteţi trădaţi! Francezii ăştia au fugit de la Newcastle şi vor să-l răpească pe rege. Arestaţi-i!

— Eh, tinere! spuse d'Artagnan, trăgîndu-şi spada. Uşor de spus, dar mai greu de făcut.

Şi, rotind spada în jur, într-o morişcă înspăimîntătoare, strigă:

— Să ne retragem, prieteni, să ne retragem...

În aceeaşi clipa sări spre uşă şi răsturnă doi dintre ostaşii de pază, mai înainte să fi avut răgazul să-şi încarce flintele. Athos şi Aramis îl urmară; Porthos le sluji drept ariergardă şi, pînă să se dezmeticească soldaţii, dimpreună cu ofiţerii şi colonelul, erau cu toţii afară în stradă.

— Foc! răcni Mordaunt. Trageţi în ei!

Două sau trei împuşcături fulgerară în noapte, dar nu tăcură decît să-i arate pe cei patru fugari cum dispar după colţul străzii, teferi şi nevătămaţi.

Caii aşteptau la locul ştiut. Valeţii numai cît aruncară frîul stăpînilor şi aceştia săriră în şa cu uşurinţa unor călăreţi încercaţi.

— Înainte! spuse d'Artagnan. Goniţi cît puteţi!

Porniră vijelios după d'Artagnan, apucînd din nou pe calea pe care o mai călcaseră o dată în ziua aceea, adică îndreptîndu-se înapoi spre Scoţia. Oraşul nu avea ziduri, nici porţi, aşa că ieşiră la drum deschis fără piedici.

La vreo cincizeci de paşi de ultima casă, d'Artagnan se opri.

— Staţi! spuse el.

— Cum asta? exclamă cu nedumerire Porthos. Poate vrei să spui mai degrabă că trebuie să fugim mîncînd pămîntul!

— Ba deloc, răspunse d'Artagnan. De astă dată au să ne urmărească. Să-i lăsăm deci să iasă din oraş şi să gonească după noi pe drumul spre Scoţia, iar după ce trec pe aici în galop, noi să ţinem calea în partea opusă.

Ceva mai încolo curgea un rîu, peste care se boltea un pod. D'Artagnan îşi opri calul sub pod şi ceilalţi făcură la fel.

Nu trecură nici zece minute şi auziră tropotind aprig un pîlc de călăreţi. Curînd, călăreţii treceau peste capul lor, fără să le dea prin minte că doar bolta podului îi despărţea de cei pe care îi căutau.

XXII

LONDRA

Cînd tropotul cailor se pierdu în depărtare, d'Artagnan ieşi pe malul rîului şi o porni peste cîmp, căutînd să se îndrepte pe cît posibil spre Londra. Cei trei prieteni îl urmau în tăcere şi, într-un tîrziu, după un larg ocol, oraşul rămase hăt în urma lor.

— De astă dată, glăsui gasconul, socotind că s-au depărtat destul ca să domolească goana calului, sînt încredinţat că totul e pierdut şi că n-avem nimic mai bun de făcut decît să ne înapoiem în Franţa. Ce zici de asta, Athos? Nu găseşti că ar fi înţelept?

— Desigur, prietene, răspunse Athos. Mai ieri însă ai spus o vorbă mai mult decît înţeleaptă, o vorbă nobilă şi generoasă. Ai spus: „Vom muri aici". Am să-ţi aduc aminte de vorba asta.

— Eh! făcu Porthos. Moartea nu înseamnă nimic, şi nu moartea trebuie să ne sperie, de vreme ce nici nu ştim ce e; pe mine, gîndul unei înfrîngeri mă chinuie. Aşa cum s-a întors roata, va trebui, pe cît văd, să ne batem la Londra, cu provinciile, cu Anglia toată şi, pînă la urmă, n-avem cum scăpa de înfrîngere.

— Va trebui să asistăm pînă la sfîrşit la această mare tragedie, spuse Athos. Orice s-ar întîmpla, să nu părăsim Anglia decît după deznodămînt. Eşti de aceeaşi părere, Aramis?

— Întru totul, iubite conte. Şi-ţi mărturisesc că nu m-ar supăra să-l revăd pe Mordaunt. Mi se pare că avem o socoteală cu el şi nu-i în obiceiul nostru să plecăm de undeva fără să ne plătim datoriile.

— Ah, asta-i altceva! i se alătură d'Artagnan. Iată un motiv temeinic. Cît despre mine, spun drept, pentru domnul despre care-i vorba, aş rămîne la Londra şi un an dacă trebuie. Numai să găsim o gazdă de încredere şi să nu trezim bănuieli, căci domnul Cromwell ne caută acum de zor şi, pe cît am văzut, domnul Cromwell nu prea glumeşte. Athos, nu ştii în oraş vreun han cu cearşafuri curate, cu o friptură pe cinste şi cu un vin care să nu fie dres nici cu hamei, nici cu ienupăr?

— Cred c-am găsit, răspunse Athos. De Winter ne-a dus odată la un hangiu, un spaniol care a dobîndit cetăţenia engleză cu sprijinul bănesc al noilor săi compatrioţi. Ce zici, Aramis?

— Socotesc foarte înţelept să tragem la señor Perez. Vom pomeni de bietul de Winter, pentru care părea să aibă o adevărată veneraţie, spunînd că am venit aici din curiozitate, să vedem ce se petrece. O guinee pe zi de cap e prea destul şi dacă sîntem prevăzători, nimic n-o să ne sîcîie.

— Uiţi ceva, Aramis, şi încă ceva foarte important.

— Ce anume?

— Uiţi că trebuie să ne schimbăm hainele.

— Eh! mormăi Porthos. La ce să ne schimbăm hainele? Doar ne simţim de minune aşa cum sîntem.

— Ca să nu fim recunoscuţi, răspunse d'Artagnan. Hainele noastre, tăiate cam la fel şi cam de aceeaşi culoare, strigă de la o poştă că sîntem Frenchman. Or, eu nu ţin atît la tăietura hainei sau la culoarea nădragilor, ca să nu risc să mă spînzure la Tyburn sau să dau o raită prin Indii de dragul lor. O sa-mi cumpăr nişte haine cafenii. Am băgat de seamă ca neghiobii ăştia de puritani se dau în vînt după cafeniu.

— Şi crezi că-l găsim pe omul nostru? întrebă Aramis.

— Nici vorbă că da: „Hanul la Bedford", pe Green-Hall. De altfel, umblu şi cu ochii închişi prin oraş.

— Tare-aş vrea să ajungem odată, oftă d'Artagnan. După mine, ar fi bine să intrăm în Londra înainte să se lumineze de ziuă, chiar dacă ne omorîm caii.

— Haidem atunci! îi îmboldi Athos. Dacă nu mă înşel, mai avem numai şapte ori opt leghe de mers.

Prietenii îşi zoriră caii şi, într-adevăr, sosiră la Londra în zorii zilei, către ceasurile cinci. La poarta prin care intrară în oraş, străjile îi opriră, dar Athos le spuse într-o englezească fără cusur că erau trimişi de către colonelul Harrison să-l prevină pe colonelul Pridge de apropiata sosire a regelui. Răspunsul lui stîrni întrebări în legătură cu prinderea regelui şi Athos dădu amănunte atît de precise, încît, dacă străjile mai aveau încă vreo bănuială, aceasta se risipi cu desăvîrşire. Drept care, cei patru prieteni intrară nestingheriţi în oraş, însoţiţi de toate bunele urări ale puritanilor.

Athos avusese dreptate: merse drept la „Hanul la Bedford" şi hangiul, recunoscîndu-l, se arătă cum nu se poate mai încîntat, mai ales că-l vedea însoţit de atîţia prieteni de seamă, aşa că le pregăti pe dată cele mai bune odăi.

Deşi nici nu se luminase de ziuă, cei patru călători găsiră Londra în fierbere. Zvonul că regele, sub paza colonelului Harrison, se află în drum spre capitală, se răspîndise încă din ajun şi mulţi nici nu se culcaseră, de teamă că Stuart, cum îi spunea lumea, o să vină peste noapte şi ei n-au să-l vadă.

Planul cu schimbarea îmbrăcămintei primise încuviinţarea tuturor, cu oarecare împotivire din partea lui Porthos, aşa cum ne amintim. Trebuiau doar să treacă la fapte. Vorbiră cu hangiul şi acesta trimise de aduse tot felul de haine, zicînd că vrea să-şi împrospăteze îmbrăcămintea. Athos luă un costum negru, în care arăta ca un burghez cumsecade; Aramis, care nu ţinea să se despartă de spadă, alese nişte veşminte de culoare închisă, de croială ostăşească; pe Porthos îl cuceriră o tunică roşie şi nişte nădragi verzi; d'Artagnan, horărît dinainte asupra culorii, mai şovăi doar asupra nuanţei, şi în surtucul cafeniu pe care şi-l dorise era leit un negustor de zahăr, retras din afaceri.

Cît despre Grimaud şi Mousqueton, care lepădaseră livreaua, amîndoi erau gata travestiţi. Grimaud era, de altfel, tipul calm, uscat şi ţeapăn al englezului bănuitor; Mousqueton părea un englez buhăit, burtos şi hoinar.

— Şi-acum, zise d'Artagnan, să trecem la ce-i mai important: trebuie să ne tăiem pletele, altfel se leagă lumea de noi. Dacă, lăsînd spadele, nu mai avem înfăţişarea unor gentilomi, tăindu-ne pletele începem să semănăm a puritani. Ştiţi şi voi că ăsta-i lucrul cel mai de seamă care deosebeşte pe un puritan de un cavaler.

Asupra acestui punct important, gasconul întîmpină o vie împotrivire din partea lui Aramis. Aramis ţinea cu orice preţ să-şi păstreze pletele, altminteri foarte frumoase şi de care avea cea mai mare grijă, şi nu abdică decît atunci cînd Athos, cu desăvîrşire nepăsător faţă de toate acestea, îi dădu pildă. Porthos îşi încredinţă fără mofturi capul lui Mousqueton, care vîrî foarfecele cu nădejde în coama lui deasă şi aspră. D'Artagnan îşi croi singur un cap fantezist, care aducea cu chipurile de pe medaliile din vremea lui Francise I sau Carol al IX-lea.

— Avem nişte mutre îngrozitoare, spuse Athos.

— Îmi pare că duhnim de la o poştă a puritani, făcu Aramis.

— Mie mi-e frig la cap, se plînse Porthos.

— Eu, unul, am poftă să ţin o predică, mărturisi d'Artagnan.

— Acum, că nici noi aproape nu ne mai recunoaştem şi deci nu ne temem să ne recunoască alţii, haidem să vedem sosirea regelui, spuse Athos. Dacă a mers toată noaptea, pesemne că nu-i departe de Londra.

Într-adevăr, nu trecură două ceasuri, că ţipetele şi neastîmpărul mulţimii, în care cei patru prieteni se amestecaseră, vestiră sosirea lui Carol I. I se trimisese o trăsură înainte, iar Porthos, cu statura-i uriaşă, care întrecea cu un cap pe toţi cei din jur, spuse că o vede venind. D'Artagnan se ridică în vîrful picioarelor, în vreme ce Athos şi Aramis ascultau ce se vorbea în jur, vrînd să-şi dea seama de opinia mulţimii. Trăsura trecu şi gasconul recunoscu pe Harrison la o uşă şi pe Mordaunt la cealaltă. Norodul, ale cărui reacţii le urmăreau Athos şi Aramis, îl huiduia pe rege.

Athos se întoarse la han, cuprins de disperare.

— Dragul meu, îi spuse d'Artagnan, te încăpăţînezi degeaba şi-ţi jur că rău faci. În ce mă priveşte, eu nu renunţ la povestea asta numai de dragul tău şi dintr-o slăbiciune pentru politică, aşa cum o înţelege un muşchetar ca mine: găsesc cît se poate de vesel să smulgem prada din mîinile acestei liote care zbiară şi apoi să-i dăm cu tifla. Chiar o să mă gîndesc la asta.

De a doua zi, stînd la fereastra odăii sale, care dădea spre cartierele cele mai populate din inima oraşului, Athos auzi despre hotărîrea Parlamentului, prin care fostul rege Carol I era trimis în faţa judecăţii, învinuit de trădare şi de abuz de putere.

D'Artagnan se afla lîngă Athos. Aramis cerceta o hartă, iar Porthos se desfăta cu ultimele îmbucături ale unei mese straşnice.

— Ascultă, rosti d'Artagnan. Eu înţeleg prea puţin englezeşte, dar cum englezeasca este o franţuzească stîlcită, uite ce aud: Parliament's bill!, adică hotărîre a Parlamentului ori cum naiba i se mai zice pe aici.

În clipa aceea hangiul intră şi Athos îl chemă mai aproape.

— Asta-i o hotărîre a Parlamentului? întrebă el în englezeşte.

— Desigur, domnule, Parlamentul pur.

— Cum adică Parlamentul pur? Există oare două parlamente?

— Prietene, interveni d'Artagnan. Eu nu prea înţeleg englezeşte, dar spaniola o ştim cu toţii, aşa că ai bunătatea şi vorbeşte în limba dumitale, ceea ce sîntem siguri că te bucură ori de cîte ori ţi se iveşte prilejul.

— Chiar aşa, i se alătură Aramis.

Porthos, după cum am spus, era absorbit cu totul să desprindă carnea de pe osul unui cotlet.

— Ce-aţi întrebat? zise hangiul în spaniolă.

— Întrebam dacă există două parlamente, reluă Athos în acelaşi grai. Unul pur şi altul impur.

— Ciudat! mormăi Porthos, ridicînd încet capul şi privindu-şi prietenii cu mirare. Oare am început să înţeleg englezeşte? pricep tot ce vorbiţi.

— Fiindcă vorbim în spaniolă, dragul meu, îl lămuri Athos cu liniştea-i obişnuită.

— Drace, îmi pare rău! suspină Porthos. N-ar fi stricat să mai ştiu încă o limbă străină.

— Cînd spun Parlamentul pur, señor, rosti hangiul, vorbesc de Parlamentul epurat de colonelul Pridge.

— Oamenii ăştia-s grozav de ingenioşi, zău! se minună d'Artagnan. Cînd ne-om întoarce în Franţa, să-i spunem lui Mazarin şi vicarului despre treaba asta. Unul o să epureze în numele curţii, altul în numele poporului, astfel încît o să ramînem fără Parlament.

— Cine-i colonelul Pridge şi cum a reuşit să epureze Parlamentul? întrebă Aramis.

— Colonelul Pridge, îi lămuri spaniolul, e un fost căruţaş, un om de duh, care, tot umblînd cu căruţa, a băgat de seamă ceva: cînd îţi stă în cale un pietroi, e mai simplu să-l dai la o parte, decît să treci cu roata peste el. Or, din cei două sute cincizeci şi unu de membri, cîţi numără Parlamentul, o sută nouăzeci şi unu îl stinghereau şi-ar fi putut să-i răstoarne căruţa politică. Şi atunci a tăcut ce făcea alta dată cu pietroaiele: i-a azvîrlit cît colo din Cameră.

— Frumos! exclamă d'Artagnan, care, ca om de spirit, ştia să preţuiască spiritul oriunde îl întîlnea.

— Şi toţi aceşti expulzaţi erau partizani de-ai lui Stuart? întrebă Athos.

— Nici vorbă că da, señor, şi pricepeţi că ei l-ar fi salvat pe rege.

— Chiar aşa, pe viul Dumnezeu! rosti solemn Porthos. Doar erau majoritatea.

— Şi credeţi că va accepta să apară în faţa unui asemenea tribunal? întrebă Aramis.

— N-are încotro, răspunse spaniolul. Dacă refuză, poporul l-ar sili să accepte.

— Îţi mulţumim, jupîne Perez, spuse Athos. Ne-am lămurit.

— În sfîrşit, Athos, pricepi acum că asta-i o cauză pierdută şi că pe alde Harrison, Joyce, Pridge şi Cromwell n-o să-i putem învinge niciodată? interveni d'Artagnan.

— Regele va fi trimis în faţa tribunalului, zise Athos, dar tăcerea partizanilor lui dovedeşte că urzesc ceva.

Gasconul dădu din umeri.

— Oricum, cugetă cu glas tare Athos, chiar dacă îndrăznesc să-l condamne pe rege, au să-l condamne fie la exil, fie la închisoare, altceva nimic.

D'Artagnan fluieră a îndoială.

— O să vedem noi, rosti Athos. Doar o să fim de faţă la judecată.

— N-aveţi prea mult de aşteptat, îi preveni hangiul. Judecata începe chiar mîine.

— Aha! exclamă Athos. Prin urmare, treaba s-a pus la cale înainte ca regele să fie prins?

— Fără îndoială, întări d'Artagnan. Totul a început din ziua cînd l-au cumpărat.

— Ştiţi, spuse Aramis, cred că amicul Mordaunt a făcut primii paşi în povestea asta, dacă nu chiar tîrgul.

— Aflaţi că eu, unul, îi fac de petrecanie lui Mordaunt ăsta oriunde pun mîna pe el! vorbi d'Artagnan.

— Haida-de! Un nemernic ca el! murmură Athos.

— Tocmai fiindcă e un nemernic îi fac şi eu de petrecanie, i-o întoarse d'Artagnan. Oh, dragul meu, destul caut să-ţi intru în voie, ca să-mi faci şi tu pe plac. De altfel, îţi place-nu-ţi place, declar solemn că Mordaunt numai de mîna mea moare.

— Şi de mîna mea! sări Porthos.

— Şi de a mea! adăugă Aramis.

— Înduioşătoare umanitate! Bine le mai şade unor burghezi cumsecade ca noi! exclamă d'Artagnan. Hai să dăm o raită prin oraş. Pe ceaţa asta, nici Mordaunt nu ne-ar recunoaşte. Nu vezi nici la patru paşi. Hai să luăm o gură de aer.

— Da, încuviinţă Porthos, aşa mai schimbăm berea.

Şi cei patru prieteni ieşiră pe străzi să ia o gură de aer, cum se spune în popor.

XXIII

PROCESUL

A doua zi, o gardă numeroasă îl ducea pe Carol I în faţa înaltei curţi care trebuia să-l judece.

Mulţimea năvăli pe străzile şi în casele din vecinătatea palatului, aşa că, de la primii paşi, cei patru prieteni fură ţinuţi în loc de opreliştea aproape de neînvins a acestui zid viu; ba vreo cîţiva oameni din popor, voinici şi puşi pe gîlceavă, îl îmbrînciră fără ruşine pe Aramis, încît Porthos ridică pumnul lui cumplit şi-l prăvăli peste mutra albă de făină a unui brutar, făcînd-o să-şi schimbe culoarea sub podidirea sîngelui, de ziceai că e un strugure copt şi terciuit. Întîmplarea stîrni multă vîlvă: trei inşi săriră asupra lui Porthos, dar Athos îl lămuri pe unul, d'Artagnan pe altul, în vreme ce Porthos îl azvîrli pe cel de al treilea pe deasupra capului. Cîţiva englezi amatori să vadă o bătaie, preţuiră repeziciunea şi uşurinţa acestei isprăvi şi începură să bată din palme. În loc să fie căsăpiţi, cum se temuseră cu puţin înainte, cît pe ce să-i poarte lumea în triumf. Numai că drumeţilor noştri nu le ardea să atragă atenţia asupra lor şi căutară să se piardă în îmbulzeală. Dar tot se aleseră cu ceva de pe urma acestei demonstraţii herculeene, fiindcă mulţimea se deschise în calea lor şi putură să ajungă lîngă palat, lucru care li se păruse cu neputinţă mai adineauri.

Toată Londra se îmbulzea în faţa porţilor şi atunci cînd cei patru prieteni reuşiră să pătrundă într-o tribună, găsiră ticsite primele trei rînduri de bănci. Pe de o parte nu era rău, căci nu ţineau să fie recunoscuţi. Se aşezară foarte mulţumiţi că s-au văzut acolo, afară doar de Porthos care, dornic să se fălească cu haina lui cea roşie şi cu nădragii verzi, regreta că nu se află în primul rînd.

Băncile erau aşezate în amfiteatru şi, de la locul lor, cei patru prieteni vedeau întreaga adunare. Întîmplarea îi purtă tocmai în tribuna din mijloc, aşa că se aflau drept în faţa jilţului pregătit pentru Carol I.

Către ceasurile unsprezece dimineaţa, regele se ivi în pragul sălii. Intră înconjurat de gărzi, dar liniştit şi cu capul acoperit, şi îşi plimbă de jur-împrejur privirea plină de siguranţă de sine, ca şi cum s-ar fi aflat acolo ca să prezideze adunarea unor supuşi vrednici şi nicidecum să răspundă la învinuirile unei curţi rebele.

Judecătorii, mîndri că au prilejul să umilească un rege, se pregăteau vizibil să se folosească de acest drept pe care şi-l luaseră singuri. Drept urmare, un aprod veni să-i spună lui Carol I că, potrivit obiceiului, trebuie să se descopere în faţa curţii.

Carol, fără o vorbă, îşi îndesă şi mai mult pălăria şi întoarse capul în altă parte, apoi, după ce aprodul se depărtă, se aşeză în jilţul pregătit pentru el chiar în faţa preşedintelui, lovindu-se peste carîmbul cizmei cu nuieluşa pe care o ţinea în mînă.

Parry, care îl însoţea, rămase în picioare în spatele jilţului.

D'Artagnan, în loc să ia aminte la acest ceremonial, se uita la Athos, pe chipul căruia se oglindeau tocmai emoţiile pe care regele ştia să şi le stăpînească atît de bine. Frămîntarea lui Athos, cel rece şi calm din fire, îl înspăimînta.

— Sper că vei urma pilda regelui şi că n-o să dai prilej să te omoare în cuşca asta, îi şopti gasconul la ureche.

— Fii liniştit! răspunse Athos.

— Ah! continuă d'Artagnan. Se pare că se tem de ceva, fiindcă întăresc paza, pe cît văd. Erau numai halebarde, dar uite că au apărut şi flinte. Acum nimeni nu mai poate să mişte: halebardele veghează la cei care ascultă la judecători, flintele – la planurile unora ca noi.

— Treizeci, patruzeci, cincizeci, şaptezeci de oameni, numără Porthos gărzile nou sosite.

— Numai că-l uiţi pe ofiţer, Porthos, adăugă Aramis. Şi mi se pare că merită să nu-l treci cu vederea.

— Mda! încuviinţă d'Artagnan.

Şi se făcu alb ca varul de mînie, căci îl recunoscu pe Mordaunt, care, cu spada în mînă, conducea ostaşii înarmaţi cu flinte în spatele regelui, adică tocmai în faţa tribunelor.

— Oare ne-o fi recunoscut? întrebă d'Artagnan. În cazul ăsta aş bate imediat în retragere. Nu-mi place să-mi poruncească alţii în ce fel să mor şi-aş dori din toata inima să hotăresc singur în privinţa asta. Or, n-am poftă să mă împuşte într-o colivie ca asta.

— N-ai grijă, că nu ne-a văzut! îl linişti Aramis. N-are ochi decît pentru rege. Doamne, şi cum îl priveşte neruşinatul! Oare l-o fi urînd la fel cum ne urăşte pe noi?

— Ba bine că nu! zise Athos. Noi i-am răpit numai mama, pe cîtă vreme regele i-a luat averea şi titlul.

— Adevărat, întări Aramis. Ia tăceţi! Uite, preşedintele se adresează regelui.

Într-adevăr, preşedintele Bradshaw îl interpela pe augustul acuzat.

— Stuart, zise el, ascultă lista judecătorilor şi adresează-te tribunalului dacă ai vreo observaţie de făcut.

Regele întoarse capul în altă parte, ca şi cum aceste cuvinte nu erau pentru el.

Preşedintele aşteptă şi, cum răspunsul nu veni, urmă un răstimp de tăcere.

Din cei o sută şaizeci şi trei de judecători aflaţi pe listă, numai şaptezeci şi trei puteau răspunde, fiindcă restul, înspăimîntaţi de a fi părtaşi la un asemene act, lipseau.

— Încep apelul, anunţă Bradshaw, cu aerul că nu remarcă absenţa a trei cincimi din numărul judecătorilor.

Şi începu să strige, pe rînd, membrii prezenţi şi absenţi ai curţii. Cei prezenţi răspundeau – unii apăsat, alţii cu jumătate de glas, după curajul fiecăruia. O scurtă tăcere se lăsă după numele celor absenţi, repetat de două ori.

Veni şi rîndul colonelului Fairfax, şi numele fu urmat de o tăcere solemnă, care sublinia absenţa celor ce ce nu voiseră să ia parte la Judecată.

— Colonelul Fairfax? repetă Bradshaw.

— Fairfax? răspunse o voce batjocoritoare de femeie. E prea deştept ca să vină aici!

Un imens hohot de rîs întîmpină aceste cuvinte rostite cu aceeaşi îndrăzneală de care numai femeile sînt în stare în slăbiciunea lor, slăbiciune care le scapă de orice răzbunare.

— O voce de femeie! exclamă Aramis. Nu, zău, tare aş vrea să fie tînără şi frumoasă.

Şi se urcă pe banca din spate, aruncîndu-şi privirile spre tribuna dincotro se auzise glasul.

— E fermecătoare, va jur! zise el. Ia te uită, d'Artagnan, toată lumea a întors ochii spre ea şi ea nici n-a pălit, în ciuda privirii aruncate de Bradshaw.

— Păi asta e lady Farfaix! exclamă d'Artagnan. Ţi-aduci aminte, Porthos? Am întîlnit-o la generalul Cromwell, alături de soţul ei.

După o clipă, tulburarea stîrnită de ciudata întîmplare se potoli şi apelul continuă.

— Cînd vor vedea că sînt prea puţini, au să amîne şedinţa, ticăloşii, zise contele de La Fère.

— Nu-i cunoşti, Athos. Bagă de seamă cum zîmbeşte Mordaunt şi cum se uită la rege. Are el aerul că se teme să nu-i scape prada? Nu, nici pomeneală, ăsta-i rînjetul urii satisfăcute, al răzbunării sigure de ce va urma. Ah, şarpe blestemat, cît de fericit am să fiu în ziua cînd am să încrucişez cu tine altceva decît privirea!

— Regele e într-adevăr frumos; zise Porthos. Şi-apoi, aşa prizonier cum se află, e tare îngrijit îmbrăcat. Pana de la pălărie preţuieşte pe puţin peste cinzeci de pistoli. Ia te uită, Aramis.

Apelul odată sfîrşit, preşedintele porunci să se dea citire actului de acuzare.

Athos păli: se înşelase încă o dată în aşteptările sale. Deşi judecătorii nu erau în număr suficient, procesul urma să se desfăşoare, deci regele era condamnat dinainte.

— Ţi-am spus, Athos, şopti d'Artagnan, ridicînd din umeri. Dar tu nu mă crezi niciodată. Acum ţine-te bine, fără să-ţi faci prea mult sînge rău, şi-ascultă toate ororile pe care domnul ăla în negru o să le-nşire cu neruşinare despre rege.

Într-adevăr, niciodată nu se făcuseră auzite învinuiri mai brutale, ocări mai josnice, niciodată un rechizitoriu mai sîngeros nu întinase astfel măreţia coroanei. Pînă atunci se mulţumiseră să asasineze regii, dar cel puţin le cruţaseră leşurile de insulte.

Carol I asculta cuvîntul acuzării cu deosebită atenţie, lăsînd să treacă injuriile, reţinînd imputările, şi cînd ura depăşea orice margini, cînd acuzatul se transforma dinainte în călău, răspundea cu un zîmbet de dispreţ. Era vorba pînă la urmă de ceva capital şi teribil, în care nefericitul rege regăsea toate imprudenţele sale preschimbate în capcane, greşelile sale preschimbate în crime.

 D'Artagnan, care lăsa să se scurgă torentul injuriilor, privindu-le cu o silă pe deplin meritată, se opri totuşi cu spiritul lui judicios la cîteva din învinuirile acuzatorului.

— Adevărul e că dacă nesăbuinţa şi uşurătatea se pedepsesc, spuse el, acest biet rege merită o pedeapsă. Dar cea pe care o primeşte acum mi se pare destul de crudă.

— Oricum, vorbi Aramis, pedeapsa n-ar trebui să-l atingă pe rege, ci pe miniştri, căci prima lege a constituţiei sună astfel: Regele nu poate greşi.

„Dacă ar fi după mine, cugetă Porthos în sinea sa, cu ochii aţintiţi asupra lui Mordaunt şi fără să mai bage de seamă nimic altceva, dacă ar fi după mine şi nu m-aş teme să tulbur măreţia acestei clipe, din trei salturi m-aş repezi la domnul Mordaunt, l-aş strînge de gît, l-aş apuca de picioare şi-aş face prăpăd cu el printre căzăturile, astea de muşchetari care-i imită jalnic pe muşchetarii Franţei. În vremea asta, d'Artagnan, care are cap şi prezenţă de spirit, ar găsi un mijloc să-l salveze pe rege. Ar trebui să-i vorbesc despre asta."

Athos, cu obrajii în flăcări, cu pumnii strînşi, muşcîndu-şi buzele pînă la sînge, fierbea pe locul său, mînios de această nesfîrşită ocara a parlamentarilor şi de nemăsurata răbdare a regelui, iar braţul lui neînvins, inima lui bărbată se preschimbaseră într-un braţ tremurător şi un trup înfiorat.

Acuzatorul tocmai încheia cu aceste cuvinte:

— Prezenta învinuire e adusă de noi în numele poporului englez.

La aceste cuvinte, un murmur se stîrni în tribune şi un alt glas, dar de astă dată nu glasul unei femei, ci glasul puternic şi furios al unui bărbat se auzi ca un tunet în spatele lui d'Artagnan.

— Minţi! strigă glasul. Nouă zecimi din poporul englez se îngrozesc de ceea ce spui.

Era glasul lui Athos, care, pierzîndu-şi stăpînirea de sine, sărise în picioare şi, cu braţul întins, interpela astfel pe acuzatorul public.

La această înfruntare a curţii, regele, judecătorii, asistenţa, toată lumea întoarse privirea către tribuna unde se aflau cei patru prieteni. Mordaunt făcu la fel şi-l recunoscu pe gentilomul înconjurat de ceilalţi trei francezi, palizi şi ameninţători, care săriseră în picioare şi ei. Ochii îi scînteiară de bucurie. Regăsise pe cei cărora le jurase moartea cu preţul întregii sale vieţi. Cu un gest furios, chemă la el douăzeci de ostaşi înarmaţi cu flinte şi, arătînd cu degetul spre tribuna unde se aflau duşmanii săi, porunci:

— Foc asupra tribunei!

Dar atunci, iute ca gîndul, d'Artagnan îl înşfăcă de mijloc pe Athos, Portos îl luă pe sus pe Aramis şi, sărind în faţa primului rînd de bănci, zburară pe coridoare, coborîră scările în goană şi se pierdură în mulţime, în timp ce, în sală, flintele ţineau sub ameninţare trei mii de oameni, ale căror strigăte de groază şi spaimă stăviliră îndemnul la măcel.

Carol recunoscuse şi el pe cei patru francezi. Duse o mînă la piept, să-şi potolească bătăile inimii, şi pe cealaltă la ochi, să nu vadă cum sînt omorîţi credincioşii săi prieteni.

Mordaunt, palid şi tremurînd de turbare, dădu buzna afară cu spada în mînă şi, împreună cu zece halebardieri, căută prin mulţime, întrebînd în dreapta şi-n stînga, gîfiind, dar pînă la urmă se întoarse mofluz în sală.

Tulburarea ajunsese la culme. Se scurse mai bine de jumătate de ceas fără ca nimeni să se poate face auzit. Judecătorii credeau orice tribună gata să izbucnească. Cei din tribune vedeau flintele îndreptate asupra lor şi, pe jumătate înspăimîntaţi, pe jumătate curioşi, continuau să se agite neliniştiţi.

Într-un tîrziu, sala se potoli.

— Ce ai de spus în apărare? îl întrebă Bradshaw pe rege.

Atunci, vorbind ca un judecător şi nu ca un acuzat, regele, mereu cu pălăria pe cap, ridicindu-se de pe jilţul său cu pornirea celui ce domina şi nicidecum din umilinţă, spuse:

— Înainte să-mi puneţi întrebări, se cade să-mi răspundeţi. Eram liber în Newcastle, unde încheiasem o convenţie cu amîndouă camerele. În loc să aduceţi la îndeplinire înţelegerea pe care eu o respectam, m-aţi cumpărat de la scoţieni, nu cu un preţ mare, ştiu, şi asta face cinste spiritului de economie al guvernului vostru. Dar pentru că m-aţi plătit ca pe un sclav, credeţi că am încetat să fiu regele vostru? Nicidecum. A vă răspunde ar însemna să uit ce-aţi făcut. Nu vă voi răspunde, aşadar, decît în clipa cînd îmi veţi fi arătat că aveţi dreptul sa-mi puneţi întrebări. A vă răspunde ar însemna să vă recunosc drept judecătorii mei, şi eu nu vă recunosc, decît drept călăii mei.

În mijlocul unei tăceri de moarte, Carol, calm, măreţ şi mereu cu pălăria pe cap, se aşeză iarăşi în jilţul său.

— De ce nu sînt aici francezii mei?! murmură Carol, cu orgoliu, întorcîndu-şi ochii spre tribuna unde îi zărise pentru o clipă. Ar vedea că prietenul lor, cît se află în viaţă, e vrednic să fie apărat; mort, e vrednic să fie plîns.

Dar oricît scrută în adîncul mulţimii, cerînd lui Dumnezeu să-i dăruiască această prezenţă binefăcătoare şi plină de mîngîiere sufletească, nu văzu decît chipuri buimace şi înfricoşate. Şi simţi că are de înfruntat ura şi cruzimea.

— Atunci, spuse preşedintele, văzîndu-l pe Carol neclintit în muţenia sa, fie, te vom judeca şi aşa, în ciuda faptului că nu vrei să vorbeşti. Eşti acuzat de trădare, abuz de putere şi asasinat. Martorii vor adeveri totul. Poţi pleca. Şedinţa următoare va arăta ceea ce nu vrei să mărturiseşti astăzi.

Carol se ridică şi, întorcîndu-se spre Parry, care era palid şi cu tîmplele brobonite de sudoare, îi întrebă:

— Ce ai, dragul meu Parry, de ce te frămînţi aşa?

— Vai, sire! îngînă Parry, cu lacrimi în ochi şi cu o voce rugătoare, pe cînd se pregătea să iasă din sală. Să nu va uitaţi în stînga.

— De ce, Parry?

— Vă implor, sire, nu vă uitaţi!

— Dar ce se întîmplă? Vorbeşte! îl îndemnă Carol, căutînd să străbată cu privirea prin zidul străjilor din spatele lor.

— Ştiţi... dar maiestatea-voastră n-o să se uite, nu-i aşa? Ştiţi, au pus pe masă securea cu care se execută ucigaşii. O privelişte îngrozitoare! Să nu vă uitaţi, sire, vă implor.

— Nerozii! spuse Carol. Mă cred deci un laş, aşa cum sînt ei? E bine că m-ai prevenit, mulţumesc, Parry!

Şi cum venise clipa să iasă, regele păşi în urma străjilor.

Într-adevăr, în stînga uşii, pe un covor roşu, strălucea sinistru securea albă, cu mînerul lung, lustruit de mîna călăului.

Ajuns lîngă ea, Carol se opri şi se întoarse zîmbind:

— A, securea! rîse el. Ingenioasă sperietoare şi întru totul vrednică de acei ce nu ştiu ce însemnează un gentilom. Tu nu mă îngrozeşti, secure a călăului, adăugă el, biciuind-o cu nuieluşa subţire şi mlădioasă pe care o ţinea în mînă. Şi te lovesc, aşteptînd cu răbdare, ca un bun creştin, să mi-o plăteşti.

Şi, ridicînd din umeri, cu un august dispreţ, îşi urmă calea, lăsînd înmărmurită mulţimea îngrămădită în jurul mesei, lacomă să aibă sub ochi chipul regelui la vederea securii ce trebuia să-i despartă capul de trup.

— Zău, Parry, continuă regele, depărtîndu-se. Toţi aceşti oameni mă iau, Dumnezeu să mă ierte, drept un negustor de bumbac din Indii, şi nu un gentilom deprins cu scînteierea spadei. Cred oare că nu preţuiesc nici cît un măcelar?

Zicînd acestea, ajunse la uşă. O mare de oameni se insinuă în preajmă: dacă nu izbutiseră să apuce loc în tribune, voiau măcar să se bucure de sfîrşitul acestui spectacol, din care pierduseră partea cea mai vrednică de văzut. Priveliştea acestei mulţimi uriaşe, presărate la tot pasul de chipuri ameninţătoare, smulse regelui un suspin.

„Atîţia oameni, cugetă el, şi nici un prieten credincios"!

În clipa cînd îşi spunea aceste cuvinte de îndoială şi descurajare, o voce se auzi în apropiere, ca un răspuns:

— Salut regelui detronat!

Regele se întoarse iute, cu ochii şi cu inima în lacrimi.

Era un veteran din gărzile sale: ţinuse să aducă acest ultim omagiu regelui captiv care trecea prin faţa lui.

Cît ai clipi, nefericitul fu aproape zdrobit cu mînerele spadelor. Printre făptaşi, regele îl recunoscu pe căpitanul Groslow.

— Vai! murmură Carol. Iată o pedeapsă prea mare pentru o greşeală atît de mică!

Cu inima strînsă, îşi continuă drumul, dar nu nu făcuse nici o sută de paşi cînd, aplecîndu-se cu ură printre doi soldaţi, un furios îl scuipa în obraz, la fel cum un ticălos blestemat îl scuipase odinioară pe Iisus Nazarineanul.

Hohote răsunătoare de rîs şi murmure sumbre umplură văzduhul. Mulţimea se retrăgea înapoi, venea înainte, tălăzuia ca o mare dezlănţuită, şi în mijlocul unui val viu, regele avu impresia că zăreşte ochii scînteietori a lui Athos.

Carol se şterse pe obraz şi zise cu un zîmbet trist:

— Nenorocitul! Pentru o jumătate de coroană i-ar face rău şi lui taică-său.

Regele nu se înşelase. Îl văzuse într-adevăr pe Athos şi prietenii săi, care, amestecaţi din nou în mulţime, îl petreceau cu o ultimă privire pe regele matrir.

În clipa cînd acel veteran din gardă îl salută pe rege, inima lui Athos se umplu de bucurie; şi cînd nefericitul îşi veni în fire, găsi în buzunar zece guinee, strecurate de gentilomul francez. Dar cînd laşul cu ocara îl scuipă în faţă pe regele prizonier, Athos duse mîna îndată la pumnal. D'Artagnan îi opri mîna şi spuse cu glas aspru:

— Aşteaptă!

Niciodată nu-şi îngăduise d'Artagnan să vorbească astfel nici cu Athos, nici cu contele La Fère. Athos se supuse. D'Artagnan se sprijini de Athos, făcu semn lui Porthos şi lui Aramis să nu se depărteze şi se postă în spatele omului cu pricina. Omul cu braţele dezgolite, mai făcea haz încă de mîrşava-i ispravă, felicitat de cîte unii la fel de porniţi contra regelui ca şi el.

La puţin timp se urni din loc, îndreptîndu-se spre inima oraşului. D'Artagnan, fără să se desprindă de Athos, îl urmă îndată, făcînd semn lui Porthos şi Aramis să vină şi ei.

Omul cu braţele dezgolite, care părea ucenic de măcelar, coborî cu doi tovarăşi pe o ulicioară pustie, în pantă, ce dădea spre rîu.

D'Artagnan lăsase braţul lui Athos şi mergea în spatele celui cu ocara.

Ajunşi în apropierea rîului, cei trei îşi dădură seama că sînt urmăriţi, se opriră în loc şi, uitîndu-se obraznic la francezi, schimbară cîteva glume grosolane între ei.

— Nu ştiu englezeşte, Athos, spuse d'Artagnan. Dar tu ştii, aşa că ai să-mi slujeşti de tălmaci.

La aceste cuvinte, mărind pasul, trecură înaintea celor trei şi deodată, răsucindu-se pe călcîie, d'Artagnan se duse drept la măcelar, care se opri. Împungîndu-l cu degetul în piept, muşchetarul ceru prietenului său:

— Spune-i, Athos: „Ai fost laş, ai insultat un om lipsit de apărare, ai pîngărit obrazul regelui tău, de aceea vei muri!..."

Athos, palid ca o arătare şi ţinut de mînă de d'Artagnan, tălmăci aceste ciudate cuvinte omului, care, văzînd aceste sinistre pregătiri şi uitătura cumplită a muşchetarului, vru să se pună în apărare. Prinzînd mişcarea, Aramis duse mîna la spadă.

— Nu, lasă spada, lasă spada! spuse d'Artagnan. Spada e pentru gentilomi.

Şi punînd mîna în beregata măcelarului, adăugă:

— Porthos, isprăveşte-mi-l pe mizerabilul ăsta dintr-o singură lovitură.

Porthos ridică braţu-i năprasnic, iscînd un şuierat ca de praştie, şi pumnul lui uriaş se prăvăli asupra laşului, sfărîmîndu-i ţeasta.

Omul căzu aşa cum cade o vită sub ciocan.

Tovarăşii lui dădură să strige, să fugă, dar nu mai aveau glas şi genunchii li se muiaseră.

— Mai spune-le ceva, Athos, continuă d'Artagnan. „Aşa vor sfirşi toţi cei care uită că un om în lanţuri e o fiinţa sfîntă şi că un rege captiv e de două ori reprezentant al lui Dumnezeu."

Athos repetă cuvintele lui d'Artagnan.

Cei doi, muţi şi cu părul măciucă în cap, priviră la leşul tovarăşului lor scăldat în valuri de sînge negru. Apoi, regăsindu-şi dintr-o dată glasul şi puterile, o rupseră la fugă, ţipînd şi împre-unîndu-şi mîinile.

— S-a făcut dreptate! rosti Porthos, ştergîndu-şi fruntea.

— Şi acum, zise d'Artagnan către Athos, să nu te mai îndoieşti de mine. Fii liniştit! Iau asupra mea tot ce-l priveşte pe rege.

XXIV

WHITE-HALL

Parlamentul, cum era uşor de prevăzut, îl osîndi pe Carol la moarte. Procesele politice sînt întotdeauna simple formalităţi, fiindcă aceleaşi pasiuni care acuză rostesc şi osînda. Aceasta e logica teribilă a revoluţiilor.

Deşi prietenii noştri se aşteptau la o asemenea sentinţă, ea îi îndurera peste măsură. D'Artagnan, a cărui minte nu era nicicînd mai activă ca în clipele de răscruce, jură din nou că va face totul pentru a împiedica deznodămîntul acestei sîngeroase tragedii. Cum? Nici el singur nu ştia prea bine. Totul depindea de împrejurări. În aşteptarea unui plan de acţiune trebuia cu orice preţ să cîştige timp, să facă în aşa fel încît execuţia să nu aibă loc a doua zi, aşa cum hotărîseră judecătorii. Singurul mijloc era să facă să dispară pe călăul Londrei.

Călăul odată dispărut, sentinţa nu va avea cum să fie dusă la îndeplinire. Bineînţeles, aveau să trimită după călăul din oraşul cel mai apropiat, dar aşa cîştigau cel puţin o zi, şi o zi în asemenea împrejurări ar putea fi salvatoare. D'Artagnan luă în seama sa această treabă din cale-afară de anevoioasă.

Un lucru nu mai puţin însemnat era să-l prevină pe Carol că vor încerca să-l scape, astfel ca el să-şi ajute pe cît putea prietenii, ori cel puţin să nu-i împiedice în strădaniile lor. Aramis luă în seama sa această grijă primejdioasă. Carol Stuart ceruse ca episcopul Juxon să vină să-l vadă în închisoare la White-Hall. Mordaunt îl vizitase pe episcop chiar în aceeaşi seară, ca să-i aducă la cunoştiinţă dorinţa regelui, precum şi încuviinţarea lui Cromwell. Aramis se hotărî să-l convingă pe episcop, fie ameninţîndu-l, fie prin rugăminţi, să-i îngăduie să se ducă în locul său la White-Hall, îmbrăcat în veşmintele înaltului prelat.

În sfîrşit, Athos se însărcină să pregătească totul pentru a părăsi Anglia, oricum ar fi fost, fie că izbîndeau fie că nu.

La căderea serii, stabiliră să se întîlnească la han, la ceasurile unsprezece, şi fiecare plecă să-şi îndeplinească primejdioasa-i misiune.

Palatul White-Hall era păzit de trei regimente de cavalerie şi, mai ales, de necurmata nelinişte a lui Cromwell, care venea şi pleca, ori îşi punea pe drumuri generalii sau oamenii lui.

Singur în odaia-i obişnuită, luminată de două lumînări, regele condamnat la moarte privea trist la luxul măririi sale de odinioară, căci în ceasul de pe urmă vezi viaţa mai atrăgătoare şi mai frumoasă ca oricînd.

Parry nu-şi părăsise stăpînul nici o clipă şi de cînd se rostise osînda, plîngea fără încetare.

Carol Stuart, cu coatele sprijinite de masă, privea la un medalion înfăţişînd-o pe soţia şi pe fiica sa. Îl aştepta întîi pe episcop, iar după episcop – martinul.

Uneori gîndul i se oprea la curajoşii cavaleri francezi, care îi păreau acum la sute de leghe depărtare, fabuloşi, himerici, aidoma plăsmuirilor pe care le vezi în vis şi care pier de îndată ce deschizi ochii.

Într-adevăr, Carol ajungea în răstimpuri să se întrebe dacă ceea ce i se întîmpla nu era cumva vreun coşmar, ori cel puţin vreo aiurare pricinuită de febră.

La aceste gînduri, se ridica, făcea cîţiva paşi şi se ducea la fereastră; dar chiar sub fereastră vedea flintele străjilor. Şi era nevoit să-şi spună că-i treaz şi că visul cel sîngeros e o realitate.

Se întorcea în tăcere la jilţul lui, îşi sprijinea din nou coatele de masă şi, lăsîndu-şi capul în palme, se gîndea.

„Vai! îşi zicea el. Măcar de-aş avea ca duhovnic unul din acele suflete luminate ale bisericii, ce-a scrutat toate tainele vieţii, minciuna şi măreţia ei. Poate că glasul lui ar înăbuşi tînguirea ce mi se ridică în inimă! Dar n-am să am parte decît de un preot de rînd, căruia, spre nenorocirea mea, i-am distrus cariera şi averea. Îmi va vorbi de Dumnezeu şi de moarte cum a vorbit şi altora aflaţi în pragul morţii, fără să înţeleagă că regele care moare lasă tronul urzupatorului, cînd copii săi nu mai au pîine."

Apropiind medalionul de buze, murmură pe rînd numele copiilor.

Cum spuneam, era o noapte ceţoasă şi sumbră. Orologiul bisericii din apropiere vestea domol orele. Licărirea celor două lumînări arunca în odaia spaţioasă şi înaltă umbre luminate de ciudate reflexe. Erau strămoşii regelui care se desprindeau din cadrele de aur; erau ultimele pîlpîiri albăstrii şi sclipitoare ale jăratecului ce murea în cămin.

O copleşitoare tristeţe cuprinse sufletul regelui. Lăsîndu-şi fruntea în palme, se gîndi la lumea cea atît de frumoasă atunci cînd o părăseşti, ori mai bine zis cînd ea te părăseşte, la mîngîierile atît de gingaşe ale copiilor, mai ales cînd ştii că n-ai să-ţi mai vezi niciodată copiii, şi la soţia sa, fiinţă nobilă şi curajoasă, care-l îmbărbătase pînă în ultima clipă. Scoase din sîn crucea bătută-n diamante şi decoraţia ordinului Jartierei, pe care ea i le trimisese prin generoşii francezi, şi le sărută; apoi, la gîndul că soţia lui nu va revedea aceste lucruri decît atunci cînd el va zăcea rece şi mutilat în mormînt, simţi flori de gheaţă, ca şi cum moartea i-ar fi pus mantia pe umeri.

Şi atunci, singur în această odaie plină de atîtea amintiri din vremea cînd era rege şi care văzuse atîţia curteni şi atîta linguşire, singur cu un servitor deznădăjuit, care nu-i putea da vreun sprijin, Carol I îşi pierdu curajul şi se lăsă cuprins de slăbiciune, de întuneric, de frigul iernii; şi se cuvine să o spunem, acest rege care muri măreţ şi sublim, cu zîmbetul resemnării pe buze, şterse în umbră o lacrimă ce-i lunecase din colţul genelor şi tremura pe broderia de aur a feţei de masă.

Deodată se auziră paşi pe coridor, uşa se deschise, torţele invadară odaia cu o lumina fumegîndă şi o faţă bisericească în veşminte episcopale, trecu pragul, urmată de două străji, pe care Carol le opri să intre, cu un gest poruncitor.

Străjile se traseră înapoi şi încăperea deveni iarăşi întunecoasă.

— Juxon! exclamă Carol. Juxon! Îţi mulţumesc, ultimul meu prieten, vii tocmai la vreme.

Episcopul se uită pieziş şi cu nelinişte spre omul care plîngea lîngă cămin.

— Haide, haide Parry! vorbi regele. Nu mai plînge. Iată, Dumnezeu vine la noi.

— Dacă e Parry, zise episcopul, atunci nu mă mai tem. Aşa încît, sire, îngăduiţi-mi să salut pe maiestatea-voastră şi să vă spun cine sînt şi în ce scop vin aici.

Privindu-l pe omul acesta şi auzindu-i glasul, Carol era cît pe ce să scoată un strigăt, dar Aramis duse un deget la buze şi făcu o adîncă plecăciune în faţa regelui Angliei.

— Cavalerul! murmură el.

— Da, sire! îl întrerupse Aramis şi adăugă apăsat: Da, episcopul Juxon, credincios cavaler a lui Crist, a venit la cererea maiestăţii-voastre.

Carol îşi împreună mîinile. Îl recunoscu pe d'Herblay şi rămase înmărmurit şi fără grai în faţa acestor oameni care, străini, fără alt scop decît imboldul propriei conştiinţe, se împotriveau astfel voinţei unui popor şi destinului unui rege.

— Dumneata?! şopti el. Dumneata?! Cum ai ajuns pînă aici? Pentru Dumnezeu, dacă te recunoaşte cineva, eşti pierdut!

Parry se ridicase în picioare şi întreaga-i fiinţa mărturisea o adîncă şi copilărească admiraţie.

— Nu va gîndiţi la mine, sire, spuse Aramis, făcîndu-i din nou semn să tacă. Gîndiţi-vă numai la voi, sire. Precum vedeţi, prietenii voştri veghează. Nu ştiu încă ce vom face, dar patru bărbaţi ho-tărîţi pot săvîrşi multe. De aceea rămîneţi treaz peste noapte, să nu vă mire nimic şi să vă aşteptaţi la orice.

Carol clătină din cap.

— Prietene, spuse el, ştiţi că nu e timp de pierdut şi că, dacă vreţi să acţionaţi, trebuie să vă grăbiţi? Ştiţi că mîine la zece urmează să mor?

— Sire, pînă atunci va interveni ceva ce va face execuţia cu neputinţă.

Regele îl privi uimit.

În clipa aceea un zgomot neobişnuit se auzi sub fereastră, ca şi cum s-ar fi descărcat o căruţă cu lemne.

— Auzi? întrebă regele.

Un strigăt de durere răsună aproape numaidecît.

— Aud, răspunse Aramis. Dar nu înţeleg cine poate să fie şi mai ales cine ţipă.

— Nu ştiu nici eu cine ţipă, în schimb ştiu ce e. Ştii că voi fi executat aici, în faţa acestei ferestre? întrebă Carol, şi arătă cu mîna spre piaţa întunecată şi pustie, unde se vedeau doar ostaşi şi santinele.

— Da, sire, răspunse Aramis. Ştiu.

— Eh, s-au adus grinzi şi scînduri ca să-mi ridice eşafodul. S-a lovit cineva cînd le-au descărcat.

Aramis se înfioră.

— Vezi, dar, orice împotrivire e zadarnică, murmură Carol. Sînt osîndit, lăsaţi-mă să-mi primesc soarta.

— Sire, glăsui Aramis, venindu-şi în fire după o clipă de tulburare. N-au decît să ridice eşafodul, dar n-au să găsească un călău.

— Ce vrei să spui? întrebă regele.

— Vreau să spun că la ceasul acesta, sire, călăul e fie răpit, fie cumpărat; mîine, eşafodul va fi gata, dar n-au să aibă călău, aşa că execuţia va fi amînată pentru poimîine.

— Şi? murmură regele.

— Mîine peste noapte vă răpim, îl vesti Aramis.

— Cum aşa? izbucni regele, cu faţa fără voie luminată de bucurie.

— O, domnule, îngînă Parry cu mîinile împreunate. Fiţi binecuvîntat, dumneavoastră şi prietenii dumneavoastră!

— Cum aşa? repetă regele. Trebuie să ştiu, să vă pot ajuta la nevoie.

— Nu ştiu, sire, spuse Aramis. Dar cel mai brav, cel mai devotat dintre noi patru mi-a spus la despărţire: „Cavalere, dă regelui de ştire că mîine la ora zece seara îl răpim". Şi dacă a spus, o va face.

— Spune-mi, te rog, numele acestui minunat prieten, să-i port o veşnică recunoştinţă, fie de va reuşi, fie de nu, se însufleţi regele.

— D'Artagnan, sire. Acelaşi care era cît pe ce să vă salveze cînd colonelul Harrison a picat atît de nepotrivit peste noi.

— Într-adevăr, sînteţi nişte oameni fără de pereche! spuse regele. Să mi se fi povestit asemenea lucruri, nu le-aş fi crezut.

— Acum, sire, continuă Aramis, ascultaţi-mă. Nu uitaţi nici o clipă că noi veghem salvarea voastră. Cel mai mic gest, o frîntură de cîntec, cel mai mic semn din partea celor din jur, scrutaţi tot, ascultaţi tot, gîndiţi-vă la tot.

— Oh, cavalere! exclamă regele. Ce să-ţi spun? Nici un cuvînt fie el pornit din adîncul inimii, n-ar putea da glas recunoştinţei mele. Dacă izbutiţi, n-am să vă spun ca aţi salvat un rege, nu, căci de pe eşafod, aşa cum văd eu acum, regalitatea pare un lucru de nimic, v-o jur; dar veţi reda un soţ soţiei sale, un părinte copiilor săi. Ia-mi mîna, cavalere, e mîna unui prieten care te va iubi, pînă la ultima suflare.

Aramis vru să-i sărute mîna, dar regele luă mîna muşchetarului şi o duse la inimă.

În clipa aceea cineva dădu buzna înăuntru, fără să bată la uşă. Aramis vru să-şi retragă mîna, dar regele nu-l lăsă.

Cel care intrase era unul dintre acei puritani pe jumătate preoţi, pe jumătate soldaţi, cum roiau în preajma lui Cromwell.

— Ce doreşti, domnule? întrebă regele.

— Doresc să ştiu dacă spovedania lui Carol Stuart a luat sfîrşit, spuse noul venit.

— Ce te priveşte? i-o reteză regele. Doar nu sîntem de aceeaşi credinţă.

— Toţi oamenii sînt fraţi, răspunse puritanul. Unul dintre fraţii mei va fi dat morţii şi am venit să-l pregătesc pentru moarte.

— Destul! izbucni Parry. Regele nu are nevoie de ajutorul dumitale.

— Sire, şopti Aramis. Fiţi mai îngăduitor, e un spion, fără îndoială.

— După ce preasfinţitul episcop va pleca, te voi asculta cu plăcere, domnule, zise regele.

Omul cu privirea iscoditoare se retrase, dar nu mai înainte să-l cerceteze atent pe Juxon, ceea ce nu scăpă regelui.

— Cavalere, glăsui el după ce uşa se închise. Cred că ai dreptate şi că omul acesta n-a venit aici cu gînduri curate. Ia aminte să nu ţi se îmtîmple ceva la plecare.

— Sire, murmură Aramis, mulţumesc maiestăţii-voastre. Fiţi liniştit, sub haină am o cămaşă de zale şi un pumnal.

— Aşadar, domnule, mergeţi în pace şi Dumnezeu să vă aibă în pază, cum spuneam pe cînd eram rege.

Aramis plecă şi Carol îl petrecu pînă în prag. Episcopul făcu semnul binecuvântării, străjile se înclinară, trecu maiestuos prin anticamerele pline de ostaşi şi urcă în trăsură, urmat de doi însoţitori care îl întovărăşiră pînă la episcopie, unde îl părăsiră.

Juxon îl aştepta cu nerăbdare.

— Ei? întrebă el, văzîndu-l pe Aramis.

— Totul s-a petrecut după dorinţa mea, răspunse muşchetarul. Spioni, gărzi, oameni de încredere, toţi m-au luat drept presfinţia-voastră, şi regele vă binecuvîntează, aşteptînd clipa cînd îi veţi da binecuvîntarea.

— Dumnezeu să te aibă în pază, fiule! Pilda ta mi-a dat curaj şi nădejde.

Aramis îşi schimbă hainele, îşi luă mantia şi plecă, prevenindu-l pe Juxon că va mai avea nevoie o dată de ajutorul lui.

Abia ieşi în stradă şi băgă de seamă că-l urmăreşte cineva înfăşurat într-o mantie largă. Duse mîna la pumnal şi se opri în loc. Era Porthos.

— Dragul meu prieten! se bucură Aramis, întinzîndu-i mîna.

— După cum vezi, prietene, fiecare am avut cîte o misiune, zise Porthos. A mea era să te păzesc şi te-am păzit. L-ai văzut pe rege?

— Da, şi totul e bine. Prietenii noştri pe unde sînt?

— Ne întîlnim la unsprezeze, la han.

— Atunci nu-i timp de pierdut.

La biserica Sfintul Paul orologiul tocmai bătea de zece şi jumătate. Iuţiră amîndoi pasul şi ajunseră cei dintîi la han. Îndată după ei apăru Athos.

— Totul e bine, îi vesti el, fără să mai aştepte vreo întrebare.

— Ce-ai făcut? îi ceru amănunte Aramis.

— Am închiriat o corăbioară, strîmtă ca o pirogă şi iute ca o rîndunică. Ne aşteaptă la Greenwich, în faţa insulei Cîinilor. Căpitanul şi cei patru matrozi vor fi la dispoziţia noastră trei nopţi la rînd pentru cincizeci de lire sterline. De cum ajungem cu regele pe punte, ne folosim de flux şi coborîm pe Tamisa, şi în două ceasuri ieşim în larg. Apoi, ca nişte adevăraţi piraţi, navigam tot pe lîngă coaste, ne pitulam pe lîngă faleze, şi dacă marea e liberă, ne îndreptăm spre Boulogne. Daca pînă atunci se întîmplă să fiu ucis, să ştiţi că pe căpitan îl cheamă Roggers şi corabia se numeşte „Fulgerul". Aşa o să-i puteţi găsi. Semnul de recunoaştere e o batistă înnodată în cele patru colţuri.

O clipă mai tîrziu se ivi şi d'Artagnan.

— Goliţi-vă buzunarele să încropim o sută de lire sterline, spuse el. Fiindcă eu...

Şi gasconul îşi întoarse buzunarele pe dos ca să arate că nu are lăscaie.

Banii se adunară cît ai clipi. D'Artagnan ieşi pe uşă şi se întoarse numaidecît.

— Uf, am isprăvit! exclamă el. N-a fost uşor deloc.

— Călăul a plecat din Londra? întrebă Athos.

— Bineînţeles, dar asta n-ar fi însemnat nimic, fiindcă putea să plece pe o poartă şi să se înapoieze pe alta.

— Şi-atunci? întrebă Athos.

— E în pivniţă.

— Care pivniţă?

— În pivniţa hanului nostru! Mousqueton stă de pază în prag şi cheia-i la mine.

— Bravo! se însufleţi Aramis. Şi cum l-aţi hotărît să dispară?

— Cum se hotărăsc toate pe lume: cu bani. M-a costat scump, dar s-a învoit.

— Şi cît a costat, dacă nu e cu supărare, prietene? vorbi Athos. Înţelegi, cred, acum, cînd nu mai sîntem nişte bieţi muşchetari fără nici un căpătîi, cheltuielile trebuie să fie comune.

— Douăsprezece mii de lire în cap, răspunse d'Artagnan.

— Păi de unde ai luat banii?! se miră Athos. Doar n-o să spui că i-ai avut tu.

— Uiţi de faimosul diamant al reginei? suspină d'Artagnan.

— Adevărat, zise Aramis. Te-am văzut cu inelul în deget.

— Aşadar, l-ai răscumpărat de la domnul des Essarts? întrebă Porthos.

— Ei, Doamne, se-nţelege că da. Dar parcă e scris să nu-l păstrez! Ce vreţi! Diamantele, pe cît se spune, au şi ele simpatiile şi antipatiile lor, ca şi oamenii. Ai crede că ăsta al meu nu mă poate suferi.

— Pe scurt, cu călăul ne-am luat grija, rosti Athos. Din nefericire, orice călău are o calfă, un fel de ajutor.

— Avea şi ăsta o calfă, dar şi aici avem noroc.

— Cum adică?

— În clipa cînd socoteam că mai am un tîrg de făcut, l-au adus pe braţe cu un picior rupt. Din prea mare rîvnă s-a dus de-a însoţit căruţa cu lemnărie pînă sub ferestrele regelui. O grindă s-a prăvălit peste el şi i-a rupt piciorul.

— Aha! se dumiri Aramis. Va să zică el a ţipat pe cînd mă aflam eu la rege!

— Pesemne că da, încuviinţă d'Artagnan. Cum însă e om cu judecată, a făgăduit la plecare să trimită în loc patru muncitori pricepuţi şi îndemînatici, ca să ajute la treabă; şi, ajuns acasă la meşter, aşa beteag cum era, a scris îndată lui jupîn Tom Low, un prieten de-al lui, ucenic tîmplar, să se înfăţişeze fără întîrziere la White-Hall, ca să nu-şi calce făgăduiala. Uite scrisoarea pe care cineva trebuia s-o ducă în goana pentru zece pence şi pe care eu am cumpărat-o cu un ludovic.

— Şi ce naiba facem noi cu scrisoarea? întrebă Athos.

— Nu ghiciţi? murmură d'Artagnan, privindu-i cu ochii lui scăpărători de inteligenţă.

— Jur că nu.

— Uite ce e, dragul meu Athos. Tu care vorbeşti englezeşte ca John Bull în persoană, vei fi jupîn Tom Low, iar noi, cei trei tovarăşi ai tăi. Acuma-i limpede?

Athos scoase un strigăt de admiraţie şi bucurie şi dădu fuga într-o odăiţă, de unde se întoarse cu nişte haine de lucrător. Se îmbrăcară tuspatru şi plecară de la han. Athos ţinea în mînă un ferăstrău, Porthos un cleşte, Aramis un topor şi d'Artagnan un ciocan cu nişte cuie.

Scrisoarea calfei călăului urma să arate meşterului tîmplar că, într-adevăr, ei erau cei aşteptaţi.

XXV

LUCRĂTORII

Către miezul nopţii, Carol auzi mare tărăboi sub fereastră: lovituri de ciocan şi de topor, scrîşnete de cleşte, hîrşîituri de ferăstrău.

Se trîntise îmbrăcat pe pat şi abia aţipise, cînd zgomotul îl trezi pe neaşteptate şi, pe lîngă că-i împuia urechile, îi răsuna cumplit în suflet; gîndurile înspaimîntătoare din ajun începură să-l năpădească iarăşi. Singur, izolat în bezna din jur, nu mai avu puterea să rabde şi aceasta nouă caznă, adăugată supliciului ce-l aştepta, şi-l trimise pe Parry la santinelă ca să-i roage pe lucrători să facă mai puţin zgomot, să aibă milă de ultimul somn al celui care le fusese rege.

Santinela nu vru să-şi părăsească postul, dar lăsă valetul să treacă.

Ocolind palatul, Parry văzu în apropierea ferestrei, cam la înălţimea balconului, căruia i se scosese grilajul, un eşafod mare, încă neisprăvit, dar peste care se şi apucaseră să prindă o pînză neagră.

Eşafodul, ridicat pînă în dreptul ferestrei, avea aproape douăzeci de picioare şi era alcătuit din două caturi. Oricît de năprasnică ar fi fost această privelişte pentru el, Parry căută cu privirea printre cei opt sau zece lucrători ce roboteau la sumbra construcţie pe cei vinovaţi de vacarmul ce-l supăra pe rege; şi într-adevăr, pe platforma de jos zări doi oameni care desfăceau cu o rangă ultimele bare ale grilajului de la balcon; unul dintre ei, un uriaş în lege, înarmat cu o rangă, avea rolul berbecului spărgător de ziduri din antichitate. De fiecare dată cînd izbea cu ranga, piatra sărea bucăţi, împroşcînd scîntei. Celălalt care şedea în genunchi, aduna sfărîmăturile.

Era limpede, ei făceau zgomotul de care se plîngea regele.

Parry se urcă pe scară pînă la ei.

— Prieteni, le spuse el. Rogu-vă, n-aţi vrea să vă vedeţi de treabă mai încetişor? Regele doarme şi are nevoie de somn.

Uriaşul, care tocmai voia să repeadă ranga în zid, se opri şi se întoarse pe jumătate, dar cum sta în picioare, Parry nu putu să-l vadă la faţă din pricina întunericului, mai dens lîngă podea.

Cel care stătea în genunchi se întoarse şi el; cum se afla mai jos decît tovarăşul său şi lumina unui felinar îi cădea drept în faţă, Parry îl văzu lămurit.

Omul acesta îl privi ţintă şi duse un deget la buze.

Parry se trase înapoi buimăcit.

— Bine, bine, zise lucrătorul într-o englezească fără cusur. Du-te şi spune-i regelui că, dacă în astă-noapte doarme prost, mîine noapte va dormi mai bine.

Vorbele-i grosolane aveau un tîlc îngrozitor şi fură întîmpinate de lucrătorii din preajmă şi de la catul de jos cu o explozie de înspaimîntătoare bucurie.

Parry plecă de acolo, încredinţat că visează. Carol îl aştepta cu nerăbdare.

În clipa cînd intră în odaie, santinela vîrî capul prin crăpătura uşii, curios să vadă ce face regele. Regele stătea în pat, rezemat într-un cot.

Parry închise uşa şi se apropie de stăpînul său cu faţa strălucind de bucurie.

— Sire, şopti el. Ştiţi cine-s lucrătorii care fac atîta zgomot?

— Nu, spuse Carol, clătinînd cu mîhnire din cap. Cum vrei să ştiu? De unde să ştiu?

— Sire, urmă Parry şi mai şoptit, aplecîndu-se către pat. E contele de La Fère şi prietenul său.

— Ei îmi ridică mie eşafodul? exclamă regele, uimit.

— Da, şi ridicînd eşafodul, fac o gaură în zid.

— Taci! îngînă regele, uitîndu-se îngrozit în jur. I-ai văzut cu ochii tăi?

— Am vorbit cu ei.

Regele îşi împreună mîinile şi ridică ochii spre cer. Rosti o rugă fierbinte, apoi sări jos din pat, se duse la fereastră şi dădu perdelele la o parte. Santinelele de pe balcon se aflau la post; dincolo de balcon se întindea platforma întunecoasă de scînduri, pe care oamenii se mişcau aidoma unor umbre.

Carol nu putu să desluşească nimic, dar simţi podeaua cutremurîndu-se de loviturile prietenilor săi. Şi fiece lovitură îi răsuna acum drept în inimă.

Parry nu se înşelase cînd îl recunoscuse pe Athos. Chiar el era; împreună cu Porthos făcea o spărtură în zid, în care urma să se înţepenească, curmeziş, o grindă.

Spărtura dădea într-un fel de mică încăpere, un tambur aflat chiar sub odaia regelui. Ajungînd în tambur, care aducea cu o pivnicioară, ajutat de o rangă şi de nişte umeri zdraveni – şi asta-l privea pe Porthos – puteai desprinde o scîndură din duşumea; regele s-ar fi strecurat pe acolo, s-ar fi furişat cu salvatorii săi într-un ungher al eşafodului, acoperit în întregime cu pînză neagră, s-ar fi travestit şi el în lucrător, cu hainele pregătite anume, apoi ar fi plecat fără pic de teamă, împreună cu cei patru prieteni.

Luîndu-i drept nişte oameni care au lucrat la eşafod, santinelele i-ar fi lăsat să treacă fără să bănuiască nimic.

Aşa cum am mai spus, corabia aştepta gata de plecare.

Planul era simplu şi uşor, ca toate lucrurile pornite dintr-o hotărîre îndrăzneaţă.

Athos îşi zdrelise mîinile-i frumoase, atît de albe şi fine, adunînd pietrele desprinse din zid de Porthos. De pe acum putea vîrî capul sub ornamentele ce împodobeau o ieşitura de sub balcon; încă două ceasuri şi ar fi trecut prin ea cu tot trupul. Pînă să se crape de ziuă, spărtura avea să fie gata şi ascunsă sub o pînză aruncată peste ea de d'Artagnan. Gasconul se dăduse drept lucrător francez şi bătea cuiele cu îndemînarea celui mai încercat tapiţer. Aramis tăia prisosul de pînză care atîrna la pămînt şi îndărătul căreia se înălţa scheletul eşafodului.

Zorile se revărsară peste acoperişurile caselor. Un foc zdravăn de turbă şi cărbuni le înlesnise lucrătorilor să petreacă noaptea aceea friguroasă din 28 spre 29 februarie; pînă şi cei mai înverşunaţi erau nevoiţi să lase treaba din cînd în cînd şi să vină să se mai încălzească. Numai Athos şi Porthos nu-şi părăsiră lucrul. O dată cu venirea dimineţii, totul era gata. Athos se strecură prin spărtură, ducînd cu el hainele hărăzite regelui, înfăşurate într-o bucată de pînză neagră. Porthos îi dădu o rangă; d'Artagnan bătu în cuie – ceea ce era o risipă, dar o risipă foarte folositoare – o bucată de mătase, sub care dispărură atît spărtura din zid, cît şi cel ascuns acolo.

Athos avea de trudit doar două ceasuri ca să ajungă la rege; apoi, după prevederile celor patru prieteni, le rămînea toată ziua, deoarece călăul lipsea, astfel că trebuia să se trimită după călăul din Bristol.

D'Artagnan se duse de îmbrăcă din nou haina lui cafenie şi Porthos tunica cea roşie; cît despre Aramis, el alergă la episcopul Juxon, vrînd să pătrundă împreună pînă la rege, dacă era cu putinţă.

Tustrei îşi dădură întîlnire la prînz, în piaţa White-Hall, să vadă ce se petrece.

Înainte să coboare de pe eşafod, Aramis se apropie de ascunzătoarea lui Athos, vestindu-l că va încerca să-l vadă pe rege.

— Cu bine şi curaj! îi ură Athos. Spune regelui cum stau lucrurile; în clipa cînd rămîne singur, să bată cu piciorul în podea, ca să-mi văd nestingherit de treabă. Dacă Parry ne-ar putea ajuta şi ar desprinde placa de jos a căminului, care e cu siguranţă o lespede de marmură, ar merge mai repede. Tu, Aramis, încearcă să nu-l laşi singur pe rege. Vorbeşte tare, cît mai tare, căci sînt sigur că au pus pe careva să tragă cu urechea la uşă. Dacă e vreo santinelă înăuntru, nu şovăi şi fă-i de petrecanie; dacă sînt două, Parry să ia în seama lui una, tu pe cealaltă; dacă sînt trei, mai degrabă muriţi, dar scăpaţi-l pe rege.

— N-ai grijă! îl linişti Aramis. Voi lua două pumnale la mine, să-i dau unul şi lui Parry. Asta-i tot?

— Da, du-te, roagă-l pe rege să nu se arate prea cavaler. În timp ce voi o să vă bateţi, în cazul că va fi nevoie de asta, el să fugă. Lespedea odată pusă la loc, fie că eşti teafăr, fie că te-au răpus, duşmanului îi vor trebui cel puţin zece minute ca să dibuie locul pe unde a fugit. Şi-n vremea asta noi sîntem departe, iar regele e salvat.

— Voi face întocmai cum spui, Athos. Dă-mi mîna, poate nu ne mai vedem niciodată.

Athos îl luă de gît pe Aramis şi-l sărută.

— N-am să te uit, zise el. Dacă o fi să mor, spune-i lui d'Artagnan că-l iubesc ca pe copilul meu şi îmbrăţişează-l din partea mea. Îmbrăţişează-l şi pe bravul şi bunul nostru Porthos. Cu bine!

— Cu bine! spuse Aramis. Acum sînt tot atît de sigur că regele va fi salvat, pe cît sînt de sigur că ţin şi strîng mîna celui mai loial om din lume.

Aramis se despărţi de Athos, coborî şi el de pe eşafod şi se îndreptă spre han, fluierînd un cîntec ce-l proslăvea pe Cromwell. Îi găsi pe ceilalţi doi prieteni aşezaţi la masă, lîngă un foc zdravăn, cu o sticlă de Porto şi un pui fript dinainte. Porthos înfuleca, înjurîndu-i întruna pe mîrşavii de parlamentari; d'Artagnan mînca în tăcere, urzind în mintea lui cele mai cutezătoare planuri.

Aramis le povesti tot ce hotărîseră. D'Artagnan încuviinţă din cap. Porthos prin viu grai.

— Bravo, spuse el. De altfel, vom fi acolo în clipa cînd va fugi; poţi să te ascunzi de minune sub eşafod şi-o să stăm pitulaţi acolo. D'Artagnan, eu, Grimaud şi Mousqueton putem da gata opt inşi; nu-l pun la socoteală pe Blaisois, fiindcă el e bun doar să aibă grijă de cai. Socotind cîte două minute de om, înseamnă patru minute. Mousqueton va pierde unul în plus, deci cinci minute, şi-n aste cinci minute voi veţi face un sfert de leghe.

Aramis îmbucă şi el ceva, bău la iuţeală un pahar cu vin şi îşi schimbă hainele.

— Acum mă duc la rege, zise el. Tu, Porthos, ai grijă de pregăteşte armele. Tu, d'Artagnan, nu-l pierde din ochi pe călău.

— Fii pe pace, Grimaud îl păzeşte în locul lui Mousqueton şi lui nu-i scapă în veci.

— Oricum, fii cu ochii-n patru şi nu sta cu mîinile-n sîn.

— Cu mîinile-n sîn! Păi, dragul meu, întreabă-l pe Porthos: toată ziua mă mişc încolo şi-n-coace, ca un dansator. Pe legea mea! Cît iubesc Franţa în clipa asta! Ce bine e să ştii că ai o patrie, atunci cînd ţi-e dat să mănînci pîinea amară a străinătăţii!

Aramis se despărţi de ei, aşa cum se despărţise şi de Athos, adică îmbrăţişîndu-i; apoi se duse la episcopul Juxon, căruia îi înfăţişă dorinţa sa. Juxon se învoi să-l ia cu el, şi asta cu atît mai lesne cu cît prevenise pe toată lumea că va avea nevoie de un preot, în cazul că regele ar vrea să se spovedească, sau, lucru şi mai probabil, să asculte o slujbă.

Înveşmîntat întocmai ca Aramis în ajun, episcopul se sui în trăsură. Aramis, cu înfăţişarea schimbată mai curînd de paloare şi tristeţe decît de straiele bisericeşti, se urcă lîngă el. Trăsura se opri înaintea porţii de la White-Hall. Era cam pe la ceasurile nouă dimineaţa. Nimic nu părea schimbat; anticamerele şi coridoarele ticsite de ostaşi, ca şi în ajun. Două santinele stăteau de strajă la uşa regelui, alte două se plimbau prin faţa balconului, pe platforma eşafodului, pe care şi fusese aşezat butucul.

Regele era plin de speranţă. Revăzîndu-l pe Aramis, speranţa i se preschimbă în bucurie. Îl îmbrăţişă pe Juxon şi strînse mîna lui Aramis. Episcopul vorbi apăsat şi de faţă cu toţi despre întrevederea lor din ajun. Regele îi răspunse că vorbele pe care i le-a spus au dat roade şi că ar dori să aibă şi astăzi o convorbire asemănătoare. Juxon se întoarse către cei prezenţi şi-i rugă să-l lase singur cu regele. Toată lumea se retrase.

De îndată ce uşa se închise, Aramis îl vesti cu repeziciune:

— Sire, sînteţi salvat! Călăul din Londra a dispărut; ajutorul lui şi-a rupt piciorul ieri, sub ferestrele maiestătii-voastre. Al lui era ţipătul pe care l-am auzit. Fără îndoială că şi-au dat seama de dispariţia călăului, dar nu vor mai găsi altul decît la Bristol şi vor trebui să-l caute. Astfel încît mai avem timp pînă mîine, cel puţin.

— Şi contele de La Fère? întrebă rebele.

— È la doi paşi de aici, sire. Luaţi vătraiul, băteţi de trei ori în podea şi aşteptaţi să vi se răspundă.

Cu o mînă tremurîndă, regele apucă vătraiul şi bătu în podea de trei ori, la răstimpuri egale. Numaidecît, de sub podea răsunară nişte bătăi surde, ca răspuns la semnalul dat.

— Aşadar, glăsui regele, cel care-mi răspunde...

— E contele de La Fère, sire, spuse Aramis, el pregăteşte calea pe unde veţi putea fugi. Parry va avea grijă să ridice aceaastă lespede de marmură, sub care se deschide o trecere gata făcută.

— N-am nici un fel de unealtă, murmură Parry.

— Ia pumnalul ăsta, spuse Aramis. Dar vezi să nu-l toceşti rău, poate că-ţi va trebui şi la altceva decît la desprinsul unei lespezi de piatră.

— Oh, Juxon, suspină Carol, întorcîndu-se spre episcop şi luîndu-i amîndouă mîinile într-ale sale. Juxon, ascultă rugămintea celui care ţi-a fost rege...

— Care e şi va fi întotdeauna rege! rosti Juxon, sărutîndu-i mîna.

— Roagă-te toată viaţa pentru acest nobil pe care-l vezi, pentru cel pe care-l auzi sub noi şi pentru alţi doi, care, oriunde se află, se străduiesc, sînt sigur, să mă salveze.

— Sire, răspunse Juxon, dorinţa voastră va fi îndeplinită. Atît cît voi trăi, mă voi ruga în fiecare zi pentru aceşti credincioşi prieteni ai maiestăţii-voastre.

Cel care scormonea sub podea îşi continuă încă o bucată de vreme lucrul şi era vădit că se apropie din ce în ce mai mult. Deodată, un zgomot neaşteptat se auzi pe coridor. Aramis apucă vătraiul şi-i bătu în podea, prevestindu-l să se oprească.

Zgomotul se apropia – paşi măsuraţi, în cadenţă. Cei patru din încăpere rămaseră nemişcaţi. Privirile lor se îndreptară spre uşă, care se deschise încet, oarecum solemn.

Gărzile se rînduiseră pe două şiruri în anticamera regelui. Un comisar al Parlamentului, îmbrăcat în negru şi plin de gravitate care nu vestea nimic bun, intră, salută pe rege şi, desfăşurînd un pergament, dădu citire sentinţei, aşa cum se obişnuieşte în cazul celor osîndiţi la eşafod.

— Ce să fie asta? şopti Aramis către Juxon.

Episcopul îi făcu semn că nici el nu ştia nimic.

— Aşadar, astăzi? întrebă regele, cu o tulburare de care numai Juxon şi Aramis îşi dădură seama.

— Nu vi s-a anunţat oare, sire, că totul s-a hotărît pentru astăzi dimineaţă? rosti omul înveşmîntat în negru.

— Voi muri deci ca un ucigaş de rînd, de mîna călăului Londrei, spuse regele.

— Călăul a dispărut, sire, răspunse comisarul Parlamentului, dar s-a oferit altcineva în loc. Execuţia nu va întîrzia decît atîta cît doriţi pentru a pune rînduială în cele lumeşti şi cele sufleteşti.

Broboane de sudoare se iviră pe fruntea regelui, la rădăcina părului. Fu singurul semn de tulburare la auzul acestei veşti.

Aramis se făcuse însă alb ca varul. Inima parcă încetă să-i mai bată; închise ochii şi se sprijini cu o mînă de masă. Văzînd atîta durere, Carol păru că o uită pe a sa.

Se apropie de el, îi luă mîna şi-l îmbrăţişă.

— Haide, prietene, glăsui regele cu un zîmbet trist şi blînd. Curaj!

Şi, întorcîndu-se către comisarul Parlamentului, adăugă:

— Sînt gata, domnule. După cum vedeţi, nu doresc decît două lucruri, care cred că n-au să vă întîrzie prea mult: primul, să mă împărtăşesc; al doilea să-mi îmbrăţişez copiii şi să-mi iau rămas bun de la ei. Mi se va îngădui?

— Da, sire, răspunse comisarul Parlamentului şi ieşi din încăpere.

Aramis, venindu-şi în fire, îşi înfigea unghiile în carne. Un geamăt cumplit îi scăpă din piept.

— On, monseniore! izbucni el, strîngînd mîinile episcopului. Unde e Dumnezeu? Unde e Dumnezeu?

— Fiule, vorbi episcopul cu hotărîre în glas, nu-l vezi fiindcă patimile de pe pămînt îl ascund.

— Copilul meu, i se adresă regele lui Aramis. Nu te lăsa pradă durerii. Întrebi ce face Dumnezeu? Dumnezeu priveşte la devotamentul tău şi la martiriul meu, şi, crede-mă, şi unul, şi altul îşi vor primi răsplata. Ia aminte, dară, ce se petrece cu oamenii, nu cu Dumnezeu. Oamenii sînt cei care îmi vor da moartea, oamenii cei care te fac să plîngi.

— Da, sire, spuse Aramis. Da, aveţi dreptate. Cu toţi oamenii trebuie să am ce am şi cu ei mă voi bate.

— Şezi, Juxon, zise regele, căzînd în genunchi. Ţie ţi-a rămas să mă asculţi, mie, să mă spovedesc. Rămîi, domnule, îl opri el pe Aramis, care dădu să plece. Rămîi, Parry. Nu am nimic de spus, nici chiar în clipa de taină a spovedaniei, ca să nu pot vorbi de faţă cu voi toţi. Rămîneţi! Mă stăpîneşte o singură părere de rău, anume că lumea întreagă nu poate să mă asculte aşa ca voi, dimpreună cu voi.

Juxon se aşeză, şi regele, îngenuncheat în faţa lui, ca şi cel mai umil dintre credincioşi, îşi începu spovedania.

XXVI

REMEMBER

După ce se spovedi, Carol se împărtăşi, apoi ceru să-şi vadă copiii. Orologiul bătea de zece: aşa cum spusese, nu se întîrzia prea mult.

Poporul era gata însă; ştia că execuţia urma să aibă loc la ceasurile zece şi se îngrămădise pe străzile din jurul palatului de nu mai aveai loc să te mişti, aşa încît regele auzea vuietul depărtat al mulţimii bîntuite de patimi, aidoma mării bîntuite de furtună.

Copiii regelui sosiră: întîi intră la el prinţesa Charlotte – o fetiţă bălaie şi chipeşă, cu ochii în lacrimi, apoi ducele de Gloucester – un băieţel de opt sau nouă ani, a cărui privire tăioasă şi gură dispreţuitoare vădeau obîrşia-i mîndră. Băiatul plînsese toată noaptea, dar de faţă cu alţii nu vărsă o lacrimă.

Carol simţi cum i se frînge inima. Nu-şi mai văzuse copiii de doi ani şi-i revedea abia acum, în clipa morţii. O lacrimă i se adună în colţul pleoapelor şi el se întoarse să şi-o şteargă, impunîndu-şi tărie sufletească în faţa celor cărora le lăsa o atît de grea moştenire de suferinţă şi nefericire.

Vorbi întîi cu fetiţa: strîngînd-o la piept, o sfătui să fie credincioasă, resemnată şi să-şi iubească mama; apoi, luîndu-l pe tînărul duce de Gloucester pe genunchi, ca să-l poată strînge la piept şi totodată săruta pe obraji, îi spuse:

— Copilul meu, ai văzut pe străzi şi în anticameră o mulţime de oameni venind încoace: aceşti oameni vor tăia capul tatălui tău, să nu uiţi niciodată. Poate că într-o zi, avîndu-te lîngă ei şi în puterea lor, vor vrea să te facă rege în locul fraţilor tăi mai mari, prinţul de Galles şi ducele de York, care sînt departe, unul în Franţa, celălalt nu ştiu pe unde; dar tu nu eşti rege, fiule, şi n-ai să poţi fi decît prin moartea lor. Jură-mi că n-ai să îngădui să fii încoronat fără a avea dreptul legitim la coroană; căci într-o zi, ia aminte, copilul meu, într-o zi, dacă ai să faci asta, ei au să doboare tot; şi cap, şi coroană, iar tu n-ai să poţi muri împăcat şi fără mustrări de cuget, aşa cum mor eu. Jura-mi, copilul meu!

Băieţelul puse mînuţa în mîna tatălui său şi rosti:

— Sire, jur maiestăţii-voastre...

Carol îl întrerupse:

— Henri, murmură el, spune-mi tată.

— Tată, zise copilul, îţi jur că vor trebui să mă omoare înainte să mă încoroneze rege.

— Bine, fiule! Acum îmbrăţişează-mă, tu la fel, Charlotte, şi să nu mă uitaţi.

— O, nu, niciodată! Niciodată! izbucniră amîndoi copiii, înlănţuind cu braţele gîtul regelui.

— Adio! spuse Carol. Adio, copiii mei! Du-i de aici, Juxon! Lacrimile lor mi-ar lua curajul de a muri.

Juxon smulse pe bieţii copii din braţele tatălui lor, încredinţîndu-i celor care îi aduseseră.

După ce plecară, uşile se deschiseră şi toată lumea putu să intre.

Regele, văzîndu-se singur în mijlocul mulţimii de soldaţi şi de curioşi care năvăleau înăuntru, îşi aminti că sub duşumea, aproape, se afla contele de La Fère, care nu putea să-l vadă şi poate că nădăjduia şi acum.

Tremura la gîndul că Athos va lua vreun zgomot drept semnalul stabilit şi îşi va reîncepe lucrul, trădîndu-se. De aceea rămase nemişcat, stăpînind prin pilda sa şi pe cei ce-l priveau.

Regele nu se înşela: Athos se afla într-adevăr sub podea şi asculta, disperat că nu se mai aude semnalul. Cîteodată, în nerăbdarea lui, se apuca din nou să taie în piatră, dar se oprea numaidecît, de teamă să nu fie auzit.

Această îngrozitoare aşteptare ţinu două ceasuri. O tăcere de moarte domnea în camera regelui.

Athos se hotărî să afle pricina acestei linşti sumbre şi neclintite, pe care doar vuietul uriaş al mulţimii o tulbura. Dînd puţin în lături pînza care ascundea scobitura din zid, coborî la primul cat al eşafodului. Deasupra capului, la numai patru degete, era podina eşafodului.

Vuietul înăbuşit de pînă adineauri îl întîmpină ameninţător şi sumbru, făcîndu-l să tresară de groază. Merse pînă în marginea eşafodului şi, depărtînd un pic pînza cea neagră, putu să vadă călăreţii din apropierea îngrozitoarei construcţii. În spatele lor se înşiruiau halebardierii; în spatele halebardierilor, ostaşii cu flinte, după care se rînduia mulţimea, ca un ocean întunecat, cuprins de clocot şi muget.

„Ce s-o fi întîmplat? se întrebă Athos, tremurînd mai tare ca pînza pe care o strîngea în mînă. Soldaţii sînt înarmaţi, oamenii se îmbulzesc, privesc cu toţii spre ferestre şi printre ei îl văd pe d'Artagnan! Ce-o fi aşteptînd? La ce s-o fi uitînd? Dumnezeule mare! Le-a scăpat călăul!"

Deodată, o tobă durui surd şi funebru în piaţă, paşi în prelungă cadenţă apăsată îi răsunară deasupra capului. Ai fi zis că o uriaşă procesiune calcă podelele palatului White-Hall; curînd auzi scîrţîind şi podina eşafodului. Atunci aruncă o ultimă privire asupra pieţei şi atitudinea mulţimii îl făcu să înţeleagă ceea ce o ultimă fărîmă de speranţă din sufletul său îl împiedica să ghicească.

Piaţa amuţise cu desăvîrşire. Toţi ochii cătau ţintă spre ferestrele palatului. Oamenii, cu gurile căscate, cu răsuflarea ţinută în coşul pieptului, arătau că aşteaptă un înspăimîntător spectacol.

Zgomotul de paşi pe care îi auzise deasupra lui din ascunzătoarea de sub odaia regelui se auzi acum pe podina eşafodului, ale cărei scînduri se îndoiră sub greutate, mai-mai să atingă creştetul nefericitului gentilom. Neîndoielnic, erau cele două şiruri de soldaţi, care îşi luau locul.

În aceeaşi clipă, o voce binecunoscută gentilomului, o voce nobilă, rosti deasupra capului său aceste cuvinte.

— Domnule colonel, doresc să vorbesc poporului.

Un fior îi trecu lui Athos din tălpi şi pînă-n creştet: cel care vorbea pe eşafod era regele.

Într-adevăr, după ce băuse cîteva picături de vin şi mîncase o fărîmă de pîine, Carol, sătul să mai aştepte moartea, se hotărîse să meargă în întîmpinarea ei şi dăduse semnalul de plecare.

Fereastra dinspre piaţă fu deschisă larg şi mulţimea putu să vadă cum din fundul vastei încăperi se apropie întîi un om cu mască pe faţă – călăul, după cum îl arăta securea pe care o ţinea în mînă. Omul se apropiase şi pusese securea pe butuc.

Era zgomotul pe care îl auzise Athos la început.

În urma acestui om, palid, desigur, dar calm şi cu pasul hotărît, venea Carol Stuart, între doi preoţi, apoi cîţiva ofiţeri superiori, însărcinaţi să supravegheze execuţia, şi o escortă de halebardieri rînduiţi pe două şiruri, care se aşezară pe laturile eşafodului.

Apariţia omului cu mască stîrnise un murmur prelung. Fiecare era dornic să afle cine era călăul necunoscut, picat tocmai la vreme, astfel că spectacolul făgăduit poporului să poată avea loc, atunci cînd poporul crezuse că totul se amînă pe a doua zi. Fiecare îl scruta lacom cu privirea, dar tot ce vedea era un bărbat de statură mijlocie, îmbrăcat în negru şi destul de vîrstnic, căci masca ce-i ascundea faţa lăsa să i se vadă barba căruntă.

Dar la vederea regelui, atît de liniştit, de nobil, de demn, tăcerea se aşternu ca prin farmec şi fiecare putu să audă dorinţa lui de a vorbi poporului.

Cel căruia îi fusese adresată această cerere de bună-seamă că o încuviinţă, căci regele începu să vorbească cu o voce răsunătoare şi hotărîtă, care-l pătrunse pe Athos pînă în adîncul inimii. Regele lămurea poporului purtarea sa, dîndu-i poveţe pentru binele Angliei.

„Vai! îşi spunea Athos. Să fie oare cu putinţă să aud ce aud şi să văd ce văd?... Să fie cu putinţă ca Dumnezeu să-şi fi întors într-atît ochii de la trimisul său pe pămînt, încît să-l lase să piară într-un chip atît de jalnic?! Şi eu care nu l-am văzut! Eu care nu i-am spus un cuvînt de adio!"

Se auzi un zgomot, ca şi cum cineva ar fi mişcat securea pe butuc.

Regele tăcu o clipă.

— Lasă securea! spuse el.

Şi îşi urmă cuvîntul din locul unde se oprise.

După ce isprăvi de vorbit, o tăcere de gheaţă se aşternu deasupra lui Athos. Contele duse mîna la frunte şi, cu tot gerul de afară, broboane de sudoare i se prelingeau printre degete.

Tăcerea asta arăta că se făceau ultimele pregătiri.

Cînd sfîrşi de vorbit, regele îşi plimbă o privire iertătoare asupra mulţimii; apoi, desprinzîndu-şi de la gît ordinul pe care îl purta şi care era tocmai decoraţia bătută în diamante trimisă de către regină, o încredinţa preotului ce-l însoţea pe Juxon. După aceea făcu la fel cu crucea de diamante, trimisa, ca şi decoraţia, de doamna Henriette.

— Părinte, spuse el către preotul ce-l întovărăşea pe Juxon. Voi păstra această cruce pînă-n ultima clipă: cînd voi fi mort, să o iei dumneata.

— Da, sire! răspunse o voce după care Athos îl recunoscu pe Aramis.

Carol, care pînă atunci stătuse cu capul acoperit, îşi scoase pălăria şi o azvîrli jos, lîngă el; pe urmă desfăcu pe rînd nasturii de la haină, o dezbrăcă şi o aruncă peste pălărie. Fiind frig, ceru un halat, care i se aduse îndată.

Toate aceste pregătiri se făcuseră cu un calm înspăimîntător. Ai fi zis că regele se pregăteşte să se vîre în pat, şi nu în sicriu.

În sfîrşit, ridicîndu-şi pletele cu mîna, îl întrebă pe călău:

— N-au să te stingherească, domnule? În acest caz ar trebui să-mi leg părul cu o panglică.

Carol îşi însoţi vorba cu o privire scrutătoare, ca şi cum ar fi vrut să străbată prin masca ce acoperea chipul necunoscutului. Privirea-i nobilă, plină de linişte şi siguranţă de sine sili călăul să întoarcă degrabă capul. Dar atunci întîlni ochii arzători ai lui Aramis.

Văzînd că nu primeşte răspuns, regele repetă întrebarea.

— Va fi destul să dezgoliţi gîtul, spuse omul cu o voce surdă.

Regele îşi despărţi pletele în două cu mîinile şi, cătînd spre butuc, spuse:

— E cam scund. Altul mai înalt nu se află?

— E butucul care se foloseşte de obicei, răspunse omul mascat.

— Crezi că-mi poţi reteza capul dintr-o singură lovitură? întrebă regele.

— Sper, spuse călăul.

Rostise acest cuvînt: sper, într-un chip atît de straniu, încît toţi se înfiorară în afară de rege.

— Bine, rosti el. Şi acum, călăule, ascultă.

Omul ascuns sub mască făcu un pas către rege şi se sprijini de secure.

— N-aş vrea să fie pe neaşteptate, zise Carol. Am să îngenunchez o clipă, să mă rog, aşa ca nu lovi încă.

— Şi cînd să lovesc? întrebă omul mascat.

— Cînd voi pune gîtul pe butuc şi voi întinde braţele spunînd: Remember, atunci să loveşti năprasnic.

Omul cu mască se înclină uşor.

— Iată clipa în care părăsesc lumea, vorbi regele către cei ce-l înconjurau. Domnilor, vă las în mijlocul furtunii şi-o iau înainte pe tărîmul care nu cunoaşte furtuni. Adio!

Se uită la Aramis şi-i făcu un semn din cap.

— Şi-acum, continuă el, îndepărtaţi-vă, vă rog, şi lăsaţi-mă să mă rog o clipă în şoaptă. Îndepărtează-te şi dumneata, spuse el omului cu mască. Numai pentru o clipă, apoi îţi aparţin. Dar nu uita să loveşti numai la semnalul meu.

Regele îngenunche, îşi făcu semnul crucii, se apropie cu faţa de scînduri, ca şi cum ar fi vrut să le sărute, apoi sprijinindu-se cu o mînă de podină şi cu cealaltă de butuc, spuse în franţuzeşte:

— Conte de La Fère, eşti aici? Pot să vorbesc?

Aceste cuvinte îl loviră pe Athos drept în inimă, ca lama rece a unui pumnal.

— Da, maiestate, îngăimă el, tremurînd.

— Prietene credincios, inimă generoasă, zise regele. N-a fost cu putinţă să fiu salvat, aşa a vrut soarta. Acum, chiar dacă săvîrşesc un sacrilegiu, am să-ţi spun: „Da, am vorbit oamenilor, am vorbit lui Dumnezeu, celui din urmă ţie îţi vorbesc." Pentru a sprijini o cauză pe care am socotit-o sfîntă, am pierdut tronul părinţilor mei şi-am spulberat moştenirea copiilor mei. Mi-a rămas un milion în aur, bani pe care i-am îngropat în pivniţa castelului de la Newcastle în clipa cînd am părăsit oraşul. De banii aceştia numai tu ştii, foloseşte-i atunci cînd vei crede de cuviinţă, pentru binele fiului meu cel mare. Şi acum, conte de La Fère, ia-ţi rămas bun de la mine.

— Adio, rege sfînt şi martir! îngînă Athos îngheţat de groază.

Atunci se făcu tăcere şi lui Athos i se păru ca regele se ridică şi se aşează într-alt fel.

În clipa următoare o voce plină şi răsunătoare se auzi pe eşafod şi în tot cuprinsul pieţei.

— Remember! rosti regele.

Abia isprăvi, că o lovitură năprasnică făcu să se cutremure podina eşafodului. Colbul stîrnit din pînza cea neagră îl orbi pe bietul conte. Şi, deodată, pe cînd ridica în neştire ochii, o picătură caldă îi căzu pe frunte. Athos se trase înapoi cu un fior de spaimă şi în aceeaşi clipă picăturile se preschimbară într-un şuvoi negru, care năclăi scîndurile.

Athos căzu şi el în genunchi şi rămase aşa, o vreme, ca lovit de nebunie şi de neputinţă. Curînd murmurul din piaţă se potoli, arătînd că mulţimea se împrăştia. Athos stătu nemişcat, mut de durere; pe urmă se întoarse şi muie un colţ al batistei în sîngele regelui; şi în vreme ce mulţimea se îndepărta din ce în ce, coborî, spintecă pînza şi, furişîndu-se printre doi cai, se pierdu printre oamenii din popor, cu care era leit la port, ajungînd cel dintîi la han.

Urcă în odaie la el şi se uită în oglindă: văzu că are o pată roşie pe frunte, duse mîna să şi-o şteargă, dar şi-o trase înapoi umedă şi, înţelegînd că era sîngele regelui, îşi pierdu cunoştinţa.

XXVII

OMUL CU MASCĂ

Deşi nu era decît patru după-amiază, se întunecase de-a binelea; ningea cu fulgi deşi, zgrunţuroşi. Aramis se înapoie şi el la han şi-l găsi pe Athos, nu fără cunoştinţă, dar zdrobit.

Auzind glasul prietenului său, contele se smulse din toropeală.

— Iată-ne învinşi de fatalitate! spuse Aramis.

— Învinşi! exclamă Athos. Nobil şi nefericit rege!

— Eşti rănit? întrebă Aramis.

— Nu, e sîngele lui.

— Şi contele îşi şterse fruntea.

— Dar unde ai stat?

— Unde m-aţi lăsat, sub eşafod.

— Şi-ai văzut totul?

— N-am văzut, în schimb am auzit totul. Ferească Dumnezeu să mai trăiesc vreodată un asemenea ceas! Nu mi-a albit părul?

— Atunci ştii că nu l-am părăsit?

— Ţi-am auzit glasul pînă în ultima clipă.

— Iată decoraţia pe care mi-a dat-o, iată şi crucea pe care i-am desprins-o din mînă, spuse Aramis. Dorinţa lui a fost să fie înmînate reginei.

— Uite şi o batistă în care să le înfăşurăm! adăugă Athos.

Şi scoase din buzunar batista muiată în sîngele regelui.

— Oare ce fac cu leşul? întrebă Athos.

— Din porunca lui Cromwell, i se vor aduce onorurile cuvenite unui rege. I-am aşezat trupul într-un sicriu de plumb, doctorii îmbălsămează bietele-i rămăşiţe pămînteşti şi după aceea îl vor depune pe un catafalc, sub vegherea lumînărilor.

— Ce ironie! murmură cu tristeţe Athos. Onoruri regale celui pe care l-au ucis!

— Asta dovedeşte, zise Aramis, că regele moare, dar regalitatea nu.

— Vai! răspunse Athos, e poate ultimul rege cavaler pe care l-a avut lumea.

— Haide, nu-ţi mai face inimă rea, conte! răsună o voce groasă pe scară, şi treptele gemură sub paşii grei ai lui Porthos. Cu toţii sîntem muritori, bieţii mei prieteni!

— Vii cam tîrziu, dragul meu Porthos, observă contele de La Fère.

— Păi da, spuse Porthos. Era lume pe străzi şi m-au făcut să întîrzii. Ţopăiau, ticăloşii! I-am pus unuia mîna în beregată şi cred că l-am sugrumat niţeluş. Tocmai atunci a picat o patrula. Din fericire, omului meu i-a lipsit graiul vreo cîteva clipe. Eu n-am stat pe gînduri, am şters-o pe o ulicioară, care m-a scos într-alta şi mai strîmtă şi m-am rătăcit. Nu cunosc Londra, englezeşte nu ştiu şi am crezut că n-am să mă mai descurc în veci. Ei, dar iată-mă.

— Şi d'Artagnan? întrebă Aramis. Nu l-ai văzut? N-a păţit ceva?

— Ne-a despărţit mulţimea, zise Porthos. Oricît m-am străduit, n-am mai dat de el.

— Oh! murmură cu tristeţe Athos. Eu l-am văzut bine de tot. Era în primul rînd al mulţimii, aşezat cum nu se poate mai bine; ca să nu-i scape nimic; şi cum, orice ar fi, spectacolul era ciudat,

o fi vrut să rămînă pînă la capăt.

— Hm, conte de La Fère? se auzi o voce liniştită, în ciuda răsuflării întretăiate de graba drumului. Vorbeşti de rău pe cine nu-i de faţă?

Mustrarea îl săgetă pînă în inimă pe Athos. Totuşi, cum impresia pe care i-o făcuse d'Artagnan, stînd în primele rînduri, era încă adîncă, se mulţumi să spună:

— Nu te vorbesc de rău, prietene. Eram neliniştiţi că nu mai vii şi le-am povestit unde te aflai. Nu l-ai cunoscut pe regele Carol, era un străin pentru tine şi nimic nu te obliga să-l iubeşti.

Zicînd aceasta, îi întinse mîna. D'Artagnan se prefăcu însă că nu observă şi rămase cu mîna ascunsă sub mantie.

Athos îşi lăsă mîna să cadă încet de-a lungul corpului.

— Uf, tare-s obosit! făcu d'Artagnan, şi se aşeză pe un scaun.

— Bea un pahar de porto, îl îndemnă Aramis, luînd de pe masă o sticlă şi umplîndu-i un pahar. Bea, asta dă putere.

— Da, sa bem, încuviinţă Athos, care, simţitor la supărarea gasconului, ţinea să ciocnească un pahar cu el. Să bem şi să plecăm din ţara asta blestemată. Corabia ne aşteaptă, aşa cum ştiţi. Să plecăm chiar astă-seară, doar nu mai avem ce face aici!

— Eşti tare grăbit, domnule conte, observă d'Artagnan.

— Pamîntul asta setos de sînge parcă-mi arde sub tălpi, mărturisi Athos.

— Mie, unuia, zăpada nu-mi pare aşa, spuse liniştit gasconul.

— Ce mai vrei să Facem aici, acum cînd regele e mort? îşi arătă Athos nedumerirea.

— Aşadar, domnule conte, spuse nepăsător d'Artagnan, credeţi că nu mai aveţi nimic de făcut în Anglia?

— Nimic, nimic răspunse Athos. Decît să mă îndoiesc de bunătatea divină şi să-mi nesocotesc propriile puteri.

— Cît despre mine, făcu d'Artagnan, eu, păcătosul, eu, un gură-cască iubitor de sînge, care m-am îndesat pînă la treizeci de paşi de eşafod ca să văd mai bine cum cade capul acestui rege pe care nu-l cunoşteam şi de care, pe cît se pare, prea puţin îmi păsa, eu gîndesc altfel decît domnul conte... aşa că rămîn!

Athos păli îngrozitor. Fiecare vorbă a prietenului său îi străpungea inima.

— Ah, rămîi la Londra? întrebă Porthos.

— Da, răspunse gasconul. Dar tu?

— Ce dracu! izbucni Porthos, niţel cam încurcat faţă de Athos şi Aramis. Dacă zici că rămîi, cum am venit cu tine, nu plec fără tine, doar n-o să te las singur în ţara asta afurisită.

— Îţi mulţumesc, nepreţuitul meu prieten. Atunci îţi propun o trebuşoară pe care s-o duci la capăt după plecarea domnului conte. M-am gîndit la ea în timp ce priveam spectacolul de care pomenirăm adineauri.

— Ce anume? întrebă Porthos.

— Să aflăm cine-i omul mascat care s-a oferit într-un chip atît de îndatoritor să reteze capul regelui.

— Un om mascat?! se miră Athos. Prin urmare călăul n-a fugit?

— Călăul? făcu d'Artagnan. E tot în pivniţă, unde cred că stă la taifas cu sticlele hangiului nostru. Dar bine că mi-ai adus aminte...

Şi se îndreptă spre uşă:

— Mousqueton! strigă el.

— Da, domnule, se auzi o voce care părea că vine din fundul pămîntului.

— Totul s-a sfirşit, aşa că poţi să dai drumul prizonierului.

— Atunci, cine să fie mizerabilul care a ridicat mîna asupra regelui? izbucni Athos.

— Un călău amator, spuse Aramis. De altfel, mînuieşte bine securea, căci, aşa cum spera, a izbutit din prima lovitură.

— Nu l-ai văzut la faţă? întrebă Athos.

— Purta mască, zise d'Artagnan.

— Dar tu care erai lîngă el, Aramis?

— Am văzut numai o barbă căruntă ce ieşea de sub mască.

— Deci e un om în vîrstă, presupuse Athos.

— O, zise d'Artagnan, asta nu înseamnă nimic. Cînd îţi pui mască, poţi foarte bine să-ţi pui şi barbă.

— Îmi pare rău că nu l-am urmărit, se căina Porthos.

— Ei bine, dragul meu Porthos – vorbi d'Artagnan – tocmai asta mi-a dat mie prin cap.

Athos înţelese totul şi se ridică în picioare.

— Iartă-mă, d'Artagnan! rosti el. M-am îndoit de Dumnezeu, puteam să mă îndoiesc şi de tine. Iartă-mă, prietene!

— Vedem noi asta numaidecît, replică gasconul, schiţînd un zîmbet.

— Şi pe urmă? întrebă Aramis.

— Pe urmă, continuă d'Artagnan, în vreme ce mă uitam, dar nu la rege, cum crede domnul conte, căci ştiu ce înseamnă un om care se pregăteşte să moară şi, cu toate că-s învăţat cu acest soi de împrejurări, îmi fac rău întotdeauna, uitindu-mă la călăul cu mască, mi-a trecut prin minte, cum v-am spus, să aflu cine este. Or, cum avem obiceiul să ne completăm unii pe alţii, să ne ajutăm între noi, aşa cum o mînă ajută la nevoie pe cealaltă, m-am uitat fără să vreau în jur, să văd dacă Porthos nu-i cumva pe aproape; căci pe tine Aramis, te-am recunoscut lîngă rege, şi despre tine Athos, ştiam că te afli sub eşafod. De aceea nici nu mă supăr pe tine, adaugă el, întinzîndu-i mîna lui Athos. Ai suferit mult. Mă uitam deci în jur, cînd văd în dreapta mea o scăfirlie crăpată de curînd şi lipită la loc, de bine de rău, într-o legătură de tafta neagră. „La naiba, îmi zic, parcă ar fi mîna mea la mijloc, parcă şi de scăfîrlia ăstuia tot eu m-am îngrijit." Într-adevăr, era nefericitul de scoţian, fratele lui Parry, vă aduceţi aminte, cel cu care s-a distrat Groslow, încercîndu-şi puterile, şi care avea ţeasta despicată cînd am dat noi peste el.

— Întocmai, adeveri Porthos. Omul cu găinile negre.

— Chiar aşa. Făcea semne cuiva din stînga mea; ma întorc şi-l recunosc pe preacinstitul Grimaud, care, ca şi mine, îl mînca din ochi pe călăul mascat.

— „Oh!" fac eu spre el, şi cum ăsta-i cuvîntul de care se foloseşte domnul conte în zilele cînd îi vorbeşte, Grimaud pricepe îndată că-l chem şi se întoarce spre mine ca împins de un resort. Recunoscîndu-mă şi el, mi-arată cu degetul spre omul mascat şi mormăie: „Ei?", adică: „Aţi văzut?" ,,La naiba!" răspund eu. Ne-am înţeles de minune unul pe altul. Atunci m-am întors spre scoţianul nostru: privirile lui erau cum nu se poate mai grăitoare. Pe scurt, totul s-a sfîrşit, aşa cum ştiţi într-un mod sinistru. Mulţimea a început să se împrăştie; seara se lăsa încet; eu m-am pitulat intr-un colţ al pieţei împreună cu Grimaud şi cu scoţianul, căruia îi făcusem semn să rămîie cu noi, şi de acolo îl urmăream pe călău, care intrase din nou în odaia regelui, să-şi schimbe hainele, ale lui fiind pline de sînge, fără îndoială. După ce s-a schimbat, şi-a pus o pălărie neagră pe cap, s-a înfăşurat într-o mantie şi s-a făcut nevăzut. M-am gîndit că va pleca şi-am dat fuga la uşa de la intrare. Într-adevăr, după vreo cinci minute l-am văzut coborînd scara.

— Şi l-ai urmărit? izbucni Athos.

— Te cred! răspunse d'Artagnan. Dar n-a fost prea uşor, ehei! Mereu întorcea capul, şi asta ne silea să ne tot ascundem ori să ne prefacem că trecem pe acolo din întîmplare. Mi-ar fi fost foarte uşor să-l omor; dar, cum nu-s egoist din fire, păstram pasărea asta rară pentru tine, Aramis, şi pentru tine, Athos, ca să aveţi un pic de mingîiere. Într-un tîrziu, după vreo jumătate de ceas de alergătură pe străzile cele mai întortocheate din inima oraşului, am ajuns la o căsuţă singuratică, unde nu se auzea nici un zgomot şi nu se vedea nici o lumină ca să crezi c-ar fi cineva înăuntru. Atunci Grimaud a scos la iveală un pistol din cizmele lui largi. „Ei?" mormăi el întrebător, arătîndu-mi pistolul. „Nu, nu!" l-am oprit eu. Precum v-am spus, aveam şi eu gîndurile mele. Omul cu mască s-a oprit în faţa unei uşi scunde, a scos o cheie din buzunar, dar, înainte să o vîre în broască, s-a întors iarăşi să vadă dacă nu-i urmărit. Eu eram pitit după un pom, Grimaud după o piatră, iar scoţianul, în lipsa de altceva, se trîntise la pămînt. Fără îndoială că omul nostru s-a crezut singur, fiindcă am auzit cheia răsucindu-se în broască: uşa s-a deschis şi el a dispărut în casă.

— Mizerabilul! scrîşni Aramis. Şi-n timp ce tu ai venit încoace, el a fugit şi n-o să-l mai găsim.

— Ce Dumnezeu, Aramis, zise gasconul, drept cine mă iei?

— Totuşi, în lipsa ta... – i se alătură şi Athos.

— Ei, în lipsa mea nu puteam să-i las în loc pe Grimaud şi pe scoţian? Mai înainte ca omul nostru să facă zece paşi în casă, eu am şi înconjurat-o. La o uşă, cea pe unde a intrat, l-am lăsat pe scoţian, poruncindu-i printr-un semn să-l urmărească pe omul cu mască neagră dacă iese din casă, în vreme ce Grimaud avea să-l urmărească şi el, ca apoi să ne spună totul. Pe Grimaud l-am lăsat la cea de a doua uşă, cu aceeaşi poruncă, şi iată-mă-s. Fiara e încercuită. Acum, cine vrea să o vadă încolţită?

Athos se aruncă în braţele lui d'Artagnan, care îşi ştergea fruntea de sudoare.

— Prietene, eşti într-adevăr prea bun că nu te-ai supărat pe mine. Am greşit, am greşit de o sută de ori faţă de tine, fiindcă ar trebui să te cunosc. Numai, vezi, în inima noastră zace o fărîmă de răutate, care te face să te îndoieşti mereu.

— Hm! mormăi Porthos. Călăul n-o fi chiar domnul Cromwell? Cine ştie? Ca să aibă siguranţa că treaba e bine făcută, a ţinut să facă totul cu mîna lui!

— N-aş crede! Cromwell e gras şi scund, în vreme ce ăsta-i subţire şi mai degrabă înalt decît scund.

— O fi vreun soldat condamnat căruia i s-a oferit în schimb graţierea, spuse Athos. La fel cum s-a întîmplat cu nenorocitul de Chalais.

— Nu, nu, stărui d'Artagnan. Nu avea pasul cadenţat al unui militar şi nici nu mergea crăcănat ca un călăreţ. Avea călcătura aleasă şi un aer distins. Mare lucru să mă înşel, dar cred că e vorba de un nobil.

— Un nobil! exclamă Athos. Cu neputinţă! Ar fi o ruşine pentru întreaga nobilime.

— Straşnic vînat! hohoti Porthos de se cutremurară geamurile. Straşnic vînat, pe legea mea!

— Mai pleci, Athos? întrebă d'Artagnan.

— Nu, rămîn, răspunse gentilomul, cu un gest ameninţător, care nu făgăduia nimic bun celui căruia îi era adresat.

— Atunci, spadele! spuse Aramis. Spadele noastre! Să nu mai pierdem o clipă.

Cei patru prieteni îmbrăcară la iuţeală veşmintele de nobili, îşi încinseră spadele, chemară pe Mousqueton şi pe Blaisois, poruncindu-le să facă socoteala cu hangiul şi să pregătească totul de plecare, fiindcă era cu putinţă să părăsească Londra chiar în noaptea aceea.

Noaptea se făcuse şi mai neagră. Zăpada cădea necontenit, aşternîndu-se ca un giulgiu peste oraşul regicid. Era aproape şapte seara şi pe străzi se vedeau puţini trecători, căci lumea se închisese în casă şi vorbea în şoaptă despre cumplita întîmplare din acea zi.

Cei patru prieteni, înfăşuraţi în mantiile lor, străbătură toate pieţele şi străzile din centru, pline de atîta omenire peste zi şi atît e pustii la ceasul acela de noapte. D'Artagnan mergea în frunte, căutînd din vreme în vreme să descopere crucile pe care le scrijelise cu pumnalul pe ziduri. Era întuneric beznă şi abia putea sa desluşească semnele. Dar îşi întipărise atît de bine în minte fiecare fîntînă, fiecare firmă de prăvălie, încît, după o jumătate de ceas, izbutiră să ajungă la casa cea singuratică.

Pentru o clipă, gasconul crezu că fratele lui Parry a dispărut, dar se înşela: voinicul scoţian obişnuit cu frigul din munţii săi, se întinsese lîngă un stîlp, întocmai ca o statuie prăvălită la pămînt, fără să se sinchisească de asprimea vremii, lăsînd zăpada să-l acopere. Zărindu-i pe cei patru, se ridică îndată.

— Iată încă un slujitor credincios, rosti Athos. Dumnezeule mare! Oamenii de ispravă nu-s atît de rari pe cît se pare: asta-mi dă curaj.

— Să nu ne grăbim cu laudele, mormăi d'Artagnan. Scoţianul nostru îmi pare c-a venit încoace pentru o socoteală de-a lui. Am auzit că oamenii născuţi dincolo de Tweed sînt foarte răzbunători. Păzeşte-ţi pielea, jupîn Groslow! Dacă daţi ochii unul cu altul, te-aşteaptă clipe grele!

Gasconul păşi înainte şi se apropie de scoţian, care îl recunoscu, apoi făcu semn şi celorlalţi sa se apropie.

— Cum stăm? întrebă Athos în englezeşte.

— N-a ieşit nimeni, răspunse fratele lui Parry.

— Bine. Tu, Porthos, rămîi aici cu el, şi tu, Aramis, la fel. D'Artagnan mă va duce la Grimaud.

Grimaud, nu mai puţin şiret decît scoţianul, se vîrîse într-o scorbură de salcie şi stătea acolo ca într-o gheretă. O clipă, d'Artagnan crezu, ca şi prima dată, că omul cu mască a plecat şi că Grimaud a pornit-o după el.

Deodată ieşi la iveală o scăfirlie şi se auzi un fluierat uşor.

— Oh! exclamă Athos.

— Aici, murmură Grimaud.

Se apropiară amîndoi de salcie.

— Ei, a ieşit careva din casă? întrebă d'Artagnan.

— Nu, dar a intrat, răspunse Grimaud.

— Bărbat sau femeie?

— Bărbat.

— Aha! mormăi d'Artagnan. Prin urmare, acuma-s doi.

— Aş vrea să fie patru, spuse Athos. Măcar să fie o luptă egală.

— Poate că sînt patru, zise d'Artagnan.

— Cum adică?

— Nu se poate ca alţii să fi venit mai din vreme şi să fi aşteptat înăuntru?

— Putem să ne convingem, zise Grimaud arătînd spre o fereastră prin obloanele căreia răzbăteau cîteva raze de lumină.

— Chiar aşa, încuviinţă d'Artagnan. Să-i chemăm şi pe ceilalţi. Apucară după colţul casei, să le facă semn lui Porthos şi lui Aramis.

Aceştia veniră în grabă.

— Aţi văzut ceva? întrebară ei.

— Nu, dar o să vedem, răspunse d'Artagnan şi arătă din ochi spre Grimaud, care, agăţîndu-se de ieşiturile zidului, se căţărase la vreo cinci-şase picioare de la pămînt.

Toţi patru se dădură mai aproape. Grimaud se caţără ca o pisică şi, în cele din urmă, se apucă de un cîrlig care ţine oblonul cînd e deschis, găsi cu piciorul o ieşitură a zidului ce îi păru îndeajuns de trainică şi le făcu semn că totul e bine. După o clipă, apropie ochiul de crăpătura oblonului.

— Ce vezi? întrebă d'Artagnan.

Grimaud arătă mîna închisă, numai cu două degete desfăcute.

— Vorbeşte, spuse Athos. Nu-ţi vedem semnele. Cîţi sînt?

— Doi, şopti el. Unul cu faţa la mine, celălalt cu spatele.

— Bine. Şi cine-i în faţa ta?

— Omul pe care l-am văzut trecînd.

— Îl cunoşti?

— Mi s-a părut că-l recunosc şi nu m-am înşelat, e gras şi scund.

— Cine-i? şuşotiră într-un glas cei patru prieteni.

— Generalul Oliver Cromwell.

Tuspatru se uitară unul la altul.

— Şi celălalt cum arată? întrebă Athos.

— E unul slab şi înalt.

— Călăul! murmură în acelaşi timp d'Artagnan şi Aramis.

— Stă cu spatele la mine, zise Grimaud. Uite, se întoarce. E fără mască, acum o să-l văd... Ah!

În clipa aceea, ca şi cum cineva i-ar fi împlîntat un pumnal în inimă, dădu drumul cîrligului din mînă şi căzu pe spate, cu un geamăt surd. Porthos îl prinse în braţe.

— L-ai văzut? întrebară tuspatru dintr-o suflare.

— L-am văzut, îngăimă Grimaud, cu părul măciucă în cap şi cu fruntea scăldată de sudoare.

— Pe cel înalt şi slab? urmă d'Artagnan.

— Da.

— Adică pe călău? adăugă Aramis.

— Da.

— Şi cine e? întrebă Porthos.

— El e! El e! bîngui Grimaud, galben ca un mort, apucînd cu mîinile-i tremurînd mîna stăpînului său.

— Cine? întrebă şi Athos.

— Mordaunt!... îngăimă Grimaud.

D'Artagnan, Porthos şi Aramis scoaseră un strigăt de bucurie.

Athos făcu un pas înapoi şi-şi trecu mîna peste frunte.

— Fatalitate! murmura el.

XXVIII

CASA LUI CROMWELL

Într-adevăr, pe Mordaunt îl urmărise d'Artagnan, dar fără să-l recunoască.

Intrînd în casă, călăul îşi scoase masca şi barba căruntă ce-i schimba chipul, urcă scara, deschise o uşă şi pătrunse într-o odaie cu o zugrăveală închisă, luminată de licărirea unei lămpi, şi se găsi în faţa unui om care scria aşezat la un birou.

Omul acesta era Cromwell.

Lucru ştiut, Cromwell avea la Londra două sau trei locuinţe tainice, necunoscute nici prietenilor şi de care ştiau numai cei foarte apropiaţi. Or, ne amintim că Mordaunt se număra printre aceştia din urmă.

La intrarea lui, Cromwell ridică ochii.

— Dumneata eşti, Mordaunt? spuse el. Vii cam tîrziu.

— Am vrut şă văd ceremonia pînă la sfîrşit, generale, din pricina asta am întîrziat, răspunse Mordaunt.

— Ah! făcu Cromwell. De obicei nu eşti atît de curios.

— Sînt întotdeauna curios să văd căderea unuia dintre duşmanii înălţimii-voastre, iar cel de azi nu era printre cei mai neînsemnaţi. Dar dumneavoastră, generale, n-aţi fost la White-Hall?

— Nu, spuse Cromwell.

Urmă un răstimp de tăcere.

— Aţi aflat amănunte? întrebă Mordaunt.

— Nici unul. Sînt aici de azi-dimineaţă. Ştiu numai că se pusese la cale un complot pentru salvarea regelui.

— Ah! Ştiaţi?

— N-are importanţă. Patru oameni travestiţi în muncitori urmau să-l scoată pe rege din închisoare şi să-l ducă la Greenwich, unde-l aştepta o barcă.

— Şi ştiind toate astea, înălţimea-voastră stătea aici, departe de oraş, liniştit şi inactiv?

— Liniştit, da, spuse Cromwell. Dar de ce zici inactiv?

— Totuşi, dacă reuşea complotul?

— Aş fi dorit-o.

— Credeam că înălţimea-voastră priveşte moartea lui Carol I ca o nenorocire necesară binelui Angliei.

— Tocmai! spuse Cromwell. E părerea mea dintotdeauna. Dar nu trebuia decît să moară, şi dacă totul se petrecea într-altă parte decît pe eşafod, poate că ar fi fost mai bine.

— De ce, înălţimea-voastră?

Cromwell zîmbi.

— Iertaţi-mă, spuse Mordaunt. Dar, vedeţi, generale, sînt un ucenic într-ale politicii şi-aş vrea să trag foloase în toate împrejurările din învăţămintele pe care binevoieşte să mi le dea stăpînul meu.

— Aşa s-ar fi spus că l-am osîndit din spirit de dreptate şi că l-am lăsat să fugă din mărinimie.

— Şi dacă într-adevăr ar fi fugit?

— Asta nu se putea.

— Nu se putea?

— Da, luasem toate măsurile.

— Şi înălţimea-voastră cunoaşte pe cei patru oameni care se hotărîseră să-l salveze pe rege?

— Sînt patru francezi: doi trimişi de către doamna Henriette la soţul ei şi doi veniţi la mine din partea lui Mazarin.

— Şi credeţi, domnule, că Mazarin i-a însărcinat cu o asemenea treabă?

— Se poate, dar se va dezice de ei.

— Credeţi?

— Sînt sigur.

— De ce?

— Fiindcă n-au reuşit

— Înălţimea-voastră îmi dăduse pe doi dintre aceşti francezi, atunci cînd erau vinovaţi numai de a fi slujit cu armele pe Carol I. Acum, că sînt vinovaţi de uneltiri împotriva Angliei, vreţi să mi-i daţi pe toţi patru?

— I-ai, încuviinţă Cromwell.

Mordaunt făcu o plecăciune, cu un surîs de biruitoare cruzime.

— Să ne întoarcem, rogu-te, la nefericitul de Carol, spuse Cromwell, văzînd că Mordaunt se pregăteşte să-i mulţumească. Ce-a strigat mulţimea?

— Mai nimic, dacă n-a strigat: „Trăiască Cromwell!"

— Unde te găseai?

Mordaunt se uită o clipă la general, încercînd să-i citească în ochi dacă întrebarea avea rost şi dacă nu cumva ştia tot.

Privirea aprinsă a lui Mordaunt nu putu pătrunde însă în adîncul privirii lui Cromwell.

— Mă găseam într-un loc de unde puteam să văd şi să aud totul.

De astă dată, Cromwell îl privi ţintă, numai că şi Mordaunt fu de nepătruns. După cîteva clipe, întoarse ochii cu nepăsare.

— Se pare că acel călău improvizat şi-a făcut datoria cum nu se poate mai bine, zise Cromwell. După cîte mi s-a spus cel puţin, a fost o lovitură de maestru.

Mordaunt îşi aminti afirmaţia lui Cromwell că nu cunoaşte nici un amănunt. Din acea clipă căpătă convingerea că a asistat şi el la execuţie, ascuns pe undeva, după o perdea sau un oblon.

— Într-adevăr, vorbi el, liniştit şi cu chipul impasibil. O singură lovitură a fost de ajuns.

— Poate că totuşi era de meserie, spuse Cromwell.

— Credeţi, domnule?

— De ce nu?

— Omul nu avea aerul unui călău.

— Dar cine altul decît un călău ar fi primit să îndeplinească o asemenea treabă îngrozitoare? întrebă Cromwell.

— Ştiu eu? zise Mordaunt. Poate vreun duşman personal al regelui Carol, care să fi jurat răzbunare şi care astfel şi-a îndeplinit jurămîntul; poate vreun nobil care avea motive temeinice să-l urască şi care, aflînd că vrea să fugă şi să-i scape, i-a aţinut calea, cu faţa ascunsă de o mască şi cu mîna pe secure, nu atît ca un călău improvizat, cît ca un trimis al soartei.

— Se poate, spuse Cromwell.

— Şi dacă ar fi aşa, continuă Mordaunt, înălţimea-voastră ar condamna fapta lui?

— Nu mi-e dat mie să-l judec, răspunse Cromwell, ci lui Dumnezeu.

— Dar dacă l-aţi cunoaşte?

— Nu-l cunosc şi nici nu vreau să-l cunosc. Ce-mi pasă dacă a fost el sau altul? Carol era condamnat, aşa că nu un om i-a tăiat capul, ci o secure.

— Şi totuşi, stărui Mordaunt, fără omul acesta regele ar fi fost salvat.

Cromwell surîse.

— Desigur, ar fi fost răpit, chiar dumneavoastră aţi spus-o.

— Da, răpit pînă la Greenwich. Acolo se suia pe o corăbioară cu cei patru salvatori. Pe corăbioară s-ar fi găsit însă patru oameni ai mei şi cinci butoaie cu praf de puşcă ale naţiunii. În larg, cei patru oameni ar fi coborît într-o barcă, şi dumneata eşti prea priceput în politică, Mordaunt, ca să nu înţelegi urmarea.

— Da, ar fi sărit în aer cu toţii.

— Chiar aşa. Explozia ar fi împlinit misiunea securii. Regele Carol pierea pentru totdeauna. S-ar fi spus că, fugind din faţa justiţiei umane, l-a urmărit şi ajuns răzbunarea cerească. N-am mai fi fost decît judecătorii lui, călăul ar fi fost Dumnezeu. Iată ce m-a făcut să pierd nobilul acela mascat, Mordaunt. Aveam deci dreptate cînd nu voiam să-l cunosc, căci, cu toate bunele-i intenţii, zău, nu-i pot mulţumi pentru ceea ce a făcut.

— Domnule, spuse Mordaunt. Ca întotdeauna mă înclin şi mă simt mic în faţa dumneavoastră. Sînteţi un gînditor profund, continuă el, şi ideea cu corăbioară aruncată în aer e sublimă.

— Ba-i absurdă, de vreme ce-i inutilă, rosti Cromwell. În politică nu există idee sublimă dacă nu dă roade; orice idee care nu izbuteşte e nebunească şi stearpă. Te vei duce astă-seară la Greenwich, Mordaunt, spuse Cromwell, ridicîndu-se. Vei căuta pe stăpînul corăbioarei „Fulgerul" şi-i vei arăta o batistă albă, înnodată în cele patru colţuri, care-i semnul de recunoaştere. Vei spune oamenilor să coboare de pe corabie şi vei duce praful de puşcă înapoi la Arsenal, dacă nu cumva...

— Dacă nu cumva... îngînă Mordaunt, cu o bucurie sălbatică în ochi la auzul cuvintelor lui Cromwell.

— Dacă nu cumnva această corăbioară aşa cum e, poate sluji interesele dumitale personale.

— Ah, milord, milord! exclamă Mordaunt, Dumnezeu, făcîndu-vă alesul său, v-a dăruit o privire căreia nu-i scapă nimic.

— Mi se pare că-mi spui milord! zise Cromwell, rîzînd. E bine, fiindcă sîntem între noi, dar ia aminte să nu scapi vorba asta de faţă cu imbecilii noştri de puritani.

— Oare nu aşa i se va spune curînd înălţimii-voastre?

— Sper cel puţin, dar încă nu e timpul.

Cromwell se ridică să-şi ia haina.

— Plecaţi, domnule? întrebă Mordaunt.

— Da, spuse generalul. Am dormit aici ieri şi alaltăieri şi ştii că nu stă în obiceiul meu să mă culc de trei ori în acelaşi pat.

— Deci înălţimea-voastră îngăduie să petrec noaptea aşa cum doresc?

— Şi chiar ziua de mîine, dacă e nevoie. De ieri seară, adăugă Cromwell zîmbind, ai făcut destule pentru mine, şi dacă ai vreo chestiune personală de rezolvat, e drept să-ţi las şi timpul necesar.

— Mulţumesc, domnule. Sper să-l întrebuinţez cu folos.

Cromwell dădu din cap, apoi, întorcîndu-se, îl întrebă:

— Eşti înarmat?

— Am spada.

— Şi nu te-aşteaptă nimeni afară la uşă?

— Nimeni.

— Ar trebui atunci să mergi cu mine, Mordaunt.

— Mulţumesc, domnule, dar ocolul prin trecerea subterană mi-ar răpi din timp şi, după cele ce mi-aţi spus, orice clipă mi-e de folos. Voi ieşi pe cealaltă uşă.

— Cum vrei, spuse Cromwell.

Şi, apăsînd cu mîna pe un buton ascuns, deschise o uşă atît de bine ascunsă în tapiserie, încît pînă şi ochiul celui mai încercat anevoie ar fi descoperit-o.

Uşa, mişcată de un resort de oţel, se închise în urma lui.

Era una din ieşirile secrete, despre care istoria spune că ar fi existat în toate casele tainice ale lui Cromwell.

Ea trecea pe sub strada pustie şi dădea în fundul unei grote, în grădina unei alte case, la vreo suta de paşi de cea pe care tocmai o părăsise viitorul Lord Protector.

În timpul ultimei scene, Grimaud zărise, prin deschizătura perdelei, pe cei doi, recunoscînd întîi pe Cromwell, apoi pe Mordaunt.

Am văzut cum au primit această veste cei patru prieteni.

D'Artagnan îşi veni cel dintîi în fire.

— Mordaunt! spuse el. Oh, cerule! Dumnezeu ni-l trimite.

— Da, întări Porthos. Să spargem uşa şi să cădem peste el.

— Ba dimpotrivă, spuse d Artagnan. Nu spargem nimic şi nu facem zgomot, fiindcă zgomotul adună lume. Mai ales dacă se află înăuntru cu ilustrul lui stăpîn, aşa cum spune Grimaud, trebuie să fie pe aici, prin împrejurimi, posturi de strajă. Ei, Grimaud, vino încoace şi încearcă să te ţii pe picioare.

Grimaud se apropie. Furia îl cuprinsese din nou, dar se ţinea tare.

— Bine, urma d Artagnan. Acum caţără-te din nou sus şi spune-ne dacă Mordaunt e în tovărăşia cuiva, dacă se pregăteşte să iasă din casă ori să se culce. Dacă e însoţit, aşteptăm pînă va rămîne singur. Dacă iese din casă, îl înhăţăm la ieşire. Dacă rămîne, forţăm fereastra. Face mai puţin zgomot şi e mai uşor decît să forţezi o uşă.

Grimaud începu să se caţere încet spre fereastră.

— Athos, Aramis, voi păziţi cealaltă ieşire; eu cu Porthos rămînem aici.

Cei doi prieteni se supuseră îndată.

— Ei, Grimaud? întrebă d'Artagnan.

— E singur.

— Eşti sigur?

— Da.

— Nu l-am văzut ieşind pe tovarăşul lui.

— Poate că a ieşit pe uşa cealaltă.

— Ce face?

— Îşi pune haina şi mănuşile.

— Al nostru e! şopti d'Artagnan.

Porthos duse mîna la pumnal şi-l smuci din teacă fără să-şi dea seama.

— Lasă pumnalul, prietene Porthos, murmură d'Artagnan. Nu trebuie să începem prin a lovi. Îl avem în mînă. Să facem totul cu socoteală. Avem cîte ceva de vorbit împreună şi lucrurile trebuie să se petreacă aşa ca la Armentières; dar să sperăm că el n-are copii şi că dacă-l strivim, de astă dată se va isprăvi totul.

— Sst! spuse Grimaud. Se pregăteşte să iasă. Se apropie de lampă, o stinge. Nu mai văd nimic.

— Atunci, dă-te jos, dă-te jos.

Grimaud sări la pamînt şi căzu în picioare. Zăpada înăbuşi zgomotul. Nu se auzi nimic.

— Spune-i lui Athos şi Aramis să se aşeze de fiecare parte a uşii, ca şi noi. Dacă-l prind, să bată din palme. Dacă-l prindem noi, facem la fel.

Grimaud dispăru.

— Porthos, Porthos, îl povăţui gasconul. Ascunde şi tu umerii ăştia largi, prietene, să nu ne dam de gol.

— Numai să iasă pe aici!

— Taci!

Uriaşul se lipi de zid, de parcă ar fi vrut să se facă una cu el. D'Artagnan îi urmă pilda.

Auziră pasul lui Mordaunt răsunînd pe scară. O ferestruică ascunsă se închise şi lemnul scîrţîi. Mordaunt privi afară şi, mulţumită prevederilor celor doi prieteni, nu văzu nimic. Atunci vîrî cheia în broască, uşa se deschise şi se ivi în prag.

În aceeaşi clipă se pomeni cu d'Artagnan în faţa lui.

Vru să trîntească uşa, dar Porthos se aruncă spre clanţă şi împinse uşa de perete.

Uriaşul bătu de trei ori din palme. Athos şi Aramis se arătară numaidecît.

Mordaunt se făcu galben ca ceara, dar nu scoase un cuvînt şi nici nu strigă după ajutor.

D'Artagnan se năpusti spre el şi, împingîndu-l cu pieptul, îl sili să urce scara de-a îndăratelea. Lumina unei lămpi îngăduia gasconului să nu scape din ochi mîinile lui Mordaunt, dar el îşi dădea seama că dacă-l omoară pe d'Artagnan, trebuia să se descotorosească şi de ceilalţi trei. Nu făcu deci nici o mişcare, nici să se apere, nici să lovească. Ajuns la uşă şi simţind cum se lipeşte cu spatele de ea, crezu, fără îndoială, că acolo se va sfîrşi cu el; numai că se înşela. D'Artagnan întinse mîna şi deschise uşa. Se aflau în odaia în care, cu zece minute înainte, tînărul vorbise cu Cromwell.

Porthos intră după el. Întinzînd braţul, luase lampa atîrnată de tavan şi aprinse de la ea o altă lampă.

Athos şi Aramis intrară şi ei şi răsuciră cheia în broască.

— Ia loc, te rog! vorbi d'Artagnan, oferind tînărului un scaun. Mordaunt luă scaunul din mîinile lui d'Artagnan şi se aşeză, palid, dar liniştit. Trei paşi mai încolo, Aramis înşirui alte trei scaune, pentru el, d'Artagnan şi Porthos.

Athos se aşeză în colţul cel mai depărtat, hotătît parcă să fie un spectator neclintit la tot ce avea să se petreacă.

Porthos se aşeză în stînga şi Aramis în dreapta lui d'Artagnan.

Athos părea copleşit. Porthos îşi freca mîinile cu o înfrigurată nerăbdare.

Aramis zîmbea, muşcîndu-şi însă buzele pînă la sînge.

Singur d'Artagnan se stăpînea, ori cel puţin aşa se părea.

— Domnule Mordaunt, spuse el tînărului. Fiindcă soarta ne strînge laolaltă, în sfîrşit, după atîtea zile de cînd alergăm unii după alţii, să stăm puţin de vorbă, dacă nu ţi-e cu supărare.

XXIX

O CONVORBIRE

Mordaunt fusese luat atît de repede şi urcase scara atît de buimăcit, încît nu era în stare să-şi adune gîndurile. Într-adevăr, în prima clipă îl copleşiseră emoţia, surpriza şi o frică de neînvins, fireşti la oricine atunci cînd un duşman de moarte, mai puternic, îl înhaţă, şi asta tocmai cînd îl crede departe, prins de alte treburi.

Dar de îndată ce se aşeză pe scaun, de îndată ce-şi dădu seama că are la îndemînă un răgaz, oricare ar fi fost motivul, îşi încordă mintea şi îşi adună toate puterile.

Focul din privirile lui d'Artagnan în loc să-l tulbure îl electriza, căci, oricît ar fi fost de ameninţători, ochii gasconului erau cinstiţi, cu toată ura şi mînia din ei. Mordaunt, gata să se agaţe de orice ca să iasă din încurcătură, fie prin forţă fie prin viclenie, se strînse ghem, întocmai ca ursul încolţit în bîrlog, care urmăreşte, cu o privire în aparenţă neclintită, toate mişcările vînătorului ce-l hăituieşte.

Totuşi, privirea aceasta alunecă iute pe spada lungă şi aprigă ce-i atîrna la şold; duse firesc mîna stîngă la mînerul spadei, aduse mînerul sub mîna dreaptă şi se aşeză, aşa cum îi ceruse d'Artagnan.

Muşchetarul se vede că aştepta vreo vorbă arţăgoasă, plănuind să înceapă o convorbire batjocoritoare sau cumplită, fiindcă în asta nu-l întrecea nimeni. Aramis îşi zicea în sinea lui: „O s-auzim niscaiva fleacuri". Porthos îşi muşca mustaţa, murmurînd: „Cîte mofturi ca să striveşti puiul asta de şarpe!"; Athos, retras în colţul odăii, şedea nemişcat, palid ca un chip tăiat în piatră şi, cu toate că nici nu clintea, îşi simţea fruntea lac de sudoare.

Mordaunt nu spunea nimic, dar, încredinţat că avea încă spada la îndemînă, se aşeză picior peste picior şi aşteptă.

Tăcerea nu putea să se prelungească, ar fi fost caraghios. D'Artagnan îşi dădu seama de asta şi, cum îl poftise pe Mordaunt să ia loc ca sa stea de vorbă, se gîndi că se cuvine să înceapă el.

— Mi se pare, domnule, glăsui gasconul cu ucigătoare-i politeţe, că-ţi schimbi îmbrăcămintea aproape la fel de iute ca şi mimii italieni, aduşi de la Bergamo de către cardinalul Mazarin şi pe care pesemne că i-ai văzut în timpul călătoriei dumitale în Franţa.

Mordaunt nu răspunse.

— Adineauri, urmă d'Artagnan, erai deghizat, adică nu, îmbrăcat în straie de ucigaş, şi acum...

— Şi acum, dimpotrivă, par îmbrăcat ca un om care urmează să fie ucis, nu-i aşa? i-o întoarse Mordaunt, cu vocea lui calmă şi tăioasă.

— Oh, domnule, replică d'Artagnan. Cum poţi spune aşa ceva, cînd te afli între gentilomi şi ai spadă la îndemînă?!

— Nu există spadă atît de iscusită, domnule, ca să poată înfrunta patru spade şi patru pumnale, fără să mai pun la socoteală pe ale complicilor care vă aşteaptă la uşă.

— Să avem iertare, răspunse d'Artagnan. Te înşeli, la uşă aşteaptă valeţii, şi nu complicii noştrii. Doresc să stabilesc adevărul în toate amănuntele.

Mordaunt răspunse doar printr-un surîs, care îi schimonosi batjocoritor buzele îngheţate.

— Dar nu despre asta e vorba, aşa că mă întorc la întrebarea mea, reluă d'Artagnan. Am avut cinstea, domnule, să te întreb de ce ţi-ai schimbat înfăţişarea. Masca nu te stingherea, după cîte mi se pare; barba căruntă te prindea de minune, iar securea, cu care ai dat o lovitură atît de măiastră, socot că nici ea nu ţi-ar fi stat rău în clipa asta. De ce-ai lăsat-o din mînă?

— Pentru că, reamintindu-mi cele petrecute la Armentières, m-am gîndit că voi găsi patru securi în loc de una, de vreme ce aveam să mă aflu între patru călăi.

— Domnule, ripostă d'Artagnan, foarte liniştit, deşi o uşoară mişcare a sprîncenelor arăta că începuse să se mînie. Cu toate că eşti plin de vicii şi putred pînă-n măduva oaselor, te văd încă nespus de tînăr, aşa ca n-am să mă opresc asupra vorbelor dumitale nesăbuite. Da, nesăbuite, căci ceea ce spui despre Armentières nu are nici o legătură cu împrejurarea de faţă. Într-adevăr, nu-i puteam oferi mamei dumitale o spadă ca să lupte cu noi; dar dumneata, care mînuieşti pumnalul şi pistolul cu atîta iscusinţă şi ai o asemenea spadă, dumitale are oricine dreptul să-ţi ceara cinstea unei întîlniri.

— Ah! îngînă Mordaunt. Prin urmare, vreţi să vă bateţi în duel?

Şi se ridică în picioare, cu ochii scînteietori, gata să răspundă pe dată provocării.

Porthos se ridică şi el, aşa cum făcea întotdeauna în astfel de ocazii.

— O clipă, o clipă, spuse d'Artagnan, cu acelaşi sînge rece. Să nu ne grăbim, doar fiecare dintre noi doreşte ca totul să se petreacă aşa cum se cuvine. Şezi, deci, dragă Porthos, şi dumneata ai bunătatea să rămîi liniştit, domnule Mordaunt. Vom căuta cea mai bună dezlegare cu putinţă şi vreau să fiu sincer cu dumneata. Mărturiseşte, arzi de dorinţa să ne ucizi pe unii sau pe ceilalţi, domnule Mordaunt, nu?

— Şi pe unii, şi pe ceilalţi, răspunse Mordaunt. D'Artagnan se întoarse către Aramis:

— E o mare fericire, nu-i aşa, dragul meu Aramis, că domnul Mordaunt cunoaşte atît de bine subtilităţile limbii franceze? Barem sîntem scutiţi de încurcături şi vom rîndui totul de minune.

Apoi se întoarse iarăşi către Mordaunt.

— Scumpe domnule Mordaunt, continuă el, te înştiinţez că aceşti domni nutresc faţă de dumneata aceleaşi bune sentimente şi că ar fi încîntaţi să te ucidă. Ba aş spune mai mult, că te vor ucide, fără îndoială. Totuşi, au să facă asta ca nişte gentilomi cinstiţi şi iată cea mai bună dovadă!

Zicînd aceasta, d'Artagnan îşi aruncă pălăria pe covor, împinse scaunul la perete, făcu semn prietenilor să-i urmeze pilda, şi, salutîndu-l cu aceea amabilitate franţuzească, rosti:

— Sînt al dumitale, domnule. Căci, dacă nu ai nimic împotrivă, eu voi fi acela care va începe. Spada mea e mai scurtă, e adevărat, dar nu-i nimic! Braţul va lungi spada.

— Stai! spuse Porthos, făcînd un pas înainte. Eu încep, nici nu mai încape vorbă.

— Ba te rog, Porthos, interveni Aramis.

Athos nu făcu nici o mişcare. Ai fi spus că e o statuie şi că nici nu mai respiră.

— Liniştiţi-vă, domnilor! vorbi d'Artagnan. Fiecăruia îi va veni rîndul. Uitaţi-vă în ochii domnului Mordaunt şi citiţi în ei ura atotputernică pe care i-o stîrnim. Uitaţi-vă cu cîtă îndemînare şi-a scos spada. Admiraţi-l cu cîtă grijă priveşte în jur, ca să nu întîlnească vreo piedică în cale. Toate acestea nu vă dovedesc, că domnul Mordaunt e un neîntrecut spadasin şi că-mi veţi urma cît de curînd, numai să-l las eu? Rămîneţi deci la locul vostru, aşa ca Athos, al cărui calm nu mai ştiu cum să vi-l dau drept pildă, şi lăsaţi-mi mie iniţiativa. De altfel, adăugă el, trăgîndu-şi ameninţător spada, am eu socotelile mele cu domnul, aşa că voi începe negreşit. O doresc, o vreau.

D Artagnan rostea pentru prima oară acest cuvînt faţă de prietenii săi. Pînă acum se mulţumise doar să-l gîndească.

Porthos se dădu înapoi. Aramis îşi puse spada sub braţ. Athos rămase nemişcat, în colţul său întunecos dar cîtuşi de puţin calm, cum spunea d'Artagnan, ci cu răsuflarea sugrumată, gîrîitoare.

— Pune spada în teacă, cavalere, se adresă d'Artagnan lui Aramis. Altminteri, domnul ar putea să te bănuiască de gînduri pe care nu le ai.

Şi se întoarse îndată către Mordaunt:

— Te-aştept, domnule.

— Şi eu, domnilor, vă admir. Vă certaţi care să vă bateţi întîi cu mine şi pe mine nici nu mă întrebaţi, deşi mi se pare că treaba asta mă priveşte întrucîtva. Vă urăsc pe toţi patru; e drept, dar într-un chip diferit pe fiecare. Sper să vă ucid pe toţi patru, dar am mai multe şanse să-l ucid pe primul decît pe al doilea, pe al doilea decît pe al treilea, pe al treilea decît pe ultimul. Cer deci dreptul să-mi aleg adversarul. Dacă nu-mi daţi acest drept, n-am să mă bat, omorîţi-mă.

Cei patru prieteni se priviră între ei.

— E dreptul lui, spuseră Porthos şi Aramis, nădăjduind fiecare ca alegerea să cadă asupra lui.

Athos şi d'Artagnan tăcură, dar însăşi tăcerea lor era o încuviinţare.

— Ei bine, spuse Mordaunt în mijlocul acestei tăceri adînci şi solemne, care domnea în casa aceea misterioasă. Aleg ca prim adversar pe acela dintre dumneavoastră care, socotindu-se nedemn de numele contelui de La Fère, şi-a luat numele de Athos!

Athos se ridică de pe scaun ca împins de un resort. Dar, spre marea uimire a prietenilor săi, după ce rămase nemişcat şi mut o clipă, scutură din cap:

— Domnule Mordaunt, orice duel e cu neputinţă între noi doi, faceţi altuia această cinste.

Şi se aşeză din nou.

— Ah! exclamă Mordaunt. Iată unul pe care l-a cuprins frica.

— Mii de tunete! izbucni d'Artagnan, sărind spre Mordaunt. Cine spune că pe Athos l-a cuprins frica?

— Lasă-l în pace, d'Artagnan! rosti Athos, cu un zîmbet plin de tristeţe şi de dispreţ.

— Asta ţi-e hotănrea? întrebă gasconul.

— Da, şi e de neclintit.

— Bine, fie, să nu mai vorbim despre ea.

Apoi se întoarse către Mordaunt:

— Ai auzit, domnule, contele de La Fère nu vrea să-ţi facă cinstea să se bată cu dumneata. Alege pe unul dintre noi să-l înlocuiască.

— De vreme ce nu mă bat cu dînsul, spuse Mordaunt, nu-mi pasă cu cine mă bat. Puneţi-vă numele într-o pălărie şi voi trage un bilet la întîmplare.

— E o idee, încuviinţă d'Artagnan.

— Într-adevăr, asta ne împacă pe toţi, întări Aramis.

— Eu, unul, nu m-aş fi gîndit la aşa ceva, mărturisi Porthos. Şi totuşi era foarte simplu.

— Hai, Aramis, zise d'Artagnan. Scrie numele nostru cu slova ta frumoasă cu care ai prevenit-o pe Marie Michon într-o scrisoare că mama domnului acestuia voia să-l ucidă pe lordul Buckingham.

Mordaunt primi această nouă lovitură fără să clipească. Stătea în picioare, cu braţele încrucişate, calm pe cît se poate să fie un om într-o asemenea împrejurare. Chiar dacă n-o răcea din curaj, o făcea din orgoliu, şi unul seamănă mult cu celălalt.

Aramis se apropie de biroul lui Cromwell, rupse trei bucăţi de hîrtie de aceeaşi mărime, scrise pe primul numele său, pe celelalte două numele pretenilor săi şi le întinse lui Mordaunt, care, fără să-şi arunce ochii pe ele, dădu din cap, în semn că are deplină încredere. Atunci Aramis le făcu sul şi le puse într-o pălărie, pe care i-o întinse.

Mordaunt vîrî mîna în pălărie, trase un bileţel şi-l lăsă cu dispreţ pe masă!

— Oh, pui de şarpe! şopti d'Artagnan. Aş renunţa şi la gradul de căpitan, numai ca biletul să poarte numele meu.

Aramis desfăcu hîrtia. Dar, oricît de calm şi de nepăsător se silea să se arate, vedeai bine că-i tremură vocea de ura şi de dorinţă.

—D'Artagnan! citi el cu glas tare.

Gasconul scoase un strigăt de bucurie:

— Ah! Există deci o dreptate în ceruri!

Şi, întorcîndu-se către Mordaunt, adăugă:

— Nădăjduiesc, domnule, că nu ai nimic de spus.

— Nimic, domnule, mărturisi Mordaunt, scoţind şi el spada şi sprijinind-o de vîrful cizmei.

Din clipa în care d'Artagnan se convinse că i s-a împlinit dorinţa şi că omul nu-i va scăpa, îşi dobîndi pe deplin stăpînirea de sine şi chiar încetineala cu care se pregătea de obicei pentru acea gravă întreprindere numită duel. Îşi sumese iute manşetele, îşi frecă talpa cizmei drepte de podea, ceea ce nu-l împiedică să bage din nou de seamă ca Mordaunt căta în jur cu o privire ciudată, pe care o mai surprinsese o dată, în treacăt.

— Eşti gata, domnule? întrebă el în cele din urmă.

— Eu sînt acela care te aştept, domnule, răspunse Mordaunt, ridicînd capul şi privindu-l într-un fel cu neputinţă de zugrăvit în cuvinte.

— Atunci, ia seama, domnule, îl preveni gasconul. Mînuiesc spada cu destulă pricepere.

— Şi eu la fel, spuse Mordaunt.

— Cu atît mai bine. Voi avea sufletul împăcat. În gardă!

— O clipă, spuse tînărul. Daţi-mi cuvîntul, domnilor, că nu mă veţi ataca decît pe rînd.

— Asta ai spus-o ca să ai plăcerea să ne insulţi, pui de şarpe ce eşti! izbucni Porthos.

— Nu, ci ca să fiu cu sufletul împăcat, vorba dînsului.

— Ba alta-i cauza negreşit, murmură d'Artagnan, clătinînd din cap şi privind în jur cu oarecare îngrijorare.

— Pe cuvînt de gentilom! rostiră într-un glas Aramis şi Porthos.

— Dacă-i aşa, domnilor, atunci aşezaţi-vă într-un colţ, aşa ca domnul conte La Fère, care, dacă nu vrea să se bată, cunoaşte măcar regulile luptei. Faceţi-ne loc, avem mare nevoie de asta.

— Fie, se învoi Aramis.

— Ce de chichiţe! mormăi Porthos.

— Daţi-vă la o parte, domnilor! le ceru d'Artagnan. Să nu-i lăsăm nici cel mai mic motiv să se poarte urît, deşi, cu tot respectul pe care i-l datorez, mi se pare că tocmai asta doreşte.

Chipul lui Mordaunt rămase la fel de nepăsător la această nouă batjocură.

Porthos şi Aramis se aşezară într-un colţ al odăii, în faţa celui unde se afla Athos, aşa încît cei doi luptători se găsiră în mijlocul camerei, în plină lumină, cele două lămpi care luminau scena fiind aşezate pe masa lui Cromwell. Fireşte că lumina pălea pe măsură ce te depărtai de masă.

— Haide, glăsui d'Artagnan. În sfîrşit, eşti gata, domnule?

— Da, răspunse Mordaunt.

În aceeaşi clipă făcură amîndoi un pas înainte – o singură mişcare mulţumită căreia spadele se încrucişară.

D'Artagnan era un spadasin mult prea iscusit ca să-şi piardă vremea încercîndu-şi adversarul, cum se spune în termeni academici. Atacă cu o măiastră şi iute mlădiere a corpului, dar Mordaunt pară atacul.

— Ah! făcu el, cu un zîmbet plin de mulţumire.

Şi, fără să piardă o clipă, crezînd că a dibuit un loc descoperit, dădu o lovitură directă cu iuţeala şi scînteierea unui fulger. Mordaunt pară cu o mişcare atît de scurtă, de parcă ar fi fost tras prin inel.

— Încep să cred că o să ne distrăm, spuse d'Artagnan.

— Da, şopti Aramis, dar vezi, joacă strîns!

— Drace! Prietene, fii cu băgare de seamă! zise Porthos. Mordaunt zîmbi şi el.

— Domnule, grăi d'Artagnan, ai un surîs drăcesc. Diavolul te-a învăţat să rînjeşti aşa, nu?

Drept răspuns, Mordaunt încercă să-l împungă cu o forţă pe care gasconul n-o bănuia la prima vedere în această făptură firavă; dar o mişcare tot atît de măiastră ca şi aceea a potrivnicului său îl ajută să întîlnească la timp spada lui Mordaunt, care lunecă pe a sa, fără să-i atingă pieptul.

Mordaunt sări un pas înapoi.

— Ah, dai înapoi, te învîrţi pe loc! zise d'Artagnan. Cum pofteşti, îmi face chiar plăcere: aşa nu-ţi mai văd rînjetul. Iată-mă în umbră! Cu atît mai bine! Nici nu poţi să-ţi închipui ce privire fă-ţarnică ai, domnule, mai ales atunci cînd ţi-e frică. Uita-te puţin în ochii mei, să vezi ceva ce dumitale nu-ţi arată niciodată oglinda, anume o privire dreaptă şi cinstită.

Mordaunt nu scoase o vorbă la această tiradă, poate nu de prea bun gust, dar d'Artagnan obişnuia să turuie neobosit în timpul duelului, ca să-şi preocupe adversarul. Tot dînd înapoi şi tot învîrtindu-se aşa, acesta ajunse să schimbe locul cu gasconul.

Acum, zîmbetul lui devenea din ce în ce mai larg. D'Artagnan începu să fie neliniştit.

— Haide, haide, să isprăvim odată! bombăni el. Ticălosul ăsta are picioare de fier: să trecem la loviturile hotărîtoare.

Şi atacă la rîndul lui pe Mordaunt, care continua să dea înapoi, bineînţeles din tactică, fară să facă o singură greşeală de pe urma căreia adversarul să tragă vreun folos şi fără ca spada să-i fie abătută o clipă. Dar, cum lupta avea loc într-o odaie şi cum le lipsea spaţiul, curînd piciorul lui Mordaunt se lovi de perete şi el îşi sprijini mîna stîngă de perete.

— Aha! exclamă d'Artagnan. Acuma n-ai să mai dai înapoi, scumpule! Domnilor, continuă el, strîngîndu-şi sprîncenele. Aţi văzut vreodată un scorpion ţintuit de zid? Nu? Ei bine, o să vedeţi acum...

Şi, cît ai clipi, d'Artagnan îl împunse de trei ori la rînd. Toate trei loviturile îşi ajunseră ţinta, dar rănile nu erau adînci. Gasconul nu mai înţelegea nimic. Cei trei prieteni priveau lupta, cu sufletul la gură şi cu fruntea brobonită de sudoare.

În cele din urmă, fiind angajat prea aproape de adversar, d'Artagnan se trase înapoi pentru a pregăti, ori mai bine zis pentru a da o a patra lovitură; căci, pentru el, spada, ca şi şahul, erau o uriaşă înlănţuire de lucruri temeinic chibzuite, unde toate amănuntele se legau strîns unele de altele. Dar în clipa cînd, după o răsucire iute şi scurtă a corpului, se năpusti ca fulgerul înainte, zidul se despică în două: Mordaunt pieri prin deschizătura din spatele lui şi spada lui d'Artagnan, prinsă între cele două canaturi, se frînse ca şi cum ar fi fost de sticlă.

În timp ce se apăra, Mordaunt făcuse ce făcuse şi ajunsese cu spatele la uşa secretă prin care am văzut că a ieşit Cromwell, dibuise şi apăsase cu mîna stîngă pe buton, dispărînd ca la teatru, unde duhurile rele au darul să treacă şi prin ziduri.

Gasconul trase o înjurătură grozavă, căreia, de cealaltă parte a uşi de fier, îi răspunse un rîs sălbatic, un rîs înspăimîntător, care făcu să-i îngheţe sîngele în vine pînă şi scepticului Aramis.

— Dupa mine! strigă d'Artagnan. Să spargem uşa!

— Ăsta-i dracul gol! rosti Aramis, sărind în ajutorul prietenului său.

— Ne scapă, al naibi, ne scapă! urlă Porthos, repezindu-se cu umărul în uşa care, ţinută de vreun resort ascuns, nici gînd să se clintească.

— Cu atît mai bine, şopti Athos.

— Bănuiam eu ceva, fir-ar să fie! gîfii d'Artagnan, cheltuindu-şi puterile în zadar. Bănuiam eu ceva. Văzînd cum se tot învîrte în jurul odăii, am mirosit eu că pregăteşte o mîrşăvie. Dar puteam să-mi închipui una ca asta?

— Groaznică nenorocire, şi numai dracu, prietenul lui, ne-a copt-o! se mînie Aramis.

— Fără doar şi poate, e o fericire pe care ne-o trimite cerul! rosti Athos, cu o bucurie de netăgăduit.

— Zău! bombăni d'Artagnan, ridicînd din umeri şi depărtîndu-se de uşa care nu vroia cu nici un preţ să cedeze. Ai îmbătrînit, Athos! Cum poţi spune aşa ceva unora ca noi, fir-ar să fie! Nu-ţi dai seama în ce situaţie ne găsim?

— Cum? Ce situaţie? întrebă Porthos.

— În jocul ăsta, cine nu ucide, cade ucis! continuă d'Artagnan. Ia spune, jeluirile tale pline de pocăinţă au în vedere ca domnul Mordaunt să ne sacrifice iubirii sale filiale? Dacă-i aşa, spune-o deschis.

— Oh, d'Artagnan, prietene!

— Într-adevăr, e păcat să vezi lucrurile aşa! Ticălosul o să ne trimită o sută de soldaţi pe cap, care au să ne piseze ca pe grăunţe în piuliţa asta a domnului Cromwell. Haidem de aici, să spălăm putina! Dacă mai rămînem doar cinci minute, sîntem pierduţi.

— Da, ai dreptate, să plecăm! întăriră Athos şi Aramis.

— Şi unde mergem? întrebă Porthos.

— La han, dragul meu, să ne luăm boarfele şi caii. Iar de acolo, cu voia lui Dumnezeu, în Franţa, unde barem ştiu şi eu cum sînt făcute casele. Corabia ne aşteaptă. Încă stăm bine, zău!

Şi d'Artagnan, unind spusa cu fapta, îşi puse în teacă ciotul de spada, îşi ridică pălăria de jos, deschise uşa ce dădea spre scară şi coborî iute, urmat de tovarăşii săi.

Afară, la intrare, fugarii dădură peste valeţi şi-i întrebară de Mordaunt. Dar ei nu văzuseră pe nimeni ieşind din casă.

XXX

CORABIA „FULGERUL"

D'Artagnan nu greşise deloc: Mordaunt nu avea vreme de pierdut şi nici nu şi-o pierduse degeaba. Cunoştea repeziciunea în hotărîri şi acţiuni ale duşmanilor săi şi ţinu seama de ea. De astă dată, muşchetarii găsiseră un potrivnic vrednic de ei.

După ce închise cu grijă uşa după el, Mordaunt se strecură în hrubă, vîrî în teacă sabia de care nu mai avea nevoie, ajunse la casa vecină şi se opri în loc, să vadă dacă nu-i rănit şi să-şi tragă răsuflarea.

— Bun, spuse el. Nimic, aproape nimic: doar nişte zgîrieturi -două la braţ şi alta la piept. Rănile pe care le fac eu sînt ceva mai de soi. Să-l întreb pe călăul din Béthune, pe de Winter, unchiul meu, şi pe regele Carol! Acum n-am o clipă de pierdut, căci o singură clipă poate să însemne salvarea lor, şi ei trebuie să moară, toţi patru dintr-o dată, loviţi de trăsnetul oamenilor, dacă nu-i trăsneşte Dumnezeu. Trebuie să piară sfîşiaţi, zdrobiţi, spulberaţi. S-alerg cît mă ţin picioarele, pînă mi-o ieşi sufletul, dar s-ajung înaintea lor.

Şi Mordaunt porni cu paşi repezi, dar măsuraţi, spre prima cazarmă de cavalerie, aflată la un sfert de leghe de acolo. Făcu acest sfert de leghe în patru sau cinci minute.

Ajuns la cazarmă, spuse cine este, luă cel mai bun cal din grajd, sări în şa şi se aşternu la drum. După un sfert de ceas era la Greenwich.

— Iată portul, murmură el. Punctul ăla negru de acolo e insula Cîinilor. Bun, le-am luat-o cu jumătate de ceas înainte... poate chiar cu un ceas. Nătîng am mai fost! Era să-mi scot sufletul de-atîta grabă fără rost! Acum, adăugă el, ridicîndu-se în scări pentru a privi în larg printre catargele şi pînzele atîtor corăbii, „Fulgerul", care o fi „Fulgerul"?

În clipa în care-şi spunea aceste cuvinte, ca şi cum i-ar fi răspuns, un om tolănit pe un morman de parîme se ridică şi făcu cîţiva paşi către el.

Mordaunt scoase o batistă din buzunar şi o flutură în aer. Omul se uită cu luare-aminte, dar nu se mişcă din loc, nici înainte, nici înapoi.

Mordaunt înnodă batista în cele patru colţuri şi omul se apropie îndată. Ne amintim că acesta era semnul de recunoaştere stabilit. Marinarul purta o manta largă de lînă, cu glugă, care-i acoperea faţa şi-i ascundea înălţimea.

— Nu cumva domnul vine de la Londra să facă o plimbare pe mare? glăsui el.

— Chiar aşa, răspunse Mordaunt. Încolo, spre insula Clinilor.

— Bun. Şi domnul are vreo dorinţă anume? Vreo corabie anume? Vrea o corabie sprintenă, o corabie iute?...

— Ca fulgerul, răspunse Mordaunt.

— Bun, atunci domnul caută corabia mea. Eu sînt omul care-i trebuie.

— Încep să cred că ai dreptate, zise Mordaunt. Mai ales dacă n-ai uitat un anumit semn de recunoaştere.

— Iată-l, domnule, vorbi marinarul, scoţînd din buzunar o batistă înnodată la cele patru colţuri.

— Bine, bine! exclamă Mordaunt, sărind de pe cal. Acum nu-i timp de pierdut. Trimite pe cineva cu calul la primul han şi du-mă la corabie.

— Dar tovarăşii dumneavoastră? Credeam că sînteţi patru, afară de valeţi.

— Ascultă, rosti Mordaunt, apropiindu-se de marinar. Eu nu-s cel pe care-l aştepţi, după cum nici dumneata nu eşti cel pe care nădăjduiesc ei să-l găsească? I-ai luat locul căpitanului Roggers, nu-i aşa? Eşti aici din ordinul generalului Cromwell şi eu vin din partea lui.

— Într-adevăr, mărturisi stăpînul corabiei. Vă recunosc, sînteţi căpitanul Mordaunt.

Mordaunt tresări.

— Oh, nu vă temeţi! îl linişti marinarul, dîndu-şi gluga pe spate. Sînt un prieten.

— Căpitanul Groslow! exclamă Mordaunt.

— Chiar eu. Generalul şi-a amintit că am fost cîndva ofiţer de marină şi m-a însărcinat cu acesta expediţie. S-a schimbat ceva?

— Nu, nimic. Dimpotrivă, totul ramîne aşa cum s-a hotărît.

— Am crezut o clipă că moartea regelui...

— Moartea regelui i-a făcut să-şi grăbească fuga. Într-un sfert de ceas, poate în zece minute, sosesc.

— Atunci ce cauţi aici?

— Mă îmbarc cu dumneata.

— Se îndoieşte cumva generalul de mine?

— Nu, dar vreau să fiu martor la răzbunarea mea. N-ai pe nimeni să mă scape de calul ăsta?

Groslow fluieră şi un marinar se ivi îndată.

— Patrick, spuse el, du calul ăsta la cel mai apropiat han. Dacă te întreabă al cui e, spui că e-al unui nobil irlandez.

Marinarul se depărtă fără să întrebe nimic.

— Nu ţi-e teamă c-au să te recunoască? întrebă Mordaunt.

— Nu-i nici o primejdie în hainele astea, înfăşurat într-o asemenea manta şi pe o noapte neagră ca asta. Şi-apoi, nici dumneata nu m-ai recunoscut. Ei, nici atît!

— Ai dreptate, încuviinţă Mordaunt. De altfel, acum nu se gîndesc la dumneata. Totu-i gata pregătit?

— Da.

— Ai încărcătură pe bord?

— Am.

— Cinci butoaie pline?

— Şi cincizeci goale.

— Bun.

— Ducem vin de Porto la Anvers.

— Minunat! Acum haidem la corabie şi dumneata întoarce-te la post, fiindcă trebuie să pice şi ei.

— Gata!

— Nu trebuie să mă vadă nimeni venind.

— Pe corabie nu-i decît un singur om, de care răspund ca de mine însumi. De altfel, nici nu te cunoaşte şi mă ascultă orbeşte, ca şi tovarăşii lui, dar de ştiut nu ştie nimic.

— Bine, haidem!

Coborîră spre Tamisa. O bărcuţă aştepta la mal, legată cu un lanţ de un stîlp. Groslow trase barca spre el, ţinînd-o ca să urce Mordaunt, apoi sări în ea şi începu să vîslească, vrînd să-i dovedească lui Mordaunt că a spus adevărul şi că nu şi-a uitat meseria de marinar.

În cinci minute scăpară din îngrămădeala de vase ce se îmbulzeau încă de pe atunci în apropierea Londrei. Mordaunt zări corabia, ca un punct negru, legănîndu-se la vreo jumătate de milă de insula Cîinilor.

Cînd ajunseră aproape de „Fulgerul", Groslow fluieră într-un fel anumit şi un cap se ivi de după parapetul punţii.

— Dumneata eşti, căpitane? întreba omul.

— Da, aruncă scara.

Groslow, strecurîndu-se uşor şi iute ca o rîndunică pe sub bompres, lipi barca de corabie.

— Urcă! spuse el însoţitorului.

Mordaunt apucă frînghia fără o vorbă şi se caţără pe punte, cu o sprinteneală şi o siguranţă rară la cei care nu sînt marinari; dar setea de răzbunare ţinea locul deprinderii, făcîndu-l în stare de orice.

Aşa cum prevăzuse Groslow, marinarul aflat de gardă la bord nici nu păru să bage de seamă că stăpînul corăbiei era însoţit. Mordaunt şi Groslow se îndreptară spre cabina căpitanului – o încăpere de scînduri, ridicată pe punte.

Cea mai bună cabină fusese dată de căpitanul Roggers pasagerilor săi.

— Şi ei? întrebă Mordaunt. Unde-au să stea?

— În celălalt capăt al punţii, răspunse Groslow.

— Şi n-au de ce să vină încoace?

— Nu, nici pomeneală.

— Minunat! Mă ascund la dumneata. Întoarce-te la Greenwich şi adu-i. Ai o barcă?

— Cea cu care am venit.

— Mi s-a părut uşoară şi solidă.

— O adevărată pirogă.

— Leag-o la pupa cu o frînghie de cînepă şi pune nişte vîsle înăuntru, s-o avem după noi şi să nu ne rămînă decît de tăiat funia, îngrijeşte şi de ceva rom şi biscuiţi. Dacă întîmplător marea va fi furioasă, marinarii dumitale n-au să se supere să găsească un întăritor la îndemînă.

— Chiar aşa voi face. Vrei să cobori în cală?

— Nu, cînd vii înapoi. Ţin să pun fitilul cu mîna mea, ca să fiu sigur c-o să ia foc repede. Ia seama, ascunde-ţi bine faţa, să nu te recunoască.

— N-ai nici o teamă.

— Haida, du-te, orologiu bate zece la Greenwich.

Într-adevăr, zece bătăi de clopot răsunară trist în văzduhul năpădit de nori grei, care se învolburau ca nişte valuri mute pe bolta cerului.

Groslow împinse uşa, pe care Mordaunt o zăvorî pe dinăuntru şi, după ce porunci marinarului de pază să fie cu ochii-n patru, coborî în barcă şi se depărtă, lăsînd o dîră înspumată în urma vîslelor.

Vîntul era rece şi cheiul pustiu cînd ajunse la Greenwich. Cîteva bărci tocmai porneau la drum, odată cu mareea. În clipa cînd ajunse la mal, Groslow auzi tropotit de cai pe drumul aşternut cu pietriş.

— Oh! Avea dreptate Mordaunt să mă grăbesc. Nu era timp de pierdut. Iată-i!

Într-adevăr, erau chiar prietenii noştri sau, mai degrabă, avangarda lor, alcătuită din d'Artagnan şi Athos. Ajunşi aproape de Groslow, se opriră în loc, ca şi cum ar fi ghicit ca omul pe care îl căutau se găsea acolo. Athos descăleca, scoase liniştit din buzunar o batistă înnodată la cele patru colţuri şi o flutură în vînt, în timp ce d'Artagnan, mereu prevăzător, rămase pe cal, pe jumătate aplecat înainte, cu mîna pe pistol.

Neştiind dacă aceşti călăreţi erau cei aşteptaţi, Groslow se tupilase în spatele uneia din babalele ce slujesc la înfăşurarea parîmelor; de îndată ce recunoscu semnalul, se sculă şi păşi către cei doi gentilomi. Avea gluga trasă pe ochi, încît nu puteai să-i vezi chipul. De altfel, noaptea era atît de neagră, încît o asemenea prevedere se dovedea de prisos.

Ochiul ager al lui Athos ghici totuşi, în ciuda întunericului, că omul din faţa lui nu era Roggers.

— Ce doreşti? i se adresa el lui Groslow, trăgîndu-se un pas înapoi.

— Vreau să vă spun, milord, că degeaba îl căutaţi pe căpitanul Roggers, răspunse Groslow, străduindu-se să aibă un cît mai vădit accent irlandez.

— Cum degeaba?

— Azi-dimineaţă a căzut de pe catarg şi şi-a rupt piciorul. Sînt vărul lui. Mi-a povestit totul şi m-a însărcinat să recunosc şi să duc în locul său, oriunde ar dori, pe nobilii care-mi vor arăta o batistă înnodată în patru colţuri, ca aceea pe care o aveţi dumneavoastră în mînă şi eu în buzunar.

Şi, zicind acestea, scoase la iveală batista pe care o arătase mai înainte şi lui Mordaunt.

— Asta-i tot? întrebă Athos.

— Nu, milord, mai sînt cele şaptezeci şi cinci de lire făgăduite, dacă vă duc cu bine la Boulogne sau în orice altă parte a Franţei aţi dori.

— Ce zici de asta, d'Artagnan? întrebă Athos în franţuzeşte.

— Mai întîi, ce vrea? răspunse gasconul.

— Ah, da, făcu Athos. Am uitat că nu ştii englezeşte.

Şi-i repetă convorbirea avută cu stăpînul corabiei.

— Mi se pare vrednic de crezut, spuse d'Artagnan.

— Şi mie, întări Athos.

— În orice caz, dacă ne înşală, avem tot timpul să-i zburăm creierii.

— Cine va conduce corabia?

— Tu, Athos. Ştii atîtea lucruri, încît nu mă îndoiesc că poţi conduce şi o corabie.

— Pe legea mea! zîmbi Athos, pus pe glumă. Mai-mai că ai ghicit, prietene. Tata ţinea să mă fac marinar şi ştiu cîte ceva din ce trebuie să ştie un cîrmaci.

— Iată! se bucură d'Artagnan.

— Du-te acum şi caută-i pe prietenii noştri. Grăbiţi-vă, sînt ceasurile unsprezece şi n-avem timp de pierdut.

D'Artagnan înaintă spre doi cavaleri care aşteptau cu pistolul în mînă în dreptul primelor case ale oraşului, lîngă un fel de şopron, supraveghind drumul; lîngă şopron alţi trei cavaleri stăteau la pîndă şi ei, părînd că aşteaptă.

Cei din mijlocul drumului erau Porthos şi Aramis.

Cei de lîngă şopron erau Mousqueton, Blaisois şi Grimaud. Dacă te uitai mai bine, acesta din urmă era cu cineva – îl avea pe Parry, care trebuia să ducă înapoi la Londra caii tuturor, vînduţi hangiului ca să-şi plătească datoria pentru şederea la han. Tîrgul acesta le înlesnise celor patru prieteni să ia cu ei şi o sumă de bani, dacă nu mare, destul de rotundă, cu care să facă faţă întîrzierilor, precum şi altor împrejurări neprevăzute.

D'Artagnan îi spuse lui Porthos şi Aramis să-l urmeze, iar aceştia făcură semn valeţilor să descalece şi să dea jos bagajele.

Parry se despărţi cu inima grea de prietenii săi: i se propusese să vină în Franţa, dar el nici nu voia să audă de aşa ceva.

— E simplu, spuse Mousqueton. Are ce are cu Groslow.

Căpitanul Groslow, ne amintim, îi crăpase ţeasta.

Ajunseră cu toţii lîngă Athos. În răstimp, d'Artagnan devenise iarăşi bănuitor, ca de obicei: cheiul i se părea prea pustiu, noaptea prea neagră, stăpînul corăbiei prea sigur de sine. Împărtăşise lui Aramis întîmplarea povestită mai sus şi acesta, nu mai puţin bănuitor, îi întărise temerile.

Un plescăit uşor din limbă îl făcu pe Athos să-şi dea seama de îndoielile gasconului.

— N-avem timp de bănuieli, spuse Athos. Ne aşteaptă barca, să mergem.

— De altfel, adăugă Aramis, cine ne împiedică să ne îmbarcăm, şi totuşi să fim neîncrezători? N-o să-l scăpăm din ochi pe stăpînul corăbiei.

— Şi dacă umblă cu cioara vopsită, îl omor, şi gata!

— Bine zici, Porthos, încuviinţă d'Artagnan. Atunci, haidem! Treci înainte, Mousqueton.

D'Artagnan îşi opri prierenii pe loc, lăsînd să treacă întîi valeţii şi să încerce scîndura ce ducea de la chei la barcă. Cei trei valeţi trecură cu bine.

Athos îi urmă, apoi Porthos şi Aramis. D'Artagnan veni cel din urmă, tot clătinînd din cap.

— Ce naiba ai, prietene? mormăi Porthos. Pe cinstea mea, l-ai speria şi pe Cezar!

— Ce să am?! făcu d'Artagnan Uite că-n portul ăsta nu văd nici tu inspector, nici tu santinelă, nici tu iscoadă.

— Ei, şi, plînge-te acum că lucrurile nu merg bine!

— Merg prea bine, Porthos. În sfîrşit, cum o vrea Dumnezeu.

De îndată ce scîndura ce slujise drept punte fu trasă la mal, stăpînul corăbiei se aşeză la cîrmă şi făcu semn unuia dintre marinari. Acesta apucă o cange şi începu să împingă barca, vrînd să o scoată din grămada de vase din jur.

Celălalt marinar îşi luase locul la bord, cu vîsla în mînă.

Cînd putură să folosească vîslele, tovarăşul său veni să-l ajute şi barca îşi iuţi mersul.

— În sfîrşit, plecăm! spuse Porthos.

— Vai, dar plecăm singuri! murmură contele de La Fère.

— În schimb sîntem toţi patru fără o zgîrietură. E o mîngîiere.

— N-am ajuns încă, vorbi d'Artagnan. Băgaţi de seamă să n-avem vreo întîlnire!

— Ei, dragul meu, parcă ai fi o cucuvaie! bombăni Porthos. Tot cobeşti. Cu cine să ne întîlnim pe o noapte neagră ca asta, cînd nu vezi nici la douăzeci de paşi.

— Da, dar mîine dimineaţă? spuse d'Artagnan.

— Mîine dimineaţă o să fim la Boulogne.

— O doresc din toată inima, rosti gasconul, şi-mi recunosc slăbiciunea. Vezi, Athos, ai să rîzi, însă tot timpul cît nu ne despărţisem de chei şi de corăbiile ancorate acolo, cît ne aflam încă în bătaia puştii, m-am aşteptat mereu să ne secere pe toţi.

— Păi nu se putea, cugetă Porthos, cu bunul lui simţ dintotdeauna. Înseamnă să-l dea gata şi pe stăpînul corăbiei, şi pe marinari.

— Ce mare lucru pentru Mordaunt! Crezi că asta l-ar fi oprit?

— Oricum, eu, unul, sînt mulţumit, spuse Porthos. D'Artagnan mărturiseşte deschis că i-a fost frică.

— Nu numai că mărturisesc, dar mă şi laud cu asta. Nu-s un rinocer ca tine. Ei, ce se vede colo?

— E „Fulgerul", îi lămuri stăpînul corăbiei.

— Am ajuns? întrebă Athos în englezeşte.

— Acuşi, spuse căpitanul.

Într-adevăr, după trei lovituri de vîslă se aflară lîngă corabie. Marinarul aştepta, scara era pregătită: recunoscuse barca. Athos urcă cel dintîi pe punte, cu iscusinţa unui adevărat matelot; Aramis, cu obişnuinţa îndelungată a scărilor de frînghie şi a altor mijloace mai mult sau mai puţin dibace cu care pătrunzi în locuri neîngăduite; d'Artagnan, ca un vînător de capre sălbatice; Porthos, cu acea desfăşurare de forţe care, la el, înlocuia totul.

În ce priveşte valeţii, treaba se dovedi mai anevoioasă. Nu pentru Grimaud, un soi de mîţă slabă şi lungă, care se căţăra oriunde, ci pentru Mousqueton şi Blaisois, pe care marinarii trebuiră să-i salte de subsuori pînă la Porthos, care îi înşfăcă de guler şi-i puse în picioare, pe punte.

Căpitanul duse călătorii în cabina ce li se pregătise – o încăpere unde trebuia să stea cu toţii; apoi dădu să plece, chipurile, sa împartă unele porunci.

— O clipă, spuse d'Artagnan. Cîţi oameni sînt pe bord?

— Nu înţeleg, răspunse el în englezeşte.

— Întreabă-l pe limba lui, Athos.

Athos îi îndeplini dorinţa.

— Trei, răspunse Groslow. În afară de mine.

D'Artagnan înţelese, căpitanul ridicase trei degete.

— Trei! făcu el. Atunci încep să mă liniştesc. Totuşi, cît vă aşezaţi voi aici, eu trag o raită peste tot.

— Şi eu mă duc sa mă îngrijesc de masă, spuse Porthos.

— Ê o idee mare şi mărinimoasă. Du-te, nu mai sta pe gînduri. Athos, lasă-l pe Grimaud să meargă cu mine; în tovărăşia lui Parry a învăţat s-o rupă niţel pe englezeşte şi o să-mi servească de tălmaci

— Du-te, Grimaud, încuviinţă Athos.

Pe punte era un felinar. D'Artagnan îl ridică într-o mînă şi, cu pistolul în cealaltă, spuse patronului:

— Come.

În afară de Goddam era tot ce putuse învăţa din graiul englezilor.

Ajunse la gura tambuchiului şi coborî în cală.

Cala era despărţită în trei compartimente: cel în care cobora d'Artagnan se întindea de la al treilea catarg pînă la capătul pupei şi avea drept tavan podeaua încăperii unde Athos, Porthos şi Aramis se pregăteau să petreacă noaptea; al doilea compartiment, aflat la mijlocul vasului, slujea de adpost valeţilor. Cel de al treilea se găsea sub prova, adică sub cabina unde stătea ascuns Mordaunt.

— Oh! făcu d'Artagnan, coborînd scara călăuzit de felinarul din mîna întinsă înainte. Ce de butoaie!! Ai zice că e peştera lui Ali-Baba, nu alta.

O mie şi una de nopţi fusese tălmăcită pentru întîia oară şi era foarte la modă pe atunci.

— Ce spuneţi? întrebă în englezeşte căpitanul.

D'Artagnan pricepu după tonul cu care vorbise.

— Aş vrea sa ştiu ce e-n butoaiele astea? întrebă el, punînd felinarul pe un butoi.

Căpitanul făcu o mişcare, ca pentru a o lua în sus pe scară, dar se stăpîni.

— Porto, spuse el.

— Aha, vin de Porto! se lămuri d'Artagnan. Sînt liniştit. Atunci, n-o să murim de sete.

Şi, întorcîndu-se spre Groslow, care îşi ştergea fruntea de sudoare, adăugă:

— Şi-s pline?

Grimaud traduse întrebarea.

— Unele pline, altele goale, răspunse Groslow, cu o voce în care, cu toate sforţările sale, i se simţea îngrijorarea.

D'Artagnan ciocăni butoaiele; găsi cinci pline şi restul goale; apoi, tot spre marea spaimă a englezului, vîrî felinarul printre butoaie şi, văzînd tot locuri goale, spuse:

— Hai, mai departe, şi apuca spre cel de al doilea compartiment.

— Staţi puţin, spuse englezul, care rămăsese în urmă, pradă tulburării de care am vorbit. Staţi puţin, cheia de la uşă e la mine.

Trecu iute în faţa lui d'Artagnan şi a lui Grimaud şi, cu o mînă tremurîndă, vîrî cheia în broasca. Ajunseră într-al doilea compartiment, unde Mousqueton şi Blaisois tocmai se pregăteau să mănînce.

Aici, fireşte, nu aveau nimic de căutat şi de întrebat: lampa care lumina feţele acestor cumsecade tovarăşi de călătorie îşi trimitea razele pînă în cele mai depărtate colţuri ale odăii.

Trecură deci la iuţeală în cel de al treilea compartiment. Era odaia marinarilor.

Trei sau patru hamace spînzurate de tavan, o masă legată în colţuri cu o funie dublă, două bănci şchioape şi mîncate de carii – încolo nimic. D'Artagnan ridică două sau trei pînze agăţate de pereţi şi, cum nu găsi nimic care să-i dea de bănuit, se urcă din nou pe punte.

— Şi aici ce e? întrebă el.

Grimaud traduse.

— E cabina mea, spuse căpitanul. Vreţi să intraţi?

— Deschide.

Englezul se supuse: d'Artagnan întinse braţul în care ţinea felinarul, vîrî capul prin uşa crăpată şi, dîndu-şi seama că era vorba de o biată cocioabă, mormăi:

— Bun. Dacă ar fi o armată pe bord, nu s-ar ascunde aici. Haidem să vedem dacă Porthos a găsit ceva de mîncare.

Mulţumind căpitanului cu un semn din cap, se întoarse la cabina unde se aflau prietenii săi.

Porthos nu găsise nimic de mîncare, după cît se părea, ori chiar dacă găsise, oboseala fusese mai puternică decît foamea: se învelise cu mantaua şi, la înapoierea gasconului, dormea dus.

Athos şi Aramis, legănaţi încetişor de primele valuri, începeau şi ei să picotească, dar deschiseră ochii auzind zgomotul.

— Ei? întrebă Aramis.

— Totul e în ordine, răspunse d'Artagnan. Putem dormi fără grijă.

Liniştit de aceste cuvinte, Aramis îşi lăsă din nou capul pe pernă; Athos îi făcu un semn prietenesc din cap, şi d'Artagnan, care, ca şi Porthos, avea mai degrabă nevoie de somn decît de mîncare, îi spuse lui Grimaud că poate să plece şi se înveli în mantie, cu spada pusă la îndemînă, culcîndu-se în uşă, astfel încît era cu neputinţă să intri fără să simtă.

XXXI

VINUL DE PORTO

După zece minute, stăpînii dormeau, dar nu şi valeţii, înfometaţi şi, mai ales, însetaţi.

Blaisois şi Mousqueton îşi pregăteau culcuşul pe scîndura goală, cu un cufăr la căpătîi, în timp ce pe o masă suspendată, ca aceea din încăperea vecină, o carafă cu bere şi trei pahare se legănau din pricina valurilor.

— Afurisit legănat! bombănea Blaisois. Simt că iar mă apucă, taman ca la venire.

— Şi n-ai împotriva răului de mare decît pîine de orz şi vin de hamei! Uf! i se alătură Mousqueton.

— Dar clondirul matale, domnule Mousqueton? întrebă Blaisois, care-şi încropise culcuşul şi acum se apropia, împleticindu-se, de masă, unde Mousqueton se şi înfiinţase, aşezindu-se cu chiu cu vai. L-ai pierdut?

— Da de unde! zise Mousqueton. A rămas la Parry. Scoţienilor ăstora afurisiţi veşnic le e sete. Grimaud – se întoarse Mousqueton spre tovarăşul său, care tocmai venea de la d'Artagnan – şi ţie ţi-e sete?

— Parcă aş fi scoţian! răspunse laconic Grimaud.

Se aşeză alături de Blaisois şi de Mousqueton, scoase un carnet din buzunar şi se apucă să vadă ce-au cheltuit, căci el ţinea socotelile.

— Aoleu! se tîngui Blaisois. Mă seacă la lingurea.

— Ia şi îmbucă ceva, îl povăţui Mousqueton, ca un doctor.

— Păi ce, asta-i mîncare? spuse cu o mutră jalnică Blaisois, arătînd dispreţuitor cu degetul la pîinea de orz şi la carafa cu bere.

— Ei, Blaisois, vorbi Mousqueton. Nu uita că pîinea e hrana de căpetenie a francezului şi că nici n-o are întotdeauna, zău, întreabă-l şi pe Grimaud.

— Da, dar berea? i-o întoarse pe loc Blaisois, arătînd că nu-l pui în cofă cu una cu două. Berea-i băutura lui?

— În privinţa asta mă dau bătut! îngăimă Mousqueton, niţel încurcat. Francezul nu poate să sufere berea, cum nici englezul nu poate să sufere vinul.

— Cum, domnule Mouston? spuse Blaisois, care, de astă dată se îndoia de profundele cunoştiinţe ale lui Mousqueton, faţă de care nutrea de obicei cea mai mare admiraţie. Cum, adică, domnule Mouston, englezilor nu le place vinul?

— Nu pot să-l sufere.

— Păi i-am văzut cum beau.

— Drept pedeapsă, continuă Mousqueton, umflîndu-se în pene. Dovada e că un prinţ englez a murit într-o bună zi pentru că l-au pus într-un butoi cu vin grecesc. Am auzit povestea de la domnul abate d'Herblay!

— Mare gogoman! făcu Blaisois. Ce-aş vrea să fiu în locul lui!

— N-ai decît, spuse Grimaud, tot înşiruind la cifre în carnetul lui.

— Cum adică? întrebă Blaisois.

— Foarte bine, urmă Grimaud, ţinînd patru la mînă şi pregătindu-se să ducă adunarea pînă la capăt.

— Cum adică? lămureşte-mă, domnule Grimaud.

Mousqueton nu scoase un cuvînt, dar se vedea lesne că nu era cîtuşi de puţin nepăsător.

Grimaud isprăvi adunarea şi scrise apăsat rezultatul.

— Porto! rosti el, arătînd cu mîna către primul compartiment al calei, unde intrase împreună cu d'Artagnan şi cu căpitanul corăbiei.

— Cum, butoaiele alea pe care le-am zărit, cînd s-a crăpat uşa?

— Porto! repetă Grimaud, apucîndu-se de altă socoteală.

— Am auzit că ăsta-i un vin spaniol straşnic, vorbi Blaisois spre Mousqueton.

— Straşnic! întări Mousqueton, lingîndu-şi buzele. Straşnic! Avem şi noi acasă, în pivniţa domnului baron Bracieux.

— Dacă i-am ruga pe englezii ăştia să ne vîndă o butelcă? întrebă cinstitul Blaisois.

— Să ne vîndă?! se miră Mousqueton, în care se trezise dintr-o dată vechiul chilipirgiu. Se vede, tinere, că n-ai încă experienţa vieţii. De ce să cumperi, cînd poţi să iei ?

— Să iei, să rîvneşti la bunul aproapelui tău! replică Blaisois. Mi se pare că asta nu-i îngăduit.

— Unde scrie? întreba Mousqueton.

— În poruncile lui Dumnezeu, ori ale bisericii, nici eu nu mai ştiu. Dar ce ştiu e că scrie aşa: Să nu rîvneşti la bunul aproapelui tău şi nici la femeia lui.

— Copilării, domnule Blaisois! rosti îngăduitor Mousqueton. Da, repet, copilării. Unde spune în Scriptura că englezul e aproapele nostru?

— Nicăieri, e adevărat, îngînă Blaisois. Ori, cel puţin, nu-mi aduc aminte.

— Copilării, îţi repet, continuă Mousqueton. Dacă făceai războiul zece ani în şir, aşa ca Grimaud şi ca mine, ai fi ştiut deosebirea dintre bunul altuia şi bunul unui duşman. Or, un englez e un duşman, şi vinul de Porto e al englezilor. Deci, de vreme ce sîntem francezi, ne aparţine. Nu ştii proverbul: „De la duşmani ia cît pofteşti, că nu păcătuieşti"?

Limbuţia asta, întărită de toată autoritatea încercatului Mousqueton, îl uimi pe Blaisois. Lăsă capul în piept ca şi cum s-ar fi recules şi deodată ridică ochii, ca omul care a găsit un argument hotărîtor:

— Dar stăpînii, oare ei ţi-ar împărtăşi părerea, jupîn Mouston?

Mousqueton rîse dispreţuitor.

— Ai vrea poate să mă duc să tulbur somnul nobililor noştri stăpîni şi să le spun: „Domnilor, credinciosul dumneavoastră Mousqueton e însetat, îi daţi voie să bea?" Ce-i pasă, rogu-te, domnului de Bracieux că eu sînt însetat sau nu?

— Asta-i un vin foarte scump! clătină Blaisois din cap.

— De-ar fi şi aur, domnule Blaisois, stăpînii noştri tot nu s-ar lipsi de el. Află de la mine că domnul baron de Bracieux este, el singur, destul de bogat ca să bea o tonă de Porto, chiar de-ar fi să plătească un pistol de fiece strop. Şi, rogu-te, urmă Mousqueton, din ce în ce mai măreţ în mîndria lui, de vreme ce stăpînii nu s-ar lipsi de vin, de ce valeţii să se lipsească?

Zicînd acestea, Mousqueton se ridică în picioare, luă carafa de pe masă, vărsă berea pînă la ultima picătura printr-o ferestruică şi păşi semeţ spre uşa compartimentului învecinat.

— Aha! E încuiată! făcu el. Cît de neîncrezători sînt diavolii ăştia de englezi!

— Încuiată! repetă Blaisois, nu mai puţin dezamăgit. Eh, drace, mare pacoste! Şi simt că mă seacă la inimă.

Mousqueton se întoarse spre Blaisois cu o mutră atît de jalnică, încît era vădit că-i împărtăşeşte întru totul dezamăgirea.

— Încuiată! repeta el.

— Dar te-am auzit povestind, aruncă Blaisois o vorbă, ca pe vremuri, în tinereţe, la Chantilly parcă, dumneata, domnule Mouston, ţi-ai hrănit stăpînul prinzînd crapul cu undiţa, prepeliţele cu laţul şi sticlele tot aşa.

— Întocmai, răspunse Mousqueton. E adevărul adevărat şi Grimaud poate să întărească spusele mele. Dar pivniţa avea o fereastră şi vinul era tras în sticle. Nu pot s-arunc lanţul prin perete şi nici să scot cu sfoara un butoi de douăzeci de vedre.

— În schimb, poţi desprinde două trei scînduri din perete şi să dai gaură cu burghiul la un butoi rosti Blaisois.

Mausqueton făcu ochii cît cepele, holbîndu-se la Blaisois, uimit să întîlnească la un altul asemenea însuşiri nesăbuite.

— Aşa-i! exclamă el. Asta se poate. Dar unde găsesc o daltă să desprind scîndurile şi un burghiu ca să dau gaura la butoi?

— Lădiţa cu scule, mormăi Grimaud, văzîndu-şi mai departe de socotelile lui.

— Da, da, lădiţa cu scule! repetă Mousqueton. Cum de nu mi-a dat prin cap?

Într-adevăr, Grimaud nu ţinea numai socotelile, el era şi meşterul trupei. În afară de un registru mai avea şi o lădiţa cu scule. Şi cum era foarte prevăzător din fire, o pusese cu grijă în cufăr: găseai acolo uneltele cele mai trebuincioase. Bineînţeles că avea şi un burghiu tocmai potrivit. Mousqueton puse mîna pe el numaidecît.

Cît despre daltă, nu trebui să caute prea mult, căci pumnalul de la brîu putea foarte bine să o înlocuiască. Ochi un loc unde scîndurile erau niţel depărtate una de alta – ceea ce nu era greu de găsit – şi se puse imediat pe treabă.

Blaisois îl privea cu o admiraţie nerăbdătoare, rostind din cînd în cînd cîte un cuvînt ager şi plin de pricepere despre felul cum scoţi un cui sau cum apeşi pe daltă cînd te slujeşti de ea ca de o pîrghie. Cît ai clipi, Mousqueton şi desprinsese trei scînduri din peretele despărţitor.

— Asta e! spuse Blaisois.

Mousqueton nu era ca broasca din fabulă, să se creadă mai trupeş decît în realitate. Din nenorocire, dacă izbutise să-şi facă numele de trei ori mai mic, nu era la fel şi cu pîntecele. Încercă să treacă prin deschizătură şi îşi dădu seama cu durere că ar mai trebui desprinse măcar două-trei scînduri ca să aibă loc.

Oftă adînc şi se pregăti să se apuce din nou de treabă.

Grimaud, care tocmai isprăvise cu socotelile, se ridică de la masă şi, profund interesat de îndeletnicirea celor doi tovarăşi ai săi, se apropie de ei şi, văzînd încercările zadarnice ale lui Mousqueton de a ajunge la pămîntul făgăduinţei, zise pe dată:

— Eu.

Cuvîntul acesta, el singur, făcea cît un sonet, care, se ştie, preţuieşte el singur cît un poem.

Mousqueton se întoarse.

— Cum, tu?

— Eu voi trece.

— Ai dreptate! încuviinţă Mousqueton, măsurînd cu privirea statura înaltă şi zveltă a prietenului său. Tu poţi trece, ba chiar foarte uşor.

— E mai bine aşa, fiindcă el ştie care-s butoaiele pline, zise Blaisois. Doar a fost dincolo cu cavalerul d'Artagnan. Lasă-l pe Grimaud, domnule Mouston.

— Puteam tot aşa de bine să trec şi eu bombăni Mousqueton cam jignit.

— Da, dar asta mai cere timp şi eu mor de sete. Simt că mă seacă la inimă.

— Haide, treci, Grimaud! spuse Mousqueton, întinzîndu-i celui care pleca în expediţie carafa şi burghiul.

— Clătiţi paharele, zise Grimaud.

Făcu apoi prieteneşte semn lui Mousqueton, cerîndu-i parcă iertare că duce el la capăt o treabă începută atît de strălucit de un altul, se strecură ca o şopîrlă prin deschizătură şi dispăru.

Blaisois era în al noulea cer. Dintre toate isprăvile săvîrşite de la sosirea în Anglia de către aceşti oameni nemaipomeniţi, pe care el avea norocul să-i însoţească, asta i se părea, fără îndoială, cea mai grozavă.

— Ai să vezi, glăsui, Mousqueton, privindu-l cu o superioritate de care bietul de el nici nu încercă să se îndoiască. Ai să vezi, Blaisois, cum bem noi, vechii soldaţi, atunci cînd ni se usucă gîtlejul.

— Mantaua, spuse Grimaud din fundul pivniţei.

— Aşa-i, făcu Mousqueton.

— Ce vrea? întrebă Blaisois.

— Să astupăm deschizătura cu o manta.

— Păi de ce? zise Blaisois.

— Oh, nepriceputule! răspunse Mousqueton. Dacă vine cineva?

— Da, adevărat! murmură Blaisois, copleşit de admiraţie. Numai că n-o să mai vadă pe întuneric.

— Grimaud vede întotdeauna bine, fie noapte, fie zi, îl încredinţa Mousqueton.

— Ferice de el! spuse Blaisois. Eu, cînd n-am lumînare, mă împiedic la fiece pas.

— Asta, fiindcă n-ai fost sub arme, spuse Mousqueton. Altfel, învăţai să găseşti acul în carul cu fin. Ia taci! Mi se pare că vine cineva.

Mousqueton scoase un şuierat scurt, prevenitor, pe care îl foloseau ca semnal de alarmă în zilele tinereţii, apoi se aşeză din nou la masă şi-i făcu semn lui Blaisois să-i urmeze pilda.

Acesta se supuse.

Uşa se deschise. Doi oameni înfăşuraţi în mantale trecură pragul.

— Ia te uită! spuse unul dintre ei. Unsprezece şi un sfert şi voi nu v-aţi culcat încă! Asta-i împotriva regulamentului. Într-un sfert de ceas să nu mai văd lumina şi toată lumea să sforăie.

Cei doi se îndreptară spre uşa compartimentului în care se strecurase Grimaud, o descuiară şi trecură dincolo, încuind-o în urma lor.

— E pierdut! se cutremură Blaisois.

— Grimaud e un vulpoi bătrîn, şopti Mousqueton.

Şi aşteptară, ciulind urechea şi ţinindu-şi răsuflarea.

Trecură vreo zece minute, dar nici un zgomot nu arăta că Grimaud ar fi fost descoperit.

După aceea, Mousqueton şi Blaisois văzură că uşa se deschide din nou. Cei doi înfăşuraţi în mantale ieşiră, încuiară uşa cu aceeaşi grijă şi plecară, poruncindu-le să se culce şi să stingă lumina.

— Ce facem? întrebă Blaisois. E ceva necurat la mijloc.

— Au spus un sfert de ceas: mai avem cinci minute, zise Mousqueton.

— Dacă le-am da de veste stăpînilor noştri?

— Întîi să-l aşteptăm pe Grimaud.

— Dar dacă l-au omorît?

— Ar fi strigat.

— Ştii bine că-i aproape mut.

— Atunci, am fi auzit lovitura.

— Şi dacă nu se mai întoarce?

— Uite-l.

Într-adevăr, chiar în clipa aceea Grimaud dădu la o parte mantaua ce acoperea deschizătura. Era galben ca ceara, cu ochii holbaţi de groază şi cu pupilele cît o gămălie într-un mare cerc alb. Ţinea în mînă carafa plină şi, apropiind-o de lampa fumegîndă, exclamă ca de obicei: „Oh", dar cu atîtă spaimă, ca Mousqueton se trase îngrozit înapoi, iar Blaisois fu cît pe ce să leşine.

Totuşi, amîndoi aruncară o privire plină de curiozitate în carafă: era plină cu praf de puşcă.

Odată lămurit că vasul era încărcat cu praf de puşcă în loc de vin, Grimaud se repezi pe punte şi, dintr-un salt, ajunse la încăperea unde dormeau cei patru prieteni. Împinse uşor uşa, care îl trezi numaidecît pe d'Artagnan, culcat de-a curmezişul în spatele ei.

Faţa răvăşită a lui Grimaud îi spuse gasconului că se petreceau lucruri neobişnuite. Dădu să deschidă gura, dar Grimaud, iute ca fulgerul, duse degetul la buze, apoi stinse lămpiţa ce ardea la vreo trei paşi mai încolo, suflînd în ea cu o putere de nebănuit într-o fiinţă atît de plăpîndă.

D'Artagnan se ridică într-un cot, Grimaud se lăsă într-un genunchi şi aşa cu gîtul întins şi toate simţurile încordate, îi şopti ceva – o poveste destul de dramatică ca să mai fie nevoie de gesturi, ori mimică.

În acest timp, Athos şi Aramis dormeau ca nişte oameni nedormiţi de opt zile, iar sub punte, Mousqueton îşi potrivea îngrozit centironul, pe cînd Blaisois, înnebunit de groază, cu părul măciucă în cap, se căznea să facă la fel.

Iată ce se întîmplase:

De îndată ce se strecurase în primul compartiment al calei, prin deschizătura făcută în peretele de scînduri, Grimaud începuse să caute. Dădu peste un butoi şi ciocăni uşor cu degetul: era gol. Trecu la altul: era gol şi acesta; în schimb, al treilea sună atît de înfundat, încît nu te puteai înşela. Grimaud se încredinţă că era plin.

Se opri la el, căută un loc potrivit să pună burghiul şi tot căutînd, dădu cu mîna peste o canea.

— Bun! zise el. Asta mă scuteşte de muncă.

Apropie carafa, răsuci caneaua şi simţi cum carafa se umple încetişor.

Apoi suci caneaua la loc şi tocmai se pregătea să salte carafa la gura, prea conştiincios ca să ducă tovarăşilor săi o băutură din care nici n-a gustat, cînd auzi semnalul de alarmă al lui Mousqueton. Bănui că e vorba de vreun rond de noapte şi se strecură printre două butoaie, pitulîndu-se după o bărdacă.

Într-adevăr, după o clipă, uşa se deschise şi se închise în urma celor doi înfăşuraţi în mantale, despre care ştim că au trecut în două rînduri prin faţa lui Blaisois şi Mousqueton, poruncindu-le să stingă lumina.

Unul dintre ei ţinea în mînă un felinar cu geam şi înalt, încît flacăra nici nu ajungea pînă mai sus. Mai mult, geamul era acoperit cu o hîrtie albă, care îndulcea sau, mai degrabă, absorbea lumina şi căldura.

Celălalt ţinea în mînă un colac de coardă mlădie, un fel de frînghie albicioasă. O pălărie cu borurile largi îi ascundea chipul. Socotind că au venit acolo mînaţi de aceeaşi dorinţă ca şi el, rîvnind la vinul de Porto, Grimaud se tupilă şi mai bine în spatele butoiului, zicîndu-şi, că şi dacă vor da peste el, nu-i cine ştie ce nenorocire.

Ajunşi la butoiul în spatele căruia se găsea Grimaud, cei doi se opriră.

— Ai fitilul? întrebă în englezeşte omul care ţinea felinarul?

— Iată-l, spuse celălalt.

Auzindu-i glasul, Grimaud tresări şi simţi un fior prin şira spinării. Se ridică încet, pînă săltă capul peste capacul butoiului şi recunoscu, sub pălăria cea mare, faţa palidă a lui Mordaunt.

— Cît timp ţine fitilul ăsta?

— Păi... cam vreo cinci minute, răspunse căpitanul corăbiei.

Nici glasul nu-i era necunoscut lui Grimaud. Privirile lui treceau de la unul la altul şi, după Mordaunt, îl recunoscu pe Groslow.

— Atunci, spuse Mordaunt, porunceşte oamenilor să fie pregătiţi; nu le spune de ce. Barca e agăţată la pupa?

— Vine după noi ca un cîine în lanţ după stăpîn.

— Bun. Cînd bate sfertul după miezul nopţii, aduni oamenii şi cobori fără zgomot în barcă.

— După ce aprind fitilul?

— Lasă asta în seama mea. Vreau să fiu sigur că m-am răzbunat. Vîsle sînt în barcă?

— Totul e pregătit.

— Bine.

— Atunci ne-am înţeles.

Mordaunt se lăsă în genunchi şi înfipse un capăt al fitilului în canea, astfel încît să nu-i mai rămînă decît să-l aprindă la celălalt capăt.

Cînd isprăvi, scoase ceasul din buzunar.

— Auzi? Un sfert de oră după miezul nopţii, vorbi el, ridicîndu-se. Adică...

Şi se uită la ceas:

— Peste douăzeci de minute.

— Foarte bine, zise Groslow. Aş vrea totuşi să te previn că treaba asta e primejdioasă şi-ar fi mai bine ca unul dintre oamenii mei să aprindă fitilul.

— Dragul meu Groslow, spuse Mordaunt. Francezii au o vorbă, o ştii: Nimeni nu te slujeşte aşa cum te slujeşti tu însuţi Vreau s-o pun în aplicare.

Grimaud auzise totul, chiar dacă nu înţelesese totul. Şi apoi, ceea ce văzuse înlocuia buna cunoaştere a limbii: văzuse şi recunoscuse pe cei doi duşmani de moarte ai muşchetarilor; îl văzuse pe Mordaunt punînd fitilul; auzise zicala pe care Mordaunt o rostise în franţuzeşte, făcîndu-i o mare înlesnire. În sfîrşit, umbla mereu cu mîna în carafă şi, în loc de licoarea aşteptata de către Blaisois şi Mousqueton, simţea un praf zgunţuros ce-i trosnea între degete.

Mordaunt se îndepărtă, urmat de căpitanul corăbiei. În uşă se opri să asculte.

— I-auzi cum dorm?

Într-adevăr, prin tavanul calei se auzea sforăitul lui Porthos.

— Dumnezeu ni i-a dat în mînă! murmură Groslow.

— Şi de data asta nici dracul nu-i mai scapă! spuse Mordaunt.

Apoi ieşiră amîndoi.

XXXII

VINUL DE PORTO

(urmare)

Grimaud aşteptă să audă cheia răsucindu-se în broască şi, încredinţîndu-se că a rămas singur, se furişă încet în lungul peretelui.

— Uf! făcu el, ştergîndu-şi cu mîneca fruntea brobonită de sudoare. Ce noroc cu setea asta a lui Mousqueton!

Se grăbi să treacă prin deschizătură, întrebîndu-se mereu dacă nu cumva visează, dar praful de puşcă din carafa de bere îi dovedi că visul era o îngrozitoare realitate.

D'Artagnan, bineînţeles, ascultă toate aceste amănunte cu un interes crescînd. Fără să mai aştepte sfîrşitul povestirii, se ridică uşurel, se apropie de urechea lui Aramis, care dormea în stînga lui, punîndu-i în acelşi timp mîna pe umăr, ca acesta, trezindu-se, să nu facă vreun zgomot.

— Cavalere, şopti el, scoală-te, dar fără cel mai mic zgomot.

Aramis deschise ochii şi el îl strînse de mînă, repetînd aceleaşi cuvinte, cărora prietenul sau le dădu ascultare întocmai.

— Îl ai pe Athos în stînga, trezeşte-l, aşa cum te-am trezit eu pe tine.

Aramis îl deşteptă fără greutate pe Athos, care dormea uşor, ca toţi oamenii fini şi nervoşi. În schimb, cu Porthos fu mai greu. Era gata să întrebe de ce îi strică somnul, dar d'Artagnan, în loc de orice lămurire, îi astupă gura cu palma. Apoi, întinzînd braţele, adună în jurul lui capetele celor trei pînă se atinseră unele de altele.

— Prieteni, spuse el, părăsim neîntîrziat corabia, ori sîntem pierduţi.

— Aida-de! zise Athos. Iarăşi?

— Ştiţi cine-i căpitanul vasului?

— Nu.

— Căpitanul Groslow.

Înfiorarea celor trei muşchetari dovedi gasconului că toţi au început să asculte cu luare-aminte.

— Groslow?! exclamă Aramis. Drace!

— Cine-i ăsta, Groslow? întrebă Porthos. Eu, unul, nu-mi aduc aminte de el.

— Ăla care i-a crăpat capul fratelui lui Parry, şi-acum vrea să ni le crape şi pe ale noastre.

— Frumos!

— Da' secundul lui ştiţi cine e?

— Secundul? zise Athos. Păi nici nu are secund. Secund pe o corabie cu patru oameni în echipaj!

— Numai că, vezi, Groslow nu-i un căpitan oarecare. El are un secund pe care-l cheamă Mordaunt.

De data asta muşchetarii tresăriră, gata-gata să strige. Aceşti oameni de neînvins simţeau o tulburare tainică la auzul acestui nume şi se îngrozeau numai cît era rostit.

— Ce e de făcut? spuse Athos.

— Să punem mîna pe corabie, propuse Aramis.

— Şi să-l omorîm, adăugă Porthos.

— Corabia e minată, îi vesti d'Artagnan. Butoaiele pe care le credeam pline cu vin de Porto sînt pline cu praf de puşcă. Cînd Mordaunt va vedea că l-am descoperit, va arunca totul în aer, prieteni şi duşmani. Şi, pe legea mea, e o tovărăşie prea puţin recomandabilă ca să am chef să mă înfăţişez cu el fie în cer, fie în iad.

— Ai vreun plan? întrebă Athos.

— Da.

— Să auzim.

— Aveţi încredere în mine?

— Porunceşte! rostiră cei trei muşchetari într-un glas.

— Bine, urmaţi-mă!

D'Artagnan se îndreptă către o ferestruică joasă, ca de pivniţă, dar destul de mare ca să îngăduie să se strecoare un om. O deschise încet, încît balamalele să nu scîrţîie.

— Iată calea.

— Drace! bombăni Aramis. Păi e tare frig, dragul meu.

— Dacă vrei, rămîi, însă te previn că foarte curînd o să fie prea cald.

— Doar nu putem ajunge înot pînă la ţărm.

— O barcă e legată de vas; ajungem la ea şi pe urmă tăiem parîma. Asta-i tot. Haidem!

— O clipă, spuse Athos. Şi valeţii noştri?

— Iată-ne, răspunseră Mousqueton şi Blaisois, pe care Grimaud se dusese să-i caute ca să strîngă toate forţele în cabină: veniseră toţi trei pe nesimţite, prin gaura tambuchiului, aflată chiar la usa cabinei.

În acest timp, prietenii noştri stăteau nemişcaţi în faţa înfricoşătoarei privelişti pe care le-o arătase d'Artagnan dincolo de ferestruică.

Într-adevăr, oricine a văzut vreodată o asemenea privelişte ştie că nu-i nimic mai tulburător decît marea acoperită de hulă, rostogolindu-şi cu vuiet surd valurile negre, sub raza palidă a lunii de iarnă.

— Mii de draci! tună d'Artagnan. Mi se pare că stăm pe gînduri. Dacă noi şovăim, ce-or să facă valeţii noştri?

— Eu, unul, nu dau înapoi, spuse Grimaud.

— Domnule, murmură Blaisois, eu nu ştiu să înot decît în apă dulce, v-o spun de la început.

— Eu nu ştiu deloc, mărturisi Mousqueton.

Între timp, d'Artagnan se strecură pe jumătate prin ferestruică.

— Aşadar, te-ai hotărît, prietene? vorbi Athos.

— Da, răspunse gasconul. Haide, Athos, tu care eşti un om desăvîrşit, porunceşte spiritului să stăpînească materia. Tu, Aramis, îndeamnă-i pe valeţi. Tu, Porthos, dobori pe oricine ne stă în cale.

Şi, după ce strînse mîna lui Athos, d'Artagnan alese un moment în care, săltată de valuri, corabia se aplecă spre pupa; nu-i rămînea decît să se lase în apa care îi şi ajunse la brîu.

Athos îl urmă înainte ca vasul să se fi ridicat; în acea clipă ieşi la iveală din apă, întinzîndu-se, şi parîma de care era legată barca.

D'Artagnan înotă într-acolo şi ajunse la ea.

Acolo aşteptă, ţinîndu-se cu mîna de parîmă şi abia scoţînd capul din apă.

Cît ai clipi, Athos fu lîngă el.

De după pîntecele corăbiei se mai arătară două capete. Erau Aramis şi Grimaud.

— Duc grija lui Blaisois, şopti Athos. N-ai auzit cînd spunea că nu înoată decît în apă dulce?

— Cînd ştii să înoţi, înoţi oriunde. În barcă! În barcă! porunci d'Artagnan.

— Dar Porthos? nu-l văd.

— Lasă că vine el, fii liniştit. Ăsta înoată ca Leviathan.

Porthos însă nu mai venea. Între el, Mousqueton şi Blaisois avea loc o scenă pe jumătate hazlie, pe jumătate dramatică.

Îngroziţi de zgomotul valurilor, de şuieratul vîntului şi speriaţi de apa neagră care fierbea ca într-o prăpastie, cei doi dădeau înapoi în loc să înainteze.

— Haide! Haide! Săriţi în apă! îi îndemna Porthos.

— Domnule, bîigui Mousqueton, eu nu ştiu să înot. Lăsăţi-mă aici.

— Şi pe mine, se ruga Blaisois.

— Zău, am să vă stingheresc într-o barcă atît de mică, adăugă Mousqueton.

— Şi eu o să mă înec înainte să ajung la barcă, se tîngui Blaisois.

— Destul! Vă strîng de gît pe amîndoi dacă nu vă daţi drumul în apă! îi ameninţă Porthos, înşfăcîndu-i de guler. Sări, Blaisois!

Un geamăt, înăbuşit îndată de mîna de fier a uriaşului, fu singurul răspuns a lui Blaisois. Ţinîndu-l de ceafă şi de picioare, Porthos îi dădu drumul pe fereastră cu capul înainte, de parcă ar fi fost o scîndură.

— Mouston, zise Porthos, sper că tu n-ai să-ţi părăseşti stăpînul?

— Vai, domnule! glăsui Mousqueton eu lacrimi în ochi. De ce v-aţi întors sub arme? Trăiam atît de bine la castelul de Pierrefonds!

Şi fără altă mustrare, îngîndurat şi supus, fie din pricina pildei cu Blaisois, fie dintr-un adevărat devotament, se azvîrli cu capul în mare. Minunată faptă, oricum, căci el se socotea un om pierdut!

Porthos însă nu era omul care să-şi părăsească astfel credinciosul tovarăş. Stăpînul îşi urmă servitorul atît de iute, încît căderea celor două trupuri făcu doar un singur zgomot, iar cînd Mousqueton ieşi la faţa apei, orbit cu desăvîrşire, fu apucat îndată de mîna vînjoasă a lui Porthos şi, fără să fie nevoie să facă nici o mişcare, acesta se apropie de parîma bărcii cu măreţia unui zeu al mării.

În aceeaşi clipă, uriaşul întrezări o mogîldeaţă zbuciumîndu-se în valuri chiar lîngă braţul lui. O înşfacă la iuţeală de chică: era Blaisois, spre care se şi îndrepta Athos.

— Lasă, lasă, conte, zise el. Nu-i nevoie de dumneata.

Şi într-adevăr, dintr-o zvîcnire puternică a picioarelor, Porthos se ridică precum uriaşul Adamastor deasupra valurilor şi din trei mişcări ajunse lîngă tovarăşii săi.

D'Artagnan, Aramis şi Grimaud îi ajutară pe Mousqueton şi Blaisois să se urce în barcă; apoi veni rîndul lui Porthos, care, săltîndu-se, era cît pe ce să o răstoarne.

— Şi Athos? întrebă d'Artagnan.

— Iată-mă, spuse Athos, care, acoperind retragerea ca un general, voia să fie ultimul şi stătea în apă, ţinîndu-se de marginea bărcii. Sînteţi toţi?

— Toţi. Ai pumnalul la tine, Athos?

— Da.

— Atunci taie parîma şi vino.

Athos scoase un pumnal ascuţit de la brîu şi tăie parîma: corabia se depărta, în vreme ce barca rămase pe loc, legănată de valuri.

— Hai, Athos! îl zori d'Artagnan.

Şi întinse mîna contelui de La Fère, care se urcă şi el în barcă.

— Era şi timpul, zise gasconul. O să vedeţi ceva ciudat.

XXXIII

FATALITATE

Într-adevăr, d'Artagnan abia îşi sfîrşi vorba, că o fluierătură răsună pe puntea corăbiei care începea să se piardă în ceaţă şi întuneric.

— Înţelegeţi ce vrea să-însemne asta, îşi întregi vorba gasconul.

În clipa aceea, un felinar apăru pe covertă, luminînd siluetele de la pupa.

Deodată, un strigăt de groază, un strigăt deznădăjduit spintecă văzduhul; şi, ca şi cum acest strigăt ar fi alungat norii, vălul ce acoperea luna se destramă şi pe cerul argintat de lumina-i palidă se văzură pînzele cenuşii şi parîmele negre ale corăbiei.

Nişte umbre fugeau m neştire încoace şi încolo, şi strigăte, şi jalnice tînguiri însoţeau toată această buimacă forfoteală.

În mijlocul acestor ţipete, Mordaunt se ivi sus, la pupa, cu o făclie în mînă.

Umbrele care se zvîrcoleau pe puntea corăbiei erau Groslow şi oamenii săi, pe care căpitanul îi adunase la ora hotărîtă de Mordaunt, în timp ce el, Mordaunt, după ce ascultase la uşa cabinei, să vadă dacă muşchetarii dorm, coborîse liniştit în cală.

Într-adevăr, cine ar fi putut să bănuiască cele petrecute?

Mordaunt deschise deci uşa şi alergase într-un suflet la butoaiele cu pulbere. Înfierbîntat de setea de răzbunare şi sigur de sine ca toţi cei pe care Dumnezeu îi orbeşte, aprinsese fitilul. În vremea asta, Groslow şi marinarii lui se adunaseră la pupa.

— Trageţi parîma şi aduceţi barca aproape! ordonă Groslow. Unul dintre marinari încălecă parapetul, apucă parîma şi trase: parîma veni moale spre el.

— Parîma-i tăiată! strigă marinarul. S-a zis cu barca!

— Cum adică, s-a zis cu barca? sări Groslow, dînd fuga la parapet. Cu neputinţă!

— Şi totuşi, aşa e! repetă marinarul. Uitaţi-vă: nu se vede nimic în urma noastră. Uite şi capătul.

Atunci Groslow scosese urletul pe care îl auziseră muşchetarii.

— Ce s-a întîmplat? strigă Mordaunt, ieşind din cală şi apropiindu-se în goană cu o făclie în mînă.

— Duşmanii ne-au scăpat din mînă. Au tăiat parîma şi-au fugit cu barca.

Dintr-o săritură, Mordaunt fu în pragul cabinei şi izbi uşa cu piciorul.

— Goală! răcni el. Oh, diavolii!

— Să-i urmărim, propuse Groslow. N-au cum să fie departe. Trecem peste ei şi-i dăm la fund.

— Da, dar l-am aprins! îngăimă Mordaunt. Arde!

— Ce?

— Fitilul.

— Nenorocire! urlă Groslow, repezindu-se spre cală. Poate mai e timp.

Mordaunt răspunse printr-un înspăimîntător hohot de rîs. Cu faţa răvăşită mai degrabă de ură decît de groază, cătă spre cer cu ochii rătăciţi, rosti un ultim blestem, zvîrli făclia în mare şi se a-runcă şi el în urma ei.

În aceeaşi clipă, tocmai cînd Groslow punea piciorul pe scara ce ducea în cală, corabia se desfăcea ca şi craterul unui vulcan. O limbă de foc urcă pînă în înaltul cerului, bubuind ca o sută de tunuri laolaltă. Văzduhul se aprinse, străbătut de bucăţi arzînde, apoi fulgerele înspăimîntătoare se stinseră, sfărîmăturile se prăvăliră una cîte una în adînc şi pieriră. După o clipă, afară de un freamăt ce mai stăruia încă în văzduh, nimic nu mai amintea de cele petrecute.

Corabia nu se mai vedea. Groslow şi tovarăşii lui fuseseră nimiciţi.

Cei patru prieteni văzuseră totul, nu le scăpase nici un amănunt din această cumplită întîmplare. Scăldaţi o clipă de o lumină strălucitoare ce poleise marea pînă la o leghe în jur, mărturiseau fiecare într-alt chip aceeaşi groază furişată chiar şi în nişte inimi oţelite ca ale lor. Ploaia de flăcări căzu jur-împrejurul lor; apoi, după cum am spus, vulcanul se stinse, şi totul, barca legănată de valuri, dimpreună cu marea zbuciumată, se cufundă în întuneric. O vreme rămaseră aşa tăcuţi şi abătuţi. Porthos şi d'Artagnan încremeniseră cu cîte o vîslă în mînă şi o ţineau aşa, buimaci, la faţa apei, strîngînd-o în mîinile încleştate şi lăsîndu-se cu toată greutatea corpului asupra ei.

— Pe legea mea, de astă dată cred că totul s-a sfîrşit, spuse Aramis, rupînd cel dintîi această tăcere de moarte.

— Ajutor! Milorzi! Ajutor! Scăpaţi-mă! se auzi un strigăt jalnic, de parcă ar fi fost glasul vreunui duh al mării.

Toţi se uitară unul la altul. Pînă şi Athos tresări.

— El e, e vocea lui! zise el.

Fiecare tăcea, căci, ca şi Athos, recunoscuse vocea. Privirile ochilor măriţi se îndreptară spre locul unde se scufundase corabia, străduindu-se să pătrundă bezna.

Curînd, parca zăriră un om. Se apropia de barcă înotînd din răsputeri.

Athos întinse braţul înainte şi-l arătă cu degetul prietenilor săi.

— Da, da, zise d'Artagnan. Îl văd.

— Tot el! mormăi Porthos, suflînd ca un buhai. Parcă ar fi de fier!

— Oh, Doamne! şopti Athos.

Aramis şi d'Artagnan şuşoteau între ei.

Mordaunt mai bătu apa de cîteva ori cu braţele, apoi ridică o mînă în semn de deznădejde şi strigă:

— Îndurare, domnilor, îndurare! În numele cerului! Simt că mă lasă puterile, mor!

Vocea care cerea ajutor era atît de mişcătoare, încît izbuti să trezească mila în sufletul lui Athos.

— Nenorocitul! murmură el.

— Asta-i bună! pufni d'Artagnan. Nu mai lipseşte decît să-l plîngi! E adevărat, înoată spre noi. Oare ce crede c-o să-l luăm în barcă? Vîsleşte Porthos, vîsleşte!

Şi, drept pildă, d'Artagnan cufundă vîsla în apă, înaintînd din două lovituri cu vreo treizeci de metri.

— O! n-o să mă părăsiţi! n-o să mă lăsaţi să pier! n-o să fiţi fără milă! strigă Mordaunt.

— Aha, amice! vorbi Porthos către Mordaunt. Mi se pare că, în sfîrşit, te-avem în mînă şi că de-aici nu mai poţi scăpa decît prin porţile iadului!

— Oh, Porthos! murmură contele de La Fère.

— Dă-mi pace, Athos! La drept vorbind, devii caraghios cu veşnica ta generozitate. Află că dacă se apropie de barcă, îi crăp capul cu vîsla.

— Îndurare!... Nu mă lăsaţi, domnilor!... Îndurare!... Fie-vă milă! strigă tînărul, a cărui răsuflare şuierătoare stîrnea bulboane în apa îngheţată ori de cîte ori îl acopereau valurile.

Între timp, d'Artagnan, care nu-l scăpase din ochi pe Mordaunt, urmărindu-i fiece mişcare, isprăvise sfatul cu Aramis. Se ridică în barcă şi spuse celui care înota:

— Domnule, îndepărtează-te, rogu-te. Căinţa dumitale e mult prea proaspătă ca să ne încredem în ea. Aminteşte-ţi că vasul în care ai vrut să ne prăjeşti mai fumegă încă sub apă şi că situaţia în care te afli e un culcuş de trandafiri faţa de cea în care ai vrut să ne pui şi în care ţi-ai pus tovarăşii, pe Groslow şi marinarii săi.

— Domnilor, stărui Mordaunt, cu deznădejde crescîndă. Jur că mi-e sinceră căinţa. Sînt atît de tînăr, am abia douăzeci şi trei de ani. Domnilor, am fost mînat de un sentiment firesc, am vrut să-mi răzbun mama, fiecare aţi fi făcut la fel ca mine.

— Puah! se scutură gasconul, văzînd că Athos se înduioşează din ce în ce mai mult. Depinde.

Mordaunt mai trebuia să arunce de cîteva ori din braţe ca să ajungă la barcă, căci primejdia morţii îi dădea puteri supraomeneşti.

— Vai! se tîngui el. Am să mor! Veţi ucide fiul, aşa cum aţi ucis-o pe mamă! Şi totuşi n-am fost vinovat; după toate legile cereşti şi omeneşti, un fiu e dator să-şi răzbune mama. De altfel, adaugă el, dacă asta e o crimă, de vreme ce mă căiesc şi cer iertare, trebuie să fiu iertat.

Păru că se cufundă, ca şi cum l-ar fi părăsit puterile. Un val îi trecu peste creştet, înăbuşindu-i vocea.

— Oh! Mi se sfîşie sufletul! zise Athos.

Mordaunt ieşi iarăşi la suprafaţa apei.

— În schimb, eu sînt de părere să isprăvim odată!... izbucni d'Artagnan. Eşti ucigaşul propriului dumitale unchi, călăul regelui Carol, un incendiator, şi te poftesc să te laşi la fund. Dacă te apropii de barcă, îţi sfărîm capul cu vîsla.

Mordaunt, purtat parcă de deznădejde, mai înaintă puţin.

D'Artagnan apucă vîsla cu amîndouă mîinile, dar Athos se ridică.

— D'Artagnan! strigă el. D'Artagnan, fiul meu, te rog! Nenorocitul moare şi e îngrozitor să laşi un om să moară fără să-i întinzi mîna, cînd nu trebuie decît să întinzi mîna ca să-l salvezi! Oh! Sufletul meu nu-mi îngăduie una ca asta. Nu mă pot împotrivi, trebuie să trăiască.

— Ei, drace! i-o întoarse gasconul. De ce nu te dai cu mîinile şi cu picioarele legate pe mîna acestui ticălos?! Am isprăvi mai iute. Văd că vrei sa mori de mîna lui, conte de La Fère, dar eu, fiul dumitale, cum îmi spui, nu vreau.

D'Artagnan se împotrivea pentru prima dată unei rugăminţi pe care i-o făcea Athos, numindu-l fiul său.

Aramis scoase liniştit spada din teacă, căci o luase între dinţi atunci cînd se aruncase în apă.

— Dacă se agaţă de barcă îi retez mîinile, ca unui ucigaş ce este, ameninţă el.

— Iar eu... Începu Porthos. Ia stai...

— Ce vrei să faci? întrebă Aramis.

— Mă arunc în apă şi-l sugrum.

— Oh, domnilor! imploră Athos, cu căldură căreia nu-i puteai rezista. Să fim oameni! Să avem milă creştinească!

D'Artagnan suspină, ori mai degrabă gemu, Aramis lăsă spada în jos, Porthos se aşeză pe locul său.

— Uitaţi-vă, continuă Athos. Uitaţi-vă cum i s-a zugrăvit moartea pe faţă. Puterile îl părăsesc, încă o clipă şi se duce în fundul abisului. Nu-mi dăruiţi această îngrozitoare remuşcare, nu mă lăsaţi să mor şi eu, aici, de ruşine! Prieteni, dăruiţi-mi viaţa, viaţa acestui nenorocit şi-am să vă binecuvîntez, am să...

— Mor! bolborosi Mordaunt. Ajutor! Ajutor!...

— Să cîştigăm un minut, spuse Aramis, aplecîndu-se în stînga către d'Artagnan. Vîsleşte, adaugă el, aplecîndu-se în dreapta, către Porthos.

D'Artagnan nu mişcă un deget şi nu scoase o vorbă. Începea să se lase înduioşat şi el, pe jumătate de rugăminţile lui Athos, pe jumătate de ceea ce vedea cu ochii. Numai Porthos vîsli, dintr-o singură parte, şi asta făcu barca să se întoarcă, astfel că muribundul se găsi mai aproape de Athos.

— Domnule conte de La Fère! strigă Mordaunt. Domnule conte de La Fère! Dumitale îţi vorbesc, de dumneata mă rog, fie-ţi milă de mine... Unde sînteţi, domnule conte de La Fère? Nu mai văd nimic... mor... Ajutor, ajutor!

— Iată-mă! spuse Athos, aplecîndu-se şi întinzîndu-i mîna lui Mordaunt, cu acea nobleţe şi demnitate care îl caracteriza. Iată-mă, apucă-te de mîna mea şi saltă-te în barcă.

— Mai bine nu mă uit, mormăi d'Artagnan. Mi-e silă de atîta slăbiciune.

Şi se întoarse spre ceilalţi doi prieteni, care se trăgeau spre fundul bărcii şi ei, de parcă s-ar fi temut să se atingă de cel căruia Athos nu se temuse să-i întindă mîna.

Mordaunt, cu o supremă sforţare, ieşi deasupra apei, apucă mîna care i se întinsese şi se agăţă de ea cu puterea ultimei fărîme de nădejde.

— Bun! spuse Athos. Acum pune cealaltă mînă aici.

Şi-i întinse umărul ca un al doilea punct de sprijin. Capul contelui aproape că se atingea de cel al lui Mordaunt, aşa încît cei doi vrăjmaşi de moarte stăteau îmbrăţişaţi ca doi fraţi.

Mordaunt se ţinea cu degetele crispate de gulerul lui Athos.

— Bun, domnule! zise contele. Eşti salvat, linişteşte-te.

— Ah, mamă! strigă pe neaşteptate Mordaunt, cu ochii scînteietori şi cu o ură de nedescris în glas. Nu-ţi pot dărui decît pe unul singur, dar cel puţin e acela pe care l-ai fl ales şi tu!

Şi, în timp ce d'Artagnan scotea un strigăt, în timp ce Porthos ridica vîsla să lovească şi Aramis căuta să-l străpungă cu spada, barca se zgudui îngrozitor şi-l azvîrli pe Athos în mare. Mordaunt, cu un ţipat de izbîndă, îşi strîngea victima de gît şi, vrînd să-i împiedice mişcările, îi înlănţuise picioarele între ale sale, întocmai ca un şarpe.

Fără să strige şi fără să cheme într-ajutor, Athos încercă o clipă să se ţină deasupra apei, dar greutatea celuilalt îl trăgea la fund şi dispăru încet-încet. Deodată nu se mai văzură plutind decît pletele-i lungi, apoi totul pieri şi rotocoale mari care se destrămau şi ele mai arătau locul unde se scufundaseră amîndoi.

Cei trei prieteni rămaseră cu gura căscată, cu ochii holbaţi, cu braţele întinse înainte. Muţi de groază, încremeniţi, înăbuşindu-se de revoltă şi spaimă, nişte statui, şi totuşi inima le zvîcnea să le spargă pieptul. Porthos îşi veni ce dintîi în fire şi, smulgîndu-şi parul din cap, strigă, într-un hohot de plîns sfîşietor, mai ales la un om ca el:

— Oh! Athos, Athos, inimă nobilă! Nenorocire, nenorocire nouă, care te-am lăsat să mori!

— Da, da! repetă d'Artagnan. Nenorocire!

— Nenorocire! murmură Aramis.

În acea clipă, în mijlocul cercului de necuprins, luminat de raza lunii, la vreo patru-cinci paşi de barcă, se iviră aceleaşi rotocoale ca şi mai înainte: şi la început apăru chica, apoi chipul palid cu ochii deschişi dar nemişcaţi, pe urmă trupul unui om care, după ce se săltă pînă la brîu deasupra apei, căzu uşor pe spate, în voia valurilor.

În pieptul cadavrului era împlîntat un pumnal cu mîner scînteietor de aur.

— Mordaunt! Mordaunt! Mordaunt! strigară cei trei prieteni. E Mordaunt!

— Şi Athos? întrebă d'Artagnan.

Deodată barca se aplecă spre stînga, sub o povară neaşteptată, şi Grimaud scoase un urlet de bucurie. Toţi se întorseră şi-l văzură pe Athos cum, alb ca varul, cu privirea stinsă şi cu mîinile tremurînde încleştate de marginea bărcii, îşi trăgea răsuflarea. Opt braţe puternice îl apucară de îndată şi-l săltară în barcă. După o clipa, Athos se simţi încălzit, readus la viaţă, renăscut, datorită mîngîielilor şi îmbrăţişărilor prietenilor săi aproape nebuni de bucurie.

— Barem nu eşti rănit? întrebă d'Artagnan.

— Nu, răspunse Athos. Dar el?

— Oh, el de data asta, slavă Domnului, e mort de-a binelea! Uite-l!

Şi d'Artagnan, silindu-l să-şi întoarcă privirea înspre locul unde zăcea Mordaunt, îi arătă leşul plutind pe valuri, cînd scufîndîndu-se, cînd ieşind la iveală, de parcă şi acum îi urmărea pe cei patru prieteni cu o privire batjocoritoare şi plină de o ură neîmpăcată.

Într-un tîrziu se duse la fund. Athos îl urmărise cu ochii umbriţi de tristeţe şi milă.

— Bravo, Athos! spuse Aramis, într-o pornire neobişnuită la el.

— Straşnică lovitură! strigă Porthos.

— Aveam un fiu şi am ţinut să trăiesc, spuse Athos.

— De astă dată Dumnezeu şi-a spus cuvîntul, rosti d'Artagnan.

— Nu eu l-am omorît, murmura Athos. Soarta.

XXXIV

UNDE, DUPĂ CE ERA CÎT PE CE SĂ PIARĂ FRIPT, MOUSQUETON ERA GATA-GATA SĂ FIE MÎNCAT

După cumplita întîmplare povestită mai sus, o tăcere adîncă domni multă vreme în barcă. Luna, care se arătase doar o clipă, de parcă Dumnezeu ar fi vrut ca nici un amănunt al acestei nenorociri să nu scape privitorilor, se ascunse iar în nori. Şi totul se cufundă din nou în acea beznă înspăimîntătoare a pustiurilor, mai ales în acel pustiu al apelor numit ocean. Se auzea doar vîntul de miază-noapte şuierînd peste crestele valurilor.

Porthos rupse tăcerea cel dintîi.

— Am văzut multe în viaţă, zise el. Dar nimic nu m-a tulburat mai mult decît cele petrecute adineauri sub ochii mei. Şi totuşi, aşa tulburat cum sînt, vă mărturisesc că mă simt nespus de fericit. Parcă mi s-a luat un pietroi de pe inimă şi, în sfîrşit, răsuflu şi eu uşurat.

Şi Porthos trase aer în piept cu un zgomot vrednic de plămînii lui cît nişte foale.

— În ce mă priveşte, vorbi Aramis, nu împărtăşesc părerea ta, Porthos. Sînt încă atît de înspăimîntat, încît nu-mi cred ochilor, mă îndoiesc de tot ce-am văzut, mă tot uit în jurul bărcii şi aştept în fiece clipă să apară din nou nenorocitul acela, ţinînd în mînă pumnalul pe care-l avea înfipt în inimă.

— A, eu, unul, sînt liniştit! îl încredinţă Porthos. A primit lovitura cam sub a şasea coastă şi pumnalul era înfipt pînă-n plasele. Nu-i o dojană, Athos, dimpotrivă. Cînd loveşti, aşa trebuie să loveşti. De aceea în clipa de faţă trăiesc, respir, sînt fericit.

— Nu te grăbi sa trîmbiţezi victoria, Porthos! spuse d'Artagnan. Niciodată n-am trecut printr-o primejdie mai mare. Omul înfrînge pînă la urmă alt om, dar nu şi puterile naturii. Aşa că nu uita că ne aflăm pe mare, în plină noapte, fără călăuză, într-o barcă şubredă. O pală de vînt mai puternică poate să ne răstoarne şi atunci sîntem pierduţi.

Mousqueton ofta din adîncul rărunchilor.

— Eşti nerecunăscător, d'Artagnan, interveni Athos. Da, cu adevărat nerecunăscător, de vreme ce te îndoieşti de providenţă tocmai în clipa în care ne-a scăpat pe toţi de la pieire într-un chip atît de uimitor. Crezi că ne-a purtat de mînă printre atîtea primejdii, ca acum să ne părăsească? Nicidecum. Am pornit mînaţi de un vînt de apus, şi vîntul ăsta mai suflă încă. (Şi Athos se orientă după Steaua Polară.) Iată Carul Mic, prin urmare, într-acolo e şi Franţa. Să ne lăsam în voia vîntului şi, atîta vreme cît nu-şi schimbă direcţia, ne va împinge către coasta de la Calais ori Boulogne. Dacă barca se răstoarnă, sîntem îndeajuns de puternici şi înotăm destul de bine, noi cinci cel puţin, ca s-o întoarcem la loc, sau măcar să ne agăţăm de ea, în cazul în care n-am fi în stare să o întoarcem. Şi apoi ne aflăm în calea tuturor vaselor care merg de la Douvres la Calais şi de la Portsmouth la Boulogne. Dacă apa le-ar fi păstrat urmele, dîrele lor ar fi săpat o cale chiar pe aici, pe unde ne aflăm noi. Deci e cu neputinţa să nu întîlnim la ziuă vreo barcă de pescari care să ne culeagă.

— Bine, dar să zicem că nu întîlnim nici una şi că vîntul se schimbă către nord.

— Atunci, e altă poveste, replică Athos. Nu mai dăm de pămînt decît de cealaltă parte a Atlanticului.

— Asta înseamnă că vom muri de foame, spuse Aramis.

— Mai mult ca sigur, întări contele de La Fère.

Mousqueton oftă pentru a doua oară, cu şi mai multă durere.

— Ei, Mouston! Ce ai de gemi întruna? întrebă Porthos. Ţi se face lehamite, zău aşa!

— Mi-e frig, domnule, îngînă Mousqueton.

— Nu se poate! zise Porthos.

— Cum să nu se poată?! se miră Mousqueton.

— Păi da. Tu eşti acoperit cu un strat de grăsime care nu lasă aerul să treacă. De altceva e vorba. Hai, spune.

— Ştiţi, domnule, tocmai stratul ăla de grăsime pentru care dumneavoastră aveţi cuvinte de laudă, tocmai el mă înspăimîntă.

— Cum aşa, Mouston? Hai, vorbeşte deschis, să auzim.

— Îmi amintesc, domnule, că în biblioteca castelului de la Bracieux sînt o mulţime de cărţi de călătorii, şi printre ele şi acelea ale lui Jean Mocquet, vestitul călător din vremea lui Henric al IV-lea.

— Şi?

— Ei bine, domnule, vorbi Mousqueton, acolo se povestesc o mulţime de peripeţii şi de întîmplări petrecute pe mare, asemănătoare cu ceea ce ne ameninţă pe noi acum.

— Continuă, Mouston, găsesc foarte interesantă apropierea pe care o faci, spuse Porthos.

— Da, domnule, şi în asemenea împrejurări, călătorii înfometaţi, zice Jean Mocquet, au groaznicul obicei să se mănînce unii pe alţii, şi, bineînţeles, că încep cu...

— Cu cel mai gras! strigă d'Artagnan, izbucnind în rîs, în ciuda situaţiei lor grele.

— Întocmai, domnule, adeveri Mousqueton, năucit de această veselie. Daţi-mi voie să vă spun că nu văd ce-i de rîs aici.

— Acest brav Mouston e într-adevăr întruchiparea devotamentului! rosti Porthos. Pun rămăşag că te-ai şi văzut tăiat în bucăţi şi mîncat de stăpînul tău.

— Da, domnule, deşi această bucurie pe care o ghiciţi în mine e-amestecată cu o umbră de tristeţe, vă mărturisesc. Dar nu mi-ar părea rău de mine, domnule, dacă, murind, aş avea încredinţarea că vă mai pot fi de folos.

— Mouston, glăsui Porthos, înduioşat. Dacă mai ajungem vreodată la Pierrefonds, la castel, îţi dau în stăpînire ţie şi urmaşilor tăi, via din deal.

— Şi-o să-i spui „Via devotamentului", Mouston, adăugă Aramis. Astfel ca amintirea jertfei tale să dăinuiască din generaţie în generaţie.

— Cavalere, rîse d'Artagnan. Ai fi putut să mănînci din Mouston fără prea mare scîrbă, nu-i aşa? Mai ales după două-trei zile de post.

— Ba îţi mărturisesc că nu, răspunse Aramis. Mi-ar fi plăcut mai mult Blaisois. Pe el îl cunosc de mai puţină vreme.

Bineînţeles că în timpul acestor glume, care ţinteau mai ales să-l facă pe Athos să uite cele petrecute, valeţii nu se arătară prea liniştiţi, afară doar de Grimaud, care ştia că primejdia, oricare ar fi ea, pe el nu l-ar atinge nicicum. De aceea, mut, după obiceiul său, şi fără să ia în nici un fel parte la convorbire, Grimaud vîslea din răsputeri.

— Vîsleşti? îl întrebă Athos.

Grimaud dădu din cap a încuviinţare.

— Şi de ce vîsleşti?

— Să mă încălzesc.

Într-adevăr, în timp ce toţi ceilalţi tremurau de frig, tăcutul Grimaud năduşea.

Deodată, Mousqueton scoase un ţipăt de bucurie şi ridică o sticlă deasupra capului.

— O! spuse el, întinzîndu-i sticla lui Porthos. Sîntem salvaţi, domnule, barca e plină de provizii.

Şi scotocind cu înfrigurare sub bancă, unde dibuise preţiosul trofeu, mai scoase la iveală încă vreo douăsprezece sticle de acelaşi fel, pîine şi o halcă de pastrama de vacă.

De prisos să spunem că această descoperire readuse tuturor voia bună, în afară de Athos.

— Drace! izbucni Porthos, pe care ne amintim că-l chinuia foamea încă de cînd se urcase pe corabie. Uimitoare poftă de mîncare îţi fac emoţiile!

Şi goli într-o clipită o sticlă, înfulecînd el singur o bucată de pastrama, cu pîine din belşug.

— Acum dormiţi îi povăţui Athos, sau măcar încercaţi să dormiţi. Eu stau de veghe.

Pentru alţi oameni, o asemenea propunere ar fi fost caraghioasă, nu însă şi pentru îndrăzneţii noştri eroi. Într-adevăr, uzi pînă la piele, în bătaia vîntului rece şi, pe deasupra, cu amintirea proaspătă a emoţiilor prin care trecuseră, era firesc să nu poată închide un ochii. Dar acestor oameni aleşi, acestor firi oţelite, acestor trupuri frînte de atîţea osteneli, somnul le venea în orice împrejurare la timp, fără să lipsească niciodată la apel.

Şi iată că, într-o clipă, încrezători în iscusinţa cîrmaciului, fiecare se cuibări cît putu mai bine, străduindu-se să asculte sfatul lui Athos, care, aşezat la cîrmă şi cu ochii aţintiţi pe cer, unde desigur nu căuta numai drumul către Franţa ci şi chipul lui Dumnezeu, rămas singur, după cum făgăduise, gînditor şi treaz, îndrumînd barca pe calea ce trebuia urmată.

După cîteva ore de somn, Athos îşi trezi tovarăşii.

Zorile începuseră să albească marea albăstruie cînd, la vreo zece bătăi de flintă înaintea lor, apăru o pată neagră, deasupra căreia era desfăşurată o pînză triunghiulară, alungită ca o aripă de rîndunică.

— O corabie! strigară într-un glas cei patru prieteni, în timp ce valeţii îşi arătau şi ei bucuria, fiecare în felul lui.

Era într-adevăr un vas de război din Dunkerque, care naviga spre Boulogne.

Cei patru stăpîni, Blaisois şi Mousqueton îşi uniră vocile într-un singur strigat, care pluti pe faţa unduită a valurilor, în timp ce Grimaud, fără o vorbă, ridica pălăria în vîrful vîslei, ca să atragă mai uşor privirile celor ce-i vor auzi.

După un sfert de ceas, o barcă de pe corabie îi remorcă şi astfel ajunseseră pe puntea micului vas. Grimaud numără douăzeci de guinee căpitanului corăbiei din partea stăpînului său şi, pe la ceasurile nouă dimineaţa, mulţumită unui vînt prielnic, francezii noştri puneau piciorul pe pămîntul patriei.

— Uf! Bine mai e să simţi pămîntul sub picioare! zise Porthos, înfigîndu-şi cizmele uriaşe în nisip. Acum să îndrăznească cineva să-mi caute pricină, să se uite urît la mine sau măcar să mă atingă cu un deget, că-l învăţ eu minte! Să mă ia naiba dacă nu ţin piept unui regat întreg!

— În schimb, eu te poftesc să nu-ţi mai trîmbiţezi atîta vitejia, Porthos, fiindcă mi se pare că pe aici lumea se uita lung la noi, îl povăţui d'Artagnan.

— Dă-i încolo! bombăni Porthos. Ne admiră!

— Uite ce, Porthos, i-o reteză d'Artagnan. Crede-mă, nu-mi arde să mă umflu în pene. Văd nişte oameni în haine negre şi, în situaţia noastră, oamenii în haine negre mă sperie, zău.

— Ăştia-s vameşii din port, zise Aramis.

— Pe vremea celuilalt cardinal, marele cardinal, vorbi Athos, s-ar fi uitat la noi cu mai multă luare-aminte decît la mărfuri. Dar azi, fiţi liniştiţi, prieteni, se uită mai mult la mărfuri decît la noi.

— Mie, unul, nu-mi prea vine să cred, spuse d'Artagnan. Mai bine o apuc printre dune.

— De ce să nu mergem prin oraş? întrebă Porthos. M-ar ispiti mai degrabă un han ca lumea, decît să umblu prin nisipurile astea blestemate, create de Dumnezeu doar pentru iepuri. Şi pe urmă, mie mi-e foame.

— Faci cum vrei, Porthos, răspunse d'Artagnan. În ce mă priveşte, socot că nimic nu-i mai sigur în situaţia noastră decît s-o luam peste cîmp.

Şi, încredinţat că toţi ceilalţi îi împărtăşesc părerea, gasconul o porni printre dune, fără să mai aştepte răspunsul lui Porthos. Ceilalţi îl urmară şi curînd se făcură nevăzuţi printre movilele de nisip, fără să fi atras atenţia cuiva.

— Şi-acum, să stăm puţin de vorbă, zise Aramis, după ce străbătură vreun sfert de leghe.

— Ba mai bine să o luăm la picior, propuse d'Artagnan. Am scăpat de Cromwell, de Mordaunt, de mare: trei prăpăstii care erau cît pe ce să ne înghită, dar de domnul Mazarin nu mai scăpăm.

— Ai dreptate, încuviinţă Aramis. Pentru mai multă siguranţă, aş zice să ne despărţim.

— Da, chiar aşa, întări d'Artagnan. Să ne despărţim.

Porthos dădu să deschidă gura, vrînd să se împotrivească, dar gasconul îl strînse de mînă, cerîndu-i să tacă. Uriaşul se supunea întotdeuna acestor semne ale tovarăşului său, pe care, de altfel, cu obişnuita-i bunătate, îl recunoştea mai ager la minte. Şi îşi înghiţi vorba.

— De ce să ne despărţim? făcu Athos

— Pentru că Mazarin ne-a trimis, pe Porthos şi pe mine, la Cromwell. Iar noi, în loc să-l slujim pe Cromwell, l-am slujit pe regele Carol I, şi asta nu-i acelaşi lucru. Înapoindu-ne împreună cu domnii de La Fère şi d'Herblay, crima noastră se adevereşte; în schimb, înapoindu-ne singuri, ea rămîne îndoielnică, şi cu îndoiala îi duci pe oameni foarte departe. Mai ales că eu, unul, vreau să-i dau puţin de furcă lui Mazarin.

— Ia te uită! zise Porthos. Ai dreptate!

— Uitaţi un lucru, interveni Athos. Noi sîntem prizonierii voştri, şi nu ne socotim cîtuşi de puţin dezlegaţi de cuvîntul pe care vi l-am dat, iar voi, aducîndu-ne prizonieri la Paris...

— Vezi, Athos, îi curmă vorba d'Artagnan, pe mine, unul, mă supără cînd un om deştept ca tine înşiră lucruri nesărate, pe care nici un şcolar de clasa a treia nu le-ar rosti. Cavalere, continuă el, adresîndu-se lui Aramis, care, sprijinit în spadă şi privind cu mîndrie în jur, părea, de la primul cuvînt spus de Athos, că împărtăşeşte părerea contelui, deşi la început avusese cu totul altă părere. Cavalere, trebuie să înţelegi că azi, ca întotdeauna, firea mea bănuitoare exagerează. La urma urmei, Porthos şi cu mine nu riscăm nimic. Dar dacă totuşi, prin cine ştie ce întîmplare, ar încerca cineva să ne aresteze în faţa voastră, ştiţi bine! nu se arestează şapte oameni cum se aresteză trei. Spadele ar sări din teacă şi toata povestea, şi aşa neplăcută, ar deveni o adevărată pacoste care ne-ar pierde pe toţi. Şi-apoi, dacă nenorocirea se abate peste doi dintre noi, nu e oare mai bine să rămînă ceilalţi doi în libertate, căutînd să-i scoată pe primii din încurcătură, cu rugăminţi, şiretlicuri, uneltiri, pînă-i eliberează? În sfîrşit, cine ştie dacă ducîndu-ne, voi la regina, noi la Mazarin, nu vom dobîndi iertarea, care desigur nu ni s-ar da înfăţişîndu-ne toţi laolaltă? Haideţi, Athos şi Aramis, voi apucaţi la dreapta; noi, Porhos, să apucăm la stînga, şi în timp ce ei vor străbate Normandia, noi vom ajunge la Paris pe drumul cel mai scurt.

— Şi dacă ne prind pe drum, cum ne dăm de ştire unii altora despre această nenorocire? întrebă Aramis.

— Nimic mai uşor, răspunse d'Artagnan. Stabilim un drum de la care nu ne mai abatem, voi duceţi-vă prin Saint-Valéry la Dieppe şi de acolo drept la Paris; noi trecem prin Abbeville, Amiens, Péronne, Compiègne, Senlis şi ori de cîte ori ne oprim la o casă sau la un han, să scrijelim pe zid cu vîrful cuţitului, sau pe geam cu diamantul, un semn oarecare capabil să îndrumeze cercetările celor rămaşi liberi.

— Oh, prietene! zise Athos. Cît aş preţui însuşirile minţii tale, dacă n-aş zăbovi să mă închin la cele ale inimii.

Şi-i întinse mîna.

— Tu crezi că vulpoiul are geniu, Athos? zise gasconul, ridicînd din umeri. Nicidecum, dar ştie să înfulece găinile, să păcălească vînătorii şi să găsească drumul la fel de bine şi ziua, şi noaptea. Asta-i tot. Haideţi, ne-am înţeles?

— Ne-am înţeles.

— Atunci să împărţim banii, hotărî d'Artagnan. Trebuie să mai avem vreo două sute de pistoli. Cîţi bani mai avem, Grimaud?

— Nouăzeci de ludovici, domnule.

— Straşnic! Ura! Uite soarele. Bună dimineaţa, prietene soare! Cu toate ca nu eşti aidoma celui din Gasconia, te recunosc, ori măcar mă prefac că te recunosc. Bună dimineaţa! E mult de cînd nu te-am mai văzut.

— Haide, haide d'Artagnan! rosti Athos. Nu face pe grozavul, doar eşti cu lacrimile-n ochi. Să fim mereu sinceri unul cu celălalt, chiar dacă sinceritatea asta ar da în vileag calităţile noastre.

— Crezi că e uşor, Athos, să te desparţi cu sînge rece de doi prieteni ca tine şi ca Aramis, mai ales la vreme de primejdie?

— Nu, nicidecum, răspunse Athos. Vino să te îmbrăţişez, fiul meu.

— Ei, drăcie! hohoti Porthos. Mi se pare că plîng. Caraghioasă istorie!

Cei patru prieteni se aruncară unii în braţele altora, contopindu-se parcă. Aceşti patru oameni, uniţi într-o îmbrăţişare frăţească, avură neîndoios în clipa aceea un singur suflet.

Blaisois şi Grimaud plecau cu Aramis şi Athos. Pentru Portos şi d'Artagnan, Mousqueton era de ajuns.

Banii se împărţiră frăţeşte, ca întotdeauna: apoi, cei patru gentilomi îşi strînseră mîinile, îşi jurară din nou prietenie veşnică şi se despărţiră, pornind fiecare pe drumul hotărît, nu fără a se mai întoarce spre a-şi striga unii altora cuvinte pline de dragoste, îngînate apoi de ecoul dunelor. În cele din urmă, nu se mai văzură.

— Sa mă ia naiba, d'Artagnan! zise Porthos. Trebuie negreşit să-ţi vorbesc, fiindcă nu pot să am ceva pe suflet împotriva ta. Află că de data asta nu te-am înţeles.

— De ce! întrebă d'Artagnan, cu zîmbetul lui şiret.

— Pentru că dacă pe Athos şi pe Aramis îi ameninţă într-adevăr primejdia, aşa cum ai spus tu, nu era deloc momentul să-i părăsim. Eu îţi mărturisesc ca-şi fi fost gata să-i urmez, ba mai mult, sînt gata să alerg după ei, fără să-mi pese de toţi Mazarinii de pe lume.

— Dacă ar fi aşa, Porthos, ai avea dreptate s-o faci, zise d'Artagnan. Dar află încă ceva, un fleac care te va face să-ţi shimbi cu totul părerea; nu pe ei, ci ce noi ne ameninţă primejdia cea mare. Deci nu i-am părăsit ca să-i lăsăm în voia soartei, ci ca să nu-i băgăm în belea.

— Adevărat? murmură Porthos, holbînd ochii uimit.

— Fără îndoială: dacă-i arestează, ei nimeresc la Bastilia, noi însă ajungem de-a dreptul în Piaţa Grève.

— Oho! exclamă Porthos. Şi de acolo e cam mult pînă la blazonul ăla de baron pe care mi-l tot făgăduiai, d'Artagnan?

— Ei, poate nu chiar atît de mult după cît ţi se pare. Ştii proverbul: „Toate drumurile duc la Roma".

— Şi de ce ne ameninţă pe noi o primejdie mai mare decît pe ei? întrebă din nou Porthos.

— Pentru că ei n-au făcut altceva decît să îndeplinească misiunea încredinţată de către regina Henriette, în timp ce noi am trădat misiunea primită de la Mazarin; pentru că, plecaţi acolo ca trimişi pe lîngă Cromwell, am devenit partizani ai regelui Carol I; pentru că, în loc să ajutăm la executarea regelui osîndit de aceşti fanfaroni care se numesc Mazarin, Cromwell, Joyce, Pridge, Fairfax şi alţii, noi era cît pe ce să-l scăpăm de la moarte.

— Pe legea mea, aşa e! adeveri Porthos. Dar cum îţi închipui că printre atîtea griji de seamă, Cromwell a mai avut vreme să se gîndească...

— Cromwell se gîndeşte la tot, Cromwell are timp pentru tot şi, crede-mă, prietene, nici noi nu trebuie să pierdem timpul, căci e foarte preţios. Sîntem în siguranţă abia după ce-l vom fi văzut pe Mazarin, şi, poate, că nici atunci...

— Drace! bombăni Porthos. Şi lui Mazarin ce-i spunem?

— Las' pe mine, am un plan. Cine rîde la urmă rîde mai bine. Cromwell e foarte tare; Mazarin e şiret, dar îmi place mult mai mult să mă măsor cu ei, decît să mă bat cu răposatul Mordaunt.

— Hm, ce plăcut e să spui: răposatul Mordaunt! constată Porthos.

— Nu zic ba! încuviinţă d'Artagnan. Dar acum, la drum!

Şi fără să mai piardă o clipă, se îndreptară amîndoi spre Paris, urmaţi de Mousqueton, pe care numai după un sfert de ceas de goană îl treceau toate năduşelile, după ce tremurase vîrtos peste noapte.

XXXV

ÎNTOARCEREA

Athos şi Aramis apucară voiniceşte pe drumul arătat de d'Artagnan, socotind că ar fi mai bine pentru ei să fie arestaţi cît mai aproape de Paris.

În fiece seară, temîndu-se să nu fie arestaţi peste noapte, scrijeleau fie pe ziduri, fie pe geamuri, semnul de recunoaştere hotărît; dar spre marea lor mirare, dimineaţa se trezeau tot liberi.

Pe măsură ce se apropiau de Paris, marile evenimente la care luaseră parte şi care tulburaseră într-atît Anglia se destrămau ca un vis; şi, dimpotrivă, evenimentele petrecute în lipsa lor, la Paris şi în provincie, le ieşeau întru întîmpinare.

În timpul celor şase săptămîni cît lipsiseră ei, în Franţa se petrecuseră atîtea lucruri mărunte, încît toate laolaltă făceau aproape cît un mare eveniment .Trezindu-se într-o bună dimineaţă fără rege şi fără regină, parizienii se frămîntaseră peste măsură la gîndul că au fost părăsiţi; plecarea lui Mazarin, deşi atît de dorită, nu putu să compenseze nici pe departe plecarea celor doi auguşti fugari.

Întîiul simţămînt care cuprinsese Parisul aflînd de fuga la Saint-Germain – fugă înfăţişată cititorului – a fost ceva învecinat cu spaima copiilor atunci cînd se trezesc în mijlocul nopţii sau în singurătate. Parlamentul, în mari emoţii, hotărî să trimită o delegaţie la regină, să o roage să nu lipsească Parisul prea multă vreme de augusta-i prezenţă.

Regina se afla însă şi acum sub îndoita impresie a victoriei de la Lens şi a orgoliului pe care i-l dădea fuga ei atît de izbutită. Deputaţii nu numai că nu avură cinstea să fie primiţi de regină, dar trebuiră să aştepte în drum, unde Cancelarul – acelaşi cancelar Séguier, pe care în prima parte a povestirii de faţă l-am văzut urmărind cu atîta înverşunare o scrisoare pînă chiar în corsajul reginei – veni să le aducă ultimatumul curţii: dacă Parlamentul nu se umilea în faţă maiestăţii-sale, renegînd tot ce dusese la dezbinare, Parisul urma să fie asediat a doua zi, în care scop ducele de Orléans ocupase de pe acum podul de la Saint-Cloud, în vreme ce Prinţul, încununat încă de gloria victoriei dobîndite la Lens, pusese stăpînire pe Charenton şi Saint-Denis.

Din nenorocire pentru curte, căreia un răspuns cumpătat i-ar fi adus, poate, mulţi partizani, această ameninţare dădu alte roade decît cele aşteptate. Ea răni mîndria Parlamentului şi, simţindu-se puternic sprijinit de burghezie, conştientă de puterea sa din clipa eliberării lui Broussel, Parlamentul răspunse la aceste cerinţe susţinînd că Mazarin era cunoscut drept autorul tuturor relelor, declarîndu-l duşman al regelui şi al statului, şi poruncindu-i să părăsească în aceeaşi zi curtea, iar Franţa în timp de opt zile, răgaz după care, dacă n-ar fi dat ascultare acestor ordine, supuşii regelui erau chemaţi să-l urmărească şi să-l prindă.

Acest răspuns hotărît, la care curtea nu se aştepta nici pe departe, punea în acelaşi timp şi Parisul, şi pe Mazarin în afara legii. Rămînea de văzut doar cine avea să învingă: Parlamentul sau curtea.

Curtea se pregăti atunci de atac, iar Parisul de apărare. Burghezia era ocupată cu treburile obişnuite în vreme de răscoală, adică să întindă lanţuri şi să desfunde străzile, cînd văzu venindu-i în ajutor, aduşi de vicar, pe prinţul de Conti, fratele prinţului de Condé, şi pe ducele de Longueville, cumnatul său. Din acea clipă, se simţiră liniştiţi, căci aveau de partea lor doi prinţi de sînge regesc, şi, în plus, avantajul de-aşi spori rîndurile. Era în zece ianuarie cînd parizienii primiră acest ajutor neaşteptat.

După o dezbatere furtunoasă, prinţul de Conti fu numit generalissim al armatelor regelui, aflate în afara Parisului, avînd ca locotenenţi pe ducii d'Elbeuf şi de Bouillon, şi pe mareşalul de La Mothe. Ducele de Longueville, fără să fi primit vreo însărcinare ori vreun titlu, se mulţumea să-l ajute pe cumnatul său.

Cît priveşte pe domnul de Beaufort, el venise de la Vendômois, aducîndu-şi – spune cronica – prestanţa, frumoasele-i plete şi acea popularitate care îl făcea regele halelor.

Armata pariziană se organizase cu acea repeziciune caracteristică burghezilor porniţi să îmbrace haina ostăşească sub imboldul unui simţămînt oarecare. În ziua de 19, armata improvizată încercase o ieşire, mai mult ca să se asigure pe ea cît şi pe alţii de propria-i existenţă, decît cu vreun gînd serios, fluturînd în fruntea ei un steag pe care se putea citi această lozincă ciudată: Ne căutăm regele.

Zilele următoare se scurseră cu cîteva mici operaţiuni, care avură drept rezultat prinderea unor trupe şi incendierea a două-trei case.

Aici se ajunsese la începutul lui februarie, şi tocmai în prima zi a acestei luni, cei patru prieteni sosiseră, la Boulogne şi apucaseră pe drumuri deosebite spre Paris.

Către sfîrşitul celei de a patra zi de drum, ocoliră prevăzători oraşul Nanterre, de teamă să nu dea cumva peste oameni de-ai reginei.

Athos luă cu inima îndoită aceste măsuri de prevedere, însă Aramis îl făcu să-şi dea seama, pe bună dreptate, că nu le era îngăduită nici o nesocotinţă, întrucît regele Carol le încredinţase o misiune supremă şi sfîntă, şi această misiune, primită la picioarele eşafodului, nu va fi îndeplinită decît la picioarele reginei.

Athos trebui deci să încuviinţeze.

În cartierele mărginaşe ale oraşului, călătorii noştri găsiră o pază straşnică: într-adevăr, tot Parisul era înarmat. Santinela nu îngădui celor doi gentilomi să treacă şi chemă sergentul.

Sergentul apăru îndată şi, cu măreţia oricărui burghez care are fericirea să poarte un grad, îi întrebă:

— Cine sînteţi?

— Doi gentilomi, răspunse Athos.

— De unde veniţi?

— De la Londra.

— Şi ce căutaţi la Paris?

— Avem de îndeplinit o misiune pe lîngă maiestatea-sa regina Angliei.

— Aha, aşa! Toată lumea bate azi drumul la regina Angliei! le-o întoarse sergentul. Mai avem la post trei gentilomi, cărora tocmai li se cercetează hîrtiile. Şi ei vor să meargă la maiestatea-sa. Unde-s hîrtiile voastre?

— N-avem.

— Cum n-aveţi?

— Am spus ca venim din Anglia şi nu ştim nimic de ultimele evenimente politice. Am părăsit Parisul înainte să plece regele.

— Ei! tăcu sergentul cu aerul că a prins mişcarea. Sînteţi cu siguranţă de-ai lui Mazarin şi vă furişaţi la noi să ne spionaţi.

— Dragă prietene, zise Athos, care pînă atunci lăsase în seama lui Aramis grija să-i răspundă. Dacă eram oamenii lui Mazarin, aveam la mîna toate hîrtiile cu putinţă. În situaţia ta, crede-mă, ar trebui să te îndoieşti în primul rînd de cei cu hîrtiile în regulă.

— Haideţi la corpul de gardă, hotărî sergentul. O să vă lămuriţi acolo cu comandantul.

Făcu un semn santinelei să-şi vadă de treabă, apoi porni cu cei doi gentilomi spre corpul de gardă.

Corpul de garda era ticsit de burghezi şi de oameni din popor. Unii jucau, alţii beau, alţii şedeau la taclale.

Într-un colţ, aproape ascunşi vederii, se aflau cei trei gentilomi sosiţi mai înainte, cărora ofiţerul le cerceta hîrtiile. Ofiţerul şedea într-o încăpere vecină, gradul ce purta îngăduindu-i cinstea de a lucra singur într-o cameră.

Prima mişcare a noilor veniţi, cît şi a celorlalţi sosiţi mai înainte fu să se cerceteze unii pe alţii din cele două colţuri ale corpului de gardă, cu o privire scurtă şi iscoditoare. Primii veniţi erau înfăşuraţi grijuliu în mantale lungi. Unul dintre ei, mai scund decît tovarăşii săi, se ţinea în umbră.

Cînd sergentul, intrînd, vesti că, după cît se pare, aduce doi partizani de-ai lui Mazarin, cei trei gentilomi ciuliră urechile şi deveniră foarte atenţi. Cel mai scund, care făcuse doi paşi înainte, se trase îndată înapoi, în umbră. La ştirea că noii veniţi n-au hîrtii asupra lor, toţi socotiră că nu vor fi lăsaţi să intre în oraş.

— Ba, dimpotrivă, se pare că vom intra, fiindcă avem de-a face cu oameni înţelegători, zise Athos. Lucrul e foarte simplu: întrebaţi de numele nostre pe regina Angliei şi, dacă maiestatea-sa răspunde de noi, nădăjduim ca nu veţi mai avea nimic de spus şi ne veţi lăsa să trecem.

La aceste cuvinte, gentilomul ascuns în umbră deveni şi mai atent, ba chiar avu o mişcare de surprindere atît de neaşteptată, încît pălăria, împinsă de gulerul mantalei în care se înfăşurase cu şi mai multă grijă, i se rostogoli pe podea. El se aplecă şi o ridică iute de jos.

— O, Dumnezeule! exclamă Aramis, împungîndu-l pe Athos cu cotul. Ai văzut?

— Ce? întrebă Athos.

— Ai văzut mutra celui mai scund dintre cei trei gentilomi?

— Nu.

— Mi s-a părut... dar nu e cu neputinţă...

În clipa aceea, sergentul, care trecuse în încăperea alăturată să ia ordinele comandantului, se întoarse şi, arătînd spre cei trei gentilomi, cărora le întinse o hîrtie, spuse:

— Dînşii sînt în regulă, lăsaţi-i să treacă.

Cei trei gentilomi dădură din cap şi se grăbiră să pornească pe drumul care, la porunca sergentului, se deschidea înaintea lor. Aramis îi urmări cu privirea şi, în momentul cînd gentilomul cel scund trecu prin faţa lui, strînse cu putere braţul lui Athos.

— Ce e? întrebă acesta.

— Hm... o vedenie, desigur.

Apoi se adresă sergentului:

— Spune-mi, domnule, îi cunoşti pe cei trei gentilomi care au ieşit adineauri?

— Îi cunosc după acte: sînt domnii de Flamarens, de Châtillon şi de Bruy, trei partizani ai Frondei, care se duc să-l întîlnească pe ducele de Longueville.

— Ciudat, murmură Aramis, răspunzînd mai degrabă gîndurilor sale decît sergentului. Mi s-a părut că-l recunosc pe Mazarin.

Sergentul izbucni în rîs.

— El, să vină singur la noi, în gura lupului, ca să fie spînzurat? Nu-i chiar atît de prost!

— Eh, poate ca m-am înşelat, şopti Aramis. N-am ochiul lui d'Artagnan, el nu dă niciodată greş.

— Cine vorbeşte aici de d'Artagnan? întrebă ofiţerul, ivindu-se în prag.

— Ia te uită! îngînă Grimaud, holbînd ochii cît pumnul.

— Ce e? întrebară într-un glas Aramis şi Athos.

— Planchet! răspunse Grimaud. Planchet, ofiţer!

— Domnii de la Fère şi d'Herblay din nou la Paris! strigă ofiţerul. Ce fericire pentru noi! Căci, fără îndoială, veniţi să vă alăturaţi prinţilor!

— După cum vezi, dragă Planchet, zise Aramis, în timp ce Athos zîmbea, văzînd ce om mare era în miliţia burgheză fostul tovarăş al lui Mousqueton, Bazin şi Grimaud.

— Şi domnul d'Artagnan, de care aţi pomenit adineauri, domnule d'Herblay, pot îndrăzni să întreb dacă mai ştiţi ceva de dînsul?

— Ne-am despărţit acum patru zile, dragul meu, şi am toate motivele să cred ca a ajuns înaintea noastră la Paris.

— Nu, domnule, sînt sigur că nu s-a întors în capitală; doar dacă nu s-a oprit cumva la Saint-Germain.

— Nu cred, am stabilit să ne întîlnim la hanul „La Căpriţa".

— Am trecut chiar azi pe acolo.

— Şi frumoasa Magdalena n-a primit nici o ştire? întrebă Aramis, zîmbind.

— Nu, domnule, tocmai că era tare îngrijorată.

— De fapt, adăugă Aramis, încă nu-i timpul pierdut. Noi am venit foarte repede. Dă-mi voie deci, dragă Athos, să nu mă mai interesez de prietenul nostru şi să-l felicit pe Planchet.

— Ah, domnule cavaler! zise Planchet, înclinîndu-se.

— Locotenent! exclamă Aramis.

— Locotenent şi făgăduiala că voi fi căpitan.

— Frumos! zise Aramis. Şi cum de eşti la aşa mare cinste?

— Mai întîi, ştiţi, domnilor, că mulţumită mie a scăpat domnul de Rochefort?

— Ba bine că nu! Chiar el ne-a povestit.

— Mazarin era cît pe ce să mă spînzure, dar asta m-a făcut şi mai cunoscut.

— Şi mulţumită acestei popularităţi...

— Nu, mulţumită altui lucru mai de folos. Ştiţi, de altfel, c-am slujit în regimentul din Piemont, unde-am avut cinstea să port gradul de sergent.

— Da.

— Ei, şi într-o zi, cînd nimeni nu era în stare să încoloneze o mulţime de burghezi înarmaţi, fiindcă porneau aiurea, unii cu dreptul, alţii cu stîngul, eu am izbutit să-i fac pe toţi să pornească cu acelaşi picior. Şi m-au făcut locotenent pe cîmpul de... instrucţie.

— Asta e, va să zică, spuse Aramis.

— Aşa încît, adăugă Athos, te găseşti în tovărăşia a o mulţime de nobili.

— Desigur! Mai întîi, printre noi, după cum ştiţi, se află prinţul de Conti, ducele de Longueville, ducele de Beaufort, ducele d'Elbeuf, ducele de Bouillon, ducele de Chevreuse, domnul de Brissac, mareşalul de La Mothe, domnul de Luynes, marchizul de Vitry, prinţul de Marcillac, marchizul de Noirmoutiers, contele de Fiescue, marchizul de Laigues, contele de Montrésor, marchizul de Sévigné şi mai ştiu eu cine...

— Şi domnul Raoul de Bragelonne, nu? întrebă Athos eu un tremur în glas. D'Artagnan mi-a spus că ţi l-a lăsat în grijă la plecare, bunul meu Planchet.

— Da, întocmai ca pe fiul său, domnule conte, şi trebuie să vă spun că nu l-am pierdut nici o clipă din ochi.

— Spune-mi, urmă Athos, cu vocea sugrumată de fericire, cum o duce? Nu i s-a întîmplat nimic rău?

— Nimic, domnule.

— Şi unde stă?

— Tot la „Carol cel Mare".

— Şi unde-şi petrece vremea?

— Cînd la regina Angliei, cînd la doamna de Chevreuse. El şi contele de Guiche sînt nedespărţiţi.

— Îţi mulţumesc, Planchet, îţi mulţumesc! zise Athos, întinzîndu-i mîna.

— Oh, domnule conte! vorbi Planchet, abia atingîndu-i mîna cu vîrful degetelor.

— Conte, ce faci? Întinzi mîna unui fost lacheu?! zise Aramis.

— Prietene, ripostă Athos, mi-a dat veşti despre Raoul.

— Şi-acum, domnilor, ce doriţi să faceţi? întrebă Planchet, care nu auzise aceste cuvinte.

— Să ne întoarcem la Paris, dacă ne dai voie, bineînţeles, dragă domnule Planchet, răspunse Athos.

— Cum, dacă vă dau voie?! Nu vă bateţi joc de mine, domnule conte! Nu-s decît sluga dumneavoastră.

Şi se înclină.

Apoi, întorcîndu-se către oamenii săi, le porunci:

— Lăsaţi-i să treacă, îi cunosc, domnii sînt prietenii domnului de Beaufort.

— Trăiască Beaufort! strigă întreg postul în cor, deschizînd drumul lui Athos şi Aramis.

Singur sergentul se apropie de Planchet.

— Cum aşa, fără hîrtii de trecere? şopti el.

— Da, fără, hotărî Planchet.

— Ia seama, căpitane, urmă el, dîndu-i dinainte gradul ce-i fusese făgăduit. Ia seama: unul dintre cei trei gentilomi care au plecat adineauri mi-a spus să mă feresc de domnii aceştia.

— Foarte bine, i-o reteză Planchet, semeţ. Dar eu îi cunosc şi răspund de dînşii.

După aceea îi strînse mîna lui Grimaud, care păru foarte mîndru de această cinste.

— La revedere, căpitane! rosti Aramis pe un ton glumeţ. Dacă ni se întîmplă ceva, ne vom sluji de numele dumitale.

— Domnule, zise Planchet, acum, ca întodeauna, sînt slujitorul dumneavoastră.

— E isteţ, păcătosul, chiar foarte isteţ! zise Aramis, încălecînd.

— Păi cum să nu fie, făcu Athos, urcîndu-se şi el în şa, cînd a periat atît amar de vreme pălăriile stăpînului său?

XXXVI

AMBASADORII

Cei doi prieteni porniră de îndată la drum, coborînd povîrnişul abrupt din marginea oraşului. Ajunşi la poalele povîrnişului, văzură cu uimire că străzile Parisului se preschimbaseră în rîuri, iar pieţele în lacuri. În urma marilor ploi căzute în luna ianuarie, Sena se revărsase şi inundase aproape jumătate din capitală.

Athos şi Aramis, pe caii lor, înfruntară voiniceşte inundaţia. Curînd însă bietele animale intrară în apă pînă la grumaz, încît cei doi gentilomi se hotărîră să ia o barcă, ceea ce şi făcură, după ce trimiseră valeţii să-i aştepte la Hale.

Aşadar, ajunseră la Luvru într-o barcă. Era în puterea nopţii şi Parisul, văzut astfel la lumina palidă şi tremurîndă a cîtorva felinare, cu tot puhoiul de ape ce-l năpădise, cu bărcile încărcate de patrule cu arme scînteietoare, cu toate acele parole schimbate între posturile de strajă, avea o înfăţişare ce-l uimi pe Aramis, omul cel mai aplecat spre porniri războinice din cîţi puteai să întîlneşti vreodată.

Pătrunseră, în sfîrşit, la regină, dar se văzură nevoiţi să aştepte în anticameră. Maiestatea-sa tocmai primise în audienţă nişte gentilomi care aduceau veşti din Anglia.

— Noi, spuse Athos slujitorului care-i dăduse acest răspuns, noi nu numai că aducem veşti din Anglia, dar chiar venim de acolo.

— Numele dumneavoastră, domnilor?

— Contele de La Fère şi cavalerul d'Herblay, zise Aramis.

— A, în acest caz, zise slujitorul, care auzise aceste nume rostite de atîtea ori şi cu atîta speranţă de către regină – în acest caz, maiestatea-sa nu mi-ar ierta dacă v-aş lăsa să aşteptaţi măcar o singură clipă. Urmaţi-mă, vă rog.

Şi porni înainte, urmat de Athos şi de Aramis.

Ajunşi la camera reginei, le făcu semn să aştepte, apoi deschise uşa şi spuse:

— Nădăjduiesc, doamnă, că maiestatea-voastră mă va ierta de a nu mă fi supus poruncilor sale, cînd va afla că anunţ pe contele de La Fère şi pe cavalerul d'Herblay.

La auzul acestor nume, regina scoase un ţipăt de bucurie, care răzbătu pînă la cei doi gentilomi.

— Sărmană regină! murmură Athos.

— Oh! Să intre! Să intre! strigă la rîndu-i tînăra prinţesă, alergînd spre uşă.

Biata copilă nu-şi părăsea o clipă mama, străduindu-se în fel şi chip să o facă să uite lipsa celor doi fraţi şi a surioarei sale.

— Intraţi, intraţi, domnilor, repetă ea, deschizînd uşa. Athos şi Aramis păşiră în încăpere. Regina şedea într-un jilţ, iar înaintea ei, în picioare, se aflau doi dintre cei trei gentilomi întîlniţi la corpul de gardă.

Erau domnii de Flamarens şi Gaspard de Coligny, duce de Châtillon, fratele celui ucis cu şapte sau opt ani în urmă într-un duel în Piaţa Regală, duel care avusese loc din pricina doamnei de Longueville.

Cînd auziră numele noilor veniţi, ei se dădură un pas înapoi şi, neliniştiţi, schimbară cîteva vorbe în şoaptă.

— Ei bine, domnilor? exclamă regina Angliei, văzîndu-i pe Athos şi Aramis. Iată-vă, în sfîrşit, prieteni credincioşi, numai că de astă dată curierii v-au luat-o înainte. Curtea a fost înştiinţată de cele petrecute la Londra în clipa cînd dumneavoastră intraţi în Paris. Iată aici pe domnii de Flamarens şi Châtillon, care-mi aduc cele mai noi ştiri din partea maiestăţii-sale regina Anna de Austria.

Artemis şi Athos se uitară unul la altul. Liniştea, ba chiar bucuria care strălucea în ochii reginei îi umplea de uimire.

— Binevoiţi şi continuaţi, zise ea, adresîndu-se domnilor de Flamarens şi de Châtillon. Spuneţi, aşadar, că maiestatea-sa Carol I, augustul meu stăpîn, a fost condamnat la moarte, împotriva voinţei exprimată de majoritatea supuşilor săi?

— Da, doamnă, îngînă Châtillon.

Athos şi Aramis se priviră din ce în ce mai miraţi.

— Şi că, dus la eşafod, urmă regina, la eşafod, o, Doamne! o, regele meu!... Şi că, dus la eşafod, a fost salvat de poporul revoltat?

— Da, doamnă, răspunse Châtillon, atît de stins, încît cei doi gentilomi, deşi foarte atenţi, abia putură să-l audă.

Regina îşi împreună mîinile cu o recunoştinţă plină de mărinimie, în timp ce pricipesa o îmbrăţişa cu ochii scăldaţi în lacrimi de bucurie.

— Acum, nu ne mai rămîne decît să înfăţişăm maiestăţii-voastre umilul nostru respect, zise Châtillon, căruia îi venea greu să joace acest rol şi roşea în chip vădit sub privirea neclintită şi pătrunzătoare a lui Athos.

— Încă o clipă, domnilor, spuse regina, oprindu-i cu un semn. O clipă, vă rog, căci iată pe domnii de La Fère şi d'Herblay, care, după cum aţi auzit, sosesc de la Londra şi care vă vor da, poate, ca martori oculari, amănunte pe care nu le cunoaşteţi. Veţi spune aceste amănunte reginei, buna mea soră. Vorbiţi, domnilor, vorbiţi, vă ascult. Nu-mi ascundeţi nimic; nu mă cruţaţi cu nimic. Din moment ce maiestatea-sa trăieşte încă şi onoarea coroanei e salvată, restul nu mai are nici o însemnătate pentru mine.

Athos păli şi duse mîna la inimă.

— Ei bine, spuse regina, care observase această mişcare, precum şi paloarea de pe chipul gentilomilor. Vorbiţi, domnule, vă rog.

— Îmi cer iertare, doamnă, zise Athos, dar nu vreau să adaug nimic la povestirea acestor domni, mai înainte să recunoască singuri că poate s-au înşelat.

— Să se fi înşelat? exclamă regina, înăbuşindu-se. Să se fi înşelat?... Dar ce se petrece? Oh, Dumnezeule!

— Domnule, rosti domnul de Flamarens către Athos. Dacă ne-am înşelat, greşeala vine din partea reginei. Şi nădăjduiesc că nu aveţi cutezanţa a îndrepta ceva, fiindcă atunci ar însemna să tăgăduiţi spusele maiestăţii-sale.

— Din partea reginei, domnule? întrebă Athos cu vocea sa liniştită şi puternică.

— Da, murmură Flamarens, coborînd ochii în pămînt.

Athos suspină cu tristeţe.

— Nu cumva această greşeală porneşte de la cel care vă însoţea şi pe care l-am văzut alături de dumneavoastră la corpul de gardă, la cariera Roule? zise Aramis cu o politeţe jignitoare. Dacă eu şi contele de La Fère nu ne înşelăm, eraţi trei cînd aţi intrat în Paris.

Châtillon şi Flamarens tresăriră.

— Fi mai lămurit, conte! exclamă regina, a cărei spaimă creştea din clipă în clipă. Citesc pe fruntea dumitale deznădejdea, buzele dumitale şovăie să-mi dea o veste cumplită, mîinile îţi tremură... O! Doamne, Doamne! Ce s-a întîmplat?

— Dumnezeuţe! îngînă tînăra prinţesă, căzînd în genunchi alături de maică-sa. Îndură-te de noi!

— Domnule, zise Châtillon. Dacă sînteţi purtătorul unei veşti îngrozitoare şi aveţi de gînd să comunicaţi această veste reginei, înseamnă că sînteţi un om crud.

Aramis se apropie de Châtillon, aproape să-l atingă cu pieptul.

— Domnule, vorbi el printre dinţi, fulgerîndu-l cu privirea. Cred că nu aveţi pretenţia să ne învăţaţi, pe contele de La Fère şi pe mine, ce trebuie să spunem!

În timpul acestui scurt schimb de cuvinte, Athos, cu mîna pe inimă şi cu capul în piept, se apropiase de regină.

— Doamnă, spuse el, adînc mişcat. Cerul a dăruit prinţilor, care prin natura lor sînt mai presus de ceilalţi oameni, o inimă capabilă să suporte cele mai mari nefericiri altfel decît cei de rînd; căci inima lor e temeiul superiorităţii lor. Socot deci că faţă de o mare regină ca maiestatea-voastră nu se cade a te purta aşa cum te-ai purta faţă de o femeie de starea noastră. Regină sortită tuturor suferinţelor pe acest pămînt, iată rezultatul misiunii ce ne-aţi încredinţat.

Şi, îngenunchind în faţa reginei, care tremura îngheţată de spaimă, Athos scoase din sîn o cutie în care se aflau decoraţia bătută în diamante, pe care regina i-o dăduse la plecare lordului de

Winter, şi inelul de nuntă încredinţat înaintea morţii de Carol lui Aramis; din clipa cînd le primise, Athos nu se mai despărţise de ele.

Deschise cutia şi le întinse pe amîndouă reginei, cu o mută şi adîncă durere.

Regina luă inelul, îl duse, ca scuturată de friguri, la buze şi, fără un suspin, fără o lacrimă, desfăcu braţele în lături, păli şi căzu fără cunoştinţă în braţele doamnelor de onoare şi ale fiicei sale.

Athos sărută poala rochiei nefericitei văduve şi, ridicîndu-se cu o înfăţişare impunătoare, care îi impresionă adînc pe toţi cei de faţă, rosti :

— Eu, conte de La Fère, gentilom care nu a minţit niciodată, jur, mai întîi înaintea lui Dumnezeu şi apoi înaintea acestei sărmane regine, că am făcut pe pămîntul Angliei tot ce-a fost cu putinţă pentru a-l salva pe rege. Şi acum, cavalere, adăugă el, întorcîndu-se spre d'Herblay, să mergem, ne-am făcut datoria.

— Nu încă, zise Aramis. Mai avem o vorbă cu aceşti domni. Şi, adresîndu-se lui Châtillon, adăugă:

— Domnule, n-aţi vrea să ieşiţi puţin, măcar pentru o clipă, aş dori să vă spun ceva ce nu se cade spus în faţa reginei.

Châtillon se înclină fără un cuvînt, în semn de încuviinţare. Athos şi Aramis ieşiră cei dintîi, Châtillon şi Flamarens în urma lor. Tuspatru străbătură în tăcere anticamera. Ajunşi la o terasă care se deschidea în dreptul unei ferestre, Aramis se îndreptă spre acest loc unde nu se afla nimeni şi, oprindu-se, se întoarse către ducele de Châtillon, căruia i se adresa astfel:

— Domnul meu, mi se pare că v-aţi îngăduit adineauri a vă purta cu grosolănie faţă de noi. Asta nu se cuvine în nici un caz, cu atît mai puţin din partea unor oameni care au adus reginei solia unui mincinos.

— Domnule! izbucni Châtillon.

— Unde l-aţi lăsat pe domnul de Bruy? întrebă batjocoritor Aramis. Nu cumva s-a dus să-şi schimbe chipul, mult prea asemănător cu cel al domnului Mazarin?! Se ştie doar că la Palatul Regal se găsesc destule măşti italiene, de la cea a lui Arlechino şi pîna la cea a lui Pantalone.

— Mi se pare că ne provocaţi, domnilor! zise Flamarens.

— A! Numai vi se pare?

— Cavalere, cavalere! căută Athos să-l potolească.

— Lasă-mă să sfîrşesc, spuse Aramis, furios. Ştii bine că nu-mi plac treburile făcute pe jumătate.

— Isprăveşte-le, dară, domnule! rosti Châtillon, cu nimic mai prejos în mîndria lui decît Aramis.

Aramis se înclină.

— Domnii mei, glăsui el. Un altul în locul meu ori al contelui de La Fère ar porunci să fiţi arestaţi, căci avem cîţiva prieteni la Paris. Noi însă vă oferim un prilej de-a pleca nestingheriţi! Binevoiţi să stăm puţin de vorbă, cu spada în mînă, pe terasa asta pustie.

— Bucuros, încuviinţă Châtillon.

— O clipă, domnilor, interveni Flamarens. Propunerea este ispititoare, recunosc, dar în clipa de faţă nu o putem primi.

— De ce? întrebă Aramis, zeflemitor. Oare vecinătatea lui Mazarin vă face atît de prevăzători?

— Auzi, Flamarens? murmură Châtillon. A lăsa fără răspuns o asemenea provocare ar însemna o pată pe numele şi onoarea mea.

— Sînt de aceeaşi părere, încuviinţă Aramis.

— Şi totuşi nu vei răspunde. De altfel, sînt sigur că şi domnii îmi vor împărtăşi părerea peste cîteva clipe.

Aramis clătină din cap cu o nemaiînchipuită ironie.

Châtillon duse numaidecît mîna la spada.

— Duce, zise Flamarens, uiţi că mîine trebuie să comanzi o expediţie de foarte mare însemnătate şi, fiind desemnat de Prinţ, cu încuviinţarea reginei, pînă mîine seară nu mai dispui de persoana dumitale?

— Fie. Atunci ne vedem poimîine dimineaţă, zise Aramis.

— Pînă poimîine dimineaţă e cam mult, răspunse Châtillon.

— Nu eu am hotărît acest termen şi nici nu cer această amînare, i-o întoarse Aramis. Asta cu atît mai mult cu cît cred că ne-am putea întîlni cu prilejul expediţiei de care aţi pomenit.

— Da, domnule, aveţi dreptate! exclama Châtillon. Cu dragă inimă, dacă vă daţi osteneala să veniţi pînă la porţile Charentonului.

— Cum de nu, domnule! Pentru cinstea de a vă întîlni aş merge şi pînă la capătul lumii, aşa că nu stau pe gînduri cînd e vorba de o leghe-două.

— Atunci, pe mîine, domnule!

— Pe mîine! Şi acum, duceţi-vă la cardinalul vostru, dar mai întîi făgăduiţi pe cuvînt de onoare că nu-i veţi pomeni un cuvînt despre întoarcerea noastră.

— Puneţi condiţii?

— De ce nu?

— Pentru că numai învingătorii pun condiţii şi dumneavoastră nu sînteţi încă învingători, domnilor.

— Atunci să ne încrucişăm spadele numaidecît. Nouă ne e totuna, mîine n-avem nici o expediţie de comandat.

Châtillon şi Flamarens se uitară unul la altul: în cuvintele şi gesturile lui Aramis era atîta ironie, încît Châtillon, mai ales, abia îşi înfrînă mînia. Totuşi o vorbă a lui Flamarens îl făcu să se stă-pînească.

— Bine, fie! zise el. Oricine ar fi însoţitorul nostru, nu va şti nimic despre cele întîmplate. Dar îmi făgăduiţi, domnilor, că veţi veni mîine la Charenton?

— Puteţi fi liniştiţi, domnilor, îi încredinţă Aramis.

Cei patru gentilomi se salutară, dar de astă dată Châtillon şi Flamarens ieşiră cei dintîi din palat. Athos şi Aramis ieşiră în urma lor.

— Pe cine ţi-a căşunat aşa din senin, Aramis? întrebă Athos.

— Pe ăştia doi, la naiba!

— Ce ţi-au făcut?

— Ce mi-au făcut?!... Cum, n-ai văzut?

— Nu.

— Au rînjit cînd am jurat că ne-am făcut datoria în Anglia. Dacă au crezut sau nu, îi priveşte; dacă au crezut, înseamnă că au vrut să ne insulte cu rînjetul lor; dacă nu, insulta e cu atît mai gravă şi trebuie să le arătăm cît mai iute că sîntem buni la ceva. Încolo, nu mă supără prea mult c-au amînat povestea pe mîine. Astă-seară, cred, avem ceva mai bun de făcut decît să ne batem.

— Ce anume?

— Drace, să-l prindem pe Mazarin!

Athos îşi răsfrînse buza dispreţuitor.

— Expediţiile astea nu mă-ncîntă, ştii bine, Aramis.

— De ce?

— Prea seamănă cu a lua prin surprindere.

— Hotărît lucru, Athos, tu ai fi un general cu totul deosebit. Nu te-ai bate decît în plină zi, ţi-ai încunoştinţa duşmanul de clipa atacului şi-ai avea grijă să nu-l loveşti în timpul nopţii, de teamă să nu se spună că te-ai folosit de întuneric.

Athos zîmbi.

— De, omul nu poate să-şi schimbe firea. De altfel, în clipa de faţă, parcă poţi să ştii dacă arestarea lui Mazarin n-ar însemna mai mult un rău decît un bine, mai degrabă o încurcătură decît o victorie?

— Cu alte cuvinte, Athos, nu eşti de părerea mea.

— Dimpotrivă, socotesc că e o propunere cinstită, totuşi...

— Totuşi?

— Cred că n-ar fi trebuit să le smulgi acelor domni făgăduiala că nu-i vor spune nimic lui Mazarin. Fiindcă aşa aproape că te-ai legat să nu întreprinzi nimic.

— Nici pomeneală, mă simt foarte liber, te rog să mă crezi. Să mergem, Athos.

— Unde?

— La domnul de Beaufort sau la domnul de Bouillon, să le spunem cum stau lucrurile.

— Bine, dar cu o condiţie: întîi mergem la vicar. El e om al bisericii şi ştie ce-nseamnă mustrarea de conştiinţă. Mergem şi-i povestim tot ce avem pe cuget.

— Nu, se împotrivi Aramis. El are să strice tot, o să ia totul pe seama lui. Mai bine să-l vedem la urmă.

Athos surîse. Se vedea că tăinuieşte un gînd.

— Bine, fie, se învoi el. Atunci, cu cine începem?

— Cu domnul de Bouillon, dacă vrei. E-n drumul nostru.

— Acum îmi îngădui şi mie ceva, nu?

— Ce anume?

— Să mă abat pe la hanul „Carol cel Mare" şi să-l îmbrăţişez pe Raoul.

— Cum nu! Merg şi eu, să-l îmbrăţişăm amîndoi!

Se urcară din nou în barca luată la venire şi se îndreptară spre Hale. Acolo găsiră pe Grimaud şi Blaisois cu caii şi toţi patru porniră spre strada Guénégaud.

Numai că Raoul nu se afla la han: primise chiar în ziua aceea un mesaj din partea Prinţului şi plecase de îndată cu Olivain.

XXXVII

CEI TREI LOCOTENENŢI AI GENERALISSIMULUI

Ieşind din hanul „Carol cel Mare", Athos şi Aramis se îndreptară mai întîi spre palatul ducelui de Bouillon, aşa cum hotărîseră.

Era întuneric beznă, spre ceasurile tăcute şi singuratice ale nopţii, dar şi acum răsunau acele mii de zgomote ce trezesc, făcîndu-l să tresară de spaimă, un oraş asediat. La fiecare pas întîlneai baricade, la fiecare colţ de stradă – lanţuri întinse, la fiecare răscruce – bivuacuri; patrulele se încrucişau peste tot, schimbînd parola; curierii diferiţilor comandanţi străbăteau pieţele; în sfîrşit, între cetăţenii paşnici, ieşiţi pe la ferestre, şi cei mai războinici care alergau pe străzi cu flinta pe umăr sau cu archebuza sub braţ, se înfiripau discuţii vii, arătînd agitaţia spiritelor.

Athos şi Aramis nu făcură o sută de paşi şi se văzură opriţi de santinelele de pe baricade; li se ceru parola, dar ei răspunseră că se duc la domnul de Bouillon cu o veste însemnată şi santinelele se mulţumiră să le dea o călăuză, chipurile să-i însoţească şi să le înlesnească trecerea, cu ordinul să-i supravegheze. Călăuza mergea înaintea lor şi cînta:

Viteazul domn de Bouillon

Boleşte astăzi de podagră...

Era unul din cele mai noi cîntece, cu nu ştiu cîte strofe, unde fiecare era luat în tărbacă.

Lîngă palatul Bouillon întîlniră un grup de trei cavaleri, care se vede că ştiau toate parolele din lume, căci mergeau fără călăuză şi fără escortă şi, cînd ajungeau la vreo barieră, numai ce deschideau gura şi erau lăsaţi îndată să treacă, cu tot respectul cuvenit, fără îndoială, rangului lor. Văzîndu-i, Athos şi Aramis se opriră în loc.

— Oho! făcu Aramis. Vezi, conte?

— Văd, răspunse Athos.

— Ce zici de aceşti trei cavaleri?

— Dar tu, Aramis?

— Parc-ar fi oamenii noştri.

— Nu te înşeli cîtuşi de puţin. L-am recunoscut pe domnul de Flamarens.

— Şi eu pe domnul de Châtillon.

— Cît despre cel cu mantie cafenie...

— E cardinalul.

— În persoană.

— Cum naiba de se-ncumetă să umble prin preajma palatului Bouillon? mormăi Aramis.

Athos zîmbi în tăcere. După cinci minute băteau la poarta palatului.

La poartă veghea o santinelă, ca de obicei la cei cu ranguri înalte. Un post de pază se afla şi în curte, gata să îndeplinească poruncile date de locotenentul prinţului Conti.

Aşa cum spunea cîntecul, ducele de Bouillon era ţintuit la pat de podagră; dar, în ciuda acestei belele ce-l împiedica să se urce pe cal de o lună încheiată, adică tocmai de cînd era asediat Parisul, ducele răspunse că e gata să-i primească pe contele de la La Fère şi pe cavalerul d'Herblay.

Cei doi prieteni fură conduşi la duce. Bolnavul se afla în odaia lui, în pat, înconjurat de cel mai războinic decor cu putinţă. Pe pereţi atîrnau peste tot săbii, pistoale, platoşe, archebuze – şi era uşor de ghicit că, de îndată ce se va înzdrăveni, duşmanii Parlamentului vor avea de furcă nu glumă cu domnul de Bouillon. Pînă atunci, spre marea sa părere de rău, se vedea silit să zacă în pat.

— Ah, domnilor, ştiu că sînteţi fericiţi! exclamă el, văzîndu-şi oaspeţii, şi se ridică în capul oaselor cu preţul unei sforţări ce-i smulse o strîmbătură de durere. Puteţi să vă urcaţi în şa, să vă mişcaţi în voie, să luptaţi pentru cauza poporului. Pe cîtă vreme eu, după cum vedeţi, sînt ţintuit la pat. Fir-ar să fie de podagră! afurisi el, schimonosindu-se din nou. S-o ia toţi dracii!

— Monseniore, spuse Athos, venim din Anglia, şi cea dintîi grijă la sosirea în Paris a fost să vedem cum o duceţi cu sănătatea.

— Multe mulţumiri, domnilor, multe mulţumiri... răspunse ducele. O duc prost, precum se şi vede. Sănătatea mea... Afurisită podagră! Va să zică veniţi din Anglia? Şi regele Carol e bine, sănătos? Cel puţin aşa aud.

— E mort, monseniore, rosti Aramis.

— Ei, asta-i! exclamă ducele, uimit.

— Mort pe eşafod, prin sentinţa Parlamentului.

— Cu neputinţă.

— A fost executat în faţa noastră.

— Ce-mi tot spunea atunci domnul de Flamarens?

— Domnul de Flamarens? făcu Aramis.

— Da, adineauri a plecat de la mine.

Athos surîse.

— Cu doi însoţitori? întrebă el.

— Da, întocmai, adeveri ducele.

După o clipă, adăugă cu oarecare nelinişte:

— I-aţi întîlnit?

— Desigur, pe stradă, mi se pare, răspunse Athos, şi se uită zîmbind la Aramis, care, şi el, îl privea cu oarecare nedumerire.

— Afurisită podagră! exclamă domnul de Bouillon, de astă dată vădit stingherit.

— Monseniore, rosti Athos. Într-adevăr, slujiţi cu mult devotament cauza Parisului dacă, aşa suferind cum sînteţi, aţi rămas în fruntea armatei, şi eu cu domnul d'Herblay vă admirăm tăria.

— Ce vreţi, domnilor! Trebuie. Şi dumneavoastră, cărora ducele de Beaufort vă datorează libertatea, poate chiar şi viaţa, dumneavoastră, atît de viteji şi devotaţi, sînteţi o pildă vie a sacrificiului pentru binele obştesc. Precum vedeţi, nu mă cruţ. Dar vă mărturisesc că mă aflu la capătul puterilor. Inima-i bună, capul – bun; în schimb, blestemata asta de podagră mă ucide, şi vă spun deschis că dacă azi curtea mi-ar satisface cererile, cereri îndreptăţite, întrucît nu vreau decît despăgubirea făgăduită de fostul cardinal însuşi cînd mi s-a răpit principatul Sedan, da, vă spun deschis, dacă mi s-ar da în schimb domenii de egală valoare, dacă aş fi despăgubit pentru nefolosinţa acestuia pe timp de opt ani, de cînd mi-a fost luat, dacă titlul de prinţ ar fi acordat celor din familia mea şi dacă fratele meu din Turenne ar fi repus în funcţia de comandant, m-aş retrage îndată pe moşia mea şi-aş lăsa curtea şi Parlamentul să se descurce cum i-o duce capul.

— Şi-aţi avea deplină dreptate, monseniore, spuse Athos.

— E părerea dumitale, nu-i aşa, conte de La Fère?

— Desigur.

— Şi a dumitale, cavalere d'Herblay?

— Fără îndoială.

— Ei, atunci, domnilor, vă asigur că, după toate probabilităţile, aceasta-i calea pe care voi merge. Curtea îmi face propuneri în clipa de faţă şi nu depinde decît de mine să le accept. Le tot respingeam pmă acum; dar, de vreme ce oameni ca dumneavoastră îmi spun că greşesc şi, mai ales, cum blestemata de podagră îmi ia orice posibilitate să fiu de folos cauzei Parisului, pe legea mea, tare mă trage inima să vă urmez sfatul şi să primesc propunerea pe care mi-a făcut-o adineauri domnul de Châtillon.

— Primiţi, prinţe, primiţi, spuse Aramis.

— Aşa voi face, pe cinstea mea. Sînt chiar supărat că-n seara asta aproape am refuzat... dar mîine vom sta iarăşi de vorbă şi vom vedea.

Cei doi prieteni îl salutară pe duce.

— Bine, domnilor, duceţi-vă le spuse el. Cred că sînteţi obosiţi de drum. Bietul rege Carol! În sfîrşit, are şi el o parte de vină că lucrurile s-au petrecut aşa cum s-au petrecut şi trebuie să ne mîngîiem cu gîndul că Franţa nu poate să-şi reproşeze nimic în această privinţă şi că a făcut tot ce i-a stat în putinţă spre a-l salva.

— O, cît despre asta, vorbi Aramis, noi sîntem martori. Mai ales în ce-l priveşte pe Mazarin...

— Uite, mă bucură că şi dumneavoastră depuneţi mărturie în favoarea lui: are fond bun cardinalul şi, dacă n-ar fi străin... da, i s-ar face dreptate. Au! Fir-ar să fie de podagră!

Athos şi Aramis ieşiră, însoţiţi pînă-n anticameră de văicărelile domnului de Bouillon: era limpede că bietul prinţ suferea toate chinurile iadului.

Ajunşi la uşa dinspre stradă, Aramis îi întrebă pe Athos:

— Ei, ce zici?

— Despre cine?

— Despre domnul de Bouillon, se înţelege.

— Prietene, răspunse Athos, acum cred şi eu ce spune cîntecul călăuzei noastre:

Viteazul domn de Bouillon

Boleşte astăzi de podagră

— De aceea nici n-am suflat o vorbă despre scopul vizitei noastre, spuse Aramis.

— Şi ai fost prevăzător, căci i-ai fi pricinuit o nouă criză. Haidem la domnul de Beaufort.

Cei doi prieteni se îndreptară spre palatul Vendôme.

Cînd ajunseră acolo tocmai bătea de zece.

Palatul Vendôme nu era mai puţin bine păzit decît palatul Bouillon şi avea o înfăţişare la fel de războinică: santinele, post de pază în curte, grămezi de arme, cai gata înşeuaţi. Doi cavaleri tocmai ieşeau pe poartă cînd Athos şi Aramis se pregăteau să intre şi se văzură siliţi să se tragă cîţiva paşi înapoi spre a le face loc să treacă.

— Eh, domnilor! glăsui Aramis. Asta-i noaptea întîlnirilor pesemne, şi zău, ne-ar părea foarte rău dacă, după ce ne-am întîlnit de atîtea ori în noaptea asta, n-am izbuti să ne vedem şi mîine.

— O, cît despre asta, puteţi fi liniştit, domnule, răspunse Châtillon (căci el şi cu Flamarens ieşeau de la domnul de Beaufort). Dacă ne întîlnim noaptea fără să ne căutăm, cu atît mai lesne ne vom întîlni peste zi, căutîndu-ne.

— Nădăjduiesc, domnule, spuse Aramis.

— Eu sînt convins, adăugă ducele.

Domnii de Flamarens şi de Châtillon îşi văzură de drum, în vreme ce Athos şi Aramis descălecară.

Abia încredinţaseră frîul valeţilor şi abia îşi scoaseră mantiile, că un om se apropie de ei şi, după ce-i privi o clipă la lumina îndoielnică a unui felinar atîrnat în mijlocul curţii, scoase un strigăt de surprindere şi li se aruncă în braţe.

— Conte de La Fère! Cavalere d'Herblay! exclamă el. Cum de sînteţi la Paris?

— Rochefort! rostiră într-un glas cei doi prieteni.

— Eu însumi. Am sosit de la Vendômois, aşa cum poate-aţi aflat, de vreo patru-cinci zile, şi ne pregătim să-i dăm de furcă lui Mazarin. Sper că sînteţi tot de-ai noştri, nu?

— Mai mult ca oricînd. Şi prinţul de Beaufort?

— E turbat împotriva cardinalului. Aţi auzit de triumful iubitului duce! El e adevăratul rege al Parisului; nu poate ieşi în oraş de teamă să nu-l înăbuşe mulţimea.

— Atunci, cu atît mai bine! se bucură Aramis. Dar spune-mi, nu cumva cei care au plecat adineauri de aici erau domnii de Flamarens şi de Châtillon?

— Întocmai. Au avut audienţă la duce; desigur, veneau din partea lui Mazarin, dar şi-au găsit cu cine să vorbească, vă asigur!

— Bravo! zise Athos. Nouă ni se îngăduie cinstea să vedem pe alteţa-sa?

— Mai e vorbă! chiar acum. Ştiţi doar, pe dumneavoastră vă primeşte oricînd. Urmaţi-mă, daţi-mi voie sa vă conduc chiar eu.

Rochefort apucă înainte. Toate uşile se deschiseră în faţa lui şi a celor doi prieteni. Domnul de Beaufort tocmai se aşeza la masă. Cele o mie de treburi din seara aceea îl făcuseră să zăbovească pînă atunci. În ciuda faptului că situaţia era destul de gravă, Prinţul nici nu aşteptă să i se repete cele două nume anunţate de Rochefort şi se ridică de pe scaunul pe care abia se aşezase, grăbindu-se în întîmpinarea celor doi prieteni.

— Ce bucurie! exclamă el. Fiţi bineveniţi, domnilor! Luaţi masa cu mine, nu? Boisjoli, dă de ştire lui Noirmont că am doi oaspeţi la masă. Îl cunoaşteţi pe Noirmont, domnilor, nu-i aşa? E bucătarul meu, urmaşul lui jupîn Marteau, meşterul acelor plăcinte fără de pereche, de care ştiţi. Boisjoli, să ne facă şi o plăcintă, dar nu aşa ca pentru La Ramée. Slavă Domnului, nu mai avem nevoie de scări de frînghie, de pumnale, nici de para-căluş.

— Monseniore, glăsui Athos. Nu-l mai puneţi la încercare pe faimosul dumneavoastră bucătar, fiindcă noi îi cunoaştem feluritele şi numeroasele talente. Astă-seară, cu îngăduinţa alteţei-voastre, avem doar cinstea să vă întrebăm de sănătate şi să vă aşteptăm ordinele.

— O, cît despre sănătate, sînt sănătos tun, precum vedeţi. Sănătatea unui om care a rezistat cinci ani la Vincennes, în tovărăşia domnului de Chavigny, e-n stare de orice. Cît despre ordine, pe legea mea, sînt în mare încurcătură, fiindcă aici fiecare porunceşte cum îl taie capul, şi dacă o să meargă tot aşa, eu, unul, nu mai dau nimănui nici o poruncă.

— Adevărat? făcu Athos. Credeam totuşi că Parlamentul se bizuie tocmai pe înţelegerea cu dumneavoastră.

— Mda, înţelegere! Frumoasă înţelegere, n-am ce zice! Cu ducele de Bouillon ar mai merge, are gută şi nu se poate mişca din pat, aşa că se mai poate sta de vorbă cu el; dar cu domnul d'Elbeuf şi nătărăii lui de feciori... Ştiţi cîntecul cu ducele d'Elbeuf, domnilor?

— Nu, monseniore.

— Serios?

Şi domnul de Beaufort începu să cînte:

Domnul d'Elbeuf şi-ai săi feciori:

Fac zarvă mare-n piaţă, la Palat

Tuspatru mîndri ca şi patru sori,

Domnul d'Elbeuf şi-ai săi feciori.

Dar cînd se află în ai luptei zori,

De-mpăunarea lor s-au lepădat

Domnul d'Elbeuf şi-ai săi feciori

Fac zarvă mare-n piaţă, la Palat

— Oricum, sper că lucrurile stau altfel măcar în privinţa vicarului, spuse Athos.

— Vezi să nu! Cu vicarul e şi mai rău. Să te ferească Dumnezeu de prelaţi intriganţi, mai ales cînd poartă şi zale sub sutană! În loc să stea liniştit la episcopie şi să se roage pentru victoriile pe care nu le cucerim, sau pentru cele pe care le pierdem, ştiţi ce face?

— Nu.

— Înjghebează un regiment, căruia i-a dat şi un nume: regimentul „Corint". Face la locotenenţi şi căpitani de parcă ar fi mareşal al Franţei, nici mai mult nici mai puţin, şi colonei, ca însuşi regele!

— De, interveni Aramis. În schimb, cînd e vreo bătălie, sper că stă la episcopia lui, nu?

— Aşi, de unde, te înşeli, dragul meu d'Herbay! Cînd e vorba să se bată, se bate; aşa încît, obţinînd prin moartea unchiului său un loc în Parlament, mereu te-împiedici de el: în Parlament, la consilii, pe cîmpul de luptă. Prinţul de Conti e general doar în poze, şi încă ce poze! Un prinţ ghebos! Eh, nu e bine, domnilor, nu e bine deloc!

— Prin urmare, monseniore, sînteţi nemulţumit? întrebă Athos, schimbînd o privire cu Aramis.

— Nemulţumit, conte?! Zi mai degrabă că sînt furios. Şi încă pînă într-atît, încît vă spun ceea ce n-aş spune altora: dacă regina, recunoscîndu-şi greşelile faţă de mine, ar rechema-o pe mama din exil şi mi-ar încredinţa pe viaţă conducerea amiralităţii, slujbă avută de tata şi care mi-a fost făgăduită la moartea lui, -ei bine, mai degrabă aş dresa cîini, pe care i-aş învăţa să spună că există în Franţa şi hoţi mai mari ca Mazarin.

De astă dată, Athos şi Aramis nu schimbară doar o privire, ci şi un zîmbet. Să nu-i fi întîlnit pe domnii de Châtillon şi de Flamarens, şi tot ar fi ghicit că au trecut pe acolo. De aceea nu suflară o vorbă de prezenţa lui Mazarin la Paris.

— Sîntem mulţumiţi, monseniore, zise Athos. Venind la această oră la alteţa-voastră, n-am vrut decît să vă arătăm devotamentul nostru şi vă spunem că vă stăm la dispoziţie, ca nişte preacredin-cioşi slujitori.

— Preacredincioşi prieteni, domnilor, cei mai credincioşi prieteni, mi-aţi dovedit-o! Şi dacă mă voi împăca vreodată cu curtea, sper să vă dovedesc şi eu că v-am rămas prieten, atît dumneavoastră cît şi domnilor... cum naiba-i cheamă? D'Artagnan şi Porthos?

— Da, d'Artagnan şi Porthos.

— Chiar aşa. Prin urmare, înţelegi, conte de La Fère, înţelegi cavalere d'Herblay, vă păstrez întotdeauna întrega mea prietenie.

Athos şi Aramis se înclinară şi ieşiră.

— Dragul meu Athos, spuse Aramis, te-ai învoit oare să mă însoţeşti numai ca, Doamne iartă-mă, să-mi dai o lecţie?

— Aşteaptă puţin, dragul meu, răspunse Athos. Te vei lămuri pe deplin abia după ce vom pleca de la vicar.

— Atunci haidem la episcopie, spuse Aramis.

Şi amîndoi se îndreptară spre inima oraşului.

Apropiindu-se de leagănul Parisului, găsiră străzile inundate şi trebuiră să se urce într-o barcă.

Era unsprezece trecute, dar se ştia că vicarul primeşte la orice oră. Activitatea lui de neînchipuit făcea din noapte zi şi din zi noapte, după trebuinţă.

Palatul arhiepiscopal ieşea din mijlocul apei şi, judecînd după mulţimea bărcilor ancorate de jur-împrejur, ai fi spus că te afli la Veneţia, şi nu la Paris. Bărcile plecau, veneau, se încrucişau în toate sensurile, pierzîndu-se în labirintul străzilor din inima oraşului, ori depărtîndu-se în direcţia Arsenalului sau a cheiului Saint-Victor, unde pluteau ca pe un lac.

Unele bărci erau mute şi misterioase, altele zgomotoase şi luminate. Cei doi prieteni lunecară prin forfota lor şi se opriră şi ei lîngă palat.

Tot catul de jos era inundat, dar de ziduri se rezemaseră un fel de scări, aşa ca toată schimbarea pricinuită de inundaţie era că intrai pe fereastră în loc să intri pe uşă.

Aşa ajunseseră şi Athos cu Aramis în anticamera episcopului.

Anticamera era înţesată de lachei fiindcă în salonul de aşteptare se înghesuiau vreo duzină de nobili.

— Dumnezeule! mormăi Aramis. Ia te uită niţel împrejur, Athos! Oare îngîmfatul ăsta de vicar o să-şi facă o plăcere lăsîndu-ne să-l aşteptăm?

Athos zîmbi

— Dragul meu, zise el, trebuie să iei oamenii cu toate neajunsurile rangului lor: vicarul e în clipa asta unul dintre cei şapte sau opt regi care domnesc la Paris şi are şi el curtea lui.

— Văd, spuse Aramis. Numai că noi nu sîntem curteni.

— Atunci să ne anunţăm şi, dacă nu ne răspunde cum se cuvine, nu-i nimic! îl lăsăm, cu treburile Franţei şi ale lui. Nu trebuie decît sa chemăm un lacheu şi să-i strecurăm o jumătate de pistol în palmă.

— Se-nţelege! încuviinţă Aramis. Dacă nu mă înşel.... da... nu.... ba da, asta-i Bazin! Ia vino încoace, ticălosule!

Bazin, care tocmai străbătea anticamera în măreţele-i veşminte bisericeşti, se întoarse, încruntat să vadă cine era necuviinciosul care îl striga astfel. Dar abia îl recunoscu pe Aramis, că din tigru se preschimbă în miel şi se apropie numaidecît.

— Cum! exclamă el. Dumneavoastră sînteţi, cavalere?! Dumneavoastră, domnule conte?! Iată-vă pe amîndoi, tocmai cînd eram tare îngrijorat de soarta dumneavoastră! Vai, cît sînt de fericit că vă văd!

— Bine, bine, jupîn Bazin, spuse Aramis. Destul cu amabilităţile. Am venit să-l vedem pe vicar, dar sîntem grăbiţi, aşa că trebuie să-l vedem îndată.

— Se înţelege de la sine! răspunse Bazin. Numaidecît, nici o grijă. Doar n-o să lase nişte nobili ca dumneavoastră să aştepte. Acum se află într-o consfătuire secretă cu domnul de Bruy.

— De Bruy?! exclamară într-un glas Athos şi Aramis.

— Da! Chiar eu l-am anunţat, aşa că-mi amintesc bine numele. Îl cunoaşteţi, domnule? adaugă Bazin, întorcîndu-se către Aramis.

— Cred că da.

— Eu nu pot spune acelaşi lucru, continuă Bazin. S-a înfăşurat în mantie de nici n-am putut să-l văd la faţă. Totuşi am să intru să vă anunţ şi poate că-s mai norocos de astă dată.

— N-are rost, îl opri Aramis. Ne lăsăm păgubaşi astă-seară. Nu-l mai vedem pe vicar, nu-i aşa, Athos.

— Cum vrei, răspunse contele.

— Da, pesemne că pune la cale lucruri importante cu domnul de Bruy.

— Să mai anunţ c-aţi trecut pe aici?

— Nu, nu te osteni, spuse Aramis. Haidem, Athos!

Şi cei doi prieteni, croindu-şi drum prin mulţimea valeţilor, ieşiră din palatul arhiepiscopal, urmaţi de Bazin care, în semn de respect, nu mai isprăvea cu plecăciunile.

— Ce zici? întrebă Athos, cînd el şi Aramis se urcară în barcă. Nu crezi, prietene, că le-am fi jucat o festă tare neplăcută la toţi ăştia, dacă-l arestam pe Mazarin?

— Eşti înţelepciunea în carne şi oase, Athos! răspunse Aramis. Ceea ce îi uimea era mai ales nepăsarea cu care curtea Franţei privea evenimentele teribile petrecute în Anglia şi care, după cum socoteau ei, ar fi trebuit să preocupe întreaga Europă.

De fapt, în afară de o biată văduvă şi de o prinţesă orfană, care plîngeau într-un ungher al palatului Luvru, nimeni nu părea să ştie că a existat un rege Carol I şi că acest rege şi-a aflat de curînd sfîrşitul pe eşafod.

Cei doi prieteni hotărîră să se întîlnească a doua zi dimineaţă, la ceasurile zece, căci, deşi era noapte tîrziu, în clipa cînd ajunseră la uşa hanului, Aramis, sub motiv că mai are de făcut unele vizite importante, îl lăsă singur pe Athos.

A doua zi cînd orologiul bătea de zece, erau din nou împreună. Diminaţa, pe la şase, Athos ieşise şi el în oraş după treburi.

— Ei, ai vreo veste? întrebă Athos.

— Nici una. Pe d'Artagnan nu l-a văzut nimeni şi nici Porthos n-a apărut. Dar tu?

— Nimic.

— Drace! făcu Aramis.

— Mda! încuviinţă Athos. Întîrzierea asta nu-mi miroase a bine. Au apucat pe drumul cel mai drept şi, prin urmare, ar fi trebuit să ajungă înaintea noastră.

— Unde mai pui că noi îl cunoaştem pe d'Artagnan, adăugă Aramis. E iute în toate. Nu-i el omul să piardă vremea cînd ştie că-l aşteptăm.

— Dacă-ţi mai aduci aminte, socotea să fie aici în cinci ale lunii.

— Iar azi sîntem în nouă. Diseară expiră termenul pe care l-am stabilit împreună.

— Şi dacă n-avem nici o veste, ce vrei să faci? întrebă Athos.

— Păi cum?! Pornim să-i căutăm!

— Bine, încuviinţă Athos.

— Dar Raoul? se interesă Aramis.

O umbră trecu peste fruntea contelui.

— Raoul mă nelinişteşte mult, răspunse el. Ieri, primind o scrisoare de la prinţul de Condé, s-a dus să să-l întîlnească la Saint-Cloud şi încă nu s-a înapoiat.

— Pe doamna de Chevreuse n-ai văzut-o?

— Nu era acasă. Dar tu, Aramis, nu trebuia să te abaţi pe la doamna de Longueville?

— Am fost.

— Şi?

— Nici ea nu era acasă, dar cel puţin a lăsat adresa noii reşedinţe.

— Unde se află?

— Ghiceşte şi-ţi dau ce vrei.

— Cum vrei să ghicesc unde poate să fie la miezul nopţii, căci bănuiesc că ai fost la ea aseară, după ce ne-am despărţit; cum vrei dar să ghicesc unde se află la miezul nopţii cea mai frumoasă şi cea mai bătăioasă femeie dintre toate partizanele Frondei?

— La Palatul Primăriei, dragul meu!

— Cum la Palatul Primăriei?! A fost cumva numită starostele negustorilor?

— Nicidecum. S-a declarat singură, în mod provizoriu, regină a Parisului, şi cum n-a cutezat să se mute din capul locului la Palatul Regal sau la Tuileries, s-a instalat la Palatul Primăriei unde va dărui cît de curînd ducelui un moştenitor sau o moştenitoare.

— Despre asta nu mi-ai spus nimic, Aramis, observă Athos.

— Adevărat! Am uitat, iartă-mă.

— Şi-acum, ce facem pînă diseară? întrebă Athos. Mi se pare că n-avem nici o treabă.

— Uiţi, prietene, că ne-am şi pregătit una?

— Ce anume?

— Ne ducem la Charenton, ce Dumnezeu! Sper să întîlnesc acolo, după cum mi-a făgăduit, pe un anume domn de Châtillon, pe care de mult nu-l pot suferi.

— Şi de ce asta?

— Pentru că e fratele unui anume domn de Coligny.

— Adevărat, uitasem... Cel care a aspirat la cinstea să-ţi fie rival. A fost pedepsit cu destulă cruzime pentru îndrăzneala lui, aşa că ar trebui sa te mulţumeşti cu atît.

— Da, dar ce vrei, nu mi-e destul. Sînt răzbunător, e singura slăbiciune prin care ţin de biserică. Şi de altfel ştii, Athos, nu eşti dator să ma însoţeşti.

— Ei, asta, glumeşti!

— Atunci, dragul meu, dacă eşti hotărît să mă întovărăşeşti, nu-i timp de pierdut. Am auzit tobele, am văzut trecînd tunurile, am văzut burghezii cum se rînduiau de luptă în piaţa Primăriei. Bătălia se va da lîngă Charenton, hotărît lucru, aşa cum spunea ieri şi ducele de Châtillon.

— Am crezut că tratativele din noaptea asta le vor mai schimba pornirile războinice.

— Fără îndoială, dar de bătut tot se vor bate, fie numai pentru a nu se afla de aceste tratative.

— Bieţii oameni! murmură Athos. Se duc la moarte pentru ca ţinutul Sedan să fie dat înapoi domnului de Bouillon, pentru ca Amiralitatea să fie dată domnului de Beaufort, iar vicarul să ajungă cardinal.

— Lasă, lasă, dragul meu! spuse Aramis. Recunoaşte că dacă Raoul al tău n-ar trebui să ia parte la luptă, ai fi mai puţin filozof.

— Poate că ai dreptate, Aramis.

— Ei bine, să mergem acolo unde se vor bate; e mijlocul cel mai sigur să-l găsim pe d'Artagnan, pe Porthos şi poate şi pe Raoul.

— Vai! suspină Athos.

— Bunul meu prieten, vorbi Aramis. Dacă am ajuns la Paris, crede-mă, ar trebui să laşi obiceiul ăsta de-a ofta mereu. Războiu-i război, ce naiba, Athos! Nu mai eşti ostaş, te-ai dat cu sfinţii, poate?! Uite, trec nişte cetăţeni serioşi; e molipsitor, zău aşa! Şi căpitanul de colo, ia te uită, aproape că are mutră de militar!

— Vin dinspre strada Mouton.

— Cu tobele-n frunte, ca nişte adevăraţi ostaşi! Ia te uită la ăla cum se mai leagănă şi se mai înfoaie!

— Hait! făcu Grimaud.

— Ce e? întrebă Athos.

— Ăsta-i Planchet, domnule!

— Ieri locotenent, azi căpitan, mîine, fără îndoială, colonel, pufni Aramis. În opt zile, te pomeneşti cu el mareşal al Franţei.

— Să-i cerem nişte desluşiri, propuse Athos.

Cei doi prieteni se apropiară de Planchet, care, mai mîndru ca oricind că e văzut în exerciţiul funcţiunii, binevoi să lămurească pe cei doi nobili, cum că avea ordin să ocupe o poziţie în Piaţa Regală, cu două sute de oameni, formînd ariergarda armatei pariziene, şi să se îndrepte, la nevoie, spre Charenton.

Fiindcă Athos şi Aramis mergeau în aceeaşi direcţie, îl însoţiră pe Planchet pînă la locul amintit.

Planchet îşi duse oamenii cu destulă îndemînare prin Piaţa Regală şi, în aşteptarea ordinului de atac, îi rîndui în spatele unui lung şir de burghezi întins pe toată strada şi în tot cartierul Saint-Antoine.

— Azi au să dea de naiba! prevesti Planchet, războinic.

— Da, nici vorbă, încuviinţa Aramis. Dar de aici pînă la duşman e cam departe.

— Micşoram noi depărtarea asta, domnule! sări cu gura un caporal.

Aramis salută, apoi se întoarse spre Athos şi-i, spuse:

— N-aş vrea să rămînem aici în Piaţa Regala, cu toţi ăştia. Nu vrei să mergem înainte? Aşa vedem mai bine ce se întîmplă.

— Afară de asta, domnul de Châtillon n-are să vină să te caute în Piaţa Regală, nu? Haidem înainte, prietene!

— Dar tu n-ai nimic de împărţit cu domnul de Flamarens?

— Prietene, rosti Athos, eu am luat hotărîrea să nu mai trag spada decît silit.

— Şi de cînd ai luat hotărîrea asta?

— De cînd am scos la iveală pumnalul.

— Bravo! încă o amintire de la domnul Mordaunt! Ce naiba, dragul meu, n-ar mai lipsi decît să ai remuşcări că l-ai ucis!

— Ssst! făcu Athos, cu un surîs trist, ducînd degetul la buze. Să nu mai vorbim de Mordaunt, asta ar putea să ne poarte nenoroc.

Athos îşi struni calul spre Charenton, prin cartierul şi valea Fécamp, înnegrită de mulţimea oamenilor înarmaţi

De prisos să spunem că la un pas în urmă venea şi Aramis.

XXXVIII

BĂTĂLIA DE LA CHARENTON

Pe măsură ce înaintau, Athos şi Aramis lăsau în urmă felurite trupe înşiruite pe drum, vedeau platoşe lustruite şi lucitoare după arme ruginite, flinte sclipitoare după halebarde pestriţe.

— Cred că aici e adevăratul cîmp de bătălie, spuse Aramis. Vezi corpul de cavalerie din faţa podului, cu pistolul în mînă? Ia seama, uite şi tunuri!

— Ei, dragul meu! zise Athos. Unde ne-ai băgat? De jur-împrejur zăresc numai mutre de ofiţeri din armata regală. Nu cumva chiar domnul de Châtillon vine spre noi, însoţit de doi sergenţi?

Şi Athos trase spada, în vreme ce Aramis, crezînd că într-adevăr a ieşit din liniile de bătaie pariziene, ducea mîna la coburi.

— Bună ziua, domnilor, îi salută ducele, apropiindu-se. Văd că nu înţelegeţi nimic din ce se petrece, dar un singur cuvînt vă vă lămuri pe deplin. Deocamdată am făcut armistiţiu. Se duc tratative: Prinţul, domnul de Retz, domnul de Beaufort şi domnul de Bouillon discută în clipa de faţă chestiunile politice. Din două una: ori treburile nu se descurcă, şi-atunci avem prilejul să ne întîlnim, cavalere; ori se ajunge la o înţelegere şi atunci, eliberat de îndatoririle mele de comandant, ne întîlnim cu atît mai vîrtos.

— Domnule, glăsui Aramis, vorbiţi minunat. Îngăduiţi-mi deci o întrebare.

— Vă rog, domnule.

— Unde se află plenipotenţiarii?

— Chiar la Charenton, în a doua casă pe dreapta, cum vii dinspre Paris.

— Şi conferinţa nu era prevăzută?

— Nu, domnilor. Pe cît se pare, ea are loc în urma unor noi propuneri făcute de Mazarin, aseară, parizienilor.

Athos şi Aramis se priviră rîzînd: ştiau mai bine ca oricine care erau aceste propuneri, cui fuseseră făcute şi de către cine.

— Şi plenipotenţiarii se află întruniţi acolo în casa...? întrebă Athos.

— În casa domnului de Chanleu, care comandă trupele dumneavoastră, deoarece presupun că faceţi parte din Frondă.

— Mda... aproape, mormăi Aramis.

— Cum aşa, aproape?

— Fireşte, domnule. În aceste vremuri nu poţi spune lămurit de partea cui eşti. Ştiţi mai bine ca oricine.

— Noi sîntem de partea regelui şi a prinţilor, rosti Athos.

— Trebuie totuşi să ne înţelegem, spuse Châtillon. Regele e cu noi şi are drept comandanţi supremi pe domnii d'Orléans şi Condé.

— Da, zise Athos, dar locul său e printre noi, alături de domnii de Conti, Beaufort, d'Elbeuf şi de Bouillon.

— Se poate, răspunse Châtillon. Se ştie că în ce mă priveşte, am destulă simpatie pentru Mazarin. Înseşi interesele mele se află la Paris. Am acolo un mare proces, de care depinde toată averea mea şi, aşa cum mă vedeţi, tocmai mi-am consultat avocatul.

— La Paris?

— Nu, la Charenton... Domnul Viole, de care aţi auzit, un om admirabil, puţin cam încăpăţînat, poate, doar nu degeaba e membru al Parlamentului. Credeam să am aseară o întrevedere cu el, dar întîlnirea cu dumneavoastră m-a împiedicat să-mi văd de treburi şi cum afacerile se cer puse în ordine, m-am folosit de acest armistiţiu; iată de ce mă găsesc în mijlocul dumneavoastră.

— Domnul Viole dă oare consultaţiile în aer liber? rîse Aramis.

— Da, domnule călare chiar. Comandă cinci sute de puşcaşi pe ziua de azi şi, ca să-l cinstesc aşa cum se cuvine, l-am vizitat însoţit de aceste două mici tunuri, în faţă cărora v-aţi mirat atîta să mă vedeţi. La început nici nu l-am recunoscut, zău: e încins cu o spadă lungă peste robă şi poartă pistoale la brîu, ceea ce-i dă un aer nemaipomenit. V-ar face plăcere să-l vedeţi, dacă aţi avea fericirea să-l întîlniţi.

— Dacă arată atît de ciudat, l-am putea căuta anume, spuse Aramis.

— Ar trebui să vă grăbiţi, domnule, căci tratativele n-au să mai ţină mult.

— Şi dacă nu se ajunge la nici o înţelegere, încercaţi să cuceriţi Charenton-ul? întrebă Athos.

— Aşa am ordin. Eu comand trupele de atac şi mă voi strădui să izbutesc.

— Domnule, spuse Athos, de vreme ce comandaţi cavaleria....

— Iertare! Am comanda întregii oştiri.

— Cu atît mai bine!... Îmi închipui că trebuie să-i cunoaşteţi pe toţi ofiţerii. Vorbesc de cei aleşi.

— Fireşte, aproape.

— Fiţi bun atunci şi spuneţi-mi dacă nu aveţi cumva sub comanda dumneavoastră pe cavalerul d'Artagnan, locotenent de muşchetari.

— Nu, domnule, nu se află printre noi. A părăsit Parisul de mai bine de şase săptămîni, trimis, pe cît am auzit, cu o misiune în Anglia.

— Ştiam, dar am crezut că s-a înapoiat.

— Nu, şi nici nu ştiu să-l fi văzut cineva. Vă dau aceste lămuriri, fiindcă muşchetarii sînt de partea noastră şi domnul de Cambon ţine locul domnului d'Artagnan.

Cei doi prieteni se uitară unul la altul.

— Vezi? spuse Athos.

— Ciudat! făcu Aramis.

— Li s-a întîmplat ceva pe drum, mai mult ca sigur.

— Azi sîntem în opt, şi astă-seară expiră termenul stabilit. Dacă pînă diseară nu se întîmplă nimic, mîine dimineaţă plecăm.

Athos dădu din cap a încuviinţare, apoi se întoarse către Châtillon.

— Dar domnul de Bragelone, un tînăr de cincisprezece ani, aflat în preajma Prinţului, are cinstea să-l cunoaşteţi, duce? întrebă el, aproape stingherit de faptul că scepticul Aramis îl vedea dîndu-şi pe faţă sentimentele de părinte.

— Da, desigur, răspunse Châtillon. A sosit azi dimineaţă împreună cu Prinţul. Un tînăr fermecător! E un prieten, conte?

— Da, domnule, murmură Athos, mişcat. Un prieten atît de apropiat, încît aş dori mult să-l văd. S-ar putea?

— Desigur. Binevoiţi a mă însoţi şi vă conduc la cartierul general.

— Hei, făcu Aramis, întorcîndu-se. Parcă aud zgomot în spatele nostru.

— Aşa e. Se apropie un grup mare de călăreţi, zise Châtillon.

— Îl recunosc pe vicar dupa pălăria de partizan al Frondei.

— Şi eu pe domnul de Beaufort, după penele albe.

— Vin în goana mare. E şi prinţul cu ei. Ah, dar iată că-i părăseşte.

— Se sună adunarea! exclamă Châtillon. Auziţi? Trebuie să vedem ce e. Într-adevăr, soldaţii alergau să-şi ia armele, călăreţii încălecau, trîmbiţele sunau, tobele duruiau. Domnul de Beaufort trase spada din teacă.

Prinţul făcu şi el un semn, şi toţi ofiţerii din armata regală, amestecaţi un timp în mijlocul trupelor pariziene, alergară spre el.

— Domnilor, rosti Châtillon. Armistiţiul a încetat, e limpede; ne vom bate. Întoarceţi-vă deci la Charenton. Voi ataca oraşul fără întîrzire. Iată şi semnalul Prinţului.

În adevăr, un trîmbiţaş ridică de trei ori în aer steagul Prinţului.

— Pe curînd, cavalere! strigă Châtillon.

Şi dădu pinteni calului să-şi ajungă escorta din urmă.

Athos şi Aramis întoarseră şi ei caii şi se grăbiră să-l salute pe vicar şi pe domnul de Beaufort. Cît despre domnul de Bouillon, acesta avusese spre sfîrşitul tratativelor un groaznic atac de podagră, încît trebuiră să-l ducă într-o litieră înapoi la Paris.

În schimb, ducele d'Elbeuf străbătea rîndurile armatei pariziene, înconjurat de cei patru feciori ai săi ca de un stat major.

În acest timp, între Charenton şi armata regală se lăţea o mare întindere pustie, care părea că se pregăteşte să slujească de ultim culcuş celor răpuşi de luptă.

— Mazarin ăsta e o adevărată ruşine pentru Franţa! vorbi vicarul, strîngîndu-şi cingătoarea spadei pe care, după deprinderea vechilor preoţi militari, o purta peste veşmîntul de arhiepiscop. Un bădăran care se crede stăpîn în Franţa ca pe moşia lui. Pîna n-o să-l vadă plecat, Franţa n-o să poată nădăjdui fericire şi linişte.

— Se pare că nu s-au înţeles în ce priveşte culoarea pălăriei, şopti Aramis.

În aceeaşi clipă, domnul de Beaufort ridică spada.

— Domnilor, glăsui el, diplomaţia noastră s-a dovedit zadarnică. Am vrut să ne scuturăm de ticălosul de Mazarin, dar regina, pe care a îmbrobodit-o, ţine cu orice preţ să-l păstreze ca ministru, aşa încît nu ne mai rămîne decît să-l batem meritoriu.

— Bun! făcu vicarul. Iată elocinţa dintotdeauna a domnului de Beaufort.

— Din fericire, spuse Aramis, îşi corectează din vîrful spadei greşelile de exprimare.

— Pff! pufni vicarul cu dispreţ. Vă jur că n-a prea strălucit în războiul ăsta.

Şi trase la rîndu-i spada din teacă.

— Domnilor, spuse el. Iată duşmanul venind spre noi. Sper să-l scutim de jumătate din cale.

Şi fără să-i pese dacă-l urmează careva, se avîntă spre inamic. Regimentul său, regimentul „Corint", botezat astfel după numele arhiepiscopiei, se năpusti după el şi bătălia începu.

La rîndul său, domnul de Beaufort îşi îndrumă cavaleria, comandată de către domnul de Noirmoutiers, spre Etampes, unde trebuia să întîlnească un convoi de provizii aşteptat cu nerăbdare de parizieni. Domnul de Beaufort urma să-l apere.

Domnul de Chanleu, care avea comanda bătăliei, aştepta cu grosul trupelor, pregătit să ţină piept asaltului şi, dacă duşmanul era respins, să încerce să-l urmărească.

După vreo jumătate de ceas, bătălia se dădea pe întreg frontul. Vicarul, scos din fire de faima ce înconjura curajul domnului de Beaufort, se aruncase cel dintîi în luptă, săvîrşind minuni de vitejie. Precum ştim, adevărata-i chemare era spada şi el se simţea fericit ori de cîte ori avea prilejul să o tragă din teacă, fără să-i pese pentru cine şi pentru ce. În această împrejurare se dovedi un ostaş straşnic, dar un colonel tare nepriceput. Pornise cu şapte sau opt sute de oameni să atace trei mii; duşmanul potopise şi respinsese soldaţii episcopului, care se retrăseseră în neorînduială spre întărituri. Focul artileriei lui Chanleu opri însă în loc armata regală, care păru descumpănită. Dar peste puţin timp se adună să-şi refacă rîndurile în spatele unui pîlc de case şi al unei pădurici.

Chanleu socoti că a sosit momentul şi, în fruntea a două regimente, se aruncă în urmărirea armatei regale; dar, după cum am spus, ea îşi refăcuse rîndurile şi se întorcea la atac, comandată de însuşi domnul de Châtillon. Atacul se dovedi atît de aprig şi atît de iscusit, încît Chanleu şi oamenii săi se pomeniră aproape încercuiţi. Chanleu ordonă retragerea, ordin adus de îndată la îndeplinire, metru cu metru, pas cu pas. Din nefericire, curînd căzu lovit de moarte.

Domnul de Châtillon îl văzu prăvălindu-se la pămînt şi strigă în gura mare, ceea ce îndoi curajul armatei regale şi reteza cu desăvîrşire avîntul celor două regimente cu care Chanleu pornise atacul. Drept urmare, fiecare se gîndi numai la pielea lui şi soldaţii dădură buzna spre întărituri, unde vicarul tocmai încerca să-şi adune regimentul risipit.

Pe neaşteptate, un escadron de cavalerie ieşi în întîmpinarea învingătorilor, care se aruncau de-a valma cu fugarii spre întărituri. Athos şi Aramis atacau în fruntea escadronului; Aramis cu spada într-o mînă şi cu pistolul în cealaltă, Athos cu spada în teacă şi cu pistoalele în corburi. Era liniştit şi nepăsător ca la paradă, dar privirea-i nobilă se umplea de tristeţe vazînd cum atîţia oameni se răpun unii pe alţii, jertfiţi pe de o parte de îndărătnicia reginei, pe de alta de ura prinţilor. În schimb, Aramis lupta şi se înfierbînta din ce în ce mai mult, ca de obicei. Ochii lui vii ardeau ca focul; un zîmbet îngrozitor îi schimonosea gura fină, nările-i dilatate adulmecau mirosul de sînge; fiecare lovitură a spadei lui îşi nimerea ţinta, iar mînerul pistolului zdrobea, dădea gata răniţii care încercau să se ridice.

În partea opusă, în rîndurile armatei regale, doi cavaleri – unul cu platoşă aurită, celălalt cu un simplu pieptar de piele, de sub care ieşeau la iveală mînecile unui veşmînt de catifea albastră -luptau în primele rînduri. Cavalerul cu platoşă aurită se năpusti cu spada asupra lui Aramis, dar acesta pară lovitura cu uşurinţa-i obişnuită.

— Ah! Dumneata erai, domnule de Châtillon! exclamă cavalerul. Fii binevenit, te aşteptam!

— Sper că nu te-am lăsat să aştepţi prea mult, domnule, spuse ducele. Oricum, iată-mă!

— Domnule de Châtillon, spuse Aramis trăgînd din coburi un al doilea pistol, păstrat anume. Dacă n-ai pistolul încărcat, eşti un om mort.

— Slavă Domnului, e încărcat! făcu Châtillon. Ridicînd pistolul, ducele îl îndreptă spre Aramis şi apăsă pe trăgaci. Aramis plecă iute capul şi glonţul trecu pe deasupra lui fără să-l atingă.

— Vai! N-ai nimerit! zise Aramis. În schimb, eu jur să nu dau greş.

— Dacă mai ai vreme! strigă domnul de Châtillon, îmboldindu-şi-calul şi năpustindu-se asupră-i cu spada ridicată.

Aramis îl aştepta cu zîmbetul cumplit ce-i era propriu în asemenea împrejurări; Athos, care-i văzu potrivnicul aruncîndu-se cu iuţeala fulgerului spre el, deschise gura să strige: „Trage! trage odată!", cînd împuşcătura porni. Domnul de Châtillon desfăcu braţele în lături şi se răsturnă pe crupa calului.

Glonţul îi pătrusese în piept, prin deschizătura platoşei.

— M-ai răpus! îngăimă ducele.

Şi alunecă jos de pe cal.

— Te-am prevenit, domnule, dar acum îmi pare rău că m-am ţinut de cuvînt. Mai pot să te ajut cu ceva?

Châtillon făcu un semn cu mîna; Aramis tocmai se pregătea să descalece, cînd primi o neaşteptată şi puternică lovitură în coaste: era o lovitură de spadă, dar platoşa o oprise.

Întoarse furios calul, înşfăcă braţul acestui nou duşman şi deodată acelaşi strigăt izbucni din pieptul său şi din pieptul lui Athos:

— Raoul!

Tînărul recunoscu îndată atît chipul cavalerului d'Herblay, cît şi glasul tatălui său, şi lasă spada să-i cadă în mînă. Vreo cîţiva călăreţi din armata pariziană se năpustiră asupra lui Raoul, dar Aramis şi sări să-l apere.

— E prizonierul meu! Treceţi înainte! strigă el.

În acest timp, Athos luă calul feciorului său de frîu şi-l scoase din învălmăşeală.

Prinţul, care îl sprijinea pe domnul de Châtillon în a doua linie de bătaie, se arată în mijlocul încăierării. Ochiul lui scînteietor, de vultur, şi loviturile-i aprige făcură să fie recunoscut numaidecît.

Văzîndu-l, regimentul arhiepiscopului de Corint, căruia vicarul, cu toate strădaniile sale, nu izbutise să-i adune rîndurile, se aruncară în mijlocul oştirii pariziene, răsturnînd totul în cale şi pătrunse în goană în Charenton, străbătîndu-l fără să se oprească. Vicarul, luat pe sus, trecu din nou pe lîngă Athos, Aramis şi Raoul.

— Aha! exclamă Aramis, care, în pizma lui, nu putea să nu se bucure de înfrîngerea vicarului. Ca arhiepiscop ce sînteţi, monseniore, ar trebui să cunoaşteţi Scriptura.

— Ce-are a face Scriptura cu ce mi se întîmplă acum? întrebă vicarul.

— Faptul că Prinţul se poartă azi cu dumneavoastră ca Sfîntul Pavel în cea dintîi epistolă către corintieni.

— Haidem! spuse Athos. E o vorbă de duh, dar aici nu-i locul să aşteptaţi laude. Înainte, Înainte, sau mai degrabă înapoi, căci îmi pare că oamenii Frondei au pierdut bătălia.

— Mi-e totuna! zise Aramis. N-am venit decît să-l întîlnesc pe domnul de Châtillm. L-am întîlnit şi sînt mulţumit. Un duel cu Châtillon nu-i puţin lucru!

— Şi pe deasupra şi un prizonier! adăugă Athos, arătînd spre Raoul.

Tustrei cavalerii porniră în galop.

Tînărul simţise un fior de bucurie regăsindu-şi tatăl. Goneau unul alături de altul, mînă în mînă, Athos strîngînd mîna stîngă a tînărului în mîna lui dreaptă.

Cînd se îndepărtară de cîmpul de bătaie, Athos îl întrebă:

— Ce căutai în mijlocul luptei, dragul meu? Pe cît îmi pare, locul tău nu era aici şi nici nu te văd înarmat pentru luptă.

— Azi nu era vorba să lupt, domnule. Primisem o misiune pentru cardinal şi tocmai plecam spre Rueil, cînd l-am văzut pe domnul de Châtillon că atacă şi am simţit deodată dorinţa să-i ţin tovărăşie. Atunci mi-a spus că mă căută doi cavaleri din armata pariziană şi a pomenit numele contelui de La Fère.

— Cum?! Ştiai că sîntem aici şi-ai vrut să-l ucizi pe cavalerul d'Herblay, prietenul tău?

— Nu l-am recunoscut în armură, se dezvinovăţi Raoul, roşind. Deşi ar fi trebuit să-l recunosc după dibăcia şi sîngele rece cu care luptă.

— Mulţumesc de laudă, tinere prieten, spuse Aramis. Se vede cine te-a învăţat ce e curtoazia. Dar parcă ziceai că te duci la Rueil, nu?

— Da.

— La cardinal?

— Fireşte. Am o scrisoare pentru Eminenţa-Sa de la Prinţ.

— Trebuie să i-o ducem, spuse Athos.

— Ba s-avem iertare, în privinţa asta n-are rost să fim generoşi, conte. Ce naiba! În scrisoarea asta poate că e vorba de soarta noastră şi, ce e mai grav, de soarta prietenilor noştri.

— Raoul trebuie să-şi facă datoria, rosti Athos.

— În primul rînd, conte, Raoul e prizonier, uiţi asta. Aşa-i rînduiala pe vreme de război. De altfel, învinşii nu trebuie să facă nazuri în alegerea mijloacelor. Dă-mi scrisoarea, Raoul!

Tînărul şovăi, uitindu-se la Athos, ca şi cum nădăjduia să afle din ochii lui ce anume să facă.

— Dă-mi scrisoarea, Raoul, spuse Athos. Eşti prizonierul cavalerului d'Herblay.

Raoul se supuse posomorît, iar Aramis, mai puţin scrupulos decît contele de La Fère, îi smulse scrisoarea din mînă, o citi în grabă şi apoi i-o întinse lui Athos.

— Citeşte! zise el. Tu, care eşti credincios, ai să-ţi dai seama că providenţa a socotit de cuviinţă să aflăm şi noi cîte ceva din scrisoarea asta.

Athos luă scrisoarea, încruntîndu-şi frumoasele-i sprîncene, dar gîndul că acolo putea fi vorba despre d'Artagnan îl ajută să-şi învingă sila de a-şi arunca ochii pe ea.

Iată ce spunea scrisoarea:

„Monseniore, trimit în astă-seară Eminenţei-Voastre cei zece oameni pe care mi-i cereţi pentru a întări trupa domnului de Comminges. Sînt ostaşi de frunte, vrednici să ţină în frîu pe cei doi aprigi duşmani de a căror iscusinţă şi hotărîre se teme Eminenţa-Voastră."

— Oho! exclamă Athos.

— Ei? făcu Aramis. Nu ţi se pare că aceşti doi duşmani, pe care trebuie să-i păzească zece soldaţi vrednici, în afară de oamenii lui Comminges, seamănă ca două picături de apă cu d'Artagnan şi cu Porthos?

— Cutreierăm Parisul toată ziua, spuse Athos, şi dacă pînă diseară nu avem veşti, plecăm înapoi spre Picardia. Mulţumită minţii agere a lui d'Artagnan, vom găsi negreşit un semn care să ne risipească îndoielile.

— Să cercetăm Parisul şi, mai ales, să-l întrebăm pe Planchet dacă n-a auzit nimic de fostul lui stăpîn.

— Bietul Planchet! Vorbeşti cu atîta linişte, Aramis, dar eu cred c-a fost omorît, fără îndoială. Burghezii ăştia războinici s-au îmbulzit la atac şi mi-e teamă că n-a scăpat unul. Cum asta se putea foarte bine întîmpla, cei doi prieteni pătrunseră plini de nelinişte în Paris, pe la bariera Temple, apucînd spre Piaţa Regală, unde nădăjduiau să afle ceva despre sărmanii burghezi. Spre marea lui

uimire, îi găsiră tot acolo, împreună cu căpitanul ce-i comanda, puşi pe băutură şi flecăreală, în vreme ce, auzind tunul bubuind la Charenton, familiile lor îi credeau în focul luptei şi-i jeleau amarnic.

Îl întrebară din nou pe Planchet dacă a aflat ceva despre d'Artagnan: nu ştia nimic. Voiră să-l ia cu ei, dar Planchet le spuse că nu putea să-şi părăsească postul fără ordin de sus.

Abia pe la cinci seara, burghezii se risipiră pe la casele lor, lăudîndu-se că se întorc de pe cîmpul de luptă. Numai că ei avuseseră toată vremea sub ochi calul de bronz al lui Ludovic.

— Mii de tunete! afurisi Planchet, cînd se întoarse la prăvălia lui din strada Lombards. Ne-au bătut de ne-au mers peticele. N-am să uit asta niciodată!

XXXIX

DRUMUL PICARDIEI

Athos şi Aramis, aflaţi în deplină siguranţă la Paris, ştiau bine că de îndată ce vor ieşi din oraş sînt pîndiţi de cele mai mari primejdii. Dar am văzut ce însemna primejdia pentru nişte oameni ca ei. De altfel, presimţeau că deznodănuntul acestei noi încercări era aproape şi ca nu le rămînea de trecut, cum se spune, decît un hop.

În plus, nici la Paris nu era linişte. Alimentele începeau să lipsească şi cînd vreunul dintre generalii prinţului de Conti găsea că-şi pierde autoritatea, provoca o mică răscoală pe care o înăbuşea, cucerindu-şi astfel, pentru un timp, un dram de superioritate asupra colegilor săi. Cu prilejul unei asemenea răscoale, domnul de Beaufort poruncise să se prade casa şi biblioteca lui Mazarin, pentru a da, zicea el, bietului popor un os de ros.

Athos şi Aramis părăsiseră Parisul îndată după lovitura de stat petrecută în seara zilei cînd parizienii au fost învinşi la Charenton.

Amîndoi lăsau Parisul în mizerie şi aproape înfometat, cuprins de spaimă şi sfîşiat de lupte. Parizieni şi partizani ai Frondei, toţi ştiau deopotrivă că în tabăra vrăjmaşă vor găsi aceeaşi mizerie, aceeaşi spaimă şi aceleaşi uneltiri. Mare le fu însă mirarea cînd, trecînd pe la Saint-Denis, aflară că la Saint-Germain se rîde, se cîntă şi se petrece.

Cei doi gentilomi apucară pe drumuri ocolite, mai întîi pentru a nu cădea în mîna partizanilor lui Mazarin din Ile-de-France şi apoi spre a scăpa de oamenii Frondei, care stăpîneau Normandia şi care i-ar fi dus pe sus la domnul de Longueville, ca domnul de Longueville să spună dacă sînt prieteni sau duşmani. Cînd socotiră că aceste două primejdii nu-i ameninţă, ieşiră pe drumul de la Boulogne şi Abbeville, urmîndu-l şi cercetîndu-l pas cu pas.

Cîtva timp merseră în neştire: cei doi sau trei hangii pe care-i descususeră nu putuseră să le dea nici o lămurire spre a-i ajuta şi a le risipi îndoielile, cînd, la Montreuil, atingînd masa cu degetele-i delicate, Athos simţi ceva aspru la pipăit. Ridică faţa de masă şi citi aceste hieroglife, adînc săpate cu cuţitul:

Port.. d'Ar... – 2 februarie

— Minunat! exclamă Athos, arătîndu-i inscripţia lui Aramis. Mă gîndeam să dormim aici, dar nu are rost. Pornim mai departe.

Încălecară din nou şi ajunseră la Abbeville. Acolo rămaseră tare descumpăniţi, văzînd mulţimea hanurilor din oraş. N-aveau cum să le cerceteze pe toate. Atunci, cum să ghicească unde au tras cei pe care îi căutau?

— Crede-mă, Athos, spuse Aramis. Aici, la Abbeville, nu găsim nici o urmă. Dacă noi sîntem încurcaţi, fără îndoială că şi prietenii noştri au păţit la fel. Dacă era vorba numai de Porthos, el ar fi tras la hanul cel mai arătos şi acolo am da cu siguranţă de urma prietenului nostru. D'Artagnan însă nu are asemenea slăbiciuni, Porthos putea să se plîngă că moare de foame şi el tot pleca mai departe, neabătut ca destinul. Trebuie să-i căutam în altă parte.

Îşi continuară drumul, dar fără să mai afle nimic. Era o sarcină din cele mai anevoioase, plicticoasă mai ales, şi dacă n-ar fi avut un întreit imbold: onoarea, prietenia şi recunoştinţa, simţite adînc săpate în sufletul lor, călătorii noştri s-ar fi lăsat de o sută de ori păgubaşi să mai scormonească nisipurile, să întrebe trecătorii, să tălmăcească fiece semn întîlnit în cale şi să iscodească chipurile celor din jur.

Merseră astfel pînă la Péronne.

Athos începea să piardă orice nădejde. Acest om ales şi simţitor se învinuia singur că orbecăia astfel împreună cu Aramis. Fără îndoială că n-au căutat ca lumea; fără îndoială că n-au fost destul de stăruitori în întrebările lor, destul de isusiţi în cercetările lor. Erau gata să se înapoieze şi să ia totul de la capăt cînd, străbătînd mahalaua care ducea la porţile oraşului, pe un zid alb din colţul unei străzi ce ocolea întăriturile, Athos îşi aruncă ochii asupra unei mîzgălituri în cărbune, ca de copil care abia învăţă să deseneze, înfăţişa cu naivitate doi călăreţi în goana mare şi unul dintre călăreţi ţinea în mînă o pancardă pe care stătea scris în spaniolă: „Ne urmăresc!"

— Oho! făcu Athos. E limpede ca lumina zilei. Deşi erau urmăriţi, d'Artagnan s-a oprit aici cinci minute. Asta dovedeşte pe deasupra că urmăritorii nu erau prea aproape. Poate că a izbutit să le scape.

Aramis clătină din cap.

— Dacă scăpa, l-am fi văzut, ori măcar am fi auzit ceva despre el.

— Ai dreptate, Aramis, să vedem mai departe.

E cu neputinţă să zugrăvim în cuvinte neliniştea şi nerăbdarea celor doi gentilomi. Neliniştea sălăşluia în inima iubitoare şi plină de prietenie a lui Athos; nerăbdarea în firea nervoasă şi iute a lui Aramis. Timp de trei sau patru cesuri goniră aprig, aidoma cavalerilor din desenul de pe zid. Deodată, la o trecere îngustă, sugrumată între două taluzuri, văzură drumul pe jumătate astupat de o piatră uriaşă. Locul unde fusese se vedea pe o coastă, şi gaura ce se căsca acolo dovedea că nu s-a rostogolit singură în drum şi că a o urni, a fost nevoie de braţul unui Encelade sau Briareu.

Aramis opri calul.

— Hm! făcu el, cîntărind bolovanul din ochi. Pe aici a trecut ori Ajax, fiul lui Telamon, ori Porthos. Haidem, conte, să cercetăm lucrurile mai de aproape.

Descălecară. Piatra fusese rostogolită în drum cu scopul de a opri în loc nişte călăreţi – era limpede. Întîi fusese aşezată de-a curmezişul, dar călăreţii coborîseră de pe cai şi o împinseseră în lături.

Cei doi prieteni o priviră din toate părţile în poziţia în care se afla: nu găsiră nimic deosebit. Atunci îi chemară pe Blaisois şi pe Grimaud şi opintindu-se toţi patru, izbutiră să o întoarcă.

Pe faţa care zăcea la pămînt era scris:

„Ne urmăresc opt ostaşi din cavaleria uşoară. Dacă ajungem la Compiègne, ne oprim la Păunul încoronat. Hangiul ni-e prieten"

— Iată un lucru lămurit, rosti Athos. Oricum, acum ştim pe ce lume ne aflăm. Haidem la „Păunul încoronat".

— Da, încuvinţă Aramis. Dar să lăsăm caii să răsufle, dacă vrem să ajungem pînă acolo. Sînt frînţi.

Aramis spunea adevărul, aşa că se opriră la primul han. Dădură cailor cîte o măsură dublă de ovăz stropit cu vin, îi lăsară să se odihnească trei ceasuri, apoi porniră mai departe. Oamenii erau şi ei zdrobiţi de oboseală, dar nădejdea îi însufleţea. După şase ceasuri, Athos şi Aramis intrau în Compiègne şi întrebau de „Păunul încoronat". Li se arătă o firmă pe care se afla zugrăvit zeul Pan cu o coroană pe cap.

Cei doi prieteni descălecară fără să mai ia în seamă făloşenia firmei, pe care, în altă împrejurare, Aramis ar fi criticat-o cu aprindere. Dădură peste un hangiu foarte cumsecade, chel şi burtos ca o figurină chinezească. Întrebat dacă n-a găzduit o vreme doi nobili urmăriţi de nişte călăreţi, hangiul, fără o vorbă, se duse de căută într-un dulap şi veni cu frîntură de spadă.

— O cunoaşteţi? întrebă el.

Athos aruncă doar o privire asupra ei şi spuse:

— E spada lui d'Artagnan.

— A celui voinic sau a celui mai scund? iscodi hangiul.

— A celui mai scund, răspunse Athos.

— Văd că le sînteţi prieteni.

— Ce li s-a întîmplat?

— Au intrat în curte cu caii istoviţi, dar n-au mai apucat să tragă zăvorul, că au şi picat peste ei opt urmăritori.

— Opt! spuse Aramis. Mă miră că doi viteji ca d'Artagnan şi Porthos s-au lăsat arestaţi de opt inşi.

— N-ar fi izbutit ei, nici vorbă, domnule, dar au mai adus din oraş vreo douăzeci de ostaşi din regimentul regal italian, care are garnizoana aici, aşa încît prietenii dumneavoastră au fost copleşiţi.

— Arestaţi! exclamă Athos. Şi ştii de ce?

— Nu, domnule, i-au luat pe sus, aşa că n-au avut vreme să-mi spună nimic. Am găsit frîntura asta de spadă pe locul luptei şi asta abia după ce-au plecat, cînd ajutam să se ridice cei doi morţi şi cei cinci-şase răniţi.

— Ei n-au păţit nimic? se îngrijoră Aramis.

— Nu, domnule, nu cred.

— Tot e ceva, spuse Aramis. Gîndul ăsta te mai mîngîie...

— Ştii unde au fost duşi? întrebă Athos.

— Spre Louvres.

— Să-i lăsăm aici pe Blaisois şi Grimaud, hotărî Athos. Vin ei mîine la Paris cu caii, fiindcă astăzi ar cădea în drum. Noi luăm cai de poştă.

— Bine, încuviinţă Aramis.

Trimiseră după cai şi, între timp, cei doi prieteni îmbucară ceva în fugă. Dacă aflau ceva la Louvres, voiau să-şi continue drumul fără întîrziere.

Ajunseră la Louvres. În toată aşezarea era un singur han. Aici se bea un lichior care şi-a păstrat faima şi în zilele noastre şi care se fabrica încă de pe vremea aceea.

— Să ne oprim puţin, spuse Athos. D'Artagnan nu se poate să fi scăpat prilejul, nu atît să bea un păhărel, cît să ne lase o urmă.

Intrară şi cerură la tejghea două pahare de lichior, aşa cum ar fi făcut d'Artagnan şi Porthos.

Tejgheaua era învelită cu o foaie de cositor. Pe ea se vedea scris cu vîrful unui ac gros: „Rueil, D".

— Sînt la Rueil! spuse Aramis, care zărise primul inscripţia.

— Atunci, haidem la Rueil! răspunse Athos.

— Păi asta înseamnă să te arunci în gura lupului, vorbi prevenitor Aramis.

— Dacă aş fi fost prieten cu Iona, aşa cum sînt cu d'Artagnan, l-aş fi urmat şi-n pîntecele balenei, iar tu, Aramis, ai fi făcut la fel.

— Hotărît, iubite conte, mă crezi mai bun decît sînt. Dacă aş fi singur, nu m-aş aventura spre Rueil pînă nu mi-aş lua o mie de măsuri de prevedere. Dar acolo unde mergi tu, merg şi eu.

Încălecară şi plecară la Rueil.

Athos, fără să ştie, îi dăduse lui Aramis cel mai bun sfat. La Rueil tocmai soseau deputaţii din Parlament pentru acele faimoase discuţii prelungite vreme de trei săptămîni şi încheiate cu o pace şchioapă, în urma căreia Prinţul avea să fie arestat. Oraşul era plin de trimişi ai parizienilor, adică de avocaţi, prezidenţi, consilieri, tîlhari de toate gradele şi, în sfîrşit, de trimişi ai curţii: nobili, ofiţeri, soldaţi. Era uşor să treci neobservat în forfota asta. Pe de altă parte, în timpul discuţiilor era armistiţiu, şi a aresta acum doi nobili fie ei partizani de frunte ai Frondei, ar fi însemnat o încălcare a drepturilor cetăţeneşti.

Cei doi prieteni socoteau că toată lumea are aceleaşi griji ca şi ei. Drept urmare se amestecară printre oameni, convinşi că nu se poate să nu audă vorbindu-se despre Porthos şi d'Artagnan. Însă nu se discuta decît de articole şi de amendamente. Athos era de părere să pătrundă de-a dreptul la ministru.

— Prietene, se împotrivi Aramis. E frumos ce spui, dar ia seama, noi sîntem în siguranţă fiindcă nu ne cunoaşte nimeni. Dacă ne dăm în vileag în vreun fel, i-ajungem din urmă pe prietenii noştri în cine ştie ce fund de temniţă, de unde nici dracu nu ne mai scapă. Să încercăm să nu-i întîlnim prin mijlocirea unei asemenea întîmplări, ci aşa cum dorim noi. Arestaţi la Compiègne, au fost aduşi la Rueil, cum ne-am încredinţat la Louvres; aduşi la Rueil, au fost cercetaţi de către cardinal, care, în urma interogatoriului, ori i-a oprit lîngă el, ori i-a trimis la Saint-Germain. La Bastilia n-au cum să fie, pentru că Bastilia se află în mîna Frondei, şi acolo comandă fiul lui Broussel. Nu sînt morţi, căci moartea lui d'Artagnan ar face vîlvă. Cît despre Porthos, cred că-i nemuritor ca însuşi Dumnezeu, deşi e mai puţin răbdător. Aşadar, să nu ne pierdem nădejdea şi să rămînem la Rueil. Am convingerea că sînt aici. Dar ce ai? Eşti palid!

— Da, murmură Athos, cu o voce aproape tremurîndă. Mi-am amintit că la castelul din Rueil, Richelieu a pus să se facă o temniţă îngrozitoare...

— Fii pe pace, îl linişti Aramis. Richelieu era nobil, egalul nostru prin naştere şi superiorul nostru prin rang. Întocmai ca un rege, putea să pună mîna pe capetele celor mai de seamă dintre noi şi, punînd mîna, să facă aceste capete să se clatine pe umeri. În schimb, Mazarin e un necioplit, care ne poate lua cel mult de guler ca un poliţai. Aşa încît n-ai grijă, sînt sigur că d'Artagnan şi Porthos se află la Rueil, vii şi nevătămaţi.

— Să căutăm să obţinem de la vicar dreptul de a lua parte la dezbateri, spuse Athos. Aşa vom intra în Rueil.

— Printre toţi pungaşii ăştia?! Te poţi gîndi la una ca asta, dragul meu? Crezi că se va discuta vreo clipă despre arestarea lui d'Artagnan şi a lui Porthos? Eu aş zice să găsim o altă cale.

— Ei bine, spuse Athos, atunci mă întorc la părerea mea dintîi: nu ştiu altă cale mai bună decît a vorbi deschis şi cinstit. Nu mă duc la Mazarin, ci la regină şi-i spun: „Doamnă, daţi-ne înapoi pe cei doi slujitori ai domniei-voastre şi pe cei doi prieteni ai noştri". Aramis clătină din cap.

— Ăsta-i ultimul mijloc; şi oricînd poţi să te foloseşti de el, Athos. Dar, crede-mă, numai atunci cînd nu mai e nimic de făcut. Avem tot timpul s-ajungem acolo. Pînă atunci, să ne continuăm cercetările.

Continuară să iscodească în dreapta şi-n stînga, şi adunară atîtea lămuriri, traseră de limbă atîta lume, sub o mie de pretexte, unele mai dibace decît altele, încît, pînă la urmă, găsiră un ostaş din cavalerie care le mărturisi că, împreună cu alţii, i-a escortat de la Compiègne la Rueil pe d'Artagnan şi Porthos. Fără ostaşii din cavaleria uşoară, nimeni n-ar fi aflat că s-au întors în ţară.

Athos era mereu frămîntat de gîndul de a vorbi reginei.

— Ca să ajungi la regină, îi spuse Aramis, trebuie să ajungi întîi la cardinal, şi ţine minte vorba mea, Athos, abia dai ochii cu cardinalul, că ne şi pomenim alături de prietenii noştri, într-alt chip de cum am dori noi. O asemenea întîlnire nu-mi surîde prea mult, mărturisesc. Ca să facem treabă bună şi să isprăvim totul repede, trebuie să fim liberi.

— Eu mă voi înfăţişa reginei, rosti Athos.

— Bine, prietene, dacă te hotăreşti la această nebunie, te rog să-mi dai de ştire cu o zi înainte.

— De ce?

— Aş vrea să nu scap prilejul şi să mă reped pînă la Paris.

— La cine?

— Drace! Ştiu eu? Poate la doamna de Longueville. Ea e atotputernică acolo şi are să mă ajute. Numai trimite-mi vorbă dacă eşti arestat, atunci mă înapoiez cît pot de repede.

— De ce nu rămîi, ca să ne aresteze pe amîndoi, Aramis? întrebă Athos.

— Nu, foarte mulţumesc.

— Dacă ne aflăm arestaţi toţi patru la un loc, cred că nu avem de ce ne teme. În douăzeci şi patru de ceasuri sîntem liberi.

— Dragul meu, l-am ucis pe Châtillon, idolul doamnelor de la Saint-Germain, am făcut prea multă zarvă în jurul meu ca să nu mă tem de temniţă. De asta dată, regina ar fi în stare să-l asculte pe Mazarin, şi Mazarin ar sfătui-o să mă trimită în faţa judecăţii.

— Crezi oare, Aramis, că-l iubeşte pe italian atît cît spune lumea?

— A iubit ea şi un englez.

— Ce vrei, dragul meu, e femeie!

— Nu tocmai, te înşeli, Athos: e regină!

— Dragă prietene, eu mă sacrific. Mă duc să cer audienţă Annei de Austria.

— Cu bine, Athos. Eu mă duc să adun o armată.

— Ce ai de gînd?

— Să mă înapoiez şi să asediez oraşul.

— Unde ne întîlnim?

— Lîngă spînzurătoarea ridicată de cardinal!

Şi cei doi prieteni se despărţiră. Aramis pentru a se înapoia la Paris, Athos pentru a găsi un mijloc ca să ajungă la regină.

XL

RECUNOŞTINŢA ANNEI DE AUSTRIA

Athos pătrunse mai uşor decît ar fi crezut la Anna de Austria: chiar de la primele demersuri totul i se netezi în cale şi audienţa dorită i se acordă pentru a doua zi, după trezirea din somn, ceremonial la care obîrşia sa îi dădea dreptul să ia parte.

O mare mulţumire umplea încăperile de la Saint-Germain. La Luvru sau la Palatul Regal, Anna de Austria nu fusese niciodată înconjurată de atîţia curteni: numai că se petrecuse o schimbare, mulţimea aceasta era nobilime de mîna a doua, întrucît cei mai de frunte gentilomi ai Franţei se aflau alături de domnul de Conti, de domnul de Beaufort şi de vicar.

Altminteri, domnea mare veselie la curte. Ciudăţenia acestui război era faptul că se auzeau mai mult cuplete decît lovituri de tun. Curtea cînta cuplete despre parizieni, parizienii despre curte, iar rănile făcute cu săgeata batjocurii, chiar dacă nu erau mortale, nu se dovedeau mai puţin dureroase.

În mijlocul veseliei generale şi al acestei frivolităţi aparente, fiecare era însă frămîntat de un gînd ascuns: rămîne Mazarin ministru şi favorit, sau, aşa cum a venit din sud, ca un nor, va pleca luat de vîntul care-l adusese? Toată lumea o nădăjduia, toată lumea o dorea; aşa încît ministrul desluşea sub orice măgulire, sub orice curtoazie din jurul său o ură prost tăinuită de teamă şi de interes. Nu se simţea la largul lui şi nu ştia în cine să se încreadă şi pe cine să se bizuie.

Pînă şi Prinţul însuşi, care lupta de partea cardinalului, nu pierdea niciodată prilejul să-l ia peste picior ori să-l umilească; şi în două sau trei rînduri, cînd Mazarin voise să-şi impună voinţa în prezenţa învingătorului de la Rocroy, acesta îl privise într-un chip menit să-i dea a înţelege limpede că, dacă îl apăra, nu o face nici din convingere, nici din entuziasm.

Atunci, cardinalul alergă la regină, singurul său sprijin. De două sau de trei ori i se păruse însă că şi acest sprijin se clatină.

Sosind ora audienţei, contele de la Fère fu anunţat că, fără a fi vorba propriu-zis de o amînare, trebuie să mai aştepte cîteva clipe, deoarece regina are o consfătuire cu ministrul.

Era adevărat. Parisul trimisese o nouă delegaţie, vrînd să încerce a îndrepta lucrurile, şi regina se sfătuia cu Mazarin cum e mai bine să-i primească pe deputaţi.

Mărimile ţării erau foarte preocupate de cele ce se petreceau, aşa că Athos nici nu putea să aleagă un moment mai nepotrivit pentru a vorbi reginei de prietenii săi – bieţi atomi pierduţi în furtuna dezlănţuită.

Athos era om dintr-o bucată şi nu dădea niciodată înapoi cînd lua o hotărîre, dacă socotea această hotărîre o poruncă a conştiinţei şi a datoriei sale; stărui deci să fie primit de regină, adăugînd că, deşi nu-i trimis nici de domnul de Conti, nici de domnul de Beaufort, nici de domnul de Bouillon, nici de domnul d'Elbeuf, nici de vicar, nici de doamna de Longueville, nici de Broussel şi nici de Parlament, şi deşi e adus de treburi personale, are lucruri de mare însemnătate de spus maiestăţii-sale.

Cînd consfătuirea luă sfîrşit, regina porunci să fie introdus în cabinetul ei.

Athos, intrînd, îşi rosti numele. Numele acesta răsunase de prea multe ori în urechile maiestăţii-sale şi inima-i bătuse de prea multe ori auzindu-l, aşa că nu se putea să nu şi-l amintească; totuşi Anna de Austria rămase nepăsatoare, mulţumindu-se doar să-l privească pe acest gentilom cu o stăruinţă neîngăduită decît femeilor care, ne prin frumuseţe, fie prin obîrşie, sînt regine.

— Prin urmare, te oferi să ne aduci un serviciu, conte? vorbi Anna de Austria după o scurtă tăcere.

— Da, doamnă, încă unul, spuse Athos, jignit de faptul că regina nu părea să-l recunoască. Athos era un suflet nobil şi deci un curtean foarte neîndemînatic.

Anna se încruntă. Mazarin, care, aşezat la o masă, frunzărea nişte hîrtii, ca şi cum ar fi fost un simplu secretar de stat, ridică fruntea.

— Te ascult, spuse regina.

Mazarin se întoarse din nou la hîrtiile lui.

— Doamnă, începu Athos. Doi dintre prietenii mei şi totodată doi dintre cei mai viteji supuşi ai maiestăţii-voastre, domnul d'Artagnan şi domnul du Vallon, trimişi în Anglia de către domnul cardinal, au dispărut fără urmă din clipa cînd s-au înapoiat în Franţa şi nu se ştie nimic despre ei.

— Ei bine? întreba regina.

— Ei bine, continuă Athos, mă adresez bunăvoinţei maiestăţii-voastre, ca să aflu ce-au devenit cei doi gentilomi, urmînd ca după aceea, dacă va fi nevoie, să rog pe maiestatea-voastră să facă dreptate.

— Domnule, rosti Anna de Austria cu o trufie care devenea o adevărată jignire faţă de unii oameni. Aşadar, pentru asta vii să ne tulburi în mijlocul marilor probleme ce ne framîntă? O treabă a poliţiei! Domnule, ştii doar, sau ar trebui să ştii, că de cînd nu ne mai aflăm la Paris, nu mai avem poliţie.

— Cred că maiestatea-voastră nu are nevoie să întrebe poliţia pentru a şti ce s-a făcut cu domnii d'Artagnan şi du Vallon, urmă Athos, înclinîndu-se cu o respectuoasă răceală. Şi că, dacă ar binevoi să întrebe de soarta lor pe domnul cardinal, dînsul ar putea să răspundă, scrutîndu-şi doar aducerile aminte.

— Doamne iartă-mă! izbucni Anna de Austria, cu obişnuita ei strîmbătură de dispreţ. Dar mi se pare că-l întrebi dumneata singur.

— Da, doamnă, şi aproape am dreptul să o fac, întrucît e vorba de domnul d'Artagnan, de domnul d'Artagnan, înţelegeţi, doamnă? repetă el în aşa chip, încît fruntea reginei să se plece SUB amintirea femeii.

Mazarin pricepu că era momentul să vină în ajutorul Annei de Austria.

— Domnule conte, spuse el, aş vrea să-ţi aduc la cunoştinţă un lucru pe care maiestatea-sa nu-l cunoaşte; anume ce s-a întîmplat cu cei doi gentilomi. Ei au călcat ordinele primite şi sînt arestaţi.

— Implor atunci pe maiestatea-voastră să pună în libertate pe domnii d'Artagnan şi du Vallon, continuă neabătut Athos, fără să-i răspundă lui Mazarin.

— Ceea ce-mi ceri e o chestiune de disciplină şi asta nu mă priveşte, domnule, răspunse regina.

— Domnul d'Artagnan n-a răspuns niciodată astfel cînd i s-a cerut să slujească pe maiestatea-voastră, rosti Athos, înclinîndu-se cu demnitate.

Şi făcu doi paşi înapoi, apropiindu-se de uşă. Dar Mazarin îl opri:

— Şi dumneata vii din Anglia, domnule? glăsui el, făcînd un semn reginei, care pălise vizibil şi avea o poruncă severă pe buze.

— Am fost de faţă la ultimele clipe ale regelui Carol I, spuse Athos. Sărman rege! vinovat cel mult de slăbiciune, neajuns pe care supuşii săi l-au pedepsit aspru; căci tronurile se clatină astăzi şi inimile devotate nu trebuie să slujească interesele prinţilor. D'Artagnan se ducea pentru a doua oară în Anglia: prima dată a fost pentru cinstea unei mari regine; acum, pentru viaţa unui mare rege.

— Domnule, spuse Anna de Austria către Mazarin, şi în vocea ei se simţea un tremur pe care obişnuinţa de a-şi ascunde simţămintele nu-l putuse stapîni. Vezi dacă nu se poate face ceva pentru aceşti nobili.

— Doamnă, zise Mazarin, voi face tot ce va fi pe placul maiestăţii-voastre.

— Îndeplineşte cerinţa domnului de la Fère. Acesta vă e numele, nu?

— Am şi un alt nume, doamnă: mă numesc Athos.

— Doamnă, interveni Mazarin, cu un surîs care arăta cît de uşor înţelege şi cuvintele rostite numai pe jumătate. Puteţi fi liniştită, dorinţa voastră va fi îndeplinită.

— Auzi, domnule? întrebă regina.

— Da, doamnă, şi nu aşteptam decît ca maiestatea-voastră să-mi facă dreptate. Deci îmi voi revedea prietenii, nu-i aşa, doamnă? Asta aţi vrut să spuneţi?

— Îi vei revedea, fireşte, domnule, A, să nu uit, dumneata eşti partizan al Frondei, nu?

— Doamnă, eu îl slujesc pe rege.

— Da, în felul dumitale.

— Felul meu e acela al tuturor adevăraţilor nobili şi nu cunosc un altul, răspunse cu mîndrie Athos.

— Poţi pleca, domnule, vorbi regina, concediindu-l cu un semn pe Athos. Ai obţinut ce doreai şi eu am aflat tot ce doream să ştiu.

Apoi, după ce uşa se închise în urma contelui, se întoarse spre Mazarin:

— Cardinale, acest nobil obraznic să fie arestat înainte de a ieşi pe poartă!

— La asta mă gîndeam şi eu, mărturisi Mazarin. Şi sînt fericit că maiestatea-voastră îmi porunceşte tocmai ce voiam eu să-i cer. Aceşti voinicoşi care aduc în vremea noastră năravurile domniei trecute, ne stingheresc mult, şi deoarece am pus mîna pe doi, le alăturăm şi pe al treilea.

Athos însă nu se lăsase pe de-a-ntregul înşelat de regină. În vocea ei era ceva care dădea de bănuit şi părea că ameninţă în timp ce făgăduieşte. Totuşi nu era omul care să se îndepărteze la prima bănuială, mai ales cînd i se spusese limpede că-şi va revedea prietenii. Aşteptă deci într-o încăpere învecinată cabinetului unde avusese loc audienţa, cu nădejdea că d'Artagnan şi Porthos vor fi aduşi acolo, sau că el va fi căutat şi condus la ei.

În aşteptare, se apropie de fereastă şi privea fără ţintă în curte. Văzu cum intră delegaţia parizienilor, venită să stabilească locul precis al tratativelor şi să o salute pe regină. Printre ei se aflau consilieri din Parlament, preşedinţi, avocaţi şi, de asemenea, vreo cîţiva militari. O escortă impunătoare îi aştepta afară, lîngă poartă.

Athos îşi încordă privirea, căci în mijlocul acestei mulţimi i se păru că recunoaşte pe cineva, dar în clipa aceea o mînă i se lăsă uşor pe umăr.

— Domnule de Comminges! exclamă el, întorcîndu-se.

— Da, domnule conte, eu însumi, cu o misiune pentru care îmi cer toate scuzele.

— Ce misiune? întrebă Athos.

— Binevoiţi şi predaţi-mi spada, conte.

Athos zîmbi, deschise fereastra şi strigă:

— Aramis!

Un nobil se întoarse: era într-adevăr Aramis, nu se înşelase. Cavalerul îl salută prietenos.

— Aramis, spuse contele, mă arestează!

— Bine! răspunse nepăsător Aramis.

— Domnule, vorbi Athos, întorcîndu-se spre Comminges şi întinzîndu-i politicos spada, cu mînerul înainte. Te rog să mi-o păstrezi cu grijă, ca să mi-o înapoiezi cînd voi ieşi din temniţă. Ţin mult la ea, regele Francise I a dăruit-o unui străbun al meu. Pe vremea lui, nobililor li se dăruiau spade, nu li se luau. Şi acum, spune, unde mă duci?

— Hm... deocamdată în odaia mea, zise Comminges. Regina va hotărî mai tîrziu unde veţi fi dus.

Athos porni în urma lui Comminges, fără să mai scoată o vorbă.

XLI

REGALITATEA LUI MAZARIN

Arestarea nu făcu vîlvă şi nu pricinui nici cea mai mică tulburare, ba chiar rămase aproape necunoscută. Ea nu stigheri cu nimic mersul evenimentelor şi delegaţia trimisă de oraşul Paris fu încunoştinţată solemn că va fi primită de către regină.

Regina îi primi, tăcută şi trufaşă ca totdeauna: ascultă plîngerile şi rugăminţile deputaţilor, dar, cînd aceştia isprăviră ce aveau de spus, nimeni nu putea să-şi dea seama dacă ea a auzit ceva, într-atît de nepăsător rămăsese chipul Annei de Austria.

În schimb, Mazarin, aflat şi el de faţă, înţelegea prea bine ce ţinteau deputaţii: cereau, pur şi simplu, limpede şi hotărît, demiterea lui neîntîrziată.

După ce discursurile luară sfîrşit, regina rămase la fel de tăcută.

— Domnilor, spuse Mazarin, mă alătur dumneavoastră în a o implora pe regină să curme suferinţele supuşilor săi. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă spre a le îndulci, totuşi, susţineţi dumneavoastră, lumea crede că ele vin de la mine, un biet străin care n-a izbutit să fie pe placul francezilor. Vai, n-am fost înţeles şi lumea are dreptate: am urmat omului celui mai minunat care a susţinut vreodată sceptrul regilor Franţei! Amintirea domnului de Richelieu mă copleşeşte. Dacă aş fi ambiţios, aş lupta împotriva acestei amintiri: dar nu ţin să vă dovedesc acest lucru. Mă declar învins. Voi face ceea ce îmi cere poporul. Dacă parizienii au săvîrşit unele greşeli – şi cine n-a greşit, domnilor? – Parisul e destul de pedepsit; a curs destul sînge, mizeria a măcinat destul oraşul lipsit de regele său şi de dreptate. N-am să vin eu, un om oarecare, să-mi dau atîta importanţă încît să despart un regat de regina lui. Pentru că îmi cereţi să mă retrag, bine, mă voi retrage.

— Atunci, şopti Aramis la urechea vecinului său, înseamnă că pacea e ca şi încheiată şi că tratativele nu-şi mai au rostul. Mai rămîne doar să-l expediem pe Mazarin sub pază pînă la frontiera cea mai depărtată şi să veghem să nu se mai întoarcă, nici pe acolo, nici prin altă parte.

— O clipă, domnule, o clipă! rosti omul în robă căruia i se adresase Aramis. Drace! Prea te grăbeşti! Se vede cît de colo că eşti soldat! Mai avem de lămurit capitolul remuneraţii şi despăgubiri.

— Domnule cancelar, spuse regina, întorcîndu-se către Séguier, vechea noastră cunoştinţă. Dumneata vei deschide tratativele de la Rueil. Domnul cardinal a spus aici unele lucruri care m-au mişcat adînc. De aceea nu vă răspund mai pe larg. Cît despre a pleca sau a rămîne, nutresc o prea mare recunoştinţă faţă de dînsul, aşa încît nu-l pot opri să procedeze cum doreşte. Domnul cardinal va face cum va crede de cuviinţă.

O paloare trecătoare se aşternu pe chipul inteligent al primului-ministru. Se uită neliniştit spre regină. Pe chipul ei atît de nepăsător, nici el, nici ceilalţi nu puteau citi ce se petrecea în sufletul ei!

— Dar, adăugă regina, pînă cînd domnul Mazarin ia o hotărîre, vă rog să nu vorbim decît despre rege.

Delegaţii se înclinară şi plecară.

— Frumos! spuse regina, după ce ultimul dintre ei părăsise încăperea. Să te dai bătut în faţa acestor pungaşi şi avocaţi!

— Pentru binele maiestăţii-voastre sînt gata, doamna, să-mi impun orice sacrificiu, rosti Mazarin, aţintindu-şi privirea pătrunzătoare asupra reginei.

Anna lasă capul în piept şi căzu într-una din visările ei atît de obişnuite. Îşi aminti de Athos. Purtarea îndrăzneaţă a nobilului, cuvintele sale hotărîte şi totodată pline de demnitate, nălucile pe care i le înviase în minte cu o singură vorbă îi aminteau de un trecut de o îmbătătoare poezie: tinereţea, frumuseţea, strălucirea iubirii de la douăzeci de ani, lupta dîrză a celor care o sprijineau, sfîrşitul sîngeros al lui Buckingham, singurul om pe care-l iubise cu adevărat, şi eroismul apărătorilor ei neştiuţi, care o salvaseră de îndoita ură a lui Richelieu şi a regelui.

Acum, cînd se credea singură, şi nu mai era înconjurată de atîţia duşmani care să o spioneze, Mazarin o privea stăruitor, urmărindu-i pe faţă toate gîndurile, aşa cum pe faţa lacurilor limpezi vezi perindarea norilor – răsfrîngeri ale cerului, aidoma răsfrîngerii gîndurilor.

— Aşadar, murmură Anna de Austria, ar trebui să ne plecăm înaintea furtunii, să cumpărăm pacea şi să aşteptăm cu răbdare şi credinţă vremuri mai bune?

Mazarin zîmbi amar la aceste cuvinte care dovedeau că regina luase în serios propunerea ministrului. Anna, cu capul în piept, nu-i văzu zîmbetul, dar cum întrebarea ei rămînea fără răspuns, ridică ochii:

— Nu-mi răspunzi, cardinale? La ce te gîndeşti?

— Mă gîndesc, doamnă, că gentilomul acela obraznic, pe care l-a arestat Comminges, a făcut aluzie la domnul de Buckingham, pe care l-ai lăsat să fie asasinat; la doamna de Chevreuse, pe care ai lăsat-o să fie exilată; la domnul de Beaufort, pe care l-ai aruncat în temniţă. Dacă însă a făcut aluzie şi la mine, atunci nu ştie ce însemn eu pentru dumneata.

Anna de Austria tresări, ca întotdeauna cînd se simţea rănită în mîndria ei. Obrajii i se împurpurară şi, ca să nu răspundă, îşi înfipse unghiile ascuţite în frumoasele-i mîini.

— E un bun sfetnic, un om de onoare şi o minte ageră, lăsînd la o parte faptul că e un om hotărît. Aţi avut timpul să ştiţi toate acestea, nu-i aşa, doamnă? Ţin deci să-i spun, şi asta ca o favoare personală, în ce măsură se înşeală asupra mea. Cert e că mi se propune într-adevăr o abdicare şi o abdicare impune să chibzuieşti bine lucrurile.

— Abdicare! îngînă Anna. Credeam, domnule, că numai regii abdică.

— Eh! făcu Mazarin. Oare nu sînt aproape rege, şi încă rege al Franţei? Noaptea, aruncată la picioarele patului regal, vă asigur doamnă, că mantia mea de ministru seamănă foarte mult cu o mantie de rege.

Era una din umilinţele la care Mazarin o supunea destul de des şi în faţa căreia ea trebuia întotdeauna să plece capul. Numai Elisabeta şi Ecaterina a II-a rămăseseră deopotrivă amante şi regine pentru iubiţii lor.

Anna de Austria se uită cu un fel de groază la expresia ameninţătoare întipărită pe chipul cardinalului, care, în asemenea clipe, nu era lipsit de o anume măreţie.

— Domnule, vorbi ea. Nu ţi-am spus şi n-ai auzit oare cînd am spus acelor oameni că vei face aşa cum crezi de cuviinţă?

— Atunci, spuse Mazarin, cred că-mi place mai mult să rămîn. Nu-i numai interesul meu, ci, îndrăznesc să spun, e salvarea domniei-tale.

— Rămîi atunci, domnule, nu doresc altceva; dar, în acest caz, te rog să nu îngădui să fiu insultată.

— Vorbiţi de pretenţiile răsculaţilor şi de tonul pe care îl folosesc? Răbdare. Au ales un tărîm pe care eu sînt general mai priceput decît ei: tratativele. Îi vom învinge prin amînări. Deocamdată li-e foame; în opt zile va fi mult mai rău.

— Ei, Doamne! Ştiu că aici vom ajunge. Dar nu e vorba numai de ei. Nu ei îmi adresează cuvintele cele mai umilitoare.

— Ah, înţeleg! Vorbiţi de amintirile pe care vi le evocă mereu aceşti trei sau patru gentilomi. I-am aruncat în închisoare şi sînt destul de vinovaţi ca să fim îndreptăţiţi să-i lăsăm acolo cît vom dori. Unul singur nu se află încă în puterea noastră şi ne sfidează. Dar, la naiba, izbutim noi să-l aducem şi pe el lîngă ceilalţi! Pe cît îmi pare, am făcut şi lucruri mai rele. În primul rînd, pe cei doi mai neînduplecaţi am avut prevederea să-i închid la Rueil, adică lîngă mine, sub ochii mei. Îi am deci la îndemînă. Azi îl duc acolo şi pe al treilea

— Atîta vreme cît rămîn închişi, totul e bine, spuse Anna de Austria. Dar într-o zi vor fi liberi.

— Fireşte, dar numai dacă maiestatea-voastră îi pune în libertate.

— Ah! se căină Anna de Austria, răspunzînd gîndurilor ei. Ce rău îmi pare că nu mă găsesc la Paris.

— Şi de ce, mă rog?

— Acolo se află Bastilia, domnule, ale cărei ziduri sînt atît de puternice şi de tăcute.

— Doamnă, mulţumită tratativelor, vom dobîndi pacea; dobîndind pacea, dobîndim şi Parisul; iar cînd avem Parisul, avem şi Bastilia! Acolo or să putrezească făloşii noştri.

Anna se încruntă uşor, în timp ce Mazarin îi sărută mîna, ca să plece.

După acest gest, pe jumătate umil, pe jumătate curtenitor, Mazarin ieşi din încăpere. Anna îl urmări cu privirea şi, pe măsură ce se depărta, un surîs dispreţuitor i se aşternu pe buze.

— Am dispreţuit dragostea unui cardinal care nu spunea niciodată „Am să fac", ci „Am făcut", murmură ea. Acela cunoştea tainiţe mai sigure ca Rueil, mai întunecoase şi mai mute decît însăşi Bastilia. Vai, cum decad toate!

XLII

PREVEDERI

După ce se despărţi de Anna de Austria, Mazarin luă drumul spre Rueil, unde îşi avea reşedinţa. Vremurile fiind tulburi, umbla însoţit de o pază numeroasă şi adesea travestit. Cardinalul, aşa cum am spus, era un bărbat chipeş în haina militară.

Se urcă în trăsură în curtea vechiului castel şi nu se opri pînă la malul Senei, la Chatou. Prinţul îi dăduse pentru escortă cincizeci de ostaşi din cavaleria uşoară, nu atît ca să-l păzească, ci mai ales ca să arate deputaţilor cu cîtă uşurinţă dispun generalii reginei de oamenii lor, putînd să-i răspîndească aşa cum pofteau.

Athos, fără spadă, ţinut sub ochi de Comminges, călărea tăcut în urma cardinalului. Grimaud, lăsat de stăpînul său în poarta castelului, aflase de arestare în clipa cînd Athos îi dăduse de ştire lui Aramis şi, la un semnal al contelui, se îndepărtase fără o vorbă şi se oprise în preajma lui Aramis, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

Ce-i drept, Grimaud îşi slujea stăpînul de douăzeci şi doi de ani şi-l văzuse scăpînd din atîtea încurcături, încît nu se mai mira de nimic.

De îndată ce audienţa luase sfîrşit, deputaţii porniseră înapoi spre Paris şi se aflau cam cu vreo cinci sute de paşi înaintea cardinalului. Athos putea deci să-l vadă nestingherit pe Aramis, a cărui cingătoare aurită şi ţinută mîndră atrăgeau atenţia în toată această mulţime. Privirea contelui era cu atît mai stăruitoare, cu cît îşi pusese toată speranţa eliberării în Aramis, de care îl lega obişnuinţa, afecţiunea şi acea încredere ce ia naştere în orice prietenie.

Aramis, dimpotrivă, nu părea să se sinchisească nici cît negru sub unghie că Athos se găseşte în urma lui. Întoarse capul o singură dată, în clipa cînd ajunseră la castel. Bănuia că Mazarin va lăsa poate pe noul său prizonier în mica cetăţuie care străjuia podul ca o santinelă şi pe care o comanda un căpitan la ordinele reginei. Dar se înşela. Athos ieşi din Chatou în urma cardinalului.

La răscrucea drumului de la Paris spre Rueil, Aramis întoarse capul. De astă dată nu se înşela. Mazarin apucă la dreapta şi Aramis văzu cum prizonierul piere dinapoia copacilor. În aceeaşi clipă, fulgerat de acelaşi gînd, Athos întoarse şi el ochii. Cei doi prieteni schimbară un mic semn din cap şi Aramis duse degetul la pălărie, ca pentru a saluta. Singur Athos înţelese: prietenul său îi spunea că are o idee.

După zece minute, Mazarin intra în curtea castelului amenajat la Rueil pentru sine de către fostul cardinal.

Cînd coborî de pe cal, Comminges se apropie îndată.

— Monseniore, întrebă ofiţerul, unde doriţi să-l ducem pe domnul de la Fère?

— În pavilionul cu portocali, în faţa pavilionului unde-i postul de pază. Vreau să dăm cinstea cuvenită contelui de la Fère, deşi e prizonierul reginei.

— Monseniore, murmură Comminges. Contele cere favoarea să stea împreună cu domnul d'Artagnan, care se găseşte, aşa cum a poruncit Eminenţa-Voastră, în pavilionul de vînătoare, în faţa pavilionului cu portocali.

Mazarin rămase o clipă pe gînduri. Comminges îl văzu chibzuind şi adăugă:

— Avem pază foarte puternică: patruzeci de oameni de încredere, soldaţi încercaţi şi aproape toţi germani, deci n-au nici un fel de legături cu răzvrătiţii şi nu aşteptă nimic din partea Frondei.

— Dacă lăsăm pe aceşti trei oameni împreună, domnule Comminges, va trebui să dublăm paza, şi nu avem chiar atîţia apărători încît să ne îngăduim o asemenea risipă.

Comminges zîmbi. Mazarin îi surprinse zîmbetul şi-i pricepu tîlcul.

— Nu-i cunoaşteţi, domnu' Comminges, dar eu îi cunosc personal cît şi din faima ce-i înconjoară. Le-am dat misiunea să-l ajute pe regele Carol şi-au făcut lucruri nemaiauzite ca să-l salveze. A trebuit să intervină însuşi destinul, altfel scumpul rege Carol ar fi în clipa asta aici, printre noi, în deplină siguranţă.

— Atunci, dacă v-au slujit cu atîta rîvnă, de ce oare Eminenţa-Voastră i-a aruncat în temniţă?

— Temniţă?! exclamă Mazarin. De cînd, mă rog, a devenit Rueil temniţă?

— De cînd se află deţinuţi aici, răspunse Comminges.

— Nu sînt prizonierii mei, Comminges, spuse Mazarin, răspunzînd cu un zîmbet la zîmbetul ironic al ofiţerul. Sînt oaspeţii mei; nişte oaspeţi atît de preţioşi, încît am pus zăbrele la ferestre şi zăvoare la uşi, pînă într-atît mă tem să nu se plictisească ţinîndu-mi tovărăşie. Adevărul e că, aşa prizonieri cum par la prima vedere, am o mare stimă pentru ei; dovadă, faptul că doresc să fac o vizită domnului de la Fère şi să-i vorbesc între patru ochi. Şi ca să nu ne supere nimeni cît vorbim, îi vei duce, cum spuneam, în pavilionul cu portocali: ştii doar, acolo obişnuiesc eu să mă plimb. Cînd îmi voi face plimbarea, voi intra să stăm de vorbă. Deşi se zice că mi-e duşman, am pentru conte toată simpatia şi dacă-i înţelegător, poate vom face cîte ceva pentru el.

Comminges se înclină şi se întoarse la Athos, care aştepta rezultatul convorbirii, în aparenţă calm, dar în realitate plin de nelinişte.

— Ei? făcu el, întrebător, spre locotenent.

— Domnule, răspunse Comminges, se pare că lucrul pe care l-aţi cerul nu e cu putinţă.

— Domnule Comminges, am fost toată viaţa ostaş şi ştiu ce înseamnă un ordin, rosti Athos. Totuşi, fără să calci consemnul, poţi să-mi faci un serviciu.

— Cu dragă inimă, se oferi Comminges. Mai ales că am aflat cine sînteţi şi ce mari servicii aţi adus odinioară maiestăţii-sale; în plus, de cînd ştiu cît de apropiat vă este tînărul care mi-a venit cu atîta vitejie în ajutor în ziua arestării lui Broussel, acel bătrîn ticălos, vă spun deschis că sînt cu totul al dumneavoastră, numai să nu calc consemnul.

— Mulţumesc, domnule, mai mult nici nu doresc. Doresc să-ţi cer un lucru care nu te poate compromite în nici un fel.

— Chiar dacă m-ar compromite puţin, vorbiţi, domnule, vă ascult! zîmbi Comminges. Nu-mi place Mazarin mai mult decît dumneavoastră. O slujesc pe regină şi asta a făcut în chip firesc să-l slujesc şi pe cardinal, dar dacă pentru unul am tragere de inimă, pentru celălalt o fac în silă. Deci, vorbiţi, vă rog, vă ascult!

— Deoarece asta nu-ţi creează nici un neajuns, glăsui Athos, şi fiindcă ştiu bine că domnul d'Artagnan se află aici, cred că n-ar fi prea greu să afle şi el că sînt aici.

— În această privinţă, nu am nici un consemn, domnule.

— Prea bine! Atunci fă-mi plăcerea şi-i transmite cele cuvenite din partea mea, înştiinţîndu-l totodată că-i sînt vecin. Te rog să-i spui, de asemenea, ce mi-ai spus adineauri, anume că Mazarin a hotarît să fiu dus în pavilionul cu portocali, ca să mă poată vizita. Spune-i că voi încerca să mă folosesc de această vizită pentru a obţine o oarecare îndulcire a şederii noastre aici.

— Şi care nu poate fi de lungă durată, adăugă Comminges. Cardinalul mi-a spus singur că aia nu-i temniţă.

— În schimb, există tainiţe săpate sub pămînt; zîmbi Athos.

— Oh, asta-i altceva! spuse Comminges. Da, ştiu, se vorbeşte de multă vreme despre ele. Dar un om de rînd cum e cardinalul, un biet italian venit să-şi caute norocul în Franţa, nu va îndrăzni niciodată să ajungă la asemenea măsuri nesăbuite cu oameni ca noi: ar fi prea din cale-afară. Asta se putea petrece în vremurile de aur ale fostului cardinal, care era un nobil de soi. Dar don Ma-zarin! Haida-de! Tainiţele subpămîntene sînt răzbunări ale regilor. Se ştie de arestarea dumneavoastră, şi curînd se va afla şi de cea a prietenilor dumneavoastră, domnule, şi atunci întreaga nobilime a Franţei îi va cere socoteală. Nu, nici vorbă, liniştiţi-vă, în ultimii zece ani, tainiţele de la Rueil au devenit poveşti de speriat copiii. N-aveţi nici o grijă! Cît despre mine, îi voi da de veste domnului d'Artagnan că vă aflaţi aici. Cine ştie dacă pînă în cincisprezece zile nu-mi veţi face un serviciu asemănător!

— Eu, domnule?

— Fireşte. Credeţi că eu n-aş putea fi întemniţat de vicar?

— Te asigur, domnule, că în acest caz mă voi strădui să-ţi fiu de folos, spuse Athos, înclinîndu-se.

— Îmi faceţi cinstea să luăm masa împreună, domnule conte?

— Mulţumesc, sînt cam mohorît şi ţi-aş strica seara. Mulţumesc.

Comminges îl conduse pe conte într-o încăpere de la catul de jos al unui pavilion ce continua pe acela al portocalilor. Ajungeai acolo printr-o curte mare, plină de soldaţi şi de curteni. Curtea, în formă de potcoavă, avea în mijloc apartamentele locuite de Mazarin, iar pe laturi, de o parte pavilionul de vînătoare, unde se afla d'Artagnan, şi de cealaltă – pavilionul portocalilor, unde tocmai intra Athos. În spatele celor două aripi ale clădirii se întindea parcul.

Ajuns în odaia unde trebuia să locuiască, Athos văzu nişte ziduri şi nişte acoperişuri prin fereastra prevăzută grijuliu cu gratii.

— Ce clădire-i aceea?

— E spatele pavilionului de vînătoare, în care sînt închişi prietenii dumneavoastră, răspunse Comminges. Din nefericire, ferestrele dinspre partea asta au fost zidite de mult de către fostul cardinal, căci pavilionul a mai slujit de cîteva ori de închisoare, şi Mazarin, aducîndu-vă aici, nu-i dă decît întrebuinţarea de odinioară. Dacă ferestrele nu erau zidite, aţi fi avut mîngîierea să vorbiţi prin semne cu prietenii dumneavoastră.

— Eşti sigur că voi avea cinstea unei vizite a cardinalului, domnule de Comminges? întrebă Athos.

— Cel puţin aşa mi-a spus.

Athos suspină, cu ochii la ferestrele zăbrelite.

— Da, adevărat, murmură Comminges, e aproape o închisoare. Nimic nu lipseşte, nici chiar gratiile. Ce idee ciudată aţi avut, dumneavoastră, o floare a nobilimii, să mergeţi şi să vă risipiţi vitejia şi loialitatea printre ciupercile alea din Frondă! Zău, domnule conte, dacă aş fi socotit că am un prieten în rîndurile armatei regale, la dumneavoastră m-aş gîndi. Dumneavoastră, contele de La Fère, un luptător pentru Frondă, alături de un Broussel, un Blancmesnil, un Viole! E ruşinos! Lumea o să creadă că doamna, mama dumneavoastră, avea pe undeva sînge de surtucar! Dumneavoastră, partizan al Frondei!

— Pe cinstea mea, dragă domnule, a trebuit să aleg, spuse Athos. Ori de partea lui Mazarin, ori de partea Frondei. Mi-au răsunat mult timp în ureche aceste două nume şi m-am hotărît pentru ultimul: barem e un nume franţuzesc. Şi apoi, sînt de partea Frondei, dar nu alături de domnii Broussel, Blancmesnil şi Viole, ci alături de domnii de Beaufort, de Bouillon şi d'Elbeur, alături de prinţi şi nu de preşedinţi, consilieri şi avocaţi. Ce să mai spun! Frumoasă răsplată după ce l-ai slujit pe cardinal! Uită-te la zidul ăsta cu ferestre oarbe, domnule de Comminges, şi-ţi va spune multe despre recunoştinţa unuia ca Mazarin.

— Adevărat! rîse Comminges. Mai ales dacă ar repeta blestemele pe care i le tot azvîrle în cap domnul d'Artagnan de opt zile încoace.

— Bietul d'Artagnan! murmură Athos, cu acea fermecătoare melancolie, care era una din trăsăturile firii sale. Un om atît de viteaz, atît de bun şi atît de neiertător cu cei ce urăsc pe cei pe care-i iubeşte el! Ai doi prizonieri de temut, domnule de Comminges, şi te plîng că răspunzi pentru doi oameni atît de neîmblînziţi.

— Neîmblînziţi! zîmbi la rîndul său Comminges. Eh, domnule, vreţi să mă speriaţi! În prima zi de închisoare, domnul d'Artagnan a provocat la duel pe toţi soldaţii şi gradaţii ca să pună mîna pe o spadă, fără îndoială; a doua zi la fel, ba chiar şi a treia zi; în schimb, după aceea s-a liniştit şi s-a făcut blînd ca un mieluşel. Acum cîntă cîntece gascone, de ne tăvălim cu toţii de rîs.

— Şi domnul du Vallon? întrebă Athos.

— Ei, cu el e altă poveste. Mărturisesc că e un gentilom înspăimîntător! În prima zi a sfărîmat uşile, repezindu-se cu umărul în ele, şi mă aşteptam să-l văd plecînd de la Rueil, aşa cum a plecat Samson din Gaza. Dar mînia lui a urmat aceeaşi cale ca şi a domnului d'Artagnan. Acum nu numai că s-a obişnuit cu închisoarea, dar mai şi glumeşte pe seama ei.

— Cu atît mai bine, zise Athos. Cu atît mai bine!

— Vă aşteptaţi la altceva? întrebă Comminges, care, amintindu-şi de spusele lui Mazarin în privinţa prizonierilor săi şi făcînd legătura cu spusele contelui de La Fère, începea să fie cam neliniştit.

La rîndul său, Athos se gîndea că această schimbare în purtarea prietenilor săi nu avea altă explicaţie decît faptul că d'Artagnan urzise un plan. Se temu deci că le-ar putea dăuna, ridicîndu-i în slăvi.

— Din partea unora ca ei? răspunse contele. Amîndoi se înfierbîntă repede; unul e gascon, celălalt din Picardia. Se aprind uşor, dar se potolesc iute. Au şi dovedit-o, şi ceea ce-mi povesteai adineauri întăreşte spusele mele.

Aceasta era şi părerea lui Comminges, aşa că plecă ceva mai liniştit. Athos rămase singur în încăperea spaţioasă unde, potrivit poruncii cardinalului, se văzu tratat cu tot respectul datorat unui nobil.

Încolo, pentru a se dumiri cum stau lucrurile, aştepta faimoasa vizită pe care însuşi Mazarin i-o făgăduise.

XLIII

MINTEA ŞI BRAŢUL

Şi acum să trecem din aripa cu portocali în pavilionul de vînătoare.

În fundul curţii, unde printr-un portic mărginit de coloane ionice se vedea căsuţa pentru cîinii de vînătoare, era o clădire lunguiaţă, semănînd cu un braţ întins în faţa celuilalt braţ – pavilionul cu portocali – semicerc ce prindea ca-ntr-o chingă curtea de primire.

În acest pavilion, la catul de jos, stăteau închişi Porthos şi D'Artagnan, împărţind ceasurile lungi ale unei captivităţi atît de potrivnice firii lor.

D'Artagnan se plimba de colo-colo ca un tigru în cuşcă, în lungul marii ferestre zăbrelite care dădea spre curtea din dos, privind ţintă înainte şi mîrîind surd.

Porthos mistuia în tăcere bucatele gustoase de la masă, ale cărei resturi abia fuseseră strînse. Unul părea fără judecată, dar se gîndea; celălalt părea că gîndeşte adînc, dar în realitate dormea. În schimb, somnul lui era un coşmar, ceea ce se ghicea lesne din felul canonit şi întretăiat cum sforăia.

— Uite, ziua e pe sfîrşite, spuse d'Artagnan. Trebuie să fie aproape patru. Curînd se-mplinesc o sută optzeci şi trei de ceasuri de cînd sîntem aici.

— Hm! făcu Porthos, chipurile ca să pară că răspunde.

— Pricepi asta, somnorilă ce eşti? izbucni d'Artagnan, mînios că poate să doarmă peste zi, atunci cînd el se chinuia în fel şi chip ca măcar noaptea să închidă ochii.

— Ce? mormăi Porthos.

— Ce-am spus?

— Ce-ai spus?...

— Curînd se împlinesc o sută optzeci şi trei de ceasuri de cînd ne aflăm aici, repetă d'Artagnan.

— Din vina ta, îngăimă Porthos.

— Cum adică, din vina mea?...

— Păi da, eu ţi-am spus să fugim.

— Smulgînd o gratie din fereastră sau sfărîmînd uşa?

— Bineînţeles.

— Porthos, oameni ca noi nu pleacă aşa, pur şi simplu.

— Eu, unul, bombăni Porthos, aş pleca aşa, pur şi simplu, zău... Mi se pare că tu dispreţuieşti prea mult faptele clare şi simple.

D'Artagnan ridică din umeri.

— De altfel, nu-i totul să ieşi de aici, îl preveni gasconul.

— Dragă prietene, spuse Porthos. Văd că azi eşti ceva mai în apele tale decît ieri. Fii bun şi lămureşte-mă şi pe mine, cum adică nu-i totul să ieşim de aici?

— Da, fiindcă dacă n-avem nici arme, nici parola de trecere, nu facem nici cincizeci de paşi şi dăm de santinelă.

— Aşi! sări Porthos cu gura. Doborîm santinela şi-i luăm armele.

— Asta nu-i greu, numai că elveţienii ăştia sînt oameni zdraveni şi pînă să-i venim de hac, o să strige, ori măcar o să geamă, ridicînd tot postul de pază în picioare. Şi-o să ne vedem hăituiţi şi prinşi ca nişte vulpi, noi, care sîntem nişte lei, şi azvîrliţi în cine ştie ce fund de subterană, unde n-o să avem măcar mîngîierea să vedem cerul ăsta nesuferit şi posomorît de la Rueil, care seamănă cu cerul de la Tarbes cum seamănă luna cu soarele! Fir-ar să fie! Dacă am avea pe cineva afară, cineva care să ne dea lămuriri despre topografia morală şi fizică a castelului, despre ceea ce numea Cezar moravuri şi locuri, pe cît am auzit, cel puţin... Hm! Şi cînd te gîndeşti că timp de douăzeci de ani, în care nu ştiam ce să fac, nu mi-a trecut niciodată prin cap să vin aici, să cercetez aşezarea un ceas-două.

— Ei, şi? o ţinea Porthos pe a lui. Eu tot zic să plecăm.

— Dragul meu, spuse d'Artagnan. Ştii de ce meşterii cofetari nu pun niciodată mîna să lucreze?

— Nu, zise Porthos. Dar aş fi măgulit să aflu.

— De teamă să nu ardă vreo turtă sau să nu li se taie vreo cremă în faţa ucenicilor.

— Şi ce-i cu asta?

— Atunci ar fi luaţi în rîs, şi un meşter cofetar nu trebuie niciodată să fie luat în rîs.

— Păi ce legătură e între noi şi meşterii cofetari?

— Uite că este, fiindcă nici noi, în materie de fapte de arme, nu suferim s-avem vreo înfrîngere şi nici să fim luaţi în rîs. În Anglia, acum de curînd, am dat greş, am fost învinşi, şi asta e o pată pe faima noastră.

— Şi cine, mă rog, ne-a învins? se supără Porthos.

— Mordaunt.

— Dar după aia l-am trimis în fundul mării pe domnul Mordaunt.

— Ştiu, ştiu, şi asta ne va reabilita puţin în faţa posterităţii dacă, bineînţeles, posteritatea ne va lua în seamă. Dar ia aminte Porthos: deşi Mordaunt n-a fost de dispreţuit, Mazarin mi se pare într-un fel mult mai tare decît Mordaunt. Şi pe el nu cred să-l băgăm la apă cu atîta uşurinţă. Să ne cunoaştem bine unii pe alţii şi să jucăm strîns; căci, oftă d'Artagnan, noi doi facem poate cît opt, dar nu facem cît cei patru pe care-i ştii.

— Asta aşa e, încuvinţă Porthos, oftînd şi el.

— Atunci, fă şi tu ca mine, plimbă-te în lung şi-n lat pînă primim vreo veste de la unul dintre prietenii noştri, sau ne vine vreo idee bună. Nu mai dormi atîta, nimic nu îngreuiază mintea mai mult ca somnul. Cît despre ceea ce ne aşteaptă, poate că nu-i dracul chiar atît de negru cum credeam noi la început. Mazarin n-o să ne taie capul, pentru asta trebuie un proces, procesul ar face vîlvă şi vîlva asta le-ar da de ştire prietenilor noştri, care nu l-ar lăsa să-şi facă mendrele.

— Ce judecată limpede ai! spuse Porthos cu admiraţie

— Mda, aşa se pare! făcu d'Artagnan. Şi-apoi, vezi tu, dacă nu ne face proces şi nu ne taie capul, înseamnă că ori ne lasă aici, ori ne duce în altă parte.

— Fireşte, n-are încotro, încuviinţă Porthos.

— Ei bine, e cu neputinţă ca jupîn Aramis, cu nasul lui de copoi, şi Athos, un nobil atît de înţelept, să nu dibuie unde sîntem. Şi-atunci, pe legea mea, vine şi timpul nostru.

— Da, şi la urma urmei, nu stăm prea rău aici .Afară doar de un singur lucru.

— Care?

— N-ai băgat de seamă că ăştia ne-au dat friptură de berbec trei zile la rînd?

— Nu, dar dacă ne mai dau o dată, am să mă plîng, n-ai grijă.

— Şi-apoi, uneori mi-e dor de casă. E o veşnicie de cînd nu mi-am văzut castelele.

— Hm! Deocamdată nu te mai gîndi la asta. Le găsim noi, bineînţeles numai dacă Mazarin n-a poruncit să le dărîme.

— Crezi că e cu putinţă asemenea tiranie? se îngrijoră Porthos.

— Nu. Celălalt cardinal era bun la hotărîri de-alde astea. Al nostru e prea josnic să se încumete la aşa ceva.

— Mi-a mai venit inima la loc, d'Artagnan!

— Prea bine! atunci, arată-te vesel ca mine. Să glumim cu străjile. E bine să fim pe placul ostaşilor, fiindcă de cumpărat nu-i putem cumpăra. Poartă-te ceva mai binevoitor faţă de ei, Porthos, cînd se opresc sub gratiile noastre. Pînă acum le-ai tot arătat pumnul, şi cu cît ţi-e pumnul mai respectabil, cu atît e mai puţin atrăgător, crede-mă. Ah, aş da orice să am în buzunar măcar cinci sute de ludovici!

— Şi eu la fel, spuse Porthos, care nu voia să rămînă mai prejos în dărnicie. Aş azvîrli o sută de pistoli.

Aici ajunseră cu vorba cei doi prizonieri cînd intră Comminges, în urma unui sergent şi a doi oameni, care aduceau masa de seară într-un paner plin de oale şi blide.

XLIV

MINTEA ŞI BRAŢUL

(urmare)

— Păi bine, se strîmbă Porthos. Iar berbec?

— Dragă domnule de Comminges, vorbi d'Artagnan. Trebuie să ştii că prietenul meu, domnul du Vallon, e hotărît la fapte mari, dacă Mazarin se încăpăţînează să-l hrănească cu asemenea bucate.

— Ba o spun răspicat, sări Porthos, că dacă nu ia friptura de aici, nu mai pun nimic în gură.

— Luaţi friptura! porunci Comminges. Doresc ca domnul du Vallon să aibă o masă plăcută, cu atît mai mult cu cît am o veste care-i va face poftă de mîncare, sînt sigur.

— A murit cumva Mazarin? întreba Porthos.

— Nu, ba chiar mă văd silit să vă spun că-i sănătos tun.

— Cu atît mai rău.

— Şi care-i vestea? se interesă d'Artagnan. O veste în închisoare e un fruct atît de rar, că-mi vei ierta nerăbdarea, nu-i aşa domnule de Comminges? Asta, mai ales că ne-ai dat a înţelege că e o veste bună.

— V-aţi bucura să aflaţi că domnul conte de la Fère e sănătos? spuse Comminges.

Ochişorii lui d'Artagnan se holbară peste măsură.

— Dacă m-aş bucura?! exclamă el. Mai mult decît atît, aş fi fericit!

— Aflaţi atunci că însuşi contele m-a rugat să vă transmit toate cele cuvenite şi să vă spun că-i bine sănătos.

D'Artagnan era cît pe ce să sară în sus de bucurie. O privire iute îi tălmaci lui Porthos ceea ce gîndea: „Dacă Athos ştie unde sîntem, spunea privirea gasconului, dacă ne trimite vorbă, curînd are să treacă la fapte".

Porthos nu se prea pricepea să înţeleagă omul din ochi, dar de astă dată, auzind numele lui Athos, încercase aceleaşi simţăminte ca şi d'Artagnan şi înţelesese lămurit totul.

— Contele de la Fère te-a rugat să ne transmiţi salutări domnului Vallon şi mie? întrebă cu sfială gasconul.

— Întocmai, domnule.

— Prin urmare, l-ai văzut?

— Fireşte.

— Şi unde-i? dacă nu-i cu supărare.

— Foarte aproape de-aici, zîmbi Comminges.

— Foarte aproape! murmură d'Artagnan, şi ochii îi scînteiară.

— Atît de aproape, încît, dacă ferestrele care dau spre pavilionul cu portocali n-ar fi zidite, l-aţi vedea şi de-aici.

„Dă tîrcoale castelului" – cugetă d'Artagnan în sinea lui, şi urmă cu glas tare:

— L-ai întîlnit cumva la vânătoare, în parc?

— Nu, nu, mai aproape, mult mai aproape! Iată, în spatele zidului ăstuia, spuse Comminges, lovind cu pumnul în perete.

— În spatele zidului, zici? Păi de ce se află în spatele zidului? Ne-au adus noaptea şi habar n-am unde sînt, să ma ia naiba!

— Atunci presupune un lucru, interveni Comminges.

— Presupun orice doreşti.

— Presupune că în peretele ăsta se află o fereastră.

— Şi-apoi?

— Şi că de la această fereastră îl vedeţi pe domnul de La Fère la fereastra lui.

— Aşadar, contele de La Fère e găzduit la castel?

— Da.

— În ce calitate?

— În aceeaşi calitate ca dumneavoastră.

— Athos, prizonier?

— Ştiţi bine doar, rîse Comminges. La Rueil nu există prizonieri, aici nu-i închisoare.

— Să nu ne jucăm cu vorbele, domnule! Athos a fost arestat?

— Ieri, la Saint-Germain, pe cînd ieşea de la regină.

Braţele lui d'Artagnan căzură fără vlagă de-a lungul corpului. Parcă l-ar fi lovit trăsnetul. O paloare cumplită i se aşternu pe chipul arămiu, aidoma unui nor alb, dar pieri îndată.

— Prizonier! îngăimă el.

— Prizonier! şopti abătut şi Porthos.

Deodată, d'Artagnan ridică fruntea şi în ochi i se aprinse o scînteie, care scăpă chiar şi prietenului sau. Apoi, deznădejdea de mai înainte luă iarăşi locul acestei trecătoare înseninări.

— Haide-haide! spuse Comminges, care din ziua arestării lui Broussel, cînd d'Artagnan îi venise în ajutor, scăpîndu-l din mîna parizienilor, aşa cum am văzut, nutrea o adevărata afecţiune pentru gasconul nostru. Haide, nu vă amărîţi, n-am vrut să vă aduc o veste proastă, dimpotrivă. Cum acuma-i război, nimeni nu ştie ce-l aşteaptă. Decît să vă lăsaţi pradă deznădejdii, mai bine bucuraţi-vă că întîmplarea v-a adus prietenul aproape.

Îndemnul ofiţerului nu avu nici o înrîurire asupra lui d'Artagnan, care păstră aerul său mohorît.

— Cum se simte? întrebă Porthos, dornic să scoată şi el o vorbă, văzînd că d'Artagnan tace.

— Foarte bine, răspunse Comminges. Întîi, ca şi dumneavoastră, părea deznădăjduit. Dar cînd a auzit că Mazarin îl vizitează chiar astă-seară...

— Ei! făcu d'Artagnan. Mazarin se duce în vizită la contele de La Fère?

— Da, şi a avut grijă să-i dea de ştire, iar dînsul m-a rugat atunci să vă spun că se va folosi de această favoare a cardinalului pentru a pleda cauza dumneavoastră şi a sa.

— Scumpul nostru conte! exclamă d'Artagnan.

— Frumoasă treabă! mîrîi Porthos. Mare favoare! Ce Dumnezeu! Contele de La Fère, care se înrudeşte cu familiile Montmorency şi Rohan, preţuieşte mai mult decît Mazarin.

— N-are a face, spuse d'Artagnan, cu tonul cel mai dulce din lume. Dacă te gîndeşti bine, dragul meu du Vallon, asta-i o mare cinste pentru contele de La Fère. O asemenea vizită, mai ales, te umple de speranţe! Ba, după mine, e o cinste atît de mare pentru un arestat, încît cred că domnul de Comminges se înşală.

— Cum să mă înşel?!

— Nu cumva contele de La Fère e chemat la Mazarin în loc să se ducă Mazarin în vizită la dînsul?

— Nu, nu, se împotrivi Comminges, care ţinea să povestească totul întocmai. Am auzit bine ce-a spus cardinalul. El se va duce în vizită la contele de La Fère.

D'Artagnan se uită spre Porthos, să vadă dacă îşi dă seama de însemnătatea acestei vizite, dar nu-i întîlni privirea.

— Aşadar, făcu gasconul, cardinalul are obiceiul să se plimbe prin pavilionul cu portocali?

— În fiecare seară se încuie acolo, răspunse Comminges. Se pare că acolo chibzuieşte asupra problemelor de stat.

— Atunci încep să cred că, într-adevăr, domnul de La Fère va fi cel care va primi vizita Eminenţei-Sale, spuse d'Artagnan. De altfel, cardinalul va fi însoţit, desigur.

— Da, de doi ostaşi.

— Şi vor discuta amîndoi probleme importante de faţă cu doi străini?

— Soldaţii sînt elveţieni din nişte cantoane mici şi vorbesc numai germana. În plus, mai mult ca sigur că vor aştepta la uşă.

D'Artagnan îşi înfigea unghiile în palme, ca să nu i se zugrăvească pe faţă şi altceva decît dorea el.

— Ar fi bine dacă Mazarin s-ar feri să intre singur, vorbi d'Artagnan. Contele trebuie să fie furios.

Comminges pufni în rîs.

— S-ar zice că mîncaţi oameni, nu altceva? Domnul de La Fère e foarte politicos, şi-apoi nici nu are arme. La primul strigăt al Eminenţei-Sale, cei doi ostaşi care-l însoţesc în permanenţă dau fuga îndată.

— Doi ostaşi! murmură d'Artagnan, străduindu-se parcă să-şi amintească ceva. Doi ostaşi, da, da! De aceea aud în fiecare seară pe cineva strigînd doi oameni, pe care îi văd apoi plimbîndu-se pe sub fereastra mea chiar şi cîte o jumătate de ceas.

— Întocmai, ei sînt. Îl aşteaptă pe cardinal, sau mai bine , pe Bernouin, care vine să-i cheme în clipa cînd cardinalul iese la plimbare.

— Frumoşi bărbaţi, nu zic! făcu d'Artagnan.

— Sînt din regimentul Lens, pe care Prinţul, în semn de cinstire, l-a dăruit cardinalului.

— Ah, domnule, spuse d'Artagnan, ca pentru a cuprinde într-un singur cuvînt această lungă convorbire. Numai de s-ar îndupleca Eminenţa-Sa să ne dăruiască libertatea, atît nouă cît şi domnului de La Fère!

— O doresc din toată inima, spuse Comminges.

— Atunci, dacă uită cumva de vizita asta, ţi-ar fi greu să-i aduci aminte?

— Cîtuşi de puţin, dimpotrivă.

— Of, asta mă mai linişteşte puţin!

Îndemînarea cu care gasconul schimbase vorba ar fi apărut ca o manevră sublimă oricui ar fi putut să-i citească în suflet.

— Mai am o ultimă rugăminte, dragă domnule de Comminges, urmă el.

— Te ascult bucuros, domnule.

— Îl mai vezi pe contele de la Fère?

— Da, mîine dimineaţă.

— Salută-l din partea noastră şi spune-i că-l rog să ceară şi pentru mine aceeaşi favoare care i s-a făcut.

— Doreşti să vină cardinalul aici?

— Nu. Ştiu cine sînt şi nu cer mai mult decît mi se cuvine. Aş vrea doar ca Eminenţa-Sa să-mi facă cinstea să mă asculte.

— Oh! murmură Porthos, clătinînd din cap. Nu l-aş fi crezut niciodată în stare de una ca asta. Cît îl doboară nenorocirea pe om!

— Bine, am să-i spun, făgădui Comminges.

— Mai spune contelui că sînt sănătos tun şi că m-ai văzut trist, dar resemnat.

— Îmi face plăcere, domnule, să te-aud vorbind aşa.

— Spune-i acelaşi lucru şi despre domnul du Vallon.

— Ba despre mine, nu! Strigă Porthos. Eu nu-s cîtuşi de puţin resemnat.

— Ai să te resemnezi şi tu, prietene.

— Niciodată!

— Are să se resemneze, domnule de Comminges. Îl cunosc mai bine decît se cunoaşte singur şi ştiu că are o mie de însuşiri fără de pereche, pe care nici măcar nu le bănuieşte. Taci, dragul meu du Vallon, şi resemnează-te!

— Cu bine, domnilor! spuse Comminges. Noapte bună!

— Ne vom strădui s-o avem.

Comminges salută şi plecă. D'Artagnan îl urmări cu privirea, păstrîndu-şi acelaşi aer umil şi resemnat. Dar abia se închise uşa în urma căpitanului, că sări asupra lui Porthos şi începu să-l strîngă în braţe, avînd în ochi o bucurie asupra căreia era cu neputinţă să te înşeli.

— Of, ce-ai păţit? suspină Porthos. Bietul meu prieten! Nu cumva ţi-ai ieşit din minţi?

— Sîntem salvaţi!

— Mie nu mi se pare deloc, dimpotrivă, bag de seamă că ne-a adunat pe toţi dinapoia gratiilor, afară doar de Aramis, şi că nădejdile noastre de scăpare s-au micşorat de cînd încă unul dintre noi a picat în capcana lui Mazarin.

— Nici pomeneală, Porthos, prietene! Capcana era bună pentru doi, pentru trei e prea şubredă.

— Nu pricep nimic, se tîngui Porthos.

— De prisos! spuse d'Artagnan. Hai să mîncăm şi să prindem puteri, căci vom avea nevoie de asta la noapte.

— Ce facem la noapte? întrebă Porthos, din ce în ce mai nedumerit.

— Se poate să călătorim.

— Păi...

— Haidem la masă, dragul meu! Mie, cînd mănînc, îmi vin idei. După-masă, cînd mi se vor fi rînduit în minte, am să-ţi spun totul.

Oricît de mult ar fi dorit Porthos să afle planurile lui d'Artagnan, cum îi ştia obiceiurile, se aşeză la masă fără să mai stăruie şi mîncă cu o poftă ce vădea deplina-i încredere în buna chibzuinţă a prietenului său.

XLV

BRAŢUL ŞI MINTEA

Mîncară în tăcere, dar fără să fie cîtuşi de puţin trişti; din cînd în cînd, cîte o fluturare de zîmbet lumina chipul lui d'Artagnan, cum se întîmpla întotdeauna în clipele sale de voioşie. Porthos căta cu luare-aminte la aceste zîmbete, întîmpinîndu-l pe fiecare cu cîte o exclamaţie şi arătînd că deşi nu pricepea nimic, urmărea frămîntarea prietenului său.

La încheierea mesei, d'Artagnan se rezemă de spătarul scaunului, puse picioarele unul peste celălalt şi începu să se legene cu aerul unui om foarte mulţumit de sine.

Porthos îşi sprijini coatele de masă şi bărbia în palme, uitindu-se la el cu aceea privire încrezătoare, care dădea acestui uriaş o expresie de negrăită bunătate.

— Ei? făcu întrebător d'Artagnan după cîtva timp.

— Ei? repetă Porthos.

— Ce spuneai, dragă prietene?...

— Eu n-am spus nimic!

— Ba da, spuneai că tare ai mai avea poftă să pleci de-aici!

— Hm, asta aşa-i, nu pofta îmi lipseşte!

— Şi mai spuneai că pentru asta n-avem decît să scoatem uşa din ţîţîni, ori sa dărîmăm un zid.

— Da, chiar aşa, şi-acum spun la fel.

— Şi eu, Porthos, ziceam că nu e bine, că atîta vreme cît n-avem haine să ne travestim, nici arme să ne apărăm, după cel mult o sută de paşi au să ne prindă şi-o să fie vai de noi!

— E drept, ne-ar trebui şi haine, şi arme.

— Ei bine, glăsui d'Artagnan, ridicîndu-se. Avem tot ce ne trebuie, prietene Porthos, ba chiar mai mult decît ne trebuie.

— Unde? făcu Porthos, rotindu-şi ochii în jur.

— Nu căuta, e zadarnic, toate vor veni singure la noi în clipa cînd dorim noi. Cam cînd i-am văzut ieri plimbîndu-se prin curte pe cei doi elveţieini?

— Cam la un ceas după căderea nopţii.

— Dacă azi nu zăbovesc, înseamnă că ne rămîne doar un sfert de ceas de aşteptare pînă vom avea plăcerea să-i vedem.

— Da, să tot fie un sfert de ceas pînă atunci.

— Braţul tău e la fel de puternic, cred, ce zici, Porthos?

Porthos îşi sumese mînecile pînă sus şi se uită cu mare mulţumire la braţele sale nervoase, groase cît pulpa unui om obişnuit.

— Cum nu, spuse el. Destul de puternice.

— Şi, fără să te osteneşti prea mult, poţi face un cerc din cleştele ăsta şi un tirbuşon din vătrai?

— Nici vorbă, îl încredinţă Porthos.

— Să vedem! îl puse la treabă d'Artagnan.

Uriaşul luă pe rînd în mînă cleştele şi vătraiul. Cu o nespusă uşurinţă, ba parcă fără nici o sforţare, făcu îndată ceea ce i se ceruse.

— Poftim!

— Minunat! exclamă d'Artagnan. Zău, Porthos, eşti grozav!

— Am auzit, spuse Porthos, de unul Milon din Crotona, care era în stare de lucruri nemaipomenite. Îşi lega fruntea cu o funie şi o făcea să se rupă; omora un bou dintr-un pumn şi-l ducea acasă în spinare; oprea în loc un cal, apucîndu-l de picioarele dindărăt, şi multe altele. Am cerut să mi se povestească toate isprăvile lui, acolo, la Pierrefonds, şi-am izbutit să le împlinesc şi eu întocmai, afară de povestea cu ruptul frînghiei prin umflarea vinelor de la tîmple.

— Asta-i din pricină că puterea ta nu stă la cap, Porthos, zise d'Artagnan.

— Nu, stă în braţe şi-n umeri, încuvinţă cu naivitate Porthos.

— Ei bine, prietene, haidem la fereastră. Să folosim puterea asta ca să scoatem o gratie. Aşteaptă să sting lampa.

XLVI

BRAŢUL ŞI MINTEA

(urmare)

Porthos se apropie de fereastră, apucă o gratie cu amîndouă mîinile, se opinti, tragînd-o spre el, şi o îndoi ca pe un arc, aşa încît amîndouă capetele ieşiră din găoacea de piatră în care cimentul le ţintuia de treizeci de ani încheiaţi.

— Vezi, prietene, spuse d'Artagnan. Iată un lucru pe care cardinalul n-ar fi putut să-l facă niciodată, aşa om de geniu cum e!

— Să mai scot şi altele? întrebă Porthos!

— Nu, ajunge asta: acum poate să treacă un om.

Porthos încercă şi ieşi jumătate afară.

— Adevărat, încuviinţă el.

— Zău, frumuşică deschizătură! Acum scoate braţul.

— Pe unde?

— Prin deschizătura asta.

— De ce?

— Îţi spun îndată. Trece-l întîi.

Porthos ascultă, supus ca un soldat, şi îşi strecură braţul printre gratii.

— Minunat! murmură d'Artagnan.

— Ţi se pare că merge?

— Ca pe roate, dragul meu.

— Bun. Acum ce să mai fac?

— Nimic.

— Asta-i tot?

— Nu încă.

— Aş vrea să pricep şi eu, zău aşa, ceru Porthos.

— Ascultă, dragul meu prieten, şi din două vorbe ai să înţelegi totul. Uşa de la postul de pază se deschide, după cum vezi.

— Da, văd.

— În curtea noastră, pe unde trece Mazarin în drum spre pavilionul cu portocali, vor fi trimişi cei doi ostaşi care-l însoţesc de obicei.

— Iată-i că ies!

— Numai de-ar închide uşa de la post. Bravo! Au închis-o.

— Şi mai departe?

— Tăcere! Ar putea să ne-audă.

— Prin urmare, n-o să mai ştiu nimic?

— Ba da, pe măsură ce treci la fapte, ai să înţelegi.

— Totuşi, mi-ar fi plăcut...

— Surpriza o să te bucure mai mult.

— Da, e drept, recunoscu Porthos.

— Sst!

Porthos rămase mut şi nemişcat.

Cei doi soldaţi veneau într-adevăr spre fereastră, frecîndu-şi mîinile, căci, precum am spus, era în februarie şi era frig.

În clipa aceea, uşa de la corpul de gardă se deschise şi unul dintre ei se auzi strigat. Ostaşul îşi lăsă tovarăşul şi se întoarse la corpul de gardă.

— Treaba merge bine? întrebă Porthos.

— Straşnic! răspunse d'Artagnan. Acum ascultă: eu am să-l chem pe ăsta şi-o să stau de vorbă cu el, aşa cum am făcut ieri cu un camarad de-al lui, ţi-aduci aminte?

— Da, sigur, numai că n-am priceput o iotă din ce spunea.

— Ce-i drept, e drept, vorbea tare stricat. Să fii numai ochi şi urechi: totul sta în execuţie, Porthos.

— Bun, în asta nu mă întrece nimeni.

— Te cunosc doar, aşa încît am încredere.

— Zi, te-ascult!

— Deci, chem soldatul şi stau de vorbă cu el.

— Mi-ai mai spus.

— Eu mă întorc la stînga, aşa că el, în clipa cînd se suie pe bancă, va sta în dreapta ta.

— Şi dacă nu se suie pe bancă?

— Se suie, n-ai nici o grijă. În clipa cînd se suie pe bancă, întinzi braţul tău nemaipomenit şi-l apuci de gît. Apoi îl ridici cum a ridicat Tobias peştele de urechi şi-l tragi înăuntru, avînd grijă să-l strîngi destul de tare, ca să nu scoată nici un strigăt.

— Bun! spuse Porthos. Şi dacă-l sugrum?

— În primul rînd va fi un elveţian mai puţin pe lume. Dar sper că n-ai să-l sugrumi. Îl laşi apoi binişor pe podea, îi punem un căluş în gură şi-l legăm de ceva, găsim noi de ce să-l legăm. Cu asta se cheamă că am făcut rost de o uniformă şi o spadă.

— Grozav! se bucură Porthos, uitîndu-se cu cea mai adîncă admiraţie la d'Artagnan.

— Ehei! făcu gasconul.

— Mda, se dezmetici Porthos, numai că o uniformă şi o spadă n-ajung pentru amîndoi.

— Asta-i acum! Ai uitat că are un tovarăş?

— Adevărat, spuse Porthos.

— Prin urmare, cînd tuşesc, întinzi braţul; înseamnă că a venit momentul.

— Bun!

Cei doi prieteni se aşezară fiecare la locul hotărît. Aşa cum stătea, Porthos era ascuns după colţul ferestrei.

— Bună seara, camarade, spuse încet d'Artagnan, cu glasul cel mai prietenos.

— Pun seară, tomnu', răspunse ostaşul.

— Nu-i prea cald, nu prea e de plimbare!

— Brrr!... se zgribuli ostaşul.

— Cred că un pahar de vin ţi-ar prinde bine.

— Un pahar de vin foarte pine venit.

— Peştele muşcă! Peştele muşcă! şopti d'Artagnan către Porthos.

— Înţeleg, răspunse Porthos.

— Am o sticlă aici, zise d'Artagnan.

— Un stigla?

— Da.

— Un stigla plin?

— Plină ochi şi ea e a ta dacă vrei s-o bei în sănătatea mea.

— He, he! Cum să nu vrei la mine? îngăimă soldatul, apropiindu-se.

— Vino şi-o ia, atunci, prietene! îl îmbie gasconul.

— Foarte bucuros. Aici este un bang.

— Ei, Doamne, ai zice că anume a fost aşezată aici! Urcă sus!... Aşa, bun, aşteaptă puţin, prietene!

Şi d'Artagnan tuşi.

În clipa aceea se abătu şi braţul lui Porthos: mîna lui de oţel înşfacă ostaşul de gît cu iuţeala fulgerului şi cu neîndurarea unui cleşte îl ridică în sus, înăbuşindu-l, îl trase înăuntru prin deschizătură, fără să-i pese dacă-l juleşte de gratii, şi-l aşează pe podea; lăsîndu-i răgaz cît să-şi capete răsuflarea, d'Artagnan îi îndesă fularul în gură, după care îi scoase la iuţeală uniforma, cu îndemînarea unuia ce-a învăţat treaba asta pe cîmpul de luptă.

Legat cobză, ostaşul fu aşezat în cămin, unde prietenii noştri stinseseră focul din vreme.

— Gata, avem o uniformă şi o spadă! spuse Porthos.

— Astea-s ale mele, zise d'Artagnan. Dacă vrei şi o spadă, trebuie s-o luăm de la capăt. Ia seama! Celălalt ostaş tocmai iese din corpul de gardă şi vine încoace.

— Eu, fu de părere Porthos, cred că n-ar fi nimerit să încercăm tot cu şiretlicul asta. Urciorul nu merge de două ori la apă, aşa se spune. Dacă dăm greş, totul e pierdut. Săr afară prin deschizătură, îl înhaţ cînd nici prin cap nu-i trece şi ţi-l dau cu căluşul gata pus.

— E mai bine aşa, încuviinţă gasconul.

— Fii gata! spuse Porthos şi lunecă afară prin deschizătură. Lucrurile se petrecură întocmai cum făgăduise uriaşul. Porthos se pitulă undeva în drumul ostaşului şi cînd acesta trecu prin faţa lui, îl apucă de gît, îi îndesă căluşul în gură şi-l trecu ca pe o mumie printre gratii, sărind şi el înăuntru.

Cel de-al doilea prizonier fu despuiat de veşminte ca şi primul. Apoi îl întinseră pe pat, legîndu-l straşnic cu centurile, şi cum patul era de stejar masiv şi centurile căptuşite, puteau să fie tot atît de liniştiţi în privinţa lui, ca şi a celui dintîi.

— Aşa, spuse d'Artagnan.. Totul merge de minune. Acum încearcă hainele flăcăului, Porthos, deşi nu prea cred să-ţi vină. Nu-ţi face griji dacă vezi că ţi-s strîmte, cureaua de aninat spada şi, mai ales, pălăria cu pene roşii sînt de ajuns.

Din întîmplare, cel de-al doilea ostaş era o namilă de om, aşa încît hainele îi veneau ca turnate.

Atît doar că plesniseră în cîteva locuri pe la cusături.

O vreme nu se auzi decît foşnetul hainelor. Amîndoi se îmbrăcau în grabă.

— Gata! spuseră ei într-un glas. Cît despre voi, prieteni, se întoarseră ei spre cei doi ostaşi, n-o să păţiţi nimic dacă sînteţi cuminţi. Dar dacă vă mişcaţi, sînteţi morţi.

Ostaşii nu mai ziseră nici pîs. Pumnul lui Porthos îi făcuse să priceapă că nu era de glumit.

— Acum ai vrea să înţelegi mai departe, nu-i aşa, Porthos? zise d'Artagnan.

— Da, n-ar fi rău.

— Uite, sărim în curte.

— Da.

— Luăm locul flăcăilor ăstora.

— Bine.

— Ne plimbăm în lung şi-n lat.

— Pica tocmai bine, fiindcă afară nu-i prea cald.

— Peste puţin timp valetul o să ne strige aşa ca ieri şi alaltăieri.

— Şi noi răspundem?

— Nu, nu răspundem, dimpotrivă.

— Cum vrei. Nici nu ţin să răspund.

— Prin urmare, tăcem mîlc. Ne tragem doar pălăria pe ochi şi conducem pe Eminenţa-Sa.

— Unde?

— Acolo unde se duce, la Athos. Crezi că el s-ar supăra să ne vadă?

— Tii! exclamă Porthos. Tii, înţeleg!

— Nu sări aşa în sus, Porthos! Pe legea mea, n-am isprăvit încă! glumi gasconul.

— Şi după aia? întrebă Porthos.

— Ţin-te de mine, zise d'Artagnan. Om trăi şi-om vedea.

Şi, lunecînd prin deschizătură, se lăsă uşor în curte. Porthos îl urmă pe aceeaşi cale, însă mai încet şi mai anevoie.

Se auzea cum cei doi ostaşi legaţi cobză în odaie dîrdîie de frică. D'Artagnan şi Porthos abia puseseră piciorul pe pămînt, că văzură o uşă deschizîndu-se şi valetul strigă:

— Gardă!

Tot atunci se deschise şi uşa postului de pază şi cineva porunci:

— La Bruyère, du Barthois, duceţi-vă!

— Se pare că pe mine mă cheamă La Bruyère, spuse d'Artagnan.

— Iar pe mine, du Barthois, adăugă Porthos.

— Unde sînteţi? întrebă valetul, ai cărui ochi, deprinşi cu lumina, nu puteau să-i zărească pe eroii noştri în întuneric.

— Iată-ne! rosti d'Artagnan.

Apoi se întoarse spre Porthos:

— Ce zici de asta, domnule du Vallon?

— Nemaipomenit, pe legea mea, numai de nu ne-ar dibui!

Cei doi ostaşi improvizaţi porniră grav în urma valetului; acesta le deschise uşa unui vestibul, apoi uşa unei încăperi ce aducea a sală de aşteptare şi, arătîndu-le două scaune, le spuse:

— Consemnul e foarte simplu: nu lăsaţi să intre aici decît o singură persoană, una singură, nu mai multe, pricepeţi? Şi ascultaţi în totul de această persoană. La întoarcere, n-aveţi nimic de făcut decît să aşteptaţi să vin eu să vă schimb.

D'Artagnan era cunoscut îndeaproape de către valet – nimeni altul decît Bernouin, cel care în ultimele şase sau opt luni îl introdusese de vreo zece ori la cardinal. Se mulţumi deci să mormăie un „ia", care să sune cît mai puţin gascon şi cît mai nemţeşte cu putinţă.

Cît despre Porthos, acesta îi făgăduise să nu deschidă gura în ruptul capului. Dacă nu era cu putinţă, avea îngăduinţa să răspundă la orice cu faimosul şi solemnul tarteifle!

Bernouin plecă, încuind uşa după el.

— Of, spuse Porthos, auzind cheia răsucindu-se în broască. Aici parcă e o modă să ţii omul sub cheie. Mi se pare că am schimbat doar închisoarea: în loc să stăm închişi în odaia aia, sîntem prizonieri aici, între portocali. Nu prea văd ce-am cîştigat.

— Porthos, prietene, şopti d'Artagnan, nu pune providenţa la îndoială. Dă-mi pace să mă gîndesc şi să chibzuiesc.

— Gîndeşte-te şi chibzuieşte, bombăni Porthos, supărat că lucrurile merg aşa şi nu altfel.

— Am făcut optzeci de paşi, murmură d'Artagnan. Am urcat şase trepte. Prin urmare, aici trebuie să fie, precum spuneam adineauri, ilustrul meu prieten du Vallon, celălalt pavilion, paralel cu al nostru şi numit pavilionul portocalilor. Contele de La Fère nu poate să fie departe. Numai că uşile sînt încuiate.

— Ce mare greutate! sări Porthos. Pun niţel umărul...

— Pentru Dumnezeu, cruţă-ţi puterile, Porthos, zise d'Artagnan. Numai la nevoie capătă asemenea isprăvi valoarea pe care o merită. N-ai auzit că trebuie să vină cineva?

— Ba da.

— Ei bine, acest cineva ne va deschide uşile.

— Dar, dragul meu, se porni Porthos, dacă acest cineva ne recunoaşte şi în clipa cînd ne recunoaşte începe să strige, sîntem pierduţi. Îmi închipui doar că n-ai de gînd sa mă faci să sugrum un om al bisericii! Mijloacele astes-s bune cu duşmanii ţării.

— Să mă ferească Dumnezeu, şi pe tine la fel! se scutură d'Artagnan. Tînărul rege ne-ar rămîne poate îndatorat; regina însă nu ne-ar ierta-o şi tocmai de ea trebuie să avem grijă. De altfel, să ucidem aşa, fără rost, niciodată! Cu nici un preţ! Am planul meu. Aşa că da-mi pace şi-o să rîdem la urmă.

— Cu atît mai bine! spuse Porthos. Simt mare nevoie să rîd.

— Sst! făcu d'Artagnan. Iată-l pe acel cineva!

În încăperea dintîi, adică în vestibul, tocmai se auzea un zgomot uşor de paşi. Uşa scîrţîi în balamale şi în prag se ivi un bărbat în veşminte de cavaler, înfăşurat într-o mantie cafenie, cu o pălărie mare de fetru lăsată pe ochi şi cu un felinar în mînă.

Porthos se trase lîngă zid, dar nu izbuti să se pituleze într-atît, încît omul în mantie să nu-l vadă. El îi întinse felinarul şi-i spuse:

— Aprinde lampa din tavan!

Apoi se întoarse către d'Artagnan:

— Cunoaşteţi consemnul?

— Ia, răspunse gasconul, hotărît să nu scoată din gură decît această singura mostră de nemţească.

— Tedesco, rosti cavalerul, va bene.

Şi, înaintînd spre uşa aflată în faţa celei prin care intrase, o descuie şi dispăru încuind-o la loc.

— Şi-acum ce facem? întrebă Porthos.

— Acum ne slujim de umărul tău, prietene, dacă uşa-i încuiată. Fiecare lucru la vremea lui. Totul vine la timpul potrivit dacă omul ştie să aştepte. Mai întîi să baricadăm zdravăn prima uşă, şi apoi îl vom urma pe cavaler.

Cei doi prieteni se apucară îndată de treabă, îngrămădind în uşă toate mobilele aflate în încăpere şi blocînd-o cu desăvîrşire, mai ales că uşa se deschidea înăuntru.

— Aşa, spuse d'Artagnan. Acum sîntem siguri că nu ne atacă nimeni pe la spate. Ei, acum, înainte!

XLVII

TAINIŢELE SUBPĂMÎNTENE ALE DOMNULUI MAZARIN

Ajunseră la uşa prin care dispăruse Mazarin. Era încuiată. Zadarnic se căzni d'Artagnan să o deschidă.

— Iată unde ar trebui să pui umărul, prietene Porthos, şopti el. Împinge, dar vezi, încetişor, fără zgomot. Nu sparge uşa, desprinde doar canaturile şi treaba-i gata.

Porthos îşi propti vajnicul umăr într-unul din canaturi, care se îndoi puţin, iar d'Artagnan vîrî uşurel vîrful spadei între limba şi scoaba broaştei. Limba, tăiată pieziş, cedă şi uşa se deschise.

— Cum îţi spuneam, prietene Porthos, de la femei şi de la uşi obţii orice dacă le iei cu binişorul.

— Văd că eşti un mare moralist, rosti Porthos.

— Să intrăm, făcu d'Artagnan.

Intrară: Dinapoia unui geamlîc, la lumina felinarului lăsat de cardinal jos, în mijlocul galeriei, se vedeau portocalii şi rodierii castelului Rueil, rînduiţi în lungi şiruri şi mărginind o alee largă şi alte două, lăturalnice, mai mici.

— Nici urmă de cardinal, bombăni d'Artagnan. Numai felinarul. Unde naiba să fie?

Făcu semn lui Porthos să cerceteze una din aleile lăturalnice şi el se apucă să o cerceteze pe cealaltă. Deodată, în stînga, văzu un ghiveci pentru plante mutat din loc şi o deschizătură căscîn-du-se pe locul lui.

Zece oameni abia l-ar fi clintit, dar se vede că ghiveciul se urnise cu lespedea pe care stătea cu tot, mulţumită unui mecanism oarecare.

Precum am spus, d'Artagnan văzu pe locul ghiveciului o deschizătură şi treptele unei scări coborînd în spirală.

Îl chemă pe Porthos printr-un semn şi-i arătă deschizătura şi scara în spirală.

Amîndoi se priviră îngroziţi.

— Dacă n-am vrea decît bani, şopti d'Artagnan, ar însemna că am dat lovitura şi că sîntem bogaţi pe toată viaţa.

— Cum asta?

— Nu înţelegi? Acolo jos, la capătul scării, se află, fără doar şi poate, faimoasa comoară a cardinalului, despre care vorbeşte lumea atîta. N-ar trebui decît să coborîm, să golim o ladă, să-l încuiem pe cardinal înăuntru şi să plecăm, cărînd atîta aur cît putem duce. Pe urmă, punem portocalul ăsta la loc şi nimeni de pe lume n-o să ne întrebe de unde avem atîta bogăţie, nici măcar cardinalul!

— Pentru nişte tîlhari ar fi o lovitură, glăsui Porthos. Dar nu mi se pare o ispravă vrednică de nişte gentilomi.

— Asta e şi părerea mea, răspunse d'Artagnan. De aceea am şi spus: „dacă n-am vrea decît bani"... căci noi vrem altceva.

Gasconul aplecă urechea spre scară. În aceeaşi clipă se auzi un zornăit surd, ca şi cum cineva ar fi mişcat un sac cu aur; tresări. O uşă se trînti şi o geană de lumină se aşternu îndată pe treptele din capul scării.

Mazarin lăsase felinarul între portocali pentru a lăsa să se creadă că se plimbă prin seră. Coborîse în misteriosul său tezaur cu o lumînare de ceară.

— Ehei! spuse el în italieneşte, în timp ce urca treptele, cîntărind din ochi o pungă pîntecoasă, plină cu reali. Ehei, cu asta poţi plăti cinci consilieri din Parlament şi doi generali ai Parisului. Eu sînt un mare comandant de oşti, numai că fac războiul în felul meu, aşa cum înţeleg eu să-l fac...

D'Artagnan şi Porthos se ascunseseră fiecare pe cîte una din aleile lăturalnice, în spatele unor ghivece, şi aşteptau.

Mazarin se apropie la trei paşi de d'Artagnan şi apăsă pe un buton ascuns în zid. Lespedea se învîrti şi portocalul aflat pe ea îşi luă iarăşi locul. Cardinalul stinse lumînarea, o puse în buzunar şi luă felinarul în mînă.

— Şi-acum, zise el, să mergem să-l vedem pe domnul de la Fère.

„Bravo, avem acelaşi drum! gîndi d'Artagnan în sinea lui, mergem împreună."

Porniră înainte toţi trei, Mazarin pe aleea din mijloc, Porthos şi d'Artagnan pe aleile lăturalnice. Prietenii noştri se fereau cu grijă să nu se găsească în fîşiile de lumină pe care felinarul le arunca printre ghivece. Cardinalul ajunsese la o a doua uşă de sticlă, fără să bage de seamă că e urmărit, fiindcă nisipul înăbuşea zgomotul făcut de paşii urmăritorilor.

Ajuns acolo, coti la stînga, pe un coridor pe care Porthos şi d'Artagnan nu-l băgaseră în seamă pînă în clipa aceea. Cînd să deschidă uşa, se opri în loc, preocupat.

— Ah, diavolo! mormăi el. Am uitat de sfatul lui Comminges. Trebuia să iau ostaşii cu mine, să-i las aici, la uşă, de pază, ca să nu-i pic cumva în gheară acestui împieliţat. Haidem!

Şi, nerăbdător, se pregăti să pornească înapoi.

— Nu vă mai osteniţi, monseniore, vorbi d'Artagnan, aţinîndu-i calea, cu pălăria în mînă şi cu zîmbetul pe buze. Am urmarit-o pas cu pas pe Eminenţa-Voastră şi iată-ne!

— Iată-ne! spuse şi Porthos.

Şi salută la fel de curtenitor.

Mazarin îşi mută privirile îngrozite de la unul la altul: îi recunoscu pe amîndoi şi icni înspăimîntat, scăpînd felinarul din mînă. D'Artagnan luă el felinarul; din fericire, nu se stinsese în cădere.

— Cîtă lipsă de prevedere, monseniore! spuse gasconul. Pe aici e greu fără lumină: Eminenţa-Voastră s-ar putea lovi de vreun ghiveci, ar putea să alunece în vreo groapă.

— Domnul d'Artagnan! bîigui Mazarin, care nu putea să se dezmeticească.

— Da, eu însumi, monseniore, şi am cinstea să vă prezint pe domnul du Vallon, un foarte bun prieten al meu, de care Eminenţa-Voastră a avut bunătatea să se intereseze îndeaproape altădată. Şi d'Artagnan îndreptă lumina felinarului către chipul radios al lui Porthos, care începea să înţeleagă ce se petrece şi era nespus de mîndru.

— Mergeaţi parcă la domnul de La Fère, continuă d'Artagnan. Nu vrem să vă reţinem, monseniore. Dacă binevoiţi, arătaţi-ne drumul. Vă urmăm.

Treptat-treptat, Mazarin îşi venea în fire.

— Sînteţi de mult prin sera portocalilor, domnilor? întrebă el cu vocea tremurătoare, gîndindu-se că fusese să-şi vadă tezaurul.

Porthos deschise gura să răspundă, dar gasconul îi făcu semn şi gura uriaşului rămase mută, închizîndu-se încetişor.

— Abia am venit, monseniore, rosti d'Artagnan.

Mazarin răsuflă uşurat; un fel de zîmbet îi flutura pe buze; nu se mai temea pentru comoară, ci numai pentru sine.

— Aşadar, m-aţi prins în cursă, domnilor! zise el. Mă declar învins. Vreţi să vă redau libertatea, nu-i aşa? V-o dăruiesc.

— O, monseniore, i-o întoarse d'Artagnan. Sînteţi prea bun, dar libertatea o avem, aşa că ne-ar plăcea mai mult să vă cerem altceva.

— Cum, sînteţi liberi? îngăimă Mazarin, îngrozit.

— Fără îndoială. În timp ce dumneavoastră, monseniore, dimpotrivă, v-aţi pierdut libertatea şi acum, ce vreţi, monseniore, după legile războiului, trebuie să v-o răscumpăraţi.

Mazarin simţi un fior săgetîndu-l pînă în adîncul inimii. Privirea lui cea atît de pătrunzătoare scrută zadarnic chipul batjocoritor al gasconului şi pe cel nepăsător al lui Porthos. Amîndoi se aflau în umbră şi nici sibila din Cume n-ar fi putut să citească ceva pe feţele lor.

— Să-mi răscumpăr libertatea? repetă Mazarin.

— Întocmai, monseniore.

— Şi cam cît m-ar costa, domnule d'Artagnan?

— La naiba, monseniore, nu ştiu nici eu! Să mergem să-l întrebăm pe contele de La Fère, dacă Eminenţa-Voastră îngăduie. Binevoiască deci Eminenţa-Voastră a deschide uşa care duce la dînsul şi, în zece minute, preţul răscumpărării va fi stabilit.

Mazarin tresări.

— Monseniore, continuă d'Artagnan, Eminenţa-Voastră observă, cred, cu cîtă politeţe ne purtăm, totuşi sîntem nevoiţi să vă prevenim că nu avem timp de pierdut. Deschideţi, deci, monseniore, vă rog, şi nu uitaţi că, la cea mai mică încercare de fugă, la cel mai mic strigăt, dată fiind situaţia excepţională în care ne aflăm, să nu vă fie cu supărare dacă o sa ajungem cumva la mijloace tari.

— Fiţi pe pace, domnilor, vă dau cuvîntul de onoare că n-am să încerc să fug, îi asigură Mazarin. D'Artagnan îi făcu semn lui Porthos să fie cu ochii în patru şi, întorcîndu-se spre Mazarin, spuse:

— Acum, monseniore, să intrăm, va rog!

XLVIII

TRATATIVE

Mazarin trase zăvorul unei uşi duble, în pragul căreia se afla Athos, gata să-şi primească ilustrul oaspete, după cum îl prevenise Comminges.

Văzîndu-l pe Mazarin, se înclină.

— Eminenţa-Voastră, rosti el, se putea lipsi de însoţitori: cinstea ce-mi face e prea mare ca să o pot uita.

— Dragul meu conte, interveni d'Artagnan, află că Eminenţa-Sa nu voia deloc să ne ia. A trebuit să stăruim noi, du Vallon şi cu mine, şi poate mai mult decît se cuvine, dar doream prea mult să te vedem.

Auzind acest glas plin de batjocură şi văzînd gestul atît de cunoscut ce însoţea aceste cuvinte, Athos tresări.

— D'Artagnan! Porthos! exclamă el.

— Eu însumi, scumpe prieten.

— Eu însumi! repeta Porthos.

— Ce înseamnă asta? întrebă contele.

— Înseamnă că rolurile s-au schimbat, răspunse Mazarin încercînd, ca şi mai înainte, să zîmbească şi muşcîndu-şi buzele în acelaşi timp. În loc ca aceşti domni să fie prizonierii mei, sînt eu prizonierul acestor domni, aşa ]nc]t mă vezi aici silit să ascult, în loc să poruncesc. Dar, domnilor, va previn că victoria va fi de scurtă durată; afară doar dacă nu mă strîngeţi de gît, vine el şi rîndul meu...

— Vai, monseniore! spuse d'Artagnan. Nu ameninţaţi, nu-i o pildă bună. Sîntem atît de blînzi şi de cumsecade cu Eminenţa-Voastră! Hai să lăsăm deoparte orice supărare, orice duşmănie şi să vorbim ca nişte oameni de treabă.

— Nici nu cer altceva, domnilor, zise Mazarin. Dar în momentul în care discutăm preţul răscumpărării mele, n-aş vrea să vă socotiţi într-o situaţie mai bună decît în realitate; prinzîndu-mă în capcană, v-aţi prins şi pe voi. Cum veţi ieşi de aici? Priviţi la aceste gratii, la aceste uşi; priviţi, ori mai degrabă ghiciţi santinelele care veghează în spatele acestor gratii şi uşi, soldaţii de care curţile sînt ticsite, aşa încît să ne gîndim. Iată, vreau să vă arăt că sînt cinstit cu voi.

„Bun! gîndi d'Artagnan în sinea lui. Să ne ţinem bine; vrea să ne joace o festă!"

— V-am oferit libertatea, continuă ministrul. V-o ofer şi acum. Primiţi? În mai puţin de un ceas veţi fi descoperiţi, arestaţi, siliţi să mă ucideţi, crima odioasă, nedemnă de nişte nobili ca voi.

„Are dreptate!" cugetă Athos.

Şi, ca orice gînd ce trecea prin cugetu-i nobil, gîndul acesta i se oglindi în priviri.

— Prin urmare, spuse d'Artagnan, vrînd a slăbi speranţa pe care Mazarin şi-o făcuse din încuviinţarea tăcută a lui Athos, nu vom ajunge la o asemenea violenţă decît atunci cînd nu vom mai avea încotro.

— Dacă, dimpotrivă, continuă Mazarin, mă lăsaţi să plec, primind în schimb libertatea...

— Cum? îi curmă vorba d'Artagnan. Aţi vrea să primim libertatea, cîtă vreme puteţi să ne-o luaţi înapoi, cinci minute mai tîrziu, aşa cum singur aţi spus? Şi pe cît vă cunosc eu, monseniore, aşa veţi face, n-am nici o îndoială! adăugă gasconul.

— Nu, pe cuvîntul meu de cardinal... Nu mă credeţi?

— Monseniore, nu cred în cardinalii care nu-s preoţi.

— Atunci, pe cuvîntul meu de ministru!

— Nu mai sînteţi ministru, monseniore, sînteţi prizonier.

— Fie, atunci pe cuvîntul lui Mazarin! Doar sînt şi sper că voi fi întotdeauna Mazarin.

— Hm! mormăi d'Artagnan. Am auzit de un oarecare Mazarin, care nu-şi prea ţinea jurămintele, şi tare mă tem să nu fie cumva un strămoş al Eminenţei-Voastre.

— Domnule d'Artagnan, spuse Mazarin, eşti o minte ageră şi sînt foarte mîhnit că m-am certat cu dumneata.

— Monseniore, nu doresc decît să ne împăcăm.

— Ei bine, glăsui Mazarin, dacă vă garantez libertatea într-un chip vizibil, palpabil?...

— Ei, asta-i altceva, murmură Porthos.

— Să vedem, spuse Athos.

— Să vedem, spuse d'Artagnan.

— Mai întîi, primiţi? întrebă cardinalul.

— Înfăţişaţi-ne lămurit planul dumneavoastră, monseniore, şi vom vedea.

— Ţineţi seamă de faptul că sînteţi prinşi, închişi.

— Ştiţi bine, monseniore, îi aminti d'Artagnan, că tot ne mai rămîne o ieşire.

— Care?

— Să murim împreună.

Mazarin se cutremură.

— Iată, spuse el. În capătul coridorului se află o uşă a cărei cheie e la mine. Uşa dă în parc. Luaţi cheia şi plecaţi. Sinteţi iuţi, puternici, înarmaţi. La o sută de paşi spre stînga găsiţi zidul ce împrejmuieşte parcul: săriţi peste zid şi din trei salturi sînteţi în drum, liberi. Vă cunosc destul acum ca să ştiu că, dacă veţi fi atacaţi, asta n-o să vă împiedice fuga.

— Ei, da, fireşte, monseniore! încuviinţă d'Artagnan. Aşa mai zic şi eu. Unde-i cheia pe care binevoiţi să ne-o daţi?

— Iat-o!

— Monseniore, urmă d'Artagnan, fiţi atît de bun să ne duceţi acum pînă la uşă.

— Foarte bucuros, se oferi ministrul, dacă asta vă linişteşte.

Mazarin, care nu spera să scape atît de ieftin, se îndrepta radios spre coridor şi descuie uşa. Uşa dădea într-adevăr spre parc, pe cît putură să se dumirească cei trei fugari, căci o pală de vînt năvăli din întuneric, zvîrlindu-le zăpadă în faţă.

— Fir-ar să fie! afurisi d'Artagnan. Păcătoasă noapte, monseniore! Nu cunoaştem locul şi n-o să dibuim drumul în veci. Acum, fiindcă Eminenţa-Voastră s-a ostenit pînă aici, mai duceţi-ne cîţi-va paşi, monseniore, pînă la zid.

— Fie, se învoi cardinalul.

Şi, tăind parcul în linie dreaptă, se îndreptă iute spre zid, lîngă care ajunseră îndată toţi patru.

— Acum sînteţi mulţumiţi, domnilor? întrebă Mazarin.

— Cred şi eu! Parcă ar fi nu ştiu cum să mai facem şi nazuri! Ce naiba! Cîtă cinste! Trei bieţi nobili să se vadă însoţiţi de un prinţ al bisericii! Să nu uit, monseniore: aţi spus adineauri că sîntem viteji, iuţi şi înarmaţi, nu?

— Întocmai.

— V-aţi înşelat: numai domnul du Vallon şi cu mine sîntem înarmaţi. Contele e cu mîinile goale şi dacă ne întîlneşte cumva vreo patrulă, trebuie să fim în stare să ne apărăm.

— Asta-i drept.

— Dar unde să găsim o spadă? întrebă Porthos.

— Monseniorul va împrumuta contelui spada sa, tot nu-i e de nici un folos, zise d'Artagnan.

— Bucuros, primi cardinalul. Şi-l voi ruga pe domnul conte să o păstreze în amintirea mea.

— Sper că vei preţui atîta dărnicie, conte! făcu d'Artagnan.

— Făgăduiesc monseniorului să nu mă despart de ea niciodată, răspunse Athos.

— Bun, murmură d'Artagnan. Înduioşător schimb de politeţe! Nu ţi-au dat lacrimile, Porthos?

— Ba da, adeveri Porthos. Dar nu ştiu, din pricina asta sau a vîntului. Cred că vîntu-i de vină.

— Şi-acum, sus, Athos! făcu d'Artagnan. Repede.

Ajutat de Porthos, care îl săltă în braţe ca pe un fulg, Athos ajunse pe creasta zidului.

— Sări jos!

Athos îşi dădu drumul la pămînt şi dispăru de cealaltă parte a zidului.

— Ai ajuns? întrebă d'Artagnan.

— Da.

— N-ai păţit nimic?

— Sînt teafăr şi nevătămat.

— Porthos, ia seama la cardinal cît urc eu. Nu, nu-i nevoie să m-ajuţi. Numai nu-l scăpa din ochi pe cardinal...

— Bine, zise Porthos. Şi pe urmă?...

— Ai avut dreptate, e mai greu decît mi-am închipuit. Apleacă-te, să mă urc în spinarea ta, dar nu uita de cardinal.

— N-ai grijă!

Porthos se aplecă din mijloc şi, mulţumită acestui ajutor, d'Artagnan se săltă sus şi se aşeză calare pe muchia zidului.

Mazarin rîdea mînzeşte.

— Gata? întrebă Porthos.

— Da, prietene, şi acum...

— Acum, ce?

— Acum saltă-l încoace pe cardinal şi astupă-i gura la cel mai mic strigăt.

Mazarin vru să strige, însă Porthos îl strînse de mijloc cu amîndouă mîinile, înăbuşindu-l, şi-l ridică pînă la d'Artagnan, care îl înşfacă de guler şi-l aduse pe muchia zidului, alături de el.

— Săriţi îndată lîngă domnul de La Fère, spuse el, ameninţător. Altfel, vă ucid, pe cinstea mea de gentilom!

— Domnu'... domnu'... se tîngui Mazarin. Dumneata nu-ţi respecţi făgăduiala!

— Eu? Am făgăduit eu oare ceva monseniorului?

Mazarin gemu jalnic.

— Eşti liber datorită mie, domnule, şi libertatea dumneavoastră era preţul răscumpărării mele.

— Întocmai. Dar despre răscumpărarea acelei uriaşe comori îngropate în galerie şi la care cobori apăsînd pe un buton ascuns în zid, al cărui mecanism mută din loc un ghiveci, dînd la iveală o scară... despre asta nu trebuie să stăm puţin de vorbă, monseniore?

— Iisuse! bîigui Mazarin, împreunîndu-şi mîinile şi aproape înăbuşindu-se. Iisuse Cristoase! Sînt pierdut!

D'Artagnan, fără să ţină seama de văicăreala cardinalului, îl apucă de subsuori şi-l lăsa binişor în mîinile lui Athos, care aştepta nepăsător lîngă zid.

După aceea se întoarse spre Porthos şi-i spuse:

— Dă-mi mîna. Mă ţin bine!

Porthos cu o sforţare care făcu să se clatine zidul, se săltă şi el sus.

— Nu prea eram dumirit, mărturisi uriaşul, dar acum înţeleg. Are haz!

— Zău? mormăi d'Artagnan. Cu atît mai bine! Dar ca să aibă haz pînă la capăt, să nu mai pierdem vremea.

Şi sări jos lîngă zid.

Porthos îi urmă pilda.

— Însoţiţi-l pe cardinal, domnilor, vorbi d'Artagnan. Eu voi cerceta împrejurimile.

Gasconul trase spada din teacă şi o luă înainte.

— Monseniore, pe unde să apucăm ca să ieşim la drum? întrebă el. Gîndiţi-vă bine înainte să răspundeţi, căci dacă Eminenţa-Voastră se înşală, asta ar putea să aibă urmări neplăcute, şi nu numai pentru noi.

— Mergi pe lîngă zid, domnule, zise Mazarin, şi n-ai să te rătăceşti.

Cei trei prieteni grăbiră pasul, numai că, după cîteva clipe, se văzură nevoiţi să meargă mai încet.

Cardinalul se străduia să-i urmeze, însă nu izbutea.

Deodată, d'Artagnan se lovi în cale de ceva cald, care se mişcă.

— Poftim, un cal! se miră el. Am găsit un cal, domnilor!

— Şi eu! spuse Athos.

— Şi eu! spuse Porthos, care, credincios consemnului, nu slăbise braţul cardinalului.

— Asta înseamnă să ai noroc, monseniore! exclamă d'Artagnan. Tocmai cînd Eminenţa-Voastră se plîngea că e silită să meargă pe jos!

În clipa cînd rostea aceste cuvinte, simţi în piept ţeava unui pistol şi auzi un glas grav:

— Nu pune mîna!

— Grimaud! izbucni d'Artagnan. Grimaud! Ce faci aici? Numai cerul mi te-a trimis!

— Nu, domnule, spuse cinstitul servitor. Domnul Aramis m-a lăsat aici să păzesc calul.

— Cum, Aramis e aici?

— Da, domnule, de ieri.

— Şi ce faceţi?

— Pîndim.

— Cum? Aramis e aici? repetă Athos.

— La poarta cea mică a castelului. Acolo-i postul său.

— Sînteţi mai mulţi?

— Şaizeci.

— Cheamă-l încoace!

— Îndată, domnule.

Şi, gîndindu-se că nimeni n-ar face treaba asta mai bine decît Grimaud o luă la fugă în timp ce, bucuroşi să se ştie, în sfîrşit, laolaltă, cei trei prieteni aşteptau.

Singur Mazarin era posomorît.

XLIX

ÎN CARE ÎNCEPI SĂ CREZI CĂ, ÎN SFÎRŞIT, PORTHOS VA FI BARON ŞI D'ARTAGNAN CĂPITAN

Aramis se ivi după vreo zece minute, însoţit de Grimaud şi de opt sau zece gentilomi. Se aruncă de gîtul prietenilor săi, în culmea fericirii.

— Sînteţi liberi, fraţilor! Liberi, fără ajutorul meu! Oricît m-am străduit, văd că n-am făcut nimic pentru voi!

— Nu te întrista, iubite prieten. Un lucru amînat nu-i pierdut. Ce n-ai făcut azi, ai să faci mîine.

— Şi-mi luasem toate măsurile, urmă Aramis. Am obţinut de la vicar şaizeci de oameni: douăzeci păzesc zidurile parcului, douăzeci drumul de la Rueil la Saint-Germain, douăzeci sînt risipiţi prin pădure. Aşa am pus mîna pe doi curieri ai lui Mazarin, trimişi la regină.

Mazarin ciuli urechile.

— Sper că i-ai trimis înapoi cardinalului, cum face un om cumsecade, nu? spuse d'Artagnan.

— O, desigur, răspunse Aramis. Cu el, chiar că trebuie să mă port cu mănuşi, zău aşa! Într-o scrisoare, cardinalul spune reginei că tezaurul e gol şi că maiestatea-sa nu mai are un ban; în cealaltă o înştiinţează că-şi va transporta prizonierii la Melun, fiindcă Rueli nu i se pare un loc prea sigur. Înţelegi, dragă prietene, scrisoarea din urmă mi-a umplut sufletul de nădejde. M-am aşezat la pîndă cu cei şaizeci de oameni ai mei, am împresurat castelul, am pregătit caii să-i am la îndemînă, încredinţîndu-i isteţului Grimaud, şi aşteptam să ieşiţi din castel. Socoteam că asta se va petrece abia mîine dimineaţa, nu mai curînd, şi nu speram să vă scăpăm fără luptă. Şi iată-vă liberi încă de astă-seară, şi încă fără luptă: cu atît mai bine! Cum de-aţi scăpat din mîna ticălosului de Mazarin? Cred că aveţi destule motive să vă plîngeţi în privinţa lui.

— Nu prea, spuse d'Artagnan.

— Zău?

— Ba mai mult, aveam chiar motive să-l lăudăm.

— Nu se poate!

— E adevărul adevărat: mulţumită lui sîntem liberi.

— Mulţumită lui?!

— Da, l-a pus pe Bernouin, valetul, să ne ducă-n pavilionul cu portocali, iar de acolo l-am urmat pînă la contele de La Fère. Atunci ne-a oferit libertatea, noi am primit, şi-a fost atît de binevoitor, încît ne-a arătat drumul şi ne-a însoţit pînă la zidul parcului, pe care l-am sărit în chipul cel mai fericit, întîlnindu-l apoi pe Grimaud.

— Straşnic! exclamă Aramis. Iată un lucru care mă împacă cu el şi-aş vrea să fie aici să-i spun că nu l-aş fi crezut în stare de o asemenea faptă frumoasă.

— Monseniore, glăsui d'Artagnan, nemaiputînd să se stăpînească. Îngăduiţi-mi să vă prezint pe cavalerul d'Herblay, care doreşte, aşa cum de altfel aţi auzit, să aducă respectuoase felicitări Eminenţei-Voastre.

Şi se dădu înapoi, lăsîndu-l pe Mazarin, încurcat, să iasă la iveala, sub ochii uimiţi ai lui Aramis.

— Oh, îngînă cavalerul. Cardinalul? Frumoasă pradă! Hei, prieteni! Caii! Aduceţi caii!

— La naiba! spuse Aramis. Am fost şi eu bun la ceva. Monseniore, binevoiţi să primiţi omagiile mele! Pun prinsoare că acest sfînt Cristofor de Porthos a făcut isprava! A, uitam...

Şi dădu în şoaptă o poruncă unui cavaler.

— Cred că e mai prudent să plecăm, murmură d'Artagnan.

— Aştept pe cineva... un prieten al lui Athos.

— Un prieten? întrebă contele.

— Iată-l, se apropie în galop prin mărăciniş!

— Domnule conte! Domnule conte! strigă o voce tinerească, făcîndu-l pe d'Artagnan să tresară.

— Raoul! Raoul! exclamă contele dé La Fère. O clipă mai tîrziu, uitînd de respectul obişnuit, tînărul se aruncă în braţele tatălui său.

— Vedeţi, domnule cardinal, oare n-ar fi fost păcat să despărţiţi nişte oameni care se iubesc atît? Domnilor, continuă Aramis, adresîndu-se cavalerilor care se adunau în jur în număr tot mai mare. Să facem o gardă de onoare Eminenţei-Sale, care ne acordă favoarea să ne însoţească, şi sper că-i veţi fi recunoscători pentru asta. Porthos, să nu pierzi din ochi pe Eminenţa-Sa!

Aramis se duse de se alătură lui d'Artagnan şi Athos, care se sfătuiau împreună.

— Haidem, la drum! spuse d'Artagnan, după vreo cinci minute de sfat.

— Încotro? întrebă Porthos.

— La tine, dragă prietene, la Pierrefonds: frumosul tău castel e vrednic să ofere ospitalitatea-i seniorială Eminenţei-Sale. Şi-apoi e tare bine aşezat, nici prea aproape, nici prea departe de Paris: de acolo putem comunica uşor cu capitala. Sa mergem, monseniore, veţi locui acolo ca un prinţ ce sînteţi.

— Prinţ decăzut, murmura jalnic Mazarin.

— Războiul îşi are întorsăturile lui, monseniore, cuvîntă Athos. Fiţi încredinţat că nu vom abuza de norocul nostru.

— Nu, dar vom uza de el, mărturisi d'Artagnan. Răpitorii goniră toată noaptea cu neobosita lor iuţeală de altădată. Mazarin posomorît şi îngîndurat, se lăsa tîrît inainte, în mijlocul acestei cavalcade fantastice.

În zori, străbătură douăsprezece leghe pe nerăsuflate. Jumătate din oameni erau la capătul puterilor, cîţiva cai se prăvăliseră pe drum.

— Caii de azi nu seamănă, cu cei de odinioară, cugetă Porthos. Totul decade.

— L-am trimis pe Grimaud la Damartin să ne aducă de acolo cinci cai odihniţi, spuse Aramis. Unul pentru Eminenţa-Sa, patru pentru noi. Principalul e să nu-l părăsim pe cardinal; restul escortei ne ajunge mai tîrziu din urmă. După ce trecem de Saint-Denis, nu mai avem de ce ne teme.

Grimaud se întoarse într-adevăr cu cinci cai. Seniorul căruia i se adresase, fiind prieten cu Porthos, se grăbise să le trimită caii în dar, şi nu să-i vîndă, aşa cum i se propusese. Curînd după aceea, escorta se opri la Ermenonville, dar cei patru prieteni, pătrunşi de o proaspătă însufleţire, porniră mai departe cu Mazarin.

Pe la amiază intrau pe drumul ce ducea spre castelul lui Porthos.

— Eh! făcu Mousqueton, care călărise tot timpul lîngă d'Artagnan fără să scoată o vorbă. Eh, puteţi să mă credeţi sau nu, domnule, acum răsuflu pentru prima oară de cînd am plecat de la Pierrefonds.

Şi dădu pinteni calului, ca să vestească celorlalţi servitori sosirea domnului du Vallon şi a prietenilor săi.

— Sîntem patru, spuse d'Artagnan. Vom veghea pe rînd asupra monseniorului, fiecare cîte trei ceasuri. Athos va cerceta castelul care trebuie să fie de neînvins în caz de asediu. Porthos se va îngriji de provizii şi Aramis va rîndui oamenii la posturi. Adică, Athos va fi inginer-şef, Porthos, însărcinat cu aprovizionarea şi Aramis comandant.

Între timp, Mazarin se văzu instalat în cel mai frumos apartament al castelului.

— Domnilor, rosti el cînd totul se isprăvi. Bănuiesc că n-aveţi de gînd să mă ţineţi aici mult timp fără să faceţi cunoscut unde mă aflu.

— Dimpotrivă, monseniore, răspunse d'Artagnan. Am hotărît să facem cît de curînd cunoscut tuturor că vă aflaţi aici, în mîna noastră.

— Atunci veţi fi asediaţi.

— Bineînţeles.

— Şi ce veţi face?

— Ne vom apăra. Dacă răposatul cardinal de Richelieu ar mai trăi, v-ar povesti o anume istorioară cu bastionul Saint-Gervais, unde noi patru, dimpreună cu cei patru valeţi ai noştri şi cu doisprezece morţi, am ţinut piept unei armate întregi.

— Asemenea vitejii au doar o singură dată sorţi de izbîndă, domnule.

— Tocmai, azi nu va mai fi nevoie să ne arătăm la fel de viteji ca atunci. Mîine oştirea pariziană va primi vestea şi poimîine va fi aici. În loc să dăm bătălia la Saint-Denis sau la Charenton, o vom da-o pe lîngă Compiègne sau Villers-Cotterêts.

— Prinţul vă va învinge, cum v-a învins întotdeauna.

— Tot ce se poate, monseniore. Dar înainte de bătălie vom face astfel încît Eminenţa-Voastră să-şi ia zborul spre un alt castel al prietenului nostru du Vallon, care stăpîneşte trei castele aidoma celui de aici. N-am vrea să expunem pe Eminenţa-Voastră neplăcerilor războiului.

— Haide, spuse Mazarin, văd că n-am încotro, capitulez.

— Înainte de asediu?

— Desigur. În felul acesta, condiţiile vor fi poate mai acceptabile.

— O, monseniore, în ce priveşte condiţiile, să vedeţi cît sîntem de cumpătaţi.

— S-auzim, care vă sînt condiţiile?

— Odihniţi-vă, mai întîi, monseniore. Între timp, noi ne vom gîndi.

— Nu simt nevoia să mă odihnesc, domnilor, trebuie să ştiu dacă sînt în mîna unor prieteni sau a unor duşmani.

— Prieteni, monseniore, prieteni!

— Ei, atunci spuneti-mi îndată ce vreţi, să văd dacă nu putem ajunge la o înţelegere. Vorbeşte, domnule conte de La Fère.

— Monseniore, rosti Athos. N-am nimic de cerut pentru mine, dar aş avea prea multe de cerut pentru Franţa. De aceea mă retrag şi trec cuvîntul cavalerului d'Herblay.

Athos, înclinîndu-se, făcu un pas îndărăt şi rămase în picioare, rezemat de cămin, ca un simplu spectator.

— Vorbeşte, domnule cavaler d'Herblay, stărui cardinalul. Ce doreşti? Fără ocoluri şi fără ascunzişuri. Scurt, clar şi precis.

— Eu, monseniore, joc cu cărţile pe masă.

— Atunci începe jocul!

— Am în buzunar, începu Aramis, condiţiile ce vi s-au pus alaltăieri la Saint-Germain de către o delegaţie din care făceam şi eu parte. Să respectăm mai întîi vechile drepturi. Cererile amintite să fie aprobate.

— Aproape am ajuns la o înţelegere în această privinţă, spuse Mazarin. Să trecem deci la condiţiile speciale.

— Prin urmare, credeţi că există şi asemenea condiţii? zîmbi Aramis.

— Cred că nu sînteţi cu toţii atît de dezinteresaţi ca domnul conte de La Fère, răspunse Mazarin, întorcîndu-se spre Athos şi salutîndu-l.

— Ah, aveţi dreptate, monseniore, se învoi Aramis. Mă bucur că faceţi, în sfîrşit, dreptate contelui. Domnul de La Fère e un spirit superior, deasupra ambiţiilor mărunte şi a patimilor omeneşti; e un suflet mîndru, cum existau în vremurile de demult. Domnul conte e un om deosebit. Aveţi dreptate, monseniore, noi nu ne putem asemui cu dînsul şi sîntem cei dintîi gata să o recunoaştem, odată cu dumneavoastră.

— Aramis, murmură Athos, rîzi de mine?

— Nu, iubite conte, spun ceea ce gîndim şi ceea ce gîndesc toţi cei care te cunosc. Dar ai dreptate, nu de tine e vorba, ci de Eminenţa-Sa şi de nevrednicu-i servitor, cavalerul d'Herblay.

— Fireşte! Şi ce doreşti dumneata, domnule, în afara condiţiilor generale, despre care vom mai vorbi?

— Doresc, monseniore, ca Normandia să fie dată doamnei de Longueville, dimpreună cu deplina-i reabilitare şi cu cinci sute de mii de livre. Doresc ca maiestatea-sa regele să binevoiască a fi naşul fiului pe care doamna de Longueville l-a născut de curînd; doresc apoi ca monseniorul, după ce va fi luat parte la botez, să se ducă să prezinte omagiile sale papii, sfîntului nostru părinte.

— Doreşti, adică, să demisionez din funcţia de ministru şi să părăsesc Franţa, să mă exilez.

— Doresc ca monseniorul să devină papă cînd locul va rămîne liber, făgăduind să-i cer atunci indulgenţe depline pentru mine şi prietenii mei.

Mazarin făcu o strîmbătură cu neputinţă de zugrăvit în cuvinte.

— Şi dumneata, domnule? întrebă el, adresîndu-se lui d'Artagnan.

— Eu, monseniore, glăsui gasconul, sînt întru totul alături de cavalerul d'Herblay, afară de dorinţa-i din urmă, asupra căreia am cu totul altă părere. Departe de a dori ca monseniorul să părăsească Franţa, eu aş dori să rămînă la Paris; departe de a dori să devină papă, eu doresc să rămînă prim-ministru, monseniorul fiind un mare om politic. Atît cît îmi stă în putere, voi căuta chiar ca monseniorul să cîştige în afacerea cu Fronda, cu condiţia să-şi amintească un pic de unii credincioşi slujitori ai regelui şi să încredinţeze comanda celei dintîi companii de muşchetari cuiva pe care îl voi numi la vreme. Şi tu, du Vallon?

— Întocmai, e rîndul dumitale, domnule, spuse Mazarin. Vorbeşte!

— Eu, rosti Porthos, aş dori ca domnul cardinal, cinstindu-mi casa în care a fost găzduit, să ridice moşiile mele la rangul de baronie, în amintirea acestei întîmplări, şi să făgăduiască Ordinul u-nuia dintre prietenii mei, la cel dintîi prilej oferit de maiestatea-sa.

— Ştii bine, domnule, că pentru a primi Ordinul e nevoie şi de alte merite.

— Acest prieten va dovedi că le are. De altfel, dacă trebuie cu orice chip, monseniorul îl va sfătui cum poate să evite o asemenea formalitate.

Mazarin îşi muşcă buzele, căci lovitura era directă şi continuă destul de acru:

— Toate acestea se leagă foarte prost între ele, pe cît mi se pare mie, domnilor. Fiindcă, dacă îndeplinesc dorinţa unora, nemulţumesc pe ceilalţi, fără îndoială. Dacă rămîn la Paris, nu pot pleca la Roma; dacă devin papă, nu pot rămîne ministru, şi dacă nu sînt ministru, n-am cum să-l fac pe domnul d'Artagnan căpitan şi pe domnul Vallon baron.

— Adevărat, încuviinţă Aramis. De aceea, fiind în minoritate, retrag propunerea mea în ce priveşte călătoria mea la Roma şi demisia monseniorului.

— Deci rămîn ministru? întrebă Mazarin.

— Rămîneţi ministru, nici vorbă, monseniore, făcu d'Artagnan. Franţa are nevoie de Eminenţa-Voastră.

— Iar eu renunţ la pretenţiile mele, reluă Aramis. Eminenţa-Sa va rămîne prim-ministru şi chiar favorit al maiestăţii-sale, dacă-mi acordă, mie şi prietenilor mei, ceea ce cerem pentru Franţa şi pentru noi.

— Îngrijiţi-vă de dumneavoastră, domnilor, şi lăsaţi Franţa să se înţeleagă cu mine aşa cum va crede de cuviinţă, zise Mazarin.

— Nu, nicidecum! răspunse Aramis. Trebuie încheiat un tratat cu Fronda, şi Eminenţa-Voastră va trebui să-l aştearnă pe hîrtie şi să-l semneze în faţa noastră, angajîndu-se totodată, în acelaşi tratat, să obţină şi ratificarea reginei.

— Eu nu pot vorbi decît în numele meu, replică Mazarin. Nu pot vorbi în numele reginei. Dacă maiestatea-sa refuză?

— O! exclamă d'Artagnan. Monseniorul ştie prea bine că maiestatea-sa nu-i refuză nimic.

— Iată tratatul propus de către deputaţii Frondei, monseniore, vorbi Aramis. Eminenţa-Voastră să binevoiască a-l citi şi cerceta.

— Cunosc acest tratat, spuse Mazarin.

— Atunci semnaţi-l!

— Gîndiţi-vă, domnilor, ar putea să se creadă că o semnătură dată în aceste împrejurări mi-a fost smulsă prin violenţă.

— Monseniorul va fi de faţă pentru a spune că a semnat de bunăvoie.

— Şi dacă refuz?

— Atunci, monseniore, Eminenţa-Voastră singură va fi vinovată de urmările acestui refuz.

— Vei îndrăzni să ridici mîna asupra cardinalului?

— Dumneavoastră aţi ridicat mîna asupra muşchetarilor maiestăţii-sale!

— Regina mă va răzbuna, domnilor!

— Nu cred, deşi socot că i-ar face mare plăcere. Noi vom merge la Paris cu Eminenţa-Voastra şi parizienii sînt în stare să ne apere...

— Cîtă nelinişte trebuie să domnească la Rueil şi la Saint-Germain! murmură Aramis. Desigur, lumea se întreabă unde-i cardinalul, ce s-a întîmplat cu ministrul, unde a dispărut favoritul! Cum l-or mai fi căutînd prin toate colţurile şi ungherele! Cîte or fi vorbind, şi dacă Fronda a aflat de dispariţia monseniorului, cum trebuie să mai triumfe!

— Îngrozitor! îngînă Mazarin.

— Atunci semnaţi tratatul, monseniore! spuse Aramis.

— Dar dacă eu semnez şi regina refuză să-l ratifice?

— Iau asupra mea să mă înfăţişez maiestăţii-sale şi să-i obţin semnătura, făgădui d'Artagnan.

— Ia aminte, poate că la Saint-Germain nu vei avea parte de primirea la care crezi că ai dreptul să te aştepţi, îl preveni Mazarin.

— Puţin îmi pasă! îl înfruntă d'Artagnan. Fac eu în aşa fel, încît să fiu binevenit! Am eu un mijloc.

— Care?

— Voi duce maiestăţii-sale scrisoarea prin care monseniorul îi dă de ştire că visteria e goală.

— Şi pe urmă? întrebă Mazarin, pălind.

— Pe urmă, cînd voi vedea că maiestatea-sa e în culmea supărării, o voi ruga să mă însoţească pînă la Rueil, o voi conduce în pavilionul portocalilor, îi voi arăta un anume mecanism care mută din loc un ghiveci...

— Destul, domnule! murmură cardinalul. Destul! Unde-i tratatul?

— Iată-l! spuse Aramis.

— Vedeţi cît sîntem de generoşi? glăsui d'Artagnan. Am putea face multe stăpînind o asemenea taină.

— Semnaţi! îl îndemnă Aramis, întinzîndu-i pana.

Mazarin se ridică şi se plimbă un răstimp prin încăpere, mai mult visător decît abătut. Deodată, se opri în loc:

— Şi după ce am semnat, domnilor, ce chezăşie am?

— Cuvîntul meu de cinste, domnule! rosti Athos.

Mazarin tresări, se întoarse spre contele de La Fère, cercetă o clipă cu privirea chipul acesta nobil şi loial şi, luînd pana în mînă, spuse:

— Mi-e de ajuns, domnule conte!

După care semnă.

— Iar acum, domnule d'Artagnan, adăugă el, pregăteşte-te să pleci la Saint-Germain, ca să duci reginei o scrisoare din partea mea.

L

CUM CU O PANĂ ŞI O AMENINŢARE POŢI IZBÎNDI MAI REPEDE ŞI MAI BINE DECÎT CU SPADA ŞI DEVOTAMENTUL

D'Artagnan ştia el ce ştia: ştia bunăoară că nu poţi înşfăca decît o singură dată norocul de chică, şi el nu era omul care să-l lase să treacă, stînd cu mîinile-n sîn. Se îngriji amănunţit de călătoria sa, trimiţînd din timp cai de schimb la Chantilly, astfel încît să poată ajunge la Paris în cinci sau şase ceasuri. Înainte să plece la drum se gîndi însă că pentru un bărbat încercat şi isteţ nu face să dea vrabia din mînă pe cioara de pe gard.

„Într-adevăr, cugetă el în clipa cînd încăleca, pornind să îndeplinească primejdioasa-i misiune, Athos e un erou de roman prin generozitate; Porthos, o fire minunată, dar lesne de influenţat; A-ramis, o hieroglifă, adică un chip întotdeauna de nepătruns. La ce-i va duce capul pe aceşti trei oameni, atunci cînd eu nu voi mai fi aici ca o veriga de legătură între ei? La eliberarea cardinalului, te pomeneşti. Or, eliberarea cardinalului înseamnă ruina nădejdilor noastre, şi nădejdile noastre sînt pînă în prezent singura răsplată după douăzeci de ani de caznă, faţă de care muncile lui Hercule sînt floare la ureche."

Şi se duse la Aramis.

— Dragul meu cavaler d'Herblay, tu eşti întruchiparea Frondei, îi spuse el, fereşte-te, prin urmare de Athos, care nu vrea să se îngrijească de treburile nimănui, nici măcar de ale sale. Fereşte-te mai cu seamă de Porthos: spre a fi pe placul contelui, la care se uită ca la un Dumnezeu, el o să-l ajute pe Mazarin să fugă, dacă Mazarin va fi atît de isteţ să se plîngă, ori să facă pe sufletul mare.

Aramis zîmbi ca zîmbetul lui fin şi hotărît totodată.

— Fii fără grijă, am şi eu condiţii de pus. Eu nu lupt pentru mine, ci pentru ceilalţi. Mica mea ambiţie e să izbutesc în folosul celor care au dreptatea de partea lor.

„Bun, îşi zise d'Artagnan. În privinţa lui sînt liniştit." Strînse mîna lui Aramis şi se duse la Porthos.

— Prietene, începu el. Ai luptat atîta alături de mine pentru a ne croi un rost, încît acum, în clipa cînd trebuie să strîngem roadele strădaniei noastre, ar fi să te păcăleşti rău lăsîndu-te călăuzit de Aramis, a cărui şiretenie o cunoşti, şi care, între noi fie vorba, nu-i totdeauna lipsită de egoism, sau de Athos, om nobil şi dezinteresat, dar blazat, care nu mai doreşte nimic pentru sine şi nu înţelege cum pot alţii să aibă dorinţe. Ce-ai zice dacă unul sau altul dintre cei doi prieteni ai noştri ţi-ar propune să-i dăm drumul lui Mazarin ?

— Le-aş spune că l-am prins prea greu ca să-l lăsăm să ne scape atît de uşor.

— Bravo, Porthos! Şi-ai avea toată dreptatea, prietene. Fiindcă, odată cu el, s-ar duce pe copcă şi baronia ta, pe care acum o ai în mînă, fără să mai punem la socoteală că, odată scăpat de aici, Mazarin va porunci să fii spînzurat.

— Zău? Crezi?

— Sînt sigur.

— Atunci mai bine-l omor decît să-l las să fugă!

— Ai dreptate. N-ar fi tocmai nimerit, înţelegi, ca după ce-am luptat pentru noi, roadele să le culeagă alţii, care poate că nici nu se pricep într-ale politicii aşa ca noi, nişte bătrîni soldaţi.

— N-ai teamă, dragă prietene! îl linişti Porthos. Mă uit pe fereastră cum încaleci, te petrec cu ochii pînă ce nu te mai vad, apoi mă postez la uşa cardinalului, o uşă cu geam. De acolo văd totul, şi, la cea mai mică mişcare care-mi dă de bănuit, isprăvesc cu el.

„Bun! se gîndi d'Artagnan. Cred că dinspre partea asta, cardinalul va fi păzit ca ochii din cap."

Strînse mîna seniorului de Pierrefonds şi se duse la Athos.

— Dragă Athos, zise el, plec. N-am decît un lucru să-ţi spun: tu o cunoşti pe Anna de Austria şi ştii că numai captivitatea lui Mazarin îmi garantează viaţa. Dacă-ţi scapă, sînt mort.

— Doar asta, dragul meu d'Artagnan, putea să mă hotărască să devin temnicer. Îţi dau cuvîntul meu că-l vei găsi pe cardinal unde l-ai lăsat.

„Iată ce mă linişteşte mai mult decît toate semnăturile regale, se gîndi gasconul. Dacă am cuvîntul lui Athos, pot să plec fără nici o grijă."

Într-adevăr, d'Artagnan porni la drum singur, numai cu spada şi cu un bilet de liberă trecere de la Mazarin, ca să poată pătrunde la regină.

La şase ceasuri după ce plecase de la Pierrefonds, era la Saint-Germam.

Lumea nu aflase încă de dispariţia lui Mazarin. Numai Anna de Austria ştia, dar îşi ascundea neliniştea pînă şi faţă de cei mai apropiaţi. În încăperea unde stătuseră închişi d'Artagnan şi Porthos, fuseseră găsiţi cei doi soldaţi, legaţi cobză şi cu căluşul în gură. Dezlegaţi şi scăpaţi de căluş, n-au putut povesti decît ce ştiau, adică felul cum s-au pomenit înhăţaţi, legaţi şi dezarmaţi. Habar n-aveau, ca de altfel toată lumea de la castel, ce-au mai făcut Porthos şi d'Artagnan după ce s-au strecurat afară pe aceeaşi cale pe unde ajunseseră înăuntru soldaţii.

Singur Bernouin ştia ceva mai mult. Văzînd că bate miezul nopţii şi stăpînul său nu se mai întoarce, Bernouin se hotărîse să pătrundă în pavilionul cu portocali. Prima uşă, baricadată cu mobile, îi trezi bănuiala; totuşi nu împărtăşise nimănui această bănuială şi-şi croise drum singur, cu răbdare, prin toată harababura din jur. Ajuns în coridor, găsise toate uşile vraişte, ca şi uşa de la odaia lui Athos, ca şi uşa care dădea spre parc. Nu i-a fost greu să urmărească paşii prin zăpadă. Văzuse că urmele se opreau lîngă zid; de cealaltă parte găsi aceleaşi urme, apoi un loc bătătorit de cai, apoi urmele unei întregi cete de călăreţi care se îndreptaseră spre Enghien. Din clipa aceea n-a mai avut nici o îndoială: cardinalul fusese răpit de cei trei prizonieri, de vreme ce aceştia se făcuseră nevăzuţi odată cu el, şi alergă la Saint-Germain ca să dea de ştire reginei.

Anna de Austria îi poruncise să păstreze taina, şi Bernouin nu scosese o vorbă faţă de nimeni. Povesti totul doar Prinţului, şi Prinţul pusese îndată pe picioare cinci-şase sute de călăreţi, cu ordinul să cutreiere împrejurimile în lung şi-n lat şi să aducă la Saint-Germain orice ceată suspectă care s-ar depărta de Rueil, indiferent în ce direcţie.

Cum d'Artagnan, fiind singur, nu era o ceată, şi cum nu se depărta de Rueil, ci se îndrepta spre Saint-Germain, nimeni nu-l luă în seamă, aşa încît nu întîlni nici un fel de piedici pe drum.

Cel dintîi om pe care-l văzu ambasadorul nostru, intrînd în curtea vechiului castel, fu jupîn Bernouin în persoană, care, în picioare, în prag, aştepta veşti despre stăpînul său dispărut.

Zărindu-l pe d'Artagnan călare, în curtea de onoare, Bernouin se frecă la ochi, crezînd că visează. Gasconul dădu prieteneşte din cap, sări de pe cal şi, aruncînd hamul în mîna unui valet, se apropie de el cu zîmbetul pe buze.

— Domnul d'Artagnan! bîigui Bernouin, ca într-un vis urît. Domnul d'Artagnan!

— Chiar el, domnule Bernouin.

— Şi ce vînt vă aduce pe aici?

— Aduc veşti de la domnul Mazarin, şi încă veşti proaspete.

— Ce i s-a întîmplat?

— E sănătos şi tefăr, aşa ca mine şi ca dumneata.

— Prin urmare n-a păţit nimic?

— Absolut nimic. A simţit nevoia să facă o plimbare pînă-n Ile-de-France şi ne-a rugat, pe domnul conte de La Fère, pe domnul du Vallon şi pe mine să-l însoţim. Noi îi eram prea devotaţi ca să nu-i îndeplinim dorinţa. Am plecat ieri seară şi iată-mă!

— Iată-vă!

— Eminenţa-Sa avea ceva de transmis maiestăţii-sale, ceva tainic şi intim, şi nu putea să încredinţeze o asemena misiune decît unui om de nădejde, aşa că m-a trimis pe mine la Saint-Germain. Deci, dragă domnule Bernouin, dacă vrei să faci o plăcere stăpînului dumitale, anunţă pe maiestatea-sa că am sosit şi spune-i şi în ce scop.

Fie că vorbea serios, fie că toată această sporovăială ascundea doar o glumă, un lucru era mai presus de orice îndoială, anume că, în împrejurările de faţă, d'Artagnan era singurul om capabil să o liniştească pe Anna de Austria. Drept urmare, Bernouin nici nu crîcni şi se duse să anunţe acest ciudat sol, iar regina, aşa cum prevăzuse, porunci ca gasconul să intre numaidecît.

D'Artagnan se apropie de regină, vădind în toată purtarea lui un adînc respect.

Se opri la trei paşi, puse un genunchi la pămînt şi îi dădu scrisoarea.

Era, după cum am spus, o simplă scrisoare – o scurtă introducere şi cîteva cuvinte de împuternicire. Regina o citi, recunoscu scrisul cardinalului, deşi puţin cam tremurat, dar cum din cuprins nu reieşea ce s-a petrecut, ceru îndată lămuriri.

D'Artagnan îi povesti totul cu acel aer naiv şi simplu pe care se pricepea atît de bine să-l ia în anumite împrejurări.

Pe măsură ce vorbea, regina îl privea cu o uimire crescîndă: nu putea să înţeleagă cum de-a cutezat un om să conceapă o asemenea faptă şi cu atît mai puţin cum de îndrăzneşte să o povestească tocmai acelei al cărei interes, ba chiar datorie, era să-l pedepsească.

— Cum, domnule? izbucni regina, roşie de indignare, cînd d'Artagnan isprăvi de povestit. Ai îndrăzneala să-mi mărturiseşti crima dumitale? Să-mi istoriseşti trădarea dumitale?!

— Iertare, doamnă, poate că n-am lămurit lucrurile cum trebuie, ori maiestatea-voastră nu m-a înţeles bine: nu-i vorba nici de crimă, nici de trădare. Domnul Mazarin ne ţinea închişi pe mine şi pe domnul du Vallon, pentru că noi n-am crezut că ne-a trimis în Anglia doar ca să privim liniştiţi cum se taie capul regelui Carol I, cumnatul răposatului rege şi soţ al domnie-voastre, şi soţul doamnei Henriette, sora şi oaspetele domniei-voastre, şi am făcut tot ce ne-a stat în putinţă ca să-i salvăm viaţa. Aşadar, prietenul meu şi cu mine eram convinşi că pătimim din pricina unei greşeli şi că e nevoie să explicăm totul Eminenjei-Sale. Or, pentru ca asemenea explicaţie să-şi atingă scopul, ea trebuie să aibă loc în linişte, departe de orice zgomot şi de orice nepoftiţi. De aceea l-am luat pe domnul cardinal la castelul prietenului meu şi acolo am lămurit lucrurile. Ei bine, doamnă, aşa cum bănuiam, a fost o greşeală. Domnul Mazarin crezuse că l-am slujit pe generalul Cromwell, şi nu pe regele Carol, ceea ce ne-ar fi acoperit de ruşine, ruşine care, din pricina noastră, s-ar fi revărsat asupra cardinalului, şi din pricina cardinalului asupra maiestăţii-voastre, o laşitate care ar fi umbrit încă de la început domnia ilustrului vostru fiu. Noi am dovedit cardinalului contrariul şi sîntem gata să dovedim aceasta şi maiestăţii voastre, cerînd mărturia augustei văduve, care plînge în palatul Luvru, unde prin mărinimia maiestăţii-voastre i s-a dat găzduire. Dovezile noastre l-au convins pe deplin pe cardinal, încît, în semn de mulţumire, m-a însărcinat, precum vedeţi, să vorbesc maiestăţii-voastre despre răsplata datorată unor nobili nu îndeajuns de preţuiţi şi persecutaţi pe nedrept.

— Te ascult şi te admir, domnule, rosti Anna de Austria. Într-adevăr, rar mi-a fost dat să văd atîta neruşinare.

— Îmi pare că şi maiestatea-voastră se înşală asupra gîndurilor noastre, aşa cum s-a înşelat şi domnul Mazarin.

— Dumneata te înşeli, domnule, i-o reteză regina. Eu mă înşel atît de puţin, încît în zece minute vei fi arestat, iar peste un ceas voi porni în fruntea armatei mele să-mi eliberez ministrul.

— Sînt încredinţat că maiestatea-voastră nu v-a săvîrşi o asemenea nesăbuinţă, glăsui d'Artagnan. Mai întîi că ar fi de prisos, şi-apoi că ar avea urmările cele mai grave. Mai înainte să ne eliberati, domnul cardinal va fi ucis şi Eminenţa-Sa e atît de convinsă de adevărul celor ce spun, încît m-a rugat, dacă văd că maiestatea-voastră ia o astfel de hotărîre, să fac ce-mi stă în putinţă şi să o conving să şi-o schimbe.

— Fie! Atunci mă voi mulţumi să te arestez.

— Nici aşa nu e bine, doamnă, posibilitatea arestării mele a fost prevăzută, ca şi aceea a eliberării cardinalului. Dacă mîine la amiază nu sînt înapoi, poimîine dimineaţă domnul cardinal va fi adus la Paris.

— Se vede bine, domnule, că dumneata, prin funcţia dumitale, trăieşti departe de oameni şi întîmplări, altfel ai şti că domnul cardinal a fost de cinci sau şase ori la Paris din clipa cînd am părăsit oraşul; că s-a întîlnit cu domnul de Beaufort, cu domnul de Bouillon, cu vicarul, cu domnul d'Elbeuf şi că nimănui nu i-a trecut prin minte să-l aresteze.

— Iertare, doamnă, ştiu totul. Aşa încît prietenii mei nu-l vor duce pe cardinal nici la domnul de Beaufort, nici la domnul de Bouillon, nici la vicar, nici la domnul de 'Elbeuf, căci aceşti domni fac război pe cont propriu, pe cît se vede, şi dacă domnul Mazarin le îndeplineşte dorinţele, încheie o afacere bună. Prietenii mei îl vor duce înaintea Parlamentului, care nu poate fi cumpărat în întregime, desigur, căci nici chiar domnul Mazarin nu-i atît de bogat.

— Cred, murmură Anna de Austria, aruncîndu-i o privire care, plină de dispreţ la o femeie de rînd, era înfricoşătoare la o regină, cred că te încumeţi să ameninţi pe mama regelui dumitale!

— Doamnă, răspunse d'Artagnan. Ameninţ pentru că mă văd silit să o fac. Mă ridic mai presus decît sînt pentru că trebuie să mă aflu la înălţimea evenimentelor şi a oamenilor. Dar, credeţi-mă, doamnă, aşa cum e adevărat că în acest piept bate o inimă pentru domnia-voastră, credeţi-mă că aţi fost neîncetat idolul vieţii noastre şi că ne-am pus, aşa cum bine ştiţi, de zeci de ori viaţa în pericol pentru maiestatea-voastră. Oare maiestatea-voastră să nu aibă îndurare faţă de slujitorii care au lîncezit douăzeci de ani în urmbră, fără să mărturisească nici măcar vreuna din tainele sfinte şi solemne pe care au avut fericirea să le împartă cu domnia-voastă? Uitaţi-vă la mine, cel care vă vorbesc, doamnă, la mine, cel pe care-l acuzaţi că ridică vocea şi ameninţă. Ce sînt eu? Un biet ofiţer fără avere, fără adăpost, fără viitor, dacă privirea reginei mele, pe care am căutat-o atîta vreme, nu se opreşte pentru o vreme asupra mea. Uitaţi-vă la contele de la Fère, întruchipare a nobleţei, floare a cavalerimii: s-a alăturat taberei care luptă împotriva reginei sale, mai bine-zis împotriva ministrului ei, şi nu cere nimic, pe cît ştiu. Uitaţi-vă la domnul du Vallon, suflet credincios şi braţ de oţel, care de douăzeci de ani aşteaptă cuvîntul domniei-voasre, un cuvînt care să-l facă nobil prin rang, aşa cum este prin simţăminte şi însuşiri. Uitaţi-vă, în sfîrşit, spre poporul vostru, care înseamnă ceva pentru o regină, poporul care vă iubeşte şi care totuşi suferă, poporul pe care îl iubiţi şi care totuşi e flămînd, care nu cere decît binecuvîntarea reginei şi pe care totuşi regina.... Nu, greşesc: niciodată poporul n-o să blesteme, doamnă. Ei bine, spuneţi doar un cuvînt şi totul se va sfîrşi, pacea va lua locul războiului, bucuria va lua locul lacrimilor, fericirea, locul nenorocirilor.

Anna de Austria cată cu un soi de uimire la chipul impunător al lui d'Artagnan, pe care se putea citi o ciudată înduioşare.

— De ce n-ai spus toate acestea înainte să treci la fapte?

— Doamnă, trebuia să dovedim maiestăţii-voastre un lucru de care se îndoia, pe cît îmi pare: că încă mai sîntem în stare de ceva şi că dreptatea ar cere să se ţină seama de asta.

— Pe cît văd, nici o primejdie nu vă poate face să daţi înapoi? vorbi Anna de Austria.

— Nici în trecut n-am dat înapoi în faţa primejdiei, spuse d'Artagnan. De ce am face-o de acum încolo?

— Iar dacă refuz, dacă deci se va ajunge la luptă, aţi fi în stare să mă răpiţi pe mine însămi din mijlocul curţii şi să mă daţi pe mîna Frondei, aşa cum vreţi să faceţi cu ministrul meu?

— Nu ne-am gîndit niciodată la asta, doamnă, glăsui d'Artagnan cu aceea lăudăroşenie gasconă, care la el era doar naivitate. Dar dacă am fi hotărît-o împreună toţi aceşti patru, am fi făcut-o, desigur.

— Oamenii aceştia-s de fier, trebuia să-mi dau seama, murmură Anna de Austria.

— Vai, doamnă! spuse d'Artagnan. Asta îmi dovedeşte că abia azi maiestatea-voastră a ajuns să creadă ceea ce se cuvine despre noi.

— Bine, zise Anna. Şi această părere la care, în sfîrşit, am ajuns...

— Va îndemna pe maiestatea-voastră să facă dreptate. Făcîndu-ne dreptate, nu ne va mai privi ca pe nişte oameni de rînd. Şi va vedea în mine un ambasador vrednic de înaltele interese pe care e trimis să le discute cu domnia-voastră.

— Unde-i tratatul?

— Iată-l!

LI

CUM CU O PANĂ ŞI O AMENINŢARE POŢI IZBÎNDI MAI REPEDE ŞI MAI BINE DECÎT CU SPADA ŞI DEVOTAMENTUL

(urmare)

Anna de Austria îşi aruncă privirea asupra tratatului înfăţişat de către d'Artagnan.

— Nu văd decît condiţii grele, spuse ea. Interesele domnilor de Conti, de Beaufort, de Bouillon, d'Elbeuf şi ale vicarului sînt menţionate toate, toate. Dar ale voastre?

— Sîntem drepţi cu noi înşine, doamnă, şi ne dăm seama de rangul nostru. Ne-am gîndit că numele noastre nu pot sta alături de asemenea nume mari.

— Sper totuşi că n-ai renunţat să-ţi arăţi prin viu grai cerinţele?

— Socotesc că sînteţi o regină mare şi puternică, doamnă, şi că ar fi nevrednic de mărinimia şi puterea voastră să nu răsplătiţi cum se cuvine pe cei care îl vor aduce pe Eminenţa-Sa înapoi la Saint-Germain.

— E şi dorinţa mea, spuse regina. Vorbeşte.

— Cel care a pus lucrurile la cale (iertare dacă încep cu mine, dar trebuie să-mi acord o importanţă ce mi s-a dat şi nu mi-am luat-o singur), cel care a tratat chestiunea răscumpărării domnului cardinal ar trebui, pe cît mi se pare, pentru ca răsplata să nu fie mai prejos de maiestatea-voastră, ar trebui numit comandant al gărzilor, căpitan de muşchetari, bunăoară.

— Dumneata îmi ceri locul domnului de Tréville!

— Locul e vacant, doamnă, căci domnul de Tréville l-a părăsit de un an şi n-a fost înlocuit.

— Dar e una din cele mai însemnate funcţii militare ale casei regale!

— Domnul de Tréville a fost un simplu cadet din Gasconia, ca şi mine, doamnă, şi a ocupat această funcţie timp de douăzeci de ani.

— Pentru toate ai un răspuns, domnule, replică Anna de Austria, şi căută pe masa de scris un brevet de numire pe care îl completa şi semnă.

— Desigur, doamnă, spuse d'Artagnan, luînd brevetul şi înclinîndu-se. E o răsplată frumoasă şi nobilă. Dar toate se schimbă pe lume şi omul care ar cădea în dizgraţia maiestăţii-voastre şi-ar pierde postul a doua zi.

— Şi-atunci ce mai doreşti? întrebă regina, înroşindu-se la gîndul ca omul acesta, deopotrivă de inteligent ca şi ea, a ştiut să-i citească în suflet.

— O sută de mii de livre pentru acest biet căpitan de muşchetari, pe care să-i primească în ziua cînd serviciile sale nu vor mai fi pe placul maiestăţii-voastre.

Anna şovăi.

— Ce să mai spun că parizienii, adaugă d'Artagnan, ofereau mai deunăzi, printr-o hotărîre a Parlamentului, şase sute de mii de livre celui care-l va aduce pe cardinal, viu sau mort: viu ca să-l spînzure, mort ca să-l azvîrle la gunoi!

— Fireşte, rosti Anna de Austria, nu e mult dacă ceri reginei a şasea parte din ceea ce oferea Parlamentul.

Şi semnă o hîrtie de plată pentru o sută de mii de livre.

— Mai departe? întrebă ea.

— Doamna, prietenul meu du Vallon e bogat şi deci nu doreşte bani; dar îmi aduc aminte că parcă era vorba între el şi domnul Mazarin să-i ridice moşia la rangul de baronie. Ba, pe cît mi-aduc aminte, cardinalul chiar i-a făgăduit asta.

— Un ţărănoi! făcu Anna de Austria. O să rîdă lumea.

— Fie! spuse d'Artagnan. Dar de un lucru sînt sigur: cei care vor rîde în faţa lui nu vor mai apuca să rîdă şi a doua oară.

— Iată şi baronia! spuse Anna de Austria şi semnă.

— Acum, rămîne cavalerul sau abatele d'Herblay, la voia maiestăţii-voastre.

— Vrea să fie episcop?

— Nu, doamnă, doreşte altceva, mai uşor de îndeplinit.

— Ce anume?

— Doreşte ca regele să fie naşul fiului doamnei de Longueville.

Regina surîse.

— Domnul de Longueville e de viţă regească, doamnă, adaugă d'Artagnan.

— Da, spuse regina. Dar fiul său?

— Fiul său, doamnă... trebuie să fie şi el, de vreme ce soţul mamei sale este.

— Şi prietenul dumitale nu mai cere nimic pentru doamna de Longueville?

— Nu, doamnă; căci presupune că maiestatatea-sa regele, binevoind să fie naşul copilului, nu poate face mamei, după botez, un dar mai mic de cinci sute de mii de livre, păstrînd, bineînţeles, pentru tatăl copilului, guvernămîntul Normandiei.

— În ce priveşte guvernămîntul Normandiei, spuse regina, cred că pot făgădui; dar în ce priveşte cele cinci sute de mii de livre, nu ştiu, cardinalul îmi repetă mereu că visteria e goală.

— Vom căuta împreună, doamnă, şi dacă maiestatea-voastră îngăduie, vom găsi ce căutăm.

— Şi mai departe?

— Mai departe, doamnă?

— Da.

— Asta-i tot!

— Parcă mai aveai un prieten?

— Adevărat, doamnă, contele de La Fère.

— El ce doreşte?

— Nu doreşte nimic.

— Nimic?

— Nu.

— Există vreun om pe lume care să nu ceară nimic atunci cînd poate să o facă?

— Există contele de La Fère, doamnă! Contele de La Fère nu-i om.

— Atunci ce e?

— Contele de La Fère e un semizeu.

— Nu are oare un fiu, un tînăr, o rudă, parcă nepot, pe care Comminges mi l-a lăudat că e viteaz şi că a luat, împreună cu domnul de Châtillon, drapelul la Lens?

— Întocmai, maiestate, e tutorele unui tînăr, vicontele de Bragelone.

— Dacă s-ar încredinţa acestui tînăr comanda unui regiment, ce-ar spune tutorele său?

— Poate că ar primi.

— Poate?

— Da, dacă însăşi maiestatea-voastră l-ar ruga să primească.

— Ai dreptate, domnule, nu-i un om obişnuit. Bine, mă voi gîndi şi poate că-l voi ruga. Acum eşti mulţumit?

— Da, maiestate. Dar a mai rămas ceva nesemnat de regină.

— Ce anume?

— Tocmai lucrul cel mai importat.

— Tratatul!

— Întocmai.

— La ce bun? Semnez mîine tratatul.

— Pot să vă asigur de un singur lucru, zise d'Artagnan. Dacă maiestatea-voastră nu semnează tratatul astăzi, mîine nu va mai avea timp să-l semneze. Binevoiţi deci să scrieţi aici, sub textul aşternut în întregime de mîna domnului Mazarin, precum vedeţi:

Consimt să ratific tratatul propus de parizieni .

Anna era încolţită şi nu mai putea da înapoi, aşa că semnă. Dar abia îşi puse semnătura, că orgoliul se dezlanţui în sufletul ei ca o furtună, făcînd-o să izbucnească în lacrimi.

D'Artagnan tresări văzînd-o plîngînd. Încă de pe vremea aceea reginele plîngeau aşa ca toate femeile.

Gasconul clătină din cap. Lacrimile reginei păreau să-l ardă la inimă.

— Doamnă, murmură el, îngenunchind. Priviţi la nefericitul gentilom de la piciorele domniei-voastre; el vă roagă să credeţi că la cel mai mic semn al maiestăţii-voastre totul îi va fi cu putinţă. El are încredere în sine, în prietenii lui şi doreşte să aibă încredere şi în regina lui; iar drept dovadă că nimic nu-l înspăimîntă şi că nu caută să tragă foloase de pe urma acestei împrejurări, el îl va aduce fără condiţii pe domnul Mazarin în faţa maiestăţii-voastre. Iată, doamnă, hîrtiile cu semnătura sacră a maiestăţii-voastre. Dacă veţi socoti de cuviinţă, mi le veţi înapoia. Dar din această clipă ele nu vă mai obligă la nimic.

Şi d'Artagnan, în genunchi, cu ochii arzînd de mîndrie şi de bărbăţie, întinse Annei de Austria toate aceste hîrtii pe care i le smulsese una cîte una şi cu atîta anevoinţă.

Sînt clipe în care dacă nu e totul bun, nu înseamnă că totul e rău pe lumea asta, clipe în care chiar şi în inimile cele mai reci şi împietrite încolţeşte, udat de lacrimile unei tulburări neobişnuite, un simţămînt generos, pe care socotelile meschine şi mîndria îl înăbuşă mai tîrziu, dacă un alt simţămînt nu-l cîştigă de la bun început. Anna trăia o asemenea clipă. D'Artagnan, lăsîndu-se pradă propriei sale tulburări, înfrăţită cu aceea a reginei, dăduse dovadă de o neasemuită diplomaţie. Şi fu răsplătit îndată pentru iscusinţa sau dezinteresul său, după cum vom preţui aici agerimea minţii, sau imboldul inimii, care-l făcuse să vorbească astfel.

— Ai avut dreptate, domnule, rosti Anna. Nu te-am apreciat cum meriţi. Iată actele semnate, ţi le înapoiez de bunăvoie. Du-te şi adu-mi-l cît mai iute pe cardinal.

— Doamnă, spuse d Artagnan. Acum douăzeci de ani, îmi amintesc bine, în Palatul Primăriei, dinapoia unei draperii, am avut cinstea să sărut una din aceste frumoase mîini.

— Iat-o şi pe cealată, zise regina. Şi pentru ca stînga să nu fie mai puţin darnică decît dreapta (şi ea îşi scoase din deget un inel împodobit cu un diamant aproape la fel cu cel dintîi), păstrează acest inel în amintirea mea.

— Doamnă, murmură d'Artagnan, ridicîndu-se. Nu mai doresc decît ca primul lucru pe care mi-l veţi cere să fie viaţa mea.

Şi cu acea distincţie pe care nu o avea decît el, se înclină şi ieşi.

— N-am preţuit destul pe aceşti oameni, spuse Anna de Austria, privind în urma lui d'Artagnan. Acum e prea tîrziu să-i mai folosesc: într-un an, regele va fi major!

După cincisprezece ceasuri, d'Artagnan şi Porthos îl aduceau pe Mazarin înapoi la regină şi primeau, unul brevetul de căpitan al muşchetarilor, celălalt pergamentul cu titlul de baron.

— Ei, sînteţi mulţumiţi? întrebă Anna de Austria.

D'Artagnan se înclină. Porthos tot sucea pergamentul în mîini, cu ochii la Mazarin.

— Ce mai e? întrebă ministrul.

— Monseniore, mai fusese vorba de o făgăduială în legătură cu rangul de cavaler al Ordinului, la cel dintîi prilej.

— Domnule baron, spuse Mazarin, ştii doar că nu poţi fi cavaler al Ordinului fără să dovedeşti anumite merite.

— Oh, făcu Porthos, nu pentru mine am cerut panglica albastră, monseniore.

— Atunci pentru cine?

— Pentru prietenul meu, contele de La Fère.

— O, asta-i altceva, interveni regina. Meritele sale sînt cunoscute.

— Aşadar, va avea acest titlu?

— Îl are.

În aceeaşi zi, tratatul cu Parisul era semnat şi peste tot se împrăştie zvonul că timp de trei zile cardinalul s-a închis undeva spre a-l elabora cu cea mai mare grijă.

Iată ce cîştigă fiecare de pe urma acestui tratat:

— Domnul de Conti primea domeniul Damvilliers şi, cum dăduse dovada însuşirilor sale de general, obţinea să rămînă militar şi să nu devină cardinal. În plus, se pomenea ceva despre căsătoria sa cu o nepoată a lui Mazarin, lucru privit cu ochi buni de către Prinţ, pe care nu-l interesa cu cine se căsătoreşte, numai să se căsătorească.

Domnul de Beaufort îşi făcea intrarea la curte, primind toate reparaţiile ce se cuveneau pentru jignirile suferite, şi toate onorurile la care avea dreptul prin rang. Obţinea, de asemenea, iertarea deplină a celor care-i înlesniseră fuga şi diriguirea amiralităţii, deţinută de tatăl său, ducele de Vendôme, precum şi o despăgubire pentru castelele distruse din ordinul Parlamentului din Bretagne.

Ducele de Bouillon primea domenii în valoare egală cu principatul său de la Sedan, o despăgubire pentru cei opt ani în care nu se bucurase de veniturile acestui principat şi titlul de prinţ pentru el şi cei din familia sa.

Ducele de Longueville – funcţia de guvernator la Point-de-l'Arche, cinci sute de mii de livre pentru soţia sa şi cinstea de-a avea ca naşi ai fiului său pe tînărul rege, împreună cu prinţesa Henriette a Angliei.

Aramis ceru ca Bazin să oficieze la această solemnitate, iar Planchet să furnizeze dulciurile.

Ducele d'Elbeuf obţinea achitarea anumitor datorii faţă de soţia sa, o sută de mii de livre pentru fiul său mai mare şi cîte douăzeci şi cinci de mii pentru ceilalţi trei feciori ai săi.

Singur vicarul nu obţinu nimic: i se făgădui doar să se discute cu papa despre pălăria sa de cardinal, dar el ştia prea bine cît se poate bizui pe cuvîntul reginei şi al lui Mazarin. Spre deosebire de domnul de Conti, neputînd ajunge cardinal, era silit să rămînă militar.

Iată de ce, pe cînd tot Parisul se bucura de întoarcerea regelui, hotărîtă pentru a treia zi, în mijlocul veseliei generale, singur Gondy era atît de posomorît, încît trimise grabnic după cei doi domni pe care obişnuia să-i cheme cînd se afla într-o asemenea stare .

Aceşti doi oameni erau contele de Rochefort şi cerşetorul de la Saint-Eustache.

Amîndoi se arătară cu punctualitatea obişnuită, şi vicarul petrecu în tovărăşia lor o bună parte din noapte.

LII

UNDE SE DOVEDEŞTE CĂ REGILOR LE ESTE UNEORI MAI GREU SĂ SE ÎNTOARCĂ, DECÎT SĂ PLECE DIN CAPITALA REGATULUI LOR

În timp ce d'Artagnan şi Porthos îl însoţeau pe Mazarin la Saint-Germain, Athos şi Aramis, care se despărţiseră de ei la Saint-Denis, intrau în Paris.

Fiecare avea de făcut cîte o vizită.

Abia sosit, Aramis alergă la Palatul Primăriei, unde se afla doamna de Longueville. Cînd auzi că se va încheia pace, frumoasa ducesă se porni pe ţipete. Războiul o făcea regină, pacea o silea să abdice, din care pricină spuse sus şi tare că nu va semna niciodată tratatul şi că dorea un război fără sfîrşit.

În schimb, după ce Aramis îi înfăţişă pacea în adevărata lumină, adică cu toate foloasele ei, şi după ce îi arată că în locul acestei domnii de regină necunoscută şi nesigură de la Paris, i se oferea să fie pe jumătate regină la Point-de-Arche, adică peste întreaga Normandie, după ce mai pomeni şi de cele cinci sute de mii de livre făgăduite de cardinal şi după ce făcu să-i strălucească înaintea ochilor cinstea pe care i-o face regele ţinîndu-i copilul în braţe la botez, doamna de Longueville nu mai făcu mofturi decît fiindcă aşa au obiceiul femeile frumoase, şi spuse „nu" numai pentru a spune „da" la sfîrşit.

Aramis avu aerul că o crede în totul, căci nu ţinea să piardă în proprii săi ochi meritul de a o fi convins.

— Doamnă, spuse el. Ai vrut să-l înfrîngi pe Prinţ, fratele dumitale, adică pe cel mai strălucit comandant de oşti al vremii noastre, şi, cînd femeile de geniu vor, izbutesc întotdeauna. Ai izbutit; Prinţul e înfrînt de vreme ce nu mai are cu cine se război. Acum rămîne să-l atragi de partea noastră. Îndepărtează-l pe nesimţite de regină, pe care nu o iubeşte, şi de Mazarin, pe care îl

dispreţuieşte. Fronda e o comedie din care n-am jucat decît actul întîi. Să-l aşteptăm pe Mazarin în clipa deznodămîntului, adică în ziua cînd Prinţul, mulţumită dumitale, va deveni duşmanul curţii.

Doamna de Longueville se lăsă convinsă. Ducesa cea războinică era atît de sigură de puterea ochilor ei frumoşi, încît nu se îndoi cîtuşi de puţin de izbîndă, chiar şi asupra domnului de Condé, şi potrivit cronicii scandaloase a vremii, se pare că nu s-a înşelat.

Despărţindu-se de Aramis în Piaţa Regală, Athos se duse la doamna de Chevreuse. Şi ea era o partizană a Frondei care trebuia convinsă, numai că se dovedea mai greu de convins decît tînăra-i rivală: pacea nu-i aducea nimic. Domnului de Chevreuse nu i se încredinţa guvernarea nici unei provincii, şi dacă regina ar fi consimţit să-i fie naşă, n-ar fi putut să-i boteze decît nepotul sau nepoata.

De aceea, de cum i se pomeni despre pace, doamna de Chevreuse se încruntă, şi cu toată logica folosită de Athos spre a-i dovedi că amînarea păcii era cu neputinţă, ea stărui să se continue războiul.

— Frumoasă prietenă, glăsui Athos. Îngăduie să-ţi spun că lumea e istovită de război, că în afară de dumneata şi poate de vicar, toţi doresc pacea. Ai să ajungi la surghiun, ca pe vremea regelui Ludovic al XlII-lea. Crede-mă, am trecut de vîrsta izbînzilor dobîndite prin intrigi, şi frumoşii dumitale ochii nu-s făcuţi să se stingă plîngînd după Parisul în care, atîta timp cît nu-l vei părăsi, vor exista veşnic două regine.

— Oh, se tîngui, ducesa. Nu pot să port singură războiul, dar pot să mă răzbun pe această regină ingrată şi pe acest ambiţios favorit şi... mă voi răzbuna, pe cuvîntul meu de ducesă!

— Doamnă, continuă Atnos, te rog din suflet, nu pregăti domnului de Bragelonne un viitor nefericit. Iată-l pornit spre glorie; Prinţul îl preţuieşte, e tînăr, să lăsăm pe un tînăr rege să-şi statornicească domnia. Vai! Iartă-mi slăbiciunea, ducesă, dar vine o clipă cînd omul retrăieşte şi redevine tînăr prin copiii săi.

Ducesa zîmbi, pe jumătate înduioşată; pe jumătate ironică.

— Conte, spuse ea, tare mă tem că ai trecut de partea curţii. N-ai cumva ordinul albastru prin buzunare?

— Da, doamnă, mărturisi Athos. Am Ordinul Jartierei, pe care regele Carol I mi l-a dat cu cîteva zile înainte de moarte.

Contele spunea adevărul. El nu ştia de cererea lui Porthos şi nu ştia că i s-a mai acordat un alt ordin.

— Şi-aşa!... Trebuie să mă hotăresc să devin o femeie bătrînă, murmură ducesa, visătoare.

Athos îi luă mîna şi i-o sărută. Ea îl privi suspinînd.

— Conte, Bragelonne trebuie să fie o reşedinţă încîntătoare. Eşti un om de gust; trebuie să ai acolo vreun rîu, păduri, flori.

Şi suspină din nou, rezemîndu-şi cu cochetărie căpşorul fermecător de braţul îndoit şi încă nespus de frumos şi de alb.

— Ce-ai spus adineauri, doamnă? Niciodată nu te-am văzut mai tînără, niciodată nu mi-ai părut mai frumoasă!

Ducesa clătină din cap:

— Domnul de Bragelonne rămîne la Paris?

— Ce crezi? întrebă Athos

— Lasă-mi-l mie, îl rugă ducesa.

— Nu se poate, doamnă. Dumneata ai uitat, poate, povestea lui Oedip, dar eu nu.

— Într-adevăr, eşti fermecător, conte, şi mi-ar plăcea mult să petrec o lună la Bragelonne.

— Nu te temi că-mi faci prea mulţi duşmani, ducesă? răspunse curtenitor Athos.

— Nu, voi veni incognito, conte, sub numele de Marie Michon.

— Eşti încîntătoare, doamnă!

— Dar pe Raoul să nu-l ţii în preajma dumitale.

— De ce?

— Pentru că-i îndrăgostit.

— El, un copil?

— De aceea iubeşte o copilă.

Athos căzu pe gînduri.

— Ai dreptate, ducesă, dragostea asta ciudată pentru o fetiţă de şapte ani poate să-l facă nenorocit într-o buna zi. Vom avea război în Flandra: se va duce acolo.

— La înapoiere, să mi-l trimiţi, am să-i dau o platoşă să-l apere de dragoste.

— Vai, doamnă! spuse Athos. Astăzi în dragoste e ca şi în război: platoşa nu-ţi mai e de folos.

În clipa aceea, Raoul se ivi în prag: venea să vestească ducesei şi contelui că prietenul lui, contele de Guiche, îl înştiinţase că a doua zi, regele, regina şi ministrul ei îşi vor face intrarea solemnă în oraş.

Într-adevăr, a doua zi, încă din zori, curtea se pregăti să plece de la Saint-Germain. Regina îl chemase la ea pe d'Artagnan din ajun.

— Domnule, spuse ea, am fost prevenită că la Paris nu-i linişte. Mă tem pentru rege. Să veghezi la portiera din dreapta.

— Maiestatea-voastră poate fi liniştită: răspund de rege.

Şi salutînd-o pe regina, plecă.

În clipa cînd ieşea de la regină, se apropie Bernouin şi-l încunoştiinţă că-l aşteaptă cardinalul, pentru treburi importante. D'Artagnan se duse îndată la cardinal.

— Domnule, îi spuse el, se vorbeşte de o răscoală la Paris. Voi fi în stîngă regelui şi, cum mai cu seamă eu sînt cel ameniţat, te rog să stai la portiera din stînga.

— Eminenţa-Voastră să n-aibă nici o grijă, îl linişti d'Artagnan. Nu i se va clinti nici măcar un fir de păr. Drace! exclamă el cînd ajunse în anticameră. Cum să ies din încurcătură? Nu pot să fiu şi la portiera din dreapta, şi la cea din stînga. Dar lasă! Eu o să-l păzesc pe rege şi Porthos pe cardinal.

Planul plăcu tuturor, ceea ce se întîmpla destul de rar. Regina cunoştea şi avea încredere în curajul lui d'Artagnan, cardinalul în forţa lui Porthos, despre care ştia ce poate.

Alaiul luă drumul Parisului într-o ordine statornicită din vreme: Guitaut şi Comminges, în fruntea gărzilor, deschideau calea; în urmă venea trăsura regală, avînd de o parte pe d'Artagnan şi de cealaltă pe Porthos, apoi muşchetarii, prieteni de douăzeci şi doi de ani cu d'Artagnan, locotenentul lor de douăzeci de ani şi, din ajun, căpitanul lor.

Sosind la porţile oraşului, trăsura fu întîmpinată cu strigăte puternice: „Trăiască regele!" şi „trăiască regina!" Cîţiva strigară: „Trăiască Mazarin!" dar glasurile acestea nu-şi aflară ecou. Alaiul se îndreptă spre Notre-Dame, unde urma să aibă loc un Te Deum.

Întreg poporul Parisului ieşise pe străzi. În tot lungul drumului se aflau înşiruiţi elveţieni şi, cum drumul nu era scurt, erau aşezaţi la cîte şase şi opt paşi unul de altul. Paza se dovedea cu totul neîndestulătoare şi, din timp, lanţul ostaşilor era rupt de valul mulţimii, refăcîndu-se cu mare greutate.

De fiecare dată cînd mulţimea dădea năvală, plină de bune intenţii de altfel, dornică să-şi vadă regele şi regina, de care parizienii erau lipsiţi de un an, Anna de Austria se uita speriată la d'Artagnan, dar gasconul o liniştea cu un zîmbet. Mazarin, care risipise o mie de ludovici ca să se strige „Trăiască Mazarin" şi care preţuia strigătele auzite la cel mult douăzeci de pistoli, se uita şi el speriat spre Porthos. Dar uriaşul răspundea acestei priviri cu o minunată voce de bas: „Fiţi liniştit, monseniore", încît, într-adevăr, Mazarin se linişti din ce în ce mai mult.

La Palatul Regal găsiră adunată o şi mai impunătoare mulţime. Lumea se îmbulzea din toate străzile vecine şi vedeai cum valul norodului se rostogoleşte vuind pe strada Saint-Honore, întocmai ca apele înspumate ale unui uriaş fluviu, venind în întîmpinarea trăsurii.

În piaţă izbucniră urale răsunătoare: „Trăiască regele!", „Trăiască regina!" Mazarin se arătă la geamul portierei. Două-trei glasuri strigară: „Trăiască cardinalul!", dar aproape numaidecît se pierdură într-un vacarm de fluierături şi huiduieli nemiloase. Mazarin păli şi se trase grabnic înapoi.

— Ticăloşii! murmură Porthos.

D'Artagnan nu spuse nimic, doar îşi răsuci mustaţa cu un anume gest al lui, semn că voioşia-i gasconă începea să se încingă. Anna de Austria se pleca la urechea tînărului rege şi-i şopti:

— Fă un semn prietenos domnului d'Artagnan şi spune-i ceva, fiule!

Tînărul rege se plecă spre portieră.

— Încă nu ţi-am spus buna ziua, domnule d'Artagnan, zise el. Dar de recunoscut, te-am recunoscut. Nu erai dumneata după perdelele patului meu în noaptea cînd parizienii au vrut să mă vadă dormind?

— Dacă regele îmi îngăduie, voi fi lîngă el oricînd îl va ameninţa vreo primejdie, rosti d'Artagnan.

— Domnule, se adresă Mazarin lui Porthos. Ce-ai face dacă toată mulţimea asta ar năvăli asupra noastră?

— Aş doborî cîţi aş putea, monseniore, spuse Porthos.

— Hm! făcu Mazarin. Oricît-de curajos şi de puternic ai fi, tot nu-i poţi doborî pe toţi.

— Asta-i adevărat, încuvinţă Porthos, ridicîndu-se în scări pentru a cuprinde mulţimea cu privirea. Asta-i adevărat. Sînt puzderie.

— Cred că mi-ar fi plăcut mai mult să-l am paznic pe celălalt, mormăi Mazarin.

Şi se trase în fundul trăsurii.

Regina şi ministrul ei erau îndreptăţiţi să se teamă, mai ales cel din urmă. Mulţimea, deşi se arăta plină de respect, ba chiar de iubire faţă de rege şi de regină, începea să se frămînte. Un vuiet surd se ridica în văzduh, prevestitor, ca de furtună atunci cînd trece pe deasupra mulţimii. D'Artagnan se întoarse spre muşchetari, clipind neobservat de mulţime, dar foarte desluşit pentru aceşti viteji de elită.

Şirurile de cai se strînseră şi o înfiorare trecu printre oameni.

La bariera Sergents se văzură nevoiţi să se oprească în loc. Comminges lăsă escorta pe care o comanda şi se apropie de trăsura reginei. Regina cătă întrebător la d'Artagnan. D'Artagnan îi răspunse din ochi.

— Înainte! spuse regina.

Comminges se întoarse la post. O sforţare, şi bariera vie din calea lor fu ruptă cu violenţă.

Cîteva murmure se ridicară din mulţime, adresate de astă dată nu numai ministrului, ci şi regelui.

— Înainte! strigă răsunător d'Artagnan.

— Înainte! repetă Porthos.

Dar, ca şi cum mulţimea nu aştepta decît atît ca să izbucnească, toată duşmănia tăinuită în inimi ieşi într-o clipă la iveală. Din toate părţile se auzeau strigăte: „Jos cu Mazarin!", „Moarte cardinalului!"

În acelaşi timp, din strada Grenelle-Saint-Honoré şi strada Coq, năvăliră doua noi valuri de oameni, care rupseră lanţul firav al elveţienilor şi ajunseră învolburate pînă la picioarele cailor lui d'Artagnan şi Porthos.

Această nouă năvală era mai primejdioasă decît celelalte, căci de astă dată lumea era înarmată, şi chiar mai bine înarmată decît sînt de obicei, cu asemenea prilejuri, oamenii din popor. Se vedea limpede că această ultimă mişcare nu era rodul întîmplării, care ar fi strîns la un loc un grup de nemulţumiţi, ci atacul pus la cale de un duşman. Cele două valuri năvălitoare aveau fiecare cîte o căpetenie: unul nu semăna să fie om din popor, ci din aleasa breaslă a cerşetorilor; pe celălalt, cu toată silinţa ce-şi dădea să pară om de rînd, îl ghiceai de la o poştă că e un nobil.

Era vădit că amîndoi acţionau urmînd şi împlinind aceeaşi poruncă.

Avu loc o ciocnirte violentă, simţită pînă şi în trăsura regală; apoi mii de strigăte se contopiră într-un vacarm, săgetat de două-trei împuşcături.

— Muşchetarii la mine! porunci d'Artagnan. Escorta se împărţi în două şiruri: unul trecu în dreapta trăsurii, celălalt în stînga; unul veni în ajutorul lui d'Artagnan, celălalt în ajutorul lui Porthos.

Începu o luptă, cu atît mai îngrozitoare, cu cît nu avea nici un scop, cu atît mai tristă, cu cît nimeni nu ştia nici de ce, nici pentru cine luptă.

LIII

UNDE SE DOVEDEŞTE CĂ REGILOR LE ESTE UNEORI MAI GREU SĂ SE

ÎNTOARCĂ DECÎT SĂ PLECE DIN CAPITALA REGATULUI LOR

(urmare)

Ca în orice învălmăşeală, ciocnirea fu cumplită. Muşchetarii, puţini la număr, aliniaţi într-un chip prea puţin prielnic pentru luptă şi neputînd să se mişte în voie pe cai, se văzură copleşiţi la început.

D'Artagnan încercă să închidă obloanele trăsurii, dar tînărul rege întinse braţul şi-l opri:

— Nu, domnule d'Artagnan, vreau să văd!

— Dacă maiestatea-voastră vrea să vadă, fie, priviţi!

Şi, întorcîndu-se cu acea furie care-l făcea atît de înspăimîntător, se năpusti peste căpetenia răsculaţilor, care cu un pistol într-o mînă şi cu o spadă cît toate zilele în cealaltă, înfruntînd doi muşchetari, încerca să-şi croiească drum pînă la trăsură.

— Loc, pe toţi dracii! strigă d'Artagnan, faceţi loc! Auzindu-l, omul cu pistolul şi cu spada ridică ochii. Prea tîrziu însă, lovitura pornise şi spada lui d'Artagnan îi străpunsese pieptul.

— Ah, drace! exclamă d'Artangnan, încercînd zadarnic să-şi oprească braţul. Ce naiba cauţi aici, conte?

— Îmi urmez destinul, îngăimă Rochefort, căzînd într-un genunchi. M-am ridicat de trei ori pînă acum după loviturile spadei dumitale, a patra oară s-a sfîrşit!

— Conte, glăsui d'Artagnan, mişcat. N-am ştiut că eşti dumneata cînd am lovit. N-aş vrea să mori purtîndu-mi duşmănie, Rochefort îi întinse mîna şi d'Artagnan i-o luă. Vru să mai spună ceva, dar un val de sînge fi năpădi pe gură. Îşi încleştă trupul într-un ultim spasm şi îşi dădu sufletul.

— Înapoi, ticăloşilor! răcni d'Artagnan. Căpetenia voastră a căzut şi voi nu mai aveţi ce căuta aici.

Într-adevăr, ca şi cum contele de Rochefort ar fi fost sufletul atacului îndreptat din această parte spre trăsura regelui, văzîndu-l răpus, gloata ce-l urmase orbeşte se risipi ca potîrnichile. D'Artagnan, cu vreo douăzeci de muşchetari, se năpusti înainte pe strada Coq şi răzmeriţa de aici se destrăma ca un fum, pierind înspre piaţa Saint-Germain-l'Auxerrois şi căutîndu-şi scăparea spre cheiuri.

D'Artagnan se întoarse iute, dornic să-l ajute pe Porthos la nevoie, dar uriaşul îşi făcuse şi el datoria cu aceeaşi conştiinciozitate ca şi gasconul. În stîngă trăsurii, ca şi în dreapta, nu se mai vedea ţipenie de om, şi oblonul portierei, pe care Mazarin, prevăzător şi mai puţin războinic decît regele, avusese grijă să-l închidă, era acum dat în lături.

Porthos avea un aer foarte melancolic.

— Ce-i cu mutra asta la tine, Porthos? Ciudat învingător mai eşti!

— Păi nici tu nu prea pari în apele tale! i-o întoarse Porthos.

— Am şi de ce, fir-ar să fie! Am răpus un vechi prieten.

— Zău? făcu Porthos. Pe cine?

— Pe bietul conte de Rochefort!...

— Atunci ai păţit-o ca şi mine, căci şi eu am răpus pe unul care mi s-a părut cunoscut. Din nefericire, i-am sfărîmat ţeasta şi faţa i s-a umplut într-o clipă de sînge.

— Şi n-a spus nimic prăvălindu-se?

— Ba da... a oftat!

— Înţeleg, rosti d'Artagnan, fără să-şi poată stăpîni rîsul. Dacă n-a spus decît atît, nu te-ai prea lămurit.

— Ce se-ntîmplă, domnule? întrebă regina.

— Doamnă, răspunse d'Artagnan. Drumul e liber şi maiestatea-voastră poate porni mai departe.

Într-adevăr, alaiul ajunse fără alte piedici la biserica Notre-Dame, sub portalul căreia tot clerul, cu vicarul în frunte, îi aştepta pe rege, pe regină şi pe ministru, pentru a căror preafericită înapoiere urma să aibă loc Te Deum-ul.

Către sfîrşitul slujbei, un ştrengar speriat intră în biserică, fugi în paraclis, îmbrăcă la iuţeală straiele de copil de cor, străbătu mulţimea care umplea sfîntul lăcaş, mulţumită veşmintelor sale, şi se apropie de Bazin, care, într-un anteriu albastru, cusut cu fir de argint, şedea solemn în faţa elveţianului ce veghea intrarea la cor.

Bazin simţi că e tras de mînecă. Aplecînd ochii ridicaţi cu smerenie spre cer, îl recunoscu pe Friquet.

— Neruşinatule, de ce mă superi în timpul slujbei? se oţărî la el paraclisierul.

— Domnule Bazin, şopti Friquet. Maillard, ştiţi, cel care împarte apa sfinţită la Saint-Eustache...

— Ei?

— În învălmăşeala luptei l-a izbit cineva cu spada în scăfîrlie. Uite, uriaşul de colo, cu broderii pe la toate cusăturile, i-a venit de hac.

— Aşa? făcu Bazin. Cred că acum zace.

— Stă să-şi dea duhul şi înainte să moară ar vrea să se spovedească vicarului, care, pe cît se spune, poate să ierte şi păcatele mari.

— Şi-şi închipuie că preacucernicul vicar o să-şi afle vreme pentru unul ca el?

— Da, bineînţeles, fiindcă se pare că vicarul i-a făgăduit asta.

— Cine ţi-a spus?

— Maillard cu gura lui.

— L-ai văzut?

— Păi sigur, doar eram acolo cînd s-a prăvălit la pămînt.

— Şi ce căutai tu acolo?

— Ei, asta-i! Strigam şi eu: „Jos cu Mazarin! Moarte cardinalului! La spînzurătoare cu italianul!". Nu mi-ai spus matale să strig aşa?

— Ţine-ţi gura, nătărăule! i-o reteză Bazin, privind cu teamă în jur.

— Bietul Maillard mi-a spus: „Dă fuga de-l caută pe vicar, Friquet, şi dacă mi-l aduci, te fac moştenitorul meu". Ce zici, taică Bazin, să-l moştenesc eu pe Maillard, care împarte apă sfinţită la biserica Saint-Eustache! Hm! O să stau cu braţele încrucişate după asta! Mi-e totuna, însă aş vrea să-i îndeplinesc dorinţa, ce zici?

— Mă duc să-l înştiinţez pe vicar, se hotărî Bazin, într-adevăr, se apropie încetişor şi cu respect de vicar şi-i şopti ceva la ureche, iar vicarul dădu din cap a încuviinţare.

— Aleargă şi spune-i să aibă răbdare, monseniorul va fi la el într-un ceas, zise Bazin, înapoindu-se la fel de grav.

— Bine, se bucură Friquet. Uite că m-am pricopsit şi eu!

— Ascultă, urmă Bazin. Unde l-au dus?

— În turnul Saint-Jacques-la-Boucherie.

Şi fericit că şi-a dus însărcinarea la bun sfîrşit, aşa cum era, în veşmintele unui copil de cor, care, de altfel, îi îngăduiau să răzbată mai lesne prin biserică, Friquet ieşi afară şi porni într-un suflet spre turnul Saint-Jacques-la-Boucherie.

De îndată ce Te Deum luă sfîrşit, vicarul, fără măcar să se mai schimbe, plecă spre vechiul turn, care-i era atît de binecunoscut, aşa cum făgăduise.

Sosea la vreme. Deşi se prăpădea văzînd cu ochii, muribundul mai sufla încă.

I se deschise uşa încăperii unde agoniza cerşetorul. După o clipă, Friquet ieşi cu o pungă mare de piele în mînă şi, de cum ajunse afară, o deschise: spre marea lui uimire, văzu că era plină cu aur.Cerşetorul se ţinuse de cuvînt: îi lăsase moştenire toată avuţia lui.

— Ah, mamă Nanette! bîgui Friquet, sufocîndu-se. Mamă Nanette!

Nu reuşi să spună mai mult. În schimb, dacă nu mai avea grai, se arătă cu atît mai iute de picior. Porni cu un nebun spre casă, aidoma grecului de la Marathon, care s-a prăbuşit în piaţa Atenei, ţinînd laurii în mînă. Apoi, în pragul casei consilierului Broussel, se prăbuşi istovit, risipind pe podea ludovicii de aur din punga de piele.

Mama Nanette adună banii, după care îl ridică de jos şi pe băiat.

În acest timp, alaiul ajungea la Palatul Regal.

— E un om tare viteaz, mamă, domnul d'Artagnan! spuse tînărul rege.

— Da, fiule, şi a adus mari servicii tatălui tău. Să ai grijă de el în viitor.

— Domnule căpitan, i se adresă tînărul rege pe cînd cobora din trăsură. Regina m-a însărcinat să vă invit la masă astăzi, pe dumneata şi pe prietenul dumitale, baronul du Vallon.

Era o mare cinste pentru d'Artagnan şi Porthos. Porthos se afla în culmea fericirii. Totuşi, în tot timpul mesei, vrednicul gentilom păru foarte îngîndurat.

— Ce-a fost cu tine, baroane? îl întrebă d'Artagnan, coborînd scara Palatului Regal. Păreai grozav de preocupat în timpul mesei.

— Am tot încercat să-mi amintesc unde l-am văzut pe cerşetorul pe care cred că l-am ucis, răspunse Porthos.

— Şi ţi-ai adus aminte?

— Nu.

— Nu-i nimic! Mai gîndeşte-te, prietene, mai gîndeşte-te. Cînd ai să-ţi aminteşti, îmi spui şi mie, nu?

— Fireşte, zise Porthos.

ÎNCHEIERE

Întorcîndu-se acasă, cei doi prieteni găsiră o scrisoare prin care Athos le cerea să se întîlnească a doua zi dimineaţă, la hanul „Carol cel Mare".

Amîndoi se culcară devreme, dar nici unul dintre ei nu izbuti să închidă ochii. Nu-ţi atingi ţelul suprem fără ca asta să nu-ţi alunge somnul, cel puţin în prima noapte.

A doua zi, la ora hotărîtă, prietenii noştri se duseră la Athos. Îl găsiră în tovărăşia lui Aramis, amîndoi îmbrăcaţi de drum.

— Ia te uită! făcu Porthos. Va să zică plecăm cu toţii? Azi-dimineaţă m-am pregătit şi eu de drum.

— Oh, Doamne, desigur, spuse Aramis. N-avem ce mai căuta la Paris, de vreme ce nu mai există Fronda. Doamna de Longueville m-a invitat să petrec cîteva zile în Normandia şi m-a rugat să-i pregătesc şederea la Rouen, în timp ce va avea loc botezul fiului ei. Voi căuta să-i îndeplinesc dorinţa; pe urmă, dacă nu se iveşte nimic nou, mă voi înmormînta în mînastirea mea de la Noisy-le-Sec.

— Eu, grăi Athos, mă întorc la Bragelonne. Ştii, dragul meu d'Artagnan, eu nu-s decît un moşier vrednic şi cumsecade. Raoul nu are altă avere, bietul copil, decît bruma ce-am agonisit eu, aşa încît trebuie să veghez asupra acestei moşii, dat fiind că n-o stăpînesc decît cu numele.

— Şi Raoul?

— Îl las în seama ta, prietene. Vom avea război în Flandra, ai să-l iei cu tine. Mă tem că şederea la Blois ar putea să dăuneze minţii lui crude încă. Ia-l cu tine şi învaţă-l să fie viteaz şi cinstit, aşa cum eşti tu.

— Eu, n-am să te mai văd, Athos, spuse d'Artagnan, dar cel puţin voi avea alături de mine acest nepreţuit căpşor bălai. Deşi e numai un copil, sufletul tău trăieşte în întregime în el, aşa încît, dragul meu Athos, am să cred că te afli şi de acum înainte lîngă mine, că mă însoţeşti şi mă ajuţi în toate.

Cei patru prieteni se îmbrăţişară cu lacrimi în ochi.

Apoi se despărţiră, fără să ştie dacă se vor mai vedea vreodată.

D'Artagnan se înapoie în strada Tiquetonne, împreună cu Porthos, care se frămînta şi acum să-şi amintească cine era omul pe care îl lovise de moarte cu spada. Ajungînd în faţa hanului „La Căpriţa", găsiră caii baronului gata de plecare şi pe Mousqueton în şa.

— Ştii ce? d'Artagnan, îi propuse Porthos. Lasă armele şi vino cu mine la Pierrefonds, la Bracieux sau la Vallon; vom îmbătrîni împreună, vorbind despre prietenii noştri.

— Nici gînd! răspunse d'Artagnan. La naiba! O să-nceapă războiul şi vreau să lupt. Mai sper şi eu ceva.

— Păi ce vrei sa mai ajungi?

— Mareşal al Franţei, fireşte!

— Aha! făcu Porthos, privindu-l nedumerit, căci niciodată nu se putuse obişnui cu lăudăroşeniile lui.

— Hai cu mine, Porthos, îl ispiti d'Artagnan, şi te fac duce.

— Nu, se împotrivi Porthos. Mouston nu mai vrea să se bată. De altfel, acasă mi s-a pregătit o primire solemnă, să crape de ciudă toţi vecinii.

— La asta n-am ce să mai zic, murmură d'Artagnan, care cunoştea vanitatea proaspătului baron. Te las cu bine, prietene!

— Cu bine, dragul meu căpitan! spuse Porthos. Şi să ştii că dacă vrei să vii să mă vezi, vei fi întotdeauna binevenit în baronia mea.

— Cînd mă-ntorc din bătălie, am să vin negreşit, răspunse d'Artagnan.

— Echipajul domnului baron aşteaptă, rosti Mousqueton.

Cei doi prieteni îşi strînseră mîna şi se despărţiră. D'Artagnan rămase în prag, trist, petrecîndu-l cu privirea pe Porthos.

După douăzeci de paşi, uriaşul se opri deodată în loc, se lovi cu mîna peste frunte şi veni înapoi:

— Mi-am adus aminte.

— Ce anume? întrebă d'Artagnan.

— Ştiu cine-i cerşetorul pe care l-am ucis.

— Zău? Cine e?

— Nemernicul ăla de Bonacieux.

Şi, fericit că a scăpat de gîndul ce-l frămînta, Porthos se grăbi să-l ajungă din urmă pe Mousqueton şi pieri după colţul străzii.

D'Artagnan rămase nemişcat un timp, copleşit de gînduri. Apoi, întorcîndu-se, o zări pe frumoasa Magdalena, care, puţin cam neliniştită din pricina noului grad al gasconului, aştepta în picioare, în pragul uşii.

— Magdalena, vorbi el, să-mi dai te rog apartamentul de la primul cat. Acum, fiind căpitan de muşchetari, trebuie să-mi cinstesc obrazul. Totuşi, păstrează-mi şi camera de la al cincilea. Nu ştii niciodată ce se poate întîmpla.